vineri, 24 decembrie 2010

„Noi cântăm şi colindăm !”



Motto:  „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Psalmi 115, 3-4)

„Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi !”- iată sinteza  nenumăratelor cuvinte de laudă aduse Lui Dumnezeu prin varietatea colindelor care circulă în spaţiul ortodox şi în viaţa societăţii noastre creştineşti contemporane. Numai că, asemeni oricărui  lucru care trece prin raţionamentul uman, şi colindele noastre străvechi trec astăzi prin filtrul mai multor judecăţi (de multe ori pur imaginare !) ale  minţii omeneşti căzute în robia înşelăciunii păcatului. Temeiul fiinţial al acestor colinde (de două mii de ani păstrate în tezaurul tradiţiei noastre ortodoxe româneşti) este dat de Persoana  Pruncului Iisus, de Persoana Fecioarei Maria, şi de faptul minunat al Naşterii Lui din preacuratele Ei sângiuri. Îngerii şi steaua, magii şi păstorii, regele Irod şi ieslea cea din Betleem - toate acestea constituie decorul unei scenografii a mântuirii neamului omenesc.
Din păcate, pentru lumea modernă (marcată de consumismul exacerbat iraţional), sacrul colindelor de altădată s-a alterat, devenind  profan. Frumuseţea inegalabilă şi de neînlocuit a armoniei vocilor tinereşti unite în colind a fost pervertită până la genul de „colinde-manea”, ce nu mai au nici o legătură cu spiritualitatea autentică, colindele devenind marfă ieftină şi de proastă calitate, muzică de petrecere sau ingredient adecvat atmosferei de sărbători. De la frumuseţea spirituală a colindului sfânt  tradiţional la „muzica- de- Crăciun” pentru delectare - este o mare  diferenţă ! Pe de altă parte, instrumentele muzicale care desfată urechea ascultătorului împătimit rămân departe de angelicul neprefăcut al  glasurilor de prunci, ca şi de armonia  corurilor de bărbaţi credincioşi şi de femei credincioase - a căror linie melodică izvorăşte din lăuntrul sufletului: „Slavă întru cei de Sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire !”. (Luca 2, 14)
Colindele nu sunt altceva decât rugăciuni cântate, muzica de taină din adâncul  cuvintelor Dumnezeieştilor Scripturi, dogmă despre venirea Lui Dumnezeu în lume pentru mântuirea noastră, legătura dintre sufletul lumii şi Duhul Lui Dumnezeu, dintre Raiul Lui Dumnezeu şi Adam cel căzut din el şi pierdut în lumea păcatului, oglinda Revelaţiei Divine, puntea dintre om şi Dumnezeu, pecetea împăcării  prin Naşterea Lui Iisus, Fiul Celui Preaînalt, Emanuel - care se tâlcuieşte „cu noi este Dumnezeu”. Iisus este Mântuitorul lumii ! Colindele sunt Sfânta Scriptură cântată pentru omul simplu credincios (chiar şi de ar fi el  neştiutor de carte) care poartă în ele Adevărul revelat din Ceruri prin Duhul Sfânt. Poartă profeţiile proorocilor celor de demult care L-au văzut cu ochii minţii pe Iisus venind în lume ca să îl mântuiască pe om.
            Naşterea Pruncului Sfânt rămâne în ea însăşi o Taină de adâncime de necuprins cu mintea, pe care nici îngerii nu au putut-o pricepe :„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută !” (Cântările Octoihului glas 4). Esenţa acestui slăvit  praznic împărătesc este miezul creştinătăţii însăşi, căci fără Iisus mântuire lumii nu este: „Fără de Mine  nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5) Cuvintele de taină ale bătrânului Simeon la Templu sunt limpezi pentru toate veacurile creştine: „Acesta este pus spre căderea şă ridicarea multora din Israel.” (Luca 2, 34) Pentru că de la Naşterea Lui Iisus încoace noi rămânem veşnic sub Adevăr şi Dreptate, suntem colindători şi la propriu şi la figurat, - căci colindăm cântând şi rugându-ne pe la casele creştine, dar şi colindăm permanent (sufleteşte, intelectual, moral, existenţial) în căutarea Lui Iisus întru împlinirea poruncilor Lui, pentru a descoperi Împărăţia Lui Dumnezeu cea din lăuntrul nostru.
            Naşterea Cea mai presus de fire a Pruncului Iisus este răsăritul cunoaşterii voii Lui Dumnezeu pentru umanitate şi dovedeşte neîndoielnic faptul că Dumnezeu a arătat dintotdeauna iubire către om, a arătat compasiune, a arătat dragoste şi dor, făcându-i omului iarăşi chemare cea către Rai. De aceea Hristos este Răsăritul Cel de Sus, Soarele Dreptăţii, Lumina cunoştinţei, Reperul fundamental şi Calea umanităţii întregi spre mântuire, spre Împărăţia Lui Dumnezeu. Aşadar pentru a cânta cu vrednicie colindele Vestirii Celei Bune a Naşterii Fiului Lui Dumnezeu, ne sunt de trebuinţă curăţia Fecioarei, râvna magilor, nerăutatea păstorilor, slujirea îngerilor - şi mai presus de toate sfinţenia: smerenia Pruncului Iisus. Ca să putem cânta colinde trebuie să fim pregătiţi sufleteşte pentru a purta pe buze cuvintele dumnezeieşti, să ne curăţim inima şi simţirile, să ne primenim cugetul şi sufletul, să redevenim inocenţi asemeni pruncilor; să avem dor de Dumnezeu şi de cer. Pentru că altfel-sătui şi mândri, întinaţi şi nepăsători, nu facem altceva decât să luăm Numele Lui Dumnezeu în deşert. Şi astfel să ne trezim auzind  întrebarea Domnului Dumnezeu, mai înainte grăită prin Duhul Sfânt în Psalmul Regelui David Profetul: „De ce iei aşezământul de lege al Meu pe buzele tale, când cu cel tâlhar şi desfrânat partea ta puneai ? Ai crezut că Voi fi asemenea ţie !” (Psalmi 49, 17)
                                                         
Părintele Calistrat,
                                                              
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Hristos Se naşte-şi noi ne naştem !

         
              „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20)
               Aceasta este legimitatea sfântă a acestui slăvit praznic de mântuire a lumii, prin „Cel Unul Născut”, „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, şi din Fecioara Maria S-a făcut om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. (Simbolul Credinţei) Aşadar toate cele ce s-au întâmplat la Betleem acum mai bine de două mii de ani sunt pline de sensul tainic al mântuirii lumii, recuperat acum după ceea ce constituise o simplă  biruinţă temporară a diavolului asupra protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, care încercaseră a dobândi desăvârşirea Lui Dumnezeu – dar fără Dumnezeu: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 5)
          Paginile Filocaliilor sunt pline de exegeze patristice în care este desconspirată viclenia diavolului asupra regelui Creaţiei, „omul”, care la sfatul amăgitorului a pierdut viaţa veşnică precum şi trăirea spirituală a Raiului, dobândind în schimb  moartea sufletească, condiţionările spaţio-temporale şi suferinţa, durerea şi stricăciunea: „În Adam toţi mor” (I Corinteni 15, 22), de aceea: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.” (I Corinteni 15, 21). Spune Pilat: „Iată Omul !” (Ioan 19, 5) - iată emblema mântuirii voastre, iată Împăratul vostru, Care nu-i din lumea aceasta! Zice Sfântul Atanasie : „Hristos a luat chip de rob să-l facă pe om împărat la starea cea dintâi”. De aceea a primit Hristos naşterea din Fecioară, scutece, frig, lipsă de cele materiale şi asupriri de la om - ca noi să avem mântuire ! Dreptul Simeon la Templu profeţeşte: „Acesta este spre căderea şi ridicarea multora” iar Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului cântă: „Lumină spre descopeririea neamurilor şi slavă poporului tău Israel”. Importul de Lege din cărţile Vechiului Testament întru  desăvârşirea Legii prin har şi iubire sunt confirmarea lucrării Lui Iisus în lume cântată de îngeri şi vestită de prooroci în cărţile lor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17): „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)
               Dar la toate acestea se adaugă puterea Duhului Sfânt şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină !” (I Timotei 2, 4) Iar noi, sărăcuţii, am transformat Taina Naşterii într-o cină mare, la care uneori întrăm fără haine de nuntă, inconştienţi de măreţia sărbătorii, limitând totul la un simplu belşug material şi culinar, uitând că ospăţul credinţei înseamnă unirea permanentă cu Hristos în taina rugăciunii şi a Euharistiei. Nu degeaba Regele Psalmist David vesteşte: „Că întru păcate m-am zămislit şi întru fărădelegi m-a născut maica mea.” (Psalmi 50, 6) Din păcate, prea adesea  rămânem limitaţi la vasul cel de lut şi călătorim pe calea vieţii în uitare, lene şi nepăsare, uitând desăvârşit de Calea Jertfei şi a Crucii. E adevărat Hristos Se naşte în peştera Betleemului, - dar şi tainic în inimile noastre, născându-ne la viaţa duhovnicească pe cerul Bisericii, înscriind noi nume în sinaxarele Sfinţilor şi în Cartea Vieţii la Tronul Celui Preaînalt: „vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10, 20)
                                                       
Părintele Calistrat,
                                                           
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în colindele tradiţionale româneşti

          
         De două mii de ani Sfânta Biserică împleteşte dogma ortodoxă a mântuirii noastre cu folclorul tradiţional al colindelor. Atmosfera aceasta duhovnicească insuflă un plus de voinţă în lucrarea de mântuire a sufletului. Naşterea Mântuitorului nu este un motiv de distracţie, ci un motiv de bucurie şi de meditaţie lăuntrică. Prin cântecul devenit rugăciune, omul Îl laudă pe Creatorul său, Care i-a arătat zorile mântuirii: „Hristos Se Naşte slăviţi-L, Hristos Se naşte întâmpinaţi-L!” (Troparul Praznicului Naşterii Domnului).
        Când Tatăl Cel Ceresc a ales-O pe Fecioara Maria pentru ca să fie mamă Fiului Său  şi să-L nască pe Hristos, Duhul Sfânt, umbrind-O, a sfinţit-O desăvârşit: „Scaun de heruvimi Fecioara......Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire-L naşte” (Condacul Praznicului  Naşterii Domnului) - lucru mai presus de mintea omenească şi mai presus decât tot cuvântul cel ritoricesc: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7, 14). Dar toate acestea au o plasare în istoria cronologică a umanităţii. Cezar Augustul face recensământ, Irod taie pruncii  (pentru a da siguranţă tronului!), păstorii cântă, steaua stă deasupra Betleemului, Îngerii coboară peste Fiul Omului, magii aduc daruri  Marelui Împărat, a Cărui împărăţie  nu este din lumea aceasta. Dar şi elementul pământesc îşi are locul său în actul mântuirii - în care omenescul şi firescul se împletesc cu taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Ieslea, dobitoacele, casa plină până la refuz cu oaspeţii bogaţi ai lui Crăciun, bătrânul Iosif îngrijorat, frica pentru viaţa Pruncului ameninţată de nebunia lui Irod, ploaia, frigul, scutecele, legănelul - tot acest ansamblu contemplat spiritual şi cântat  de către Sfinţii Îngeri pentru Pruncul-Împărat al Cerului, este alcătuit în fond din  elemente de normalitate, care fac dovada marelui Eveniment al Naşterii după trup a Domnului, aflat în centrul tuturor  sărbătorilor de la venirea iernii.
         Toate acestea sunt cântate în colinde, care de fapt îndeplinesc  acelaşi rol ca şi picturile din biserică - sunt graiul lin şi blând al credinţei populare ce izvorăşte din inimile curate ale credincioşilor noştri. Nu se cântă pentru a împlini o tradiţie, se cântă pentru a trezvi mintea şi inima spre măreţia şi adăncimea tainei mântuirii noastre. „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20). De aceea îngerii cântă împăcarea cerului cu pământul: „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Iată ce cere Hristos: inimă caldă, curată, săracă, smerită - ca ieslea Naşterii Sale, să poată să Se încălzească înlăuntrul nostru de iarna necredinţei ce bântuie prin lumea de azi şi dintotdeauna, limitând sărbătoarea Naşterii Domnului la distracţie, mâncare şi băutură, transformând împărăţia lui Dumnezeu în consumism biologic şi social, uitându-se că sângele şi carnea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu: „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21) Uităm că Naşterea este prilejul de unire cu Dumnezeu - în primul rând prin Euharistie, prin rugăciune, prin milă, jertfă şi iubirea semenilor noştri: „Între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)                                              
                                                       Părintele Calistrat
                                                  
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Hristos din inima curată

             Motto:„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." (Matei 5, 8)

După cum se poate lesne constata (fie şi numai la o simplă lectură fugară a Filocaliei), în orice prezentare (a oricărui Sfânt Părinte) a lucrării rugăciunii lui Iisus cel mai adesea se pomeneşte despre curăţirea inimii de patimi şi despre unirea ei cu Hristos Cel Înviat. De altfel, încă de acum trei mii de ani Regele Profet David recunoştea (inspirat fiind de Duhul Sfânt) necesitatea curăţirii lăuntrice - ca efect însă nu al vredniciei omului, ci a îndurării Celui Sfânt faţă de omul căzut: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale ale mele.” (Psalmi 50, 11) . „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) - ne-a avertizat Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi.
Îndemnul şi izbânda în împlinirea lucrării lăuntrice duhovniceşti apar în sufletul omului ca dar dumnezeiesc, de aceea nu oricine se va încumeta în  practicarea „Rugăciunii Lui Iisus” o va şi săvârşi sau desăvârşi. Sfântul Isaac Sirul spune că la rugăciunea curată a inimii ajunge doar unul din zece  mii care se silesc. Pentru că etapa curăţirii inimii începe de la treapta cea mai de jos a stării sufleteşti, anume cea a păcătuirii prin poftă şi prin gând. De aceea, cel dintâi aspect  în lucrarea de curăţire personală (deopotrivă sufletească şi trupească) este „treapta făptuirii morale”- adică schimbarea păcatelor cu virtuţile opuse acestora,a faptelor rele cu fapte  bune. De altfel, Sfânta Evanghelie spune limpede: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Matei 15, 19); şi iarăşi: ”Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45). Însuşi Mântuitorul Hristos i-a întrebat pe farisei şi pe cărturarii Legii Vechi: „De ce cugetaţi cele rele  în inimile voastre ?” (Matei 9, 4)
Din cuprinsul tuturor acestor mărturii inspirate şi adeverite în Duhul Sfânt, reiese limpede faptul că atâta timp cât trupul este încărcat de fapta cărnii şi a sângelui, Duhul Cel Bun şi Sfânt al rugăciunii neîncetate şi smerite nu împărăţeşte în văzduhul inimii noastre. Tocmai de aceea Apostolul neamurilor, Marele Pavel îşi întreabă fiii duhovniceşti: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Corinteni 6, 9) Aşadar, nu se referă doar  la Împărăţia cea din Slava cerurilor, ci şi la lăuntrul sufletului nostru: „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru !” (Luca 17, 21). Pe astfel de temeiuri, toată Sfânta Tradiţie a Bisericii a hotărnicit calea despătimirii în hotarele postului şi rugăciunii, ale ascezei şi misticii - căci înfrânarea are puterea de a tăia pofta, iar rugăciunea  este cea care curăţă mintea. Căci sufletul omenesc are nevoie de luminare, întunecat fiind  din păcate şi orbit prin patimi. A zis-o Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Această  iluminare este un dar de care se folosesc şi de care se învrednicesc cei aleşi - precum arată Sfinţii Părinţi - , cei care cu adevărat se silesc a-l dobândi. De altfel, „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele” pline cu chipuri de cuvioşi îmbunătăţiţi în har, ne oferă din belşug priveliştea minunată a celor vorbitori cu Dumnezeu, a celor  vindecători de boli, a celor izgonitori de duhuri necurate, a celor îmblânzitori şi cunoscători ai graiurilor necuvântătoarelor, precum şi a celor cărora firea şi stihiile li se supun deplin - toţi aceştia şi toate acestea adeverind lumii întregi că Adam cel de dinainte de cădere era prin firea sa în sfântă legătură cu toată zidirea („dintru început bună foarte şi curată”), precum şi  cu Ziditorul Însuşi, Dumnezeu Cel în Treime slăvit şi închinat: „Toţi sunteţi Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt”. (Psalmi 81, 6)
Împlinirea  acestui îndemn de a ne sfinţi şi îndumnezei (adresat nouă, tuturor oamenilor) începe din inimă şi sfârşeşte în inimă. Casa sufletului este şi trebuie să fie şi casa Lui Dumnezeu. Numai că „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) precum oarecând în Betleem, din pricina nepăsării fiecăruia dintre noi faţă de mântuirea sufletului.

                                                                       Părintele Calistrat,
                                                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

duminică, 14 noiembrie 2010

Postul Naşterii Domnului: bucurie, dăruire, înălţare şi întâlnire cu Hristos


          
             Suntem în plină viaţă duhovnicească şi în acelaşi timp întâmpinăm slăvitul post al Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, post al bucuriei şi întâlnirii cu Hristos în peştera Betleemului din inima noastră. Postul ca armă a ascultării de Dumnezeu este de o vechime cu Adam în rai, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Tocmai de aceea nenumăraţi sfinţi asceţi au enumerat foloasele postului arătând esenţa spirituală a poruncii încă din rai: „Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !" (Facerea 3, 3). În fapt înţelegem că lăcomia trupească în cele materiale nu duce la o cunoaştere de Dumnezeu, ci la o moarte a sufletului: „scoate din temniţă sufletul meu ca să se mărturisească Numeleui Tău” (Psalmi 141, 7) Totodată postul nu face neapărat parte din virtuţi, el este mai degrabă o armă împotriva poftelor pornite din biologic sau din raţional. Sfinţii din Patericul Egiptului au asemenea expresii duhovniceşti: „Mulţumesc Lui Dumnezeu că nu am făcut din arma postului virtute. Am băut la sete, am mâncat la foame, am dormit la oboseală, dar toate le-am făcut cu măsură”. Sfântul Vasile cel Mare spune: „tot lucrul bun este încununat de măsură”. Iar Sfântul Apostol Pavel arată în Epistole: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” (I Corinteni 6, 12)
             În societatea modernă de astăzi, ortodoxă de altfel, găsim elemente comune cu postul, dar nu mântuitoare. Dietele de frumuseţe, regimul alimentar de slăbit precum şi sfaturile medicale, regimul alimentar de sănătate. Deşi spun sfinţii că postul este maica sănătăţii, aici trebuie să arătăm că postul trebuie împletit cu virtuţi - adică fapte bune ale sufletului, care au în ele sentimentul iubirii, dăruirii, sentimentul de frumos şi de comuniune. Ca să fie numit post adevărat trebuie să dăruim, adică mâncarea pe care n-o mâncăm noi să o dăruim celui flămând care este în post permanent, pentru că foamea nu este post, este lipsă şi neputinţă - aşa să posteşti: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.” (Matei 6, 16), ”tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 16) - cu alte cuvinte, să înveţi din această străduinţă a înfrânării de la bucate (fie ele uscate, legume, seminţe, fără untdelemn, sau vegetariene sau lactovegetariene). Nu felul mâncării dă virtutea, ci felul manifestării în înfrânare lângă bucatele sărace, dacă stă milostenia, iubirea, dorinţa de a dărui - ai învins. Ai găsit omul bun şi curat din tine, lângă bucate stă şi înfrânarea simţurilor, poftelor trupului şi a pornirilor raţionale sau irascibile: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.” (Psalmi 4, 4)
             Totodată cu postul trebuie să înmulţim rugăciunea, să-L cântăm, să-L lăudăm pe Dumnezeu, să-I fim gazde în suflet, în inimă, în case şi în rugăciunea din minte: „Hristos Se naşte slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă” (Catavasiile Naşterii). De aceea în lunile noiembrie şi decembrie găsim în sinaxarul calendarului ortodox , în cultul liturgic, întâlnirea cu cei mai străluciţi sfinţi ai bisericii,de la cuvioşi la ierarhi, de la mucenici la mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe. Aerul duhovnicesc al acestui post nu este presurat numai cu zăpadă şi obiceiuri de sărbători populare şi folclorice, este plin de încărcătura duhovnicească a colindelor. Care nu sunt altceva decât pericope evanghelice cântate în tradiţia poporului. În aceste colinde se regăseşte tot tezaurul dogmatic şi scripturistic al evenimentului Naşterii Mântuitorului la plinirea vremii din Fecioara Maria. De aceea steaua, ieslea, Fecioara, îngerii, păstorii, magii, darurile, cerurile, Pruncul minunat, cetatea Ierusalimului - toate acestea sunt elemente - cadru ale Sfintei Evanghelii consemnate de cei patru Evanghelişti în legătură cu Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea acest Post nu trebuie privit ca o piedică în calea bunatăţilor, ci ca un gest de respect pentru Hristos Care, Dumnezeu fiind, om s-a făcut să poată „să ne crească, să ne mântuiască”. Atunci când ai inimă bună - Hristos Însuşi odihneşte în ea; în fond, nu pâinea sau carnea îl depărtează pe Hristos de noi. El doreşte doar să vadă chipul icoanei Sale pe icoana chipului nostru, cum spune Dogmatica: „Noi suntem chipul  Său şi asemănarea Sa”. De aceea dacă El s-a născut şi noi ne naştem, dacă El a postit şi noi vom posti, dacă El a murit şi noi vom muri cu El, dacă El a înviat şi noi vom învia. Să putem cânta toţi împreună cu îngerii, magii şi păstorii: „Cântaţi Domnului tot pământul, căci cu slavă S-a preaslăvit” (Catavasiile Naşterii), „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara” (Simbolul Credinţei) Ştiind acestea toate, vom fi mai buni, mai drepţi, mai blânzi, mai smeriţi, să putem posti uşor, să poată Hristos intra în sufletele noastre. Amin !
 
                                                           Părintele Calistrat
                                                           
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi   

Păstorul Cel Bun şi biruinţa Lui asupra diavolului

         Prin Cruce şi Înviere Iisus Hristos ne-a izbăvit din robia morţii şi a diavolului. Dar, odată izbăviţi şi dezlegaţi de acest blestem al morţii veşnice, ne-a crescut şi responsabilitatea de apărare prin propria noastră voinţă, ca a unora înzestraţi cu  liberul arbitru: „Dacă vrea cineva să vină după Mine” (Matei 16, 24) - de ispitele diavolului care este gata permanent spre a ne ispiti; de aceea avem îndemnul scris: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17) şi „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14, 38). Pe de altă parte, învăţătura filocalică a Sfinţilor Părinţi (numiţi şi „neptici” sau „trezvitori”, adică îndemnători şi practicanţi ai nevoinţelor ascetice) ne spune că diavolul se dezlănţuie cu toată forţa întunericului „căutând pe cine să înghită”;  când silinţa noastră în rugăciune nu împlineşte măsura izbândei- avem armă de temut Cinstita Cruce: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă!” (Slujba Utreniei, Glasul 8). A purta crucea în suflet, în inimă, în minte, în voinţă înseamnă a fi cu Hristos: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale Doamne (Psalmi 4, 6). Crucea ne pecetluieşte prin botez şi luptă: „Fă-l Doamne vrednic ostaş până la sfârşit” (din slujba Sfântului Botez). Aici vedem clar că puterile întunericului pândesc sufletul să-l îngenuncheze: „Mulţi sunt cei ce se luptă cu noi de la înălţime” (Psalmi 55, 2). Dar când rugăciunea biruie puterile întunericului la nivel inteligibil şi prin paza minţii şi trezvia atenţiei, satana nu se lasă învins, el urmează să-l lupte pe creştin prin trup. Şi astfel ispiteşte imaginaţia, căutând să înşele raţiunea firii omeneşti, pentru a dezlănţui în noi poftele patimilor de tot felul. Nu ne referim aici la păcate grosolane, ci la poftă, la gând, la întinarea minţii: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 28). Este începutul căderii sufleteşti - învoirea poftei cu păcatul. Spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.”(Efeseni 6, 12).
            Diavolul are curse nenumărate, neştiute şi necunoscute, de aceea (în rugăciunea „Tatăl nostru”) ne rugăm Tatălui să nu ne părăsească nici măcar o clipă harul Duhului Sfânt, „să nu ne ducă în ispită” (Matei 6, 13) voinţa noastră slabă, şi de aceea cerem de la Dumnezeu: „Şi ne izbăveşte de cel viclean” (Matei 6, 13). De aceea este condamnabilă cunoaşterea fără Dumnezeu, deoarece cădem prin minte ca oarecând Adam la Pomul Cunoştinţei binelui şi răului - dacă nu strigăm permanent către Dumnezeu: „Pururea lauda Lui în gura mea”. (Psalmi 33, 1) Dar Păstorul Cel Bun Iisus Hristos, văzând căderea şi nimicnicia voinţei noastre: „Duhul este osârduitor dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41) - ne-a dăruit pe lângă arma Crucii („Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” Galateni 6, 14) - şi Cinstitul Trup şi Scumpul Său Sânge, ca să-L mâncăm şi să-L bem pentru izbăvire, curăţire, sfinţire, pentru întărire şi biruinţă. A spus Domnul Hristos: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. ” (Ioan 14, 15). Dar acelaşi text al Sfintei Evanghelii ne arată „Că Păstorul cel bun Îşi pune viaţa pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). Hristos Şi-a dat (pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire) propriul Său Trup şi Sânge, pentru ca diavolul să nu mai poată niciodată birui asupra sufletului omului. Tocmai de aceea şi Marele Antonie, „Doctorul Egiptului” spunea: „De va vrea omul-de dimineaţă până seara se va mântui !”.
           Din noaptea sfântă a Învierii Lui Hristos şi până astăzi, calea mântuirii este sigur una şi aceeaşi: crucea, smerenia, jertfa, rugăciunea şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Acestea rămân cele mai de temut arme, de care diavolii se tem şi se cutremură: „Ca întru Numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt !” (Filipeni 2, 10). Hristos este totul în lupta cu întunericul: „sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii !” (Efeseni 5, 8), „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” (Ioan 1, 5)
                                                                        Părintele Calistrat    
                                        
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Cunoaşterea Lui Dumnezeu, biruinţa Sfinţilor


            Cunoaşterea Lui Dumnezeu în Duhul Sfânt al Adevărului a fost dintotdeauna, este întotdeauna şi va fi pentru totdeauna pecetea preaputernică a sfinţeniei care a însemnat  fără excepţie toate veacurile istoriei creştine, de la Naşterea, Răstignirea şi Învierea Lui Hristos şi până în secolul nostru; secol care, al douăzeci şi unulea în curgerea vremii, marcat de nebunia vitezei inutil exagerate, de cultul idolatru al performanţei şi progresului, de vârtejul ameţitor al secularizării ateizante şi de tăvălugul atotnivelator al globalizării forţate prin invenţiile tehnicii şi cutezanţele nesăbuite ale ştiinţei, - nu are totuşi nici el altă şansă de izbăvire şi de liniştire decât vechiul, mereu acelaşi şi veşnic neschimbat chip tradiţional de cunoaştere a Lui Dumnezeu.                    
Cunoaşterea lui Dumnezeu este numită în literatura patristică teologică clasică „lumina cunostintei” deoarece are legătură directă cu inteligenţa şi priceperea minţii, la care se adaugă memoria ca suport al acestora. Dacă, de obicei, precum vedem atât în istoria ştiinţelor naturale cât şi a celor exacte, strădaniile inteligenţei umane sfârşesc în teoretizare şi abstractizare raţionalistă, bazată pe studiul fenomenului, al cifrei şi al literei, în schimb, în cazul teologiei ca ştiinţă sistematică al cărei obiect de studiu îl reprezintă Dumnezeu Însuşi, cunoaşterea de care se învredniceşte omul se referă direct la descoperirea pe cale atât naturală cât şi supranaturală a Adevărului, formulată în învăţături de credinţă numite dogme. Acestea nu sunt altceva decât stâlpii de susţinere ai dreptarului Ortodoxiei întemeiat pe învăţătura apostolică primită de la Mântuitorul Hristos şi transmisă urmaşilor prin predanie ca Sfântă Tradiţie în sânul Sfintei Biserici prin Ierarhie în chipul fericitei sobornicităţi a Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele opt veacuri de aur ale creştinătăţii, adică din secolele celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Bisericii Universale. Însă împlinirea practică şi concretă a credinţei creştine nu s-a realizat în clădiri luxoase măreţe de prestigiu academic şi universitar, ci în văgăunile şi peşterile munţilor şi ale pustiurilor bătute de toate vânturile lumii şi ale istoriei, prin asprele nevoinţe ascetice şi trăirile mistice înalte ale luptătorilor de elită de pe frontul de avangardă al monahismului, aflaţi în căutarea isihiei, adică a liniştii interioare a sufletului ca singurul cadru adecvat sălăşluirii tainice a Lui Dumnezeu în lăuntrul omului – iar prin acesta în lume; altfel spus, de vreme ce „Credinta fără fapte moarta este” (Iacov 2, 20), e clar că şi     faptele fără credinţă ... la fel !
            Cunoaşterea teologică în expresia ei academică nu constituie nicidecum forma ultimă a priceperii de comunicare cu Dumnezeu, pentru că există o cale superioară de acces, centrată pe post, pe rugăciune şi pe milostenie. De altfel, doar de aceasta din urmă se ocupă colecţia sublimă de scrieri ascetice şi mistice numită „Filocalia”, care analizează şi prezintă până la ultimile consecinţe şi caracteristici definitorii etapele urcuşului duhovnicesc al sufletului spre întâlnirea cu Dumnezeu în darul Preasfântului Duh. Pildele cele mai elocvente de realizare la vârf a acestui ideal suprem al vieţii constituie relatările reprezentative şi semnificative din „Vieţile Sfinţilor”, vase alese ale Duhului Sfânt al Lui Dumnezeu, precum Sfântul Marcu, ascetul din Muntele Francisc, Sfânta Isidora cea nebună–pentru-Hristos, Sfântul Antonie cel Mare, „Doctorul Egiptului”, Sfântul Pahomie cel Mare, Părintele călugărilor, Sfânta Maria Egipteanca şi mulţi alţii. Fapte de pomină ale acestor „savanţi eminenţi” în adevărata ştiinţă teologică sunt de pildă înălţările de la pământ în văzduh în timpul rugăciunii – precum se petrecea cu Pavel ieroschimonahul, duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla -, convorbirile de taină dintre mucenicii temniţelor prigonitoare şi Sfinţii Îngeri păzitori ori, chiar cele faţă-către-faţă cu Dumnezeu Însuşi, precum şi îmblânzirea fiarelor sălbatice înfometate în arenele romane de către creştinii osândiţi la moarte pentru credinţa lor de către împăraţii pământeşti persecutori care uitau de fapt, în încercarea lor ridicolă de a desfiinţa creştinismul înspăimântându-L pe Dumnezeu că El rămâne Stăpânul absolut al Universului văzut şi nevăzut ca şi Creator al acestuia: „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). 
            Primind jertfa mucenicească a credincioşilor Săi, A-toate-Ziditorul veghea plămădirea sănătoasa a creștinismului prin sângele martirilor nevinovaţi ca înlocuire a străvechilor jertfe pagânești idolatre. Aşadar, calea înaltă a rugăciunii extatice a umplut sinaxarele de sfinţi asceţi, pustnici, anahoreţi, eremiţi, cuvioşi şi cuvioase, al căror număr nesfârşit a împodobit cerul Bisericii cu stele strălucitoare de sfinţenie, „casnici ai Lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Ca rezultat direct al adâncirii nevoitorului pe această cale se dobândeşte „priceperea duhovnicească”, de fapt miezul de foc al lucrării harului Duhului Sfânt în sufletul omenesc, numită şi „harisma discernerii” sau „darul deosebirii duhurilor”.
La urma tuturor acestora, ca o cunună a lor, găsim calea împărătească a rugăciunii făcute cu „smerită cugetare”, cale pe care păşind cu statornicie în toată vremea vieţii lor, sihaştrii de pretutindeni şi dintotdeauna, „stâlpii pustiei”, au fost feriţi de înşelarea diavolească sau de căderea prin „înălţarea minţii” – necruţătorul război nevăzut prin care satana vrea să îi înşele de-i va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi. De aceea atrag atenţia Sfinţii Părinţi – precum Isaac Sirul şi Ioan Scărarul – că „cei ce nu se sfatuiesc, cad ca frunzele”; şi iarăşi: „mântuirea stă întru mult sfat”. De altfel, încă cu o mie de ani mai înainte de Hristos, Regele Prooroc David exclama: „Multi sunt cei ce se luptă cu noi de la inaltime !” (Psalmul 55, 2). Iar Pavel, Apostolul neamurilor ne înştiinţează că „Lupta noastra nu este impotriva sângelui și a trupului ci impotriva începatoriiilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6, 12). Nu întâmplător am amintit toate acestea, deoarece „Patericele” şi „Vieţile Sfintilor” sunt pline de pilde de cădere ale multor luptători încercaţi datorită nechibzuinţei minţii şi a lipsei de trezvie si de atentie. Este vorba în special de aşa-numita „cădere în sus” sau „cădere prin angelism”, altfel spus de umplerea sufletului de mândria izvorâtă din automulţumirea prin părelnicele fapte bune.

Sfânta smerenie deschide drumul către Tronul Dumnezeirii. Căile apropierii de Dumnezeu pe care le-am înfăţişat în aceste câteva rânduri au fost bătătorite atât de sfinţi monahi, călugări vieţuitori prin mănăstiri, cât şi de sfinţi creştini din lume, simpli credincioşi râvnitori şi doritori de mântuire. De fapt, calea spre Dumnezeu este calea de a vieţui cu Dumnezeu; altfel spus, calea spre veşnicie e doar prin Hristos şi cu Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa !” (Ioan 14, 6). Întrebaţi fiind de Mântuitorul, atunci când le vorbea despre patimă, jertfă şi dăruire pentru Împărăţia Cerurilor, de ce nu-L părăsesc şi ei ca toţi ceilalţi – Apostolii au răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai  cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 68)
                                                                        Părintele Calistrat
                                                                        Mănăstirea Vladiceni, İaşi

Dreapta socoteală între milostivire şi dreptate


Motto: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18, 18)

            Una dintre funcţiile principale ale raţiunii omeneşti este aceea de a analiza deopotrivă fapte şi evenimente plecând de la anumite premise şi ajungând la concluziile corespunzătoare lor, rezultatul depinzând fără îndoială de starea în care se află mintea celui care chibzuieşte. Atunci  când cercetăm Scripturile Sfinte ale Vechiului Testament, descoperim faptul că problemele ivite între oameni se rezolvau potrivit dictonului cu valoare de normă morală „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. În Noul Testament vedem că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, care ne-a izbăvit din robia păcatului strămoşesc şi a morţii, va deschide iarăşi tuturor oamenilor calea către viaţa veşnică, prin instaurarea Legii celei Noi a harului sub porunca iertării şi a dragostei, virtutea cardinală arătată de apostolul Pavel corintenilor: „Toate le suferă, toate le crede... nu ţine minte răul, nu caută ale sale...” (I Corinteni cap. 13)
            Acelaşi Iisus Fiul Lui Dumnezeu este Cel Care va da lumii pildă atât cu cuvântul cât şi cu fapta despre adevărata milă şi iubire compătimitoare neosândind pe nimeni pentru vreun păcat, vreo greşeală sau cădere individuală, învăţând astfel pe oameni că toată judecata semenilor lor se cuvine să o lăsăm doar Lui Dumnezeu Cel Singur Sfânt: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi !” (Matei 7, 1) îi îndeamnă El pe fii oamenilor, învăţându-i totodată metoda cea mai simplă de convieţuire paşnică: „şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” (Luca 6, 31)
            Acestea sunt de altfel principiile întemeietoare ale moralei credinţei creştine, a căror putere stă dintru început ca o stavilă de neclintit în calea tuturor relelor acestui veac. Numai că există anumite situaţii care diferă categoric de situaţia de principiu. Iată: „Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.” (Luca 12, 10) Pornind de la acest cuvânt de o importanţă capitală, Sfinţii Părinţi ai Bisericii împart păcatele în câteva categorii în funcţie de gravitatea lor: auzim astfel vorbindu-se despre păcate de moarte, păcate strigătoare la cer, păcate împotriva Duhului Sfânt. Judecarea sau discernerea tuturor acestora s-a încredinţat de către Mântuitorul Hristos Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli atunci când a suflat asupra lor zicând „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 23) - iar prin aceştia, prin punerea mâinilor sau hirotonie - sfinţiţilor slujitori ai Sfintelor Altare, arhierei şi preoţi. 
         Aici însă există un aspect care necesită o discuţie aparte. E foarte adevărat că iconomii tainelor dumnezeieşti au primit poruncă de a ierta „de şaptezeci de ori câte şapte”. Cu toate acestea iertarea nu trebuie să devină nicidecum o monedă falsă sau devalorizată prin inflaţie. Și aceasta pentru că nu poţi acorda iertarea cuiva care nu o cere sau nu o caută pentru că nici nu o doreşte. Nu poţi ierta pe cineva care el însuşi este străin de iertare pentru că nu o înţelege şi nu-i vede nici un folos. Creştineşte vorbind şi în deplinătatea cuvântului - iertarea nu a fost pusă nici un moment de Dumnezeu la dispoziţia samavolnică a cuiva, oricine ar fi acesta. Și aceasta pentru că adevărata iertare, cea care lucrează în chip roditor în şi între oameni, se împlineşte doar atunci când există voinţa de îndreptare a tuturor greşelilor săvârşite cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul care au pricinuit de-a lungul timpului suferinţă semenilor. Legea morală îţi interzice să răneşti pe cineva căruia nu îi poate face nimeni nici vreun reproş. Iar legea creştină îndeamnă la iertare atunci când există căinţa - altfel spus străpungerea inimii prin părerea de rău pentru cele săvârşite. Altfel spus, duhovnicul nu este nici o clipă şi în nici un fel o maşină automată de dezlegat păcate; pentru că, dacă s-ar ajunge aici, ar fi vorba despre o blastfemiere a Sfintei Taine a Pocăinţei prin desconsiderarea ei.
      Prima etapă este conştientizarea răului săvârşit, părerea de rău de păcatele săvârşite, a doua etapă o reprezintă cercetarea  în conştiinţa proprie a tuturor relelor care te frământă, dorinţa de îndreptare şi în cele din urmă a treia etapă este mărturisirea lor la duhovnic sau părintele duhovnicesc, iar ultima etapă dorinţa şi făgăduinţa de a numai greşi. Odată angajamentul luat în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului se primeşte iertarea sau dezlegarea propriu-zisă, o epicleză care absolvă orice cădere căită sincer cu lacrimă şi osteneală. Pedeapsa se prelungeşte pentru omul mizerabil sufleteşte, impertinent, fals, ipocrit, mincinos şi viclean a cărui întunecare de minte şi necurăţie de inimă îl împinge pururea la fărădelege şi răutate împotriva altora, fără ruşine şi total lipsit de scrupule. Atunci când, în cazul unui astfel de om lipseşte cu desăvârşire dimensiunea pur umană a moralei cât şi cea a virtuţii creştine, iertarea nu se va acorda niciodată - nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Spune Psalmistul: „Nu le este cu putinţă să se schimbe că de Dumnezeu nu se tem” (Psalmi 54, 22) şi iarăşi - „Să vină dar moartea peste ei, să se pogoare în iad de vii.” (Psalmi 54, 16) În aceste cuvinte se cuprinde toată măsura  dreptăţii dumnezeieşti pentru călcătorul de lege şi pentru omul care nu caută  îndreptarea relelor săvârşite în viaţă şi nici îndreptarea răului făcut semenilor de-a lungul vieţii: „Cei ce viclenesc vor pieri.” (Psalmi 36, 9)
                                                        
                                                  Părintele Calistrat
                                         
Mănastirea Vlădiceni, Iaşi

Binele Lui Dumnezeu şi relele oamenilor


          Binele este numele Divinităţii, căci „bun nu este decât  numai Unul Dumnezeu” (Mt 19, 17). Izvorul a-tot-binele este Dumnezeu Sfânta Treime: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Binele este împlinirea dragostei - o afirmă într-un singur glas de-a lungul veacurilor Sfintele Scripturi şi scrierile patristice.
          Acela dintre oameni care sufletul său şi-l pune pentru aproapele său săvârşeşte binele la măsura sa cea mai înaltă. Cea dintâi poruncă din Legea cea Veche era aceasta: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18). Aşadar, binele suprem, iubirea absolută izvorăşte din Dumnezeu şi se revarsă asupra omului, creaţia Sa. Omului, ca împărat al făpturii şi stăpânitor al întregii zidiri văzute, îi este proprie  această maiestate de a tăinui în sine  împărăţia Lui Dumnezeu. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ”iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 21); de altfel la acelaşi lucru face trimitere şi asemănarea menţionată în Rugăciunea Domnească - ”precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10). Altfel spus Dumnezeu Ziditorul tuturor voieşte ca între oameni să sălaşluiască pacea dintre îngeri, posibilă şi realizată deplin prin supunerea de bunăvoie a tuturor în dragostea desăvârşită faţă de Creator şi în dragostea unora faţă de alţii în împreună - lucrare după modelul suprem treimic; dar mai ales prin ascultarea oamenilor de Fiul Lui Dumnezeu asemeni ascultării Fiului de Tatăl Care L-a trimis: ”nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30)
            A spus Domnul nostru Iisus Hristos: ”Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). „Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (In. 17, 11)
“Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30). Iată unitatea lucrării Treimice în actul de mântuire a lumii: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să o aibă” (In. 10, 10). Iar toate acestea culminează cu adeverirea supremei iubiri dumnezeieşti faţă de toată făptura, faţă de om şi pentru mântuirea lui: ”Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16). Iar viaţa din belşug este viaţa veşnică, spiritualitatea divină de dincolo de mormânt care nu mai ţine de noi oamenii, ci este însuşi darul Lui Dumnezeu: “ În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2), răsplata fiind: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34), adică  mântuirea sufletului şi eliberarea lui de păcat ca  daruri dumnezeieşti, care ne-au fost dăruite ca răsplată a iubirii Sale: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu să moşteniţi împărăţia cea gătită vouă…”. Deci din veac şi până în veac, cuvintele : ”Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21, 6)
         “ Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Lc. 21, 33). Legile divine sunt fixe şi cu hotărâre veşnică: “ce împărtăşire are lumina cu întunericul ?” (2 Cor. 6, 14). Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: “Binele nu este bine dacă nu se săvârşeşte bine” (Dogmatica ortodoxă). Și cu toate acestea - preabinecunoscute lumii după două mii de ani de creştinism, ba chiar încă de la facerea lumii, de când Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc au primit legea ascultării ca pavăză a Raiului, totuşi iată că omul mai cu dinadinsul s-a făcut tovarăş şi prieten cu vrăjmaşul Lui Dumnezeu, cu diavolul.Căci acesta,pe lângă cumplita sa mândrie şi blestemata sa răzvrătire faţă de Dumnezeu Creatorul, a intrat şi în viaţa de pe pământ a omenirii, înşelându-i pe oameni prin minciună, dezbinându-i şi răscolindu-i pe unii asupra altora şi pe mulţi stârnindu-i împotriva Lui Dumnezeu. “De la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar” (Mt. 23, 35) satana, prin astfel de fărădelegi, a tras la pierzare nenumărate suflete omeneşti, aşa cum o face până astăzi  prin păcatele capitale ale mândriei şi iubirii de sine care stăpânesc sufletul omului contemporan, ducându-l la închinarea la noul idol ştiinţific “omul modern” produsul societăţii de consum.
           Mulţi sunt cei care se întreabă de ce există toate relele din lume şi toate necazurile umanităţii dacă Dumnezeu este bun, şi cum poate fi El numit ”iubire” dacă pedepseşte şi dacă are iad ? Răspunsul e simplu: nici nu pot fi tolerate impertinenţa şi aroganţa umanităţii faţă de Jertfa Crucii şi faţă de dragostea jertfelnică  a Fiului Său  Care din dragoste S-a deşertat pe Sine  chip de rob luând pentru ca pe om  să îl aducă la starea cea dintâi. Spune Sfântul Atanasie: ”Sunt rele pentru că am schimbat direcţia vieţii prin faptele noastre, de la Dumnezeul luminii la tatăl întunericului, diavolul”. Și tocmai de aceea în Ziua Judecăţii de Apoi  răspunsul la batjocorirea tainei mântuirii noastre prin Iisus Hristos va fi: ”Plecaţi de la Mine blestemaţilor” (Mt. 25, 41), ”nu vă cunosc pe voi” (Mt. 25, 12). Şansa noastră este împăcarea cu Dumnezeu şi cu jertfa iubirii Sale prin rugăciune şi credinţă. Altfel se va permanentiza starea de iad încă din această viaţă-iad în suflet, iad în viaţă, iad în familie, iad în lume, iad după iad în viaţa viitoare.
          Încă de acum două mii de ani Sfântul Ioan Botezătorul striga tuturor oamenilor: “ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 3, 2). Nu ne rămâne decât să-i luăm în serios îndemnul, nu de alta dar ne aşteaptă  veşnicia morţii şi vom dori de Domnul Iisus Hristos şi de Sfânta Euharistie şi de dragostea Lui: “Izvoare de apă s-au coborât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta” (Ps. 118, 136). De fapt, noi înşine, prin propriile noastre fapte  aducem iadul pe pământ în loc să luăm aminte la cuvintele din rugăciunea “Tatăl nostru”: „precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10)
                                                       
Părintele Calistrat,
                                                         
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

duminică, 31 octombrie 2010

Hrană pentru trup, minte şi suflet


            Sfânta Scriptură ne confirmă legătura întreită între minte, suflet şi trup: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău.” (Luca 10, 27). Sfântul Apostol Pavel spune: „Neîncetat să vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17), sau acelaşi Apostol Pavel: „ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor.”(II Tesaloniceni 3, 12) „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.”(II Tesaloniceni 3, 10) „Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. ”(II Tesaloniceni 3, 8).
            Mântuitorul Iisus Hristos întreabă pe farisei şi cărturari la vindecarea slăbănogului: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?  ”(Matei 9, 4). Am enumerat aceste versete pentru a putea desluşi lucrarea dintre suflet şi trup la nivel raţional şi inteligibil. De aceea scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi (adunate în colecţia numită „Filocalia”) prezintă echilibrul acesta spiritual între viaţa biologică şi cea duhovnicească. Rugăciunea ca „împărăteasă a faptei bune” este hrană pentru suflet: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema” (Psalmul 115, 3-4), deci rugăciune şi Euharistie. Hrana trupească este temelia trupului, a vieţii biologice, în lumea în care trăim. Dar şi în această situaţie câstigarea pâinii se face tot cu ajutorul Lui Dumnezeu, lucru însoţit de rugăciune: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54, 24) sau „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;” (Matei 6, 11) „Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Psalmul 103, 29). De aceea înţelegem că atunci când manifestăm egoismul fără Dumnezeu putem trece prin drama bogatului nemilostiv, cu cărare directă spre iad, prin zgârcenie şi egoism, sau prin lipsa de milă şi compasiune pentru aproapele. Grija faţă de  trupul nostru este o obligaţie dumnezeiească. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica” (Efeseni 5, 29) „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al Lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?  De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (I Corinteni 3, 16-17). Numai că şi această iubire de sine este îngrădită prin măsura Sfinţilor Părinţi  cu dreaptă socotinţă. Spune Sfântul Vasile cel Mare: „Tot lucrul bun este încununat cu măsură”. De aceea Dumnezeu a condamnat averea bogatului fără chibzuinţă, care măreşte hambarele şi adună în neştire pentru ani mulţi de bunăstare, întrebându-l: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Luca 12, 20). Repet: trebuie să avem măsura omeniei, aşa cum cere Patericul, prin glasul părinţilor îmbunătăţiţi la şcoala aspră a pustiei : „De toate te-ai făcut, om când te faci” (Patericul egiptean). Ultima hrană este mediul în care hrănim mintea: mintea este luminătorul sufletului, aşa cum „ochiul este al trupului” (Matei 6, 22) De aceea pe lângă rugăciune, hrana sufletului, pe lângă hrana biologică pentru trup, avem şi hrana minţii: citirea, cunoaşterea, priceperea, înţelegerea, într-un singur cuvânt - lumina cunoştinţei. La acest cuvânt avem tot pe Hristos martor în cer şi pe pământ. Hristos, Soarele dreptăţii, „răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei”. (Troparul Naşterii) De aceea trebuie să înţelegem cunoaşterea ca fiind mama mântuirii şi temelia contactului cu divinul, cu Dumnezeu: „În Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22) - şi iarăşi: „Toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
            În concluzie, grija de căpetenie trebuie să ne fie echilibrul dintre hrana trupului şi hrana sufletului; aceasta este garanţia sănătăţii minţii. De aceea şi Sfântul Vasile cel Mare spune: „Am văzut trup slăbănogit de post, - dar plin de patimi”. Pentru mintea sănătoasă rămâne trezvia, atenţia, luarea aminte prin citirea Sfintelor Scripturi, prin cunoaştere şi prin îmbunătăţirea hranei minţii (cultura spirituală religioasă). Iar sufletului să-i dăm veşnic pururea sfânta rugăciune încununată de Sfânta Euharistie - „şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tesaloniceni 4, 17). „Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni !” (Psalmul 54, 24).
                                                  Părintele Calistrat,
                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

luni, 25 octombrie 2010

Smerenia şi sfinţenia


          În tot cuprinsul literaturii religioase creştine universale, a cărei întindere în timp şi spaţiu aproape că nu poate fi cuprinsă de mintea unui singur om, „smerenia” şi „sfinţenia” sunt  noţiunile cele mai des întâlnite, la care toţi Sfinţii Părinţii, fără excepţie, fac referire statornică şi repetată. Ori de câte ori scriitorii bisericeşti ne prezintă mărturiile Sfintei Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre creştinii cu adevărat credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: „ducea viaţă sfântă”, „pururea se smerea pe sine” etc. Înţelegem din aceasta că în concepţia Părinţilor Bisericii, aceşti adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii, smerenia este starea de a fi a omului în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a dumnezeirii” învăţa Sfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
            Acesta este temeiul hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii socotim că sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea mult-dorită şi odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în căutare de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească echilibrul, calmul şi cumpătarea - acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi refugiu de scăpare din toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul descoperă pe calea virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor şi plinire a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna sufletească nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă aşa stau lucrurile, devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât aversul monezii al cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există sfinţi fără smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi zilele fără a se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea în mentalitatea modernă şi contemporană devenită comună creştinilor ortodocşi ca şi celor heterodocşi, adevărata „smerenie” este confundată cu „pietatea”. Lucru care, pornit dintr-un fals misticism - de multe ori chiar patologic – îi face pe nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte uşor în acea înşelare a „părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără îndoială, poate cel mai mare pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor îl constituie auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti, credinţa că de acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv „sfânt” şi „smerit” - ...amarnică şi deplorabilă cădere ! Tocmai pentru a preveni şi ajuta pe cel ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii numite „rugăciunea inimii” cuprinsă în formularea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”. Căci numai a te vedea pe tine însuţi în stare de cădere şi nicidecum în înălţare - este de la Dumnezeu: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” ... ! (Psalmul 50, 4) şi de aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul stăruitor: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)
            E foarte adevărat că, de la o „Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul in care bravii ostaşi ai Lui Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori ca de la cer la pământ. Aceasta pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă uniformă şi universală care urmăreşte să-i aducă pe toţi la un singur numitor comun. Vedem astfel că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele vieţii sale în cea mai neagră sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi părăsit; că altul a rabdat cu desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile şi necinstirile care i-au fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce mănăstire din pustiu, un frate a slujit toată viaţa sa obştii călugărilor îndeplinind statornic şi neclintit cele mai grele ascultări fără să se plângă vreodată. Pe de altă parte există şi acea categorie de nevoitori care socot că, neîngrijindu-şi apectul exterior, neprimenindu-se, nespălându-se, nepieptănându-se, purtându-se murdari şi umblând astfel prin lume, printre oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un respect duhovnicesc aparte şi admiraţi corespunzător ca nişte adevăraţi „smeriţi” ! În astfel de cazuri, astfel de „virtuţi” izvorâte din neglijarea bunului-simţ şi din înşelarea produsă de patima subţire a slavei deşarte nu sunt altceva decât factori distrugători de suflet. E de ajuns să ne amintim nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi, domni şi mitropoliţi, dregători şi episcopi, slujitori, simpli creştini dar şi călugări renumiţi care şi-au dus întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se la cele mai grele nevoinţe şi înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar câte puţin despre acestea până la sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” ! (Ioan 14, 12) De aceea şi Psalmistul exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi !” (Psalm 67, 36) Să nu credem însă că sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce metodă  prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i sfinţi prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu pentru ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi necuprins al harului Său multele  harisme care împodobesc întotdeauna viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37). Am văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate pacea Sa tuturor celor ce-L iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă ! Pace vouă !” (Ioan 20, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima: „Priviţi ! Eu sunt ! Nu vă temeţi! Duhul nu are carne şi trup !” (Luca 24, 39)
            Cunoaşterea smereniei nu va putea fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”, „obiectivă”; şi aceasta pentru că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia necesară şi suficientă este tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un obiect exterior ţie, care nu te priveşte şi care nu are nimic de-a face cu tine, ca subiect cunoscător. Pe smerenie cu toată puterea ei o cunoşti numai atunci când te străduieşti tu însuţi să te îmbraci în ea - dar nu de ochii lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea acestora sunt astăzi calităţi şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la adevăratul lor înţeles şi la adevărata lor valoare printre creştinii zilelor noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând păreri şi atitudini dependente exlusiv de propriul interes, credincioşii interpretează greşit lucrarea smereniei, pe care o văd doar în îmbrăcarea hainelor cernite, ponosite, îndoliate ca şi chip al evlaviei şi cuvioşiei, pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde în realitate făţărnicia fariseismului nostru lăuntric exprimat de propriile noastre fapte şi vorbe. Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după fapte ca pomul după roade” (Matei 7, 17-19). Cel cu adevărat bun, smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana clevetirii, a grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei răzbunări. Sufletul curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat – şi aceasta pentru ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe Dumnezeu Cel Care prin Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu adevărat smeriţi şi cu har sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi numeşte „tari”: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1) şi „primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre slava Lui Dumnezeu” (Romani 15, 7) „pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom 15, 6). În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii vreodată că ar căuta să dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu; nici nu s-au nevoit pentru a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de aceştia ci din convingerea deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre mântuirea ei, făcându-se astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din vârful muntelui sau aidoma luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Dumnezeu din Ceruri.” (Matei 5, 16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.” (II Corinteni 7, 1)
            Dacă aceasta este Calea şi dacă acesta este Adevărul atunci orice altă modalitate de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii, şi Sfinţilor Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol şi slugile lui pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în groapă” (Luca 6, 39), căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor” şi „cei necuraţi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. (I Cor 6, 9-11).  „Fericiti cei curati inima ca aceia vor vedea pe  Dumnezeu” ! (Matei 5,8)                                                       
 Parintele Calistrat  
Manastirea Vladiceni