vineri, 24 decembrie 2010

„Noi cântăm şi colindăm !”



Motto:  „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Psalmi 115, 3-4)

„Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi !”- iată sinteza  nenumăratelor cuvinte de laudă aduse Lui Dumnezeu prin varietatea colindelor care circulă în spaţiul ortodox şi în viaţa societăţii noastre creştineşti contemporane. Numai că, asemeni oricărui  lucru care trece prin raţionamentul uman, şi colindele noastre străvechi trec astăzi prin filtrul mai multor judecăţi (de multe ori pur imaginare !) ale  minţii omeneşti căzute în robia înşelăciunii păcatului. Temeiul fiinţial al acestor colinde (de două mii de ani păstrate în tezaurul tradiţiei noastre ortodoxe româneşti) este dat de Persoana  Pruncului Iisus, de Persoana Fecioarei Maria, şi de faptul minunat al Naşterii Lui din preacuratele Ei sângiuri. Îngerii şi steaua, magii şi păstorii, regele Irod şi ieslea cea din Betleem - toate acestea constituie decorul unei scenografii a mântuirii neamului omenesc.
Din păcate, pentru lumea modernă (marcată de consumismul exacerbat iraţional), sacrul colindelor de altădată s-a alterat, devenind  profan. Frumuseţea inegalabilă şi de neînlocuit a armoniei vocilor tinereşti unite în colind a fost pervertită până la genul de „colinde-manea”, ce nu mai au nici o legătură cu spiritualitatea autentică, colindele devenind marfă ieftină şi de proastă calitate, muzică de petrecere sau ingredient adecvat atmosferei de sărbători. De la frumuseţea spirituală a colindului sfânt  tradiţional la „muzica- de- Crăciun” pentru delectare - este o mare  diferenţă ! Pe de altă parte, instrumentele muzicale care desfată urechea ascultătorului împătimit rămân departe de angelicul neprefăcut al  glasurilor de prunci, ca şi de armonia  corurilor de bărbaţi credincioşi şi de femei credincioase - a căror linie melodică izvorăşte din lăuntrul sufletului: „Slavă întru cei de Sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire !”. (Luca 2, 14)
Colindele nu sunt altceva decât rugăciuni cântate, muzica de taină din adâncul  cuvintelor Dumnezeieştilor Scripturi, dogmă despre venirea Lui Dumnezeu în lume pentru mântuirea noastră, legătura dintre sufletul lumii şi Duhul Lui Dumnezeu, dintre Raiul Lui Dumnezeu şi Adam cel căzut din el şi pierdut în lumea păcatului, oglinda Revelaţiei Divine, puntea dintre om şi Dumnezeu, pecetea împăcării  prin Naşterea Lui Iisus, Fiul Celui Preaînalt, Emanuel - care se tâlcuieşte „cu noi este Dumnezeu”. Iisus este Mântuitorul lumii ! Colindele sunt Sfânta Scriptură cântată pentru omul simplu credincios (chiar şi de ar fi el  neştiutor de carte) care poartă în ele Adevărul revelat din Ceruri prin Duhul Sfânt. Poartă profeţiile proorocilor celor de demult care L-au văzut cu ochii minţii pe Iisus venind în lume ca să îl mântuiască pe om.
            Naşterea Pruncului Sfânt rămâne în ea însăşi o Taină de adâncime de necuprins cu mintea, pe care nici îngerii nu au putut-o pricepe :„Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută !” (Cântările Octoihului glas 4). Esenţa acestui slăvit  praznic împărătesc este miezul creştinătăţii însăşi, căci fără Iisus mântuire lumii nu este: „Fără de Mine  nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5) Cuvintele de taină ale bătrânului Simeon la Templu sunt limpezi pentru toate veacurile creştine: „Acesta este pus spre căderea şă ridicarea multora din Israel.” (Luca 2, 34) Pentru că de la Naşterea Lui Iisus încoace noi rămânem veşnic sub Adevăr şi Dreptate, suntem colindători şi la propriu şi la figurat, - căci colindăm cântând şi rugându-ne pe la casele creştine, dar şi colindăm permanent (sufleteşte, intelectual, moral, existenţial) în căutarea Lui Iisus întru împlinirea poruncilor Lui, pentru a descoperi Împărăţia Lui Dumnezeu cea din lăuntrul nostru.
            Naşterea Cea mai presus de fire a Pruncului Iisus este răsăritul cunoaşterii voii Lui Dumnezeu pentru umanitate şi dovedeşte neîndoielnic faptul că Dumnezeu a arătat dintotdeauna iubire către om, a arătat compasiune, a arătat dragoste şi dor, făcându-i omului iarăşi chemare cea către Rai. De aceea Hristos este Răsăritul Cel de Sus, Soarele Dreptăţii, Lumina cunoştinţei, Reperul fundamental şi Calea umanităţii întregi spre mântuire, spre Împărăţia Lui Dumnezeu. Aşadar pentru a cânta cu vrednicie colindele Vestirii Celei Bune a Naşterii Fiului Lui Dumnezeu, ne sunt de trebuinţă curăţia Fecioarei, râvna magilor, nerăutatea păstorilor, slujirea îngerilor - şi mai presus de toate sfinţenia: smerenia Pruncului Iisus. Ca să putem cânta colinde trebuie să fim pregătiţi sufleteşte pentru a purta pe buze cuvintele dumnezeieşti, să ne curăţim inima şi simţirile, să ne primenim cugetul şi sufletul, să redevenim inocenţi asemeni pruncilor; să avem dor de Dumnezeu şi de cer. Pentru că altfel-sătui şi mândri, întinaţi şi nepăsători, nu facem altceva decât să luăm Numele Lui Dumnezeu în deşert. Şi astfel să ne trezim auzind  întrebarea Domnului Dumnezeu, mai înainte grăită prin Duhul Sfânt în Psalmul Regelui David Profetul: „De ce iei aşezământul de lege al Meu pe buzele tale, când cu cel tâlhar şi desfrânat partea ta puneai ? Ai crezut că Voi fi asemenea ţie !” (Psalmi 49, 17)
                                                         
Părintele Calistrat,
                                                              
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Hristos Se naşte-şi noi ne naştem !

         
              „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20)
               Aceasta este legimitatea sfântă a acestui slăvit praznic de mântuire a lumii, prin „Cel Unul Născut”, „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, şi din Fecioara Maria S-a făcut om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. (Simbolul Credinţei) Aşadar toate cele ce s-au întâmplat la Betleem acum mai bine de două mii de ani sunt pline de sensul tainic al mântuirii lumii, recuperat acum după ceea ce constituise o simplă  biruinţă temporară a diavolului asupra protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, care încercaseră a dobândi desăvârşirea Lui Dumnezeu – dar fără Dumnezeu: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3, 5)
          Paginile Filocaliilor sunt pline de exegeze patristice în care este desconspirată viclenia diavolului asupra regelui Creaţiei, „omul”, care la sfatul amăgitorului a pierdut viaţa veşnică precum şi trăirea spirituală a Raiului, dobândind în schimb  moartea sufletească, condiţionările spaţio-temporale şi suferinţa, durerea şi stricăciunea: „În Adam toţi mor” (I Corinteni 15, 22), de aceea: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor.” (I Corinteni 15, 21). Spune Pilat: „Iată Omul !” (Ioan 19, 5) - iată emblema mântuirii voastre, iată Împăratul vostru, Care nu-i din lumea aceasta! Zice Sfântul Atanasie : „Hristos a luat chip de rob să-l facă pe om împărat la starea cea dintâi”. De aceea a primit Hristos naşterea din Fecioară, scutece, frig, lipsă de cele materiale şi asupriri de la om - ca noi să avem mântuire ! Dreptul Simeon la Templu profeţeşte: „Acesta este spre căderea şi ridicarea multora” iar Sfântul Sofronie Patriarhul Ierusalimului cântă: „Lumină spre descopeririea neamurilor şi slavă poporului tău Israel”. Importul de Lege din cărţile Vechiului Testament întru  desăvârşirea Legii prin har şi iubire sunt confirmarea lucrării Lui Iisus în lume cântată de îngeri şi vestită de prooroci în cărţile lor: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17): „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)
               Dar la toate acestea se adaugă puterea Duhului Sfânt şi dragostea Lui Dumnezeu Tatăl, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină !” (I Timotei 2, 4) Iar noi, sărăcuţii, am transformat Taina Naşterii într-o cină mare, la care uneori întrăm fără haine de nuntă, inconştienţi de măreţia sărbătorii, limitând totul la un simplu belşug material şi culinar, uitând că ospăţul credinţei înseamnă unirea permanentă cu Hristos în taina rugăciunii şi a Euharistiei. Nu degeaba Regele Psalmist David vesteşte: „Că întru păcate m-am zămislit şi întru fărădelegi m-a născut maica mea.” (Psalmi 50, 6) Din păcate, prea adesea  rămânem limitaţi la vasul cel de lut şi călătorim pe calea vieţii în uitare, lene şi nepăsare, uitând desăvârşit de Calea Jertfei şi a Crucii. E adevărat Hristos Se naşte în peştera Betleemului, - dar şi tainic în inimile noastre, născându-ne la viaţa duhovnicească pe cerul Bisericii, înscriind noi nume în sinaxarele Sfinţilor şi în Cartea Vieţii la Tronul Celui Preaînalt: „vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10, 20)
                                                       
Părintele Calistrat,
                                                           
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în colindele tradiţionale româneşti

          
         De două mii de ani Sfânta Biserică împleteşte dogma ortodoxă a mântuirii noastre cu folclorul tradiţional al colindelor. Atmosfera aceasta duhovnicească insuflă un plus de voinţă în lucrarea de mântuire a sufletului. Naşterea Mântuitorului nu este un motiv de distracţie, ci un motiv de bucurie şi de meditaţie lăuntrică. Prin cântecul devenit rugăciune, omul Îl laudă pe Creatorul său, Care i-a arătat zorile mântuirii: „Hristos Se Naşte slăviţi-L, Hristos Se naşte întâmpinaţi-L!” (Troparul Praznicului Naşterii Domnului).
        Când Tatăl Cel Ceresc a ales-O pe Fecioara Maria pentru ca să fie mamă Fiului Său  şi să-L nască pe Hristos, Duhul Sfânt, umbrind-O, a sfinţit-O desăvârşit: „Scaun de heruvimi Fecioara......Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fire-L naşte” (Condacul Praznicului  Naşterii Domnului) - lucru mai presus de mintea omenească şi mai presus decât tot cuvântul cel ritoricesc: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu” (Isaia 7, 14). Dar toate acestea au o plasare în istoria cronologică a umanităţii. Cezar Augustul face recensământ, Irod taie pruncii  (pentru a da siguranţă tronului!), păstorii cântă, steaua stă deasupra Betleemului, Îngerii coboară peste Fiul Omului, magii aduc daruri  Marelui Împărat, a Cărui împărăţie  nu este din lumea aceasta. Dar şi elementul pământesc îşi are locul său în actul mântuirii - în care omenescul şi firescul se împletesc cu taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Ieslea, dobitoacele, casa plină până la refuz cu oaspeţii bogaţi ai lui Crăciun, bătrânul Iosif îngrijorat, frica pentru viaţa Pruncului ameninţată de nebunia lui Irod, ploaia, frigul, scutecele, legănelul - tot acest ansamblu contemplat spiritual şi cântat  de către Sfinţii Îngeri pentru Pruncul-Împărat al Cerului, este alcătuit în fond din  elemente de normalitate, care fac dovada marelui Eveniment al Naşterii după trup a Domnului, aflat în centrul tuturor  sărbătorilor de la venirea iernii.
         Toate acestea sunt cântate în colinde, care de fapt îndeplinesc  acelaşi rol ca şi picturile din biserică - sunt graiul lin şi blând al credinţei populare ce izvorăşte din inimile curate ale credincioşilor noştri. Nu se cântă pentru a împlini o tradiţie, se cântă pentru a trezvi mintea şi inima spre măreţia şi adăncimea tainei mântuirii noastre. „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt.” (Matei 1, 20). De aceea îngerii cântă împăcarea cerului cu pământul: „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Iată ce cere Hristos: inimă caldă, curată, săracă, smerită - ca ieslea Naşterii Sale, să poată să Se încălzească înlăuntrul nostru de iarna necredinţei ce bântuie prin lumea de azi şi dintotdeauna, limitând sărbătoarea Naşterii Domnului la distracţie, mâncare şi băutură, transformând împărăţia lui Dumnezeu în consumism biologic şi social, uitându-se că sângele şi carnea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu: „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21) Uităm că Naşterea este prilejul de unire cu Dumnezeu - în primul rând prin Euharistie, prin rugăciune, prin milă, jertfă şi iubirea semenilor noştri: „Între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)                                              
                                                       Părintele Calistrat
                                                  
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Hristos din inima curată

             Motto:„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu." (Matei 5, 8)

După cum se poate lesne constata (fie şi numai la o simplă lectură fugară a Filocaliei), în orice prezentare (a oricărui Sfânt Părinte) a lucrării rugăciunii lui Iisus cel mai adesea se pomeneşte despre curăţirea inimii de patimi şi despre unirea ei cu Hristos Cel Înviat. De altfel, încă de acum trei mii de ani Regele Profet David recunoştea (inspirat fiind de Duhul Sfânt) necesitatea curăţirii lăuntrice - ca efect însă nu al vredniciei omului, ci a îndurării Celui Sfânt faţă de omul căzut: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi Duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale ale mele.” (Psalmi 50, 11) . „Fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5) - ne-a avertizat Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi.
Îndemnul şi izbânda în împlinirea lucrării lăuntrice duhovniceşti apar în sufletul omului ca dar dumnezeiesc, de aceea nu oricine se va încumeta în  practicarea „Rugăciunii Lui Iisus” o va şi săvârşi sau desăvârşi. Sfântul Isaac Sirul spune că la rugăciunea curată a inimii ajunge doar unul din zece  mii care se silesc. Pentru că etapa curăţirii inimii începe de la treapta cea mai de jos a stării sufleteşti, anume cea a păcătuirii prin poftă şi prin gând. De aceea, cel dintâi aspect  în lucrarea de curăţire personală (deopotrivă sufletească şi trupească) este „treapta făptuirii morale”- adică schimbarea păcatelor cu virtuţile opuse acestora,a faptelor rele cu fapte  bune. De altfel, Sfânta Evanghelie spune limpede: „Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule.” (Matei 15, 19); şi iarăşi: ”Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45). Însuşi Mântuitorul Hristos i-a întrebat pe farisei şi pe cărturarii Legii Vechi: „De ce cugetaţi cele rele  în inimile voastre ?” (Matei 9, 4)
Din cuprinsul tuturor acestor mărturii inspirate şi adeverite în Duhul Sfânt, reiese limpede faptul că atâta timp cât trupul este încărcat de fapta cărnii şi a sângelui, Duhul Cel Bun şi Sfânt al rugăciunii neîncetate şi smerite nu împărăţeşte în văzduhul inimii noastre. Tocmai de aceea Apostolul neamurilor, Marele Pavel îşi întreabă fiii duhovniceşti: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ?” (I Corinteni 6, 9) Aşadar, nu se referă doar  la Împărăţia cea din Slava cerurilor, ci şi la lăuntrul sufletului nostru: „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru !” (Luca 17, 21). Pe astfel de temeiuri, toată Sfânta Tradiţie a Bisericii a hotărnicit calea despătimirii în hotarele postului şi rugăciunii, ale ascezei şi misticii - căci înfrânarea are puterea de a tăia pofta, iar rugăciunea  este cea care curăţă mintea. Căci sufletul omenesc are nevoie de luminare, întunecat fiind  din păcate şi orbit prin patimi. A zis-o Hristos: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” (Ioan 8, 12). Această  iluminare este un dar de care se folosesc şi de care se învrednicesc cei aleşi - precum arată Sfinţii Părinţi - , cei care cu adevărat se silesc a-l dobândi. De altfel, „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele” pline cu chipuri de cuvioşi îmbunătăţiţi în har, ne oferă din belşug priveliştea minunată a celor vorbitori cu Dumnezeu, a celor  vindecători de boli, a celor izgonitori de duhuri necurate, a celor îmblânzitori şi cunoscători ai graiurilor necuvântătoarelor, precum şi a celor cărora firea şi stihiile li se supun deplin - toţi aceştia şi toate acestea adeverind lumii întregi că Adam cel de dinainte de cădere era prin firea sa în sfântă legătură cu toată zidirea („dintru început bună foarte şi curată”), precum şi  cu Ziditorul Însuşi, Dumnezeu Cel în Treime slăvit şi închinat: „Toţi sunteţi Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt”. (Psalmi 81, 6)
Împlinirea  acestui îndemn de a ne sfinţi şi îndumnezei (adresat nouă, tuturor oamenilor) începe din inimă şi sfârşeşte în inimă. Casa sufletului este şi trebuie să fie şi casa Lui Dumnezeu. Numai că „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) precum oarecând în Betleem, din pricina nepăsării fiecăruia dintre noi faţă de mântuirea sufletului.

                                                                       Părintele Calistrat,
                                                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.