duminică, 31 octombrie 2010

Hrană pentru trup, minte şi suflet


            Sfânta Scriptură ne confirmă legătura întreită între minte, suflet şi trup: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău.” (Luca 10, 27). Sfântul Apostol Pavel spune: „Neîncetat să vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17), sau acelaşi Apostol Pavel: „ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor.”(II Tesaloniceni 3, 12) „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce.”(II Tesaloniceni 3, 10) „Nici n-am mâncat de la cineva pâine în dar, ci, cu muncă şi cu trudă, am lucrat noaptea şi ziua, ca să nu împovărăm pe nimeni dintre voi. ”(II Tesaloniceni 3, 8).
            Mântuitorul Iisus Hristos întreabă pe farisei şi cărturari la vindecarea slăbănogului: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?  ”(Matei 9, 4). Am enumerat aceste versete pentru a putea desluşi lucrarea dintre suflet şi trup la nivel raţional şi inteligibil. De aceea scrierile ascetice ale Sfinţilor Părinţi (adunate în colecţia numită „Filocalia”) prezintă echilibrul acesta spiritual între viaţa biologică şi cea duhovnicească. Rugăciunea ca „împărăteasă a faptei bune” este hrană pentru suflet: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema” (Psalmul 115, 3-4), deci rugăciune şi Euharistie. Hrana trupească este temelia trupului, a vieţii biologice, în lumea în care trăim. Dar şi în această situaţie câstigarea pâinii se face tot cu ajutorul Lui Dumnezeu, lucru însoţit de rugăciune: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54, 24) sau „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi;” (Matei 6, 11) „Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Psalmul 103, 29). De aceea înţelegem că atunci când manifestăm egoismul fără Dumnezeu putem trece prin drama bogatului nemilostiv, cu cărare directă spre iad, prin zgârcenie şi egoism, sau prin lipsa de milă şi compasiune pentru aproapele. Grija faţă de  trupul nostru este o obligaţie dumnezeiească. Cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica” (Efeseni 5, 29) „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al Lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?  De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.” (I Corinteni 3, 16-17). Numai că şi această iubire de sine este îngrădită prin măsura Sfinţilor Părinţi  cu dreaptă socotinţă. Spune Sfântul Vasile cel Mare: „Tot lucrul bun este încununat cu măsură”. De aceea Dumnezeu a condamnat averea bogatului fără chibzuinţă, care măreşte hambarele şi adună în neştire pentru ani mulţi de bunăstare, întrebându-l: „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Luca 12, 20). Repet: trebuie să avem măsura omeniei, aşa cum cere Patericul, prin glasul părinţilor îmbunătăţiţi la şcoala aspră a pustiei : „De toate te-ai făcut, om când te faci” (Patericul egiptean). Ultima hrană este mediul în care hrănim mintea: mintea este luminătorul sufletului, aşa cum „ochiul este al trupului” (Matei 6, 22) De aceea pe lângă rugăciune, hrana sufletului, pe lângă hrana biologică pentru trup, avem şi hrana minţii: citirea, cunoaşterea, priceperea, înţelegerea, într-un singur cuvânt - lumina cunoştinţei. La acest cuvânt avem tot pe Hristos martor în cer şi pe pământ. Hristos, Soarele dreptăţii, „răsărit-a lumii Lumina cunoştinţei”. (Troparul Naşterii) De aceea trebuie să înţelegem cunoaşterea ca fiind mama mântuirii şi temelia contactului cu divinul, cu Dumnezeu: „În Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 22) - şi iarăşi: „Toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
            În concluzie, grija de căpetenie trebuie să ne fie echilibrul dintre hrana trupului şi hrana sufletului; aceasta este garanţia sănătăţii minţii. De aceea şi Sfântul Vasile cel Mare spune: „Am văzut trup slăbănogit de post, - dar plin de patimi”. Pentru mintea sănătoasă rămâne trezvia, atenţia, luarea aminte prin citirea Sfintelor Scripturi, prin cunoaştere şi prin îmbunătăţirea hranei minţii (cultura spirituală religioasă). Iar sufletului să-i dăm veşnic pururea sfânta rugăciune încununată de Sfânta Euharistie - „şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tesaloniceni 4, 17). „Aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni !” (Psalmul 54, 24).
                                                  Părintele Calistrat,
                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

luni, 25 octombrie 2010

Smerenia şi sfinţenia


          În tot cuprinsul literaturii religioase creştine universale, a cărei întindere în timp şi spaţiu aproape că nu poate fi cuprinsă de mintea unui singur om, „smerenia” şi „sfinţenia” sunt  noţiunile cele mai des întâlnite, la care toţi Sfinţii Părinţii, fără excepţie, fac referire statornică şi repetată. Ori de câte ori scriitorii bisericeşti ne prezintă mărturiile Sfintei Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre creştinii cu adevărat credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: „ducea viaţă sfântă”, „pururea se smerea pe sine” etc. Înţelegem din aceasta că în concepţia Părinţilor Bisericii, aceşti adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii, smerenia este starea de a fi a omului în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a dumnezeirii” învăţa Sfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
            Acesta este temeiul hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii socotim că sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea mult-dorită şi odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în căutare de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească echilibrul, calmul şi cumpătarea - acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi refugiu de scăpare din toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul descoperă pe calea virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor şi plinire a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna sufletească nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă aşa stau lucrurile, devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât aversul monezii al cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există sfinţi fără smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi zilele fără a se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea în mentalitatea modernă şi contemporană devenită comună creştinilor ortodocşi ca şi celor heterodocşi, adevărata „smerenie” este confundată cu „pietatea”. Lucru care, pornit dintr-un fals misticism - de multe ori chiar patologic – îi face pe nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte uşor în acea înşelare a „părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără îndoială, poate cel mai mare pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor îl constituie auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti, credinţa că de acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv „sfânt” şi „smerit” - ...amarnică şi deplorabilă cădere ! Tocmai pentru a preveni şi ajuta pe cel ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii numite „rugăciunea inimii” cuprinsă în formularea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”. Căci numai a te vedea pe tine însuţi în stare de cădere şi nicidecum în înălţare - este de la Dumnezeu: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” ... ! (Psalmul 50, 4) şi de aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul stăruitor: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)
            E foarte adevărat că, de la o „Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul in care bravii ostaşi ai Lui Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori ca de la cer la pământ. Aceasta pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă uniformă şi universală care urmăreşte să-i aducă pe toţi la un singur numitor comun. Vedem astfel că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele vieţii sale în cea mai neagră sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi părăsit; că altul a rabdat cu desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile şi necinstirile care i-au fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce mănăstire din pustiu, un frate a slujit toată viaţa sa obştii călugărilor îndeplinind statornic şi neclintit cele mai grele ascultări fără să se plângă vreodată. Pe de altă parte există şi acea categorie de nevoitori care socot că, neîngrijindu-şi apectul exterior, neprimenindu-se, nespălându-se, nepieptănându-se, purtându-se murdari şi umblând astfel prin lume, printre oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un respect duhovnicesc aparte şi admiraţi corespunzător ca nişte adevăraţi „smeriţi” ! În astfel de cazuri, astfel de „virtuţi” izvorâte din neglijarea bunului-simţ şi din înşelarea produsă de patima subţire a slavei deşarte nu sunt altceva decât factori distrugători de suflet. E de ajuns să ne amintim nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi, domni şi mitropoliţi, dregători şi episcopi, slujitori, simpli creştini dar şi călugări renumiţi care şi-au dus întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se la cele mai grele nevoinţe şi înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar câte puţin despre acestea până la sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” ! (Ioan 14, 12) De aceea şi Psalmistul exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi !” (Psalm 67, 36) Să nu credem însă că sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce metodă  prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i sfinţi prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu pentru ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi necuprins al harului Său multele  harisme care împodobesc întotdeauna viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37). Am văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate pacea Sa tuturor celor ce-L iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă ! Pace vouă !” (Ioan 20, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima: „Priviţi ! Eu sunt ! Nu vă temeţi! Duhul nu are carne şi trup !” (Luca 24, 39)
            Cunoaşterea smereniei nu va putea fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”, „obiectivă”; şi aceasta pentru că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia necesară şi suficientă este tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un obiect exterior ţie, care nu te priveşte şi care nu are nimic de-a face cu tine, ca subiect cunoscător. Pe smerenie cu toată puterea ei o cunoşti numai atunci când te străduieşti tu însuţi să te îmbraci în ea - dar nu de ochii lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea acestora sunt astăzi calităţi şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la adevăratul lor înţeles şi la adevărata lor valoare printre creştinii zilelor noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând păreri şi atitudini dependente exlusiv de propriul interes, credincioşii interpretează greşit lucrarea smereniei, pe care o văd doar în îmbrăcarea hainelor cernite, ponosite, îndoliate ca şi chip al evlaviei şi cuvioşiei, pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde în realitate făţărnicia fariseismului nostru lăuntric exprimat de propriile noastre fapte şi vorbe. Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după fapte ca pomul după roade” (Matei 7, 17-19). Cel cu adevărat bun, smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana clevetirii, a grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei răzbunări. Sufletul curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat – şi aceasta pentru ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe Dumnezeu Cel Care prin Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu adevărat smeriţi şi cu har sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi numeşte „tari”: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1) şi „primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre slava Lui Dumnezeu” (Romani 15, 7) „pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom 15, 6). În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii vreodată că ar căuta să dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu; nici nu s-au nevoit pentru a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de aceştia ci din convingerea deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre mântuirea ei, făcându-se astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din vârful muntelui sau aidoma luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Dumnezeu din Ceruri.” (Matei 5, 16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.” (II Corinteni 7, 1)
            Dacă aceasta este Calea şi dacă acesta este Adevărul atunci orice altă modalitate de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii, şi Sfinţilor Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol şi slugile lui pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în groapă” (Luca 6, 39), căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor” şi „cei necuraţi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. (I Cor 6, 9-11).  „Fericiti cei curati inima ca aceia vor vedea pe  Dumnezeu” ! (Matei 5,8)                                                       
 Parintele Calistrat  
Manastirea Vladiceni

Virtuţile şi mântuirea


Cunoaştem din învăţătura Sfintei Evanghelii că sufletul este darul cel mai de preţ pe care omul l-a primit de la Dumnezeu.  „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Matei 16, 26) întreabă Mântuitorul conştiinţa omului dintotdeauna. Atunci când l-a creat pe om, Domnul Dumnezeu a suflat asupra ţărânii suflare de viaţă - „şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7), ceea ce-l face pe psalmist să exclame recunoscător: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmi 118, 73), dându-i prin această suflare puterea Duhului Sfânt, puterea raţională, cuvântătoare, care îl deosebeşte de toate celelalte vietăţi din cuprinsul creaţiei, făcând din el „împăratul făpturii”: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu...” (I Corinteni 15, 45). Această comoară trebuie păstrată  curată, luminată şi sfinţită pentru a se întoarce la Dumnezeu într-o stare vrednică de El: ”trupul să se dea firii de Tine zidite, iar sufletul să se întorarcă de unde a luat fiinţă” (rugăciunea morţilor).
Cuvântul-cheie „mântuire”, poate cel mai des folosit în limbajul teologic, cuprinde în înţelesul său profund  eliberarea sufletului de patimi. Toate cele rele ale noastre-păcate,  greşale, neputinţe - pornesc dintr-o întreită rădăcină: mândria, iubirea de sine, uitarea de Dumnezeu - toate acestea împietrind sufletul în nefrica de dragostea Lui. Din acestea toate şi prin tot alaiul care se strânge în jurul lor se lasă asupra sufletului întunericul care ascunde în el conflictul  năpraznic şi schizoid dintre cele trei părţi constitutive ale lui - partea raţionala, irascibilă şi poftitoare. Amestecate cu puterea imaginaţiei şi conduse greşit de o raţiune vătămată prin îngâmfare, acestea trei devin locaşul celor mai cumplite ispitiri demonice şi totodată izvorul celor mai dezastruoase înşelări. De-a lungul întregii scări a păcatelor de tot felul - de la cele mai grosiere, trupeşti, şi până la cele mai subţiri, duhovniceşti - datorită greşelii fundamentale care este înălţarea minţii sau încrederea în sine, omul cade, fie demonic, fie angelic, - adică fie prin răutatea lăcomiei, fie prin prostia mândriei. Pe unele ca acestea nu le poate birui decât numai treimea virtuţilor cardinale: credinţa,nădejdea şi dragostea, singura care cu adevărat îndumnezeieşte omul, pentru că zămisleşte smerenia. Smerenia este treapta cea mai înaltă pe scara urcuşului către învierea pe care o împlineşte numai unirea omului cu Dumnezeu. Este singurul mod cu putinţă de a străbate cerul. De la ea încolo, toate celelalte virtuţi ale înaltei trăiri duhovniceşti - prin osteneala posturilor aspre şi ale îndelungatelor privegheri - realizează concret izbăvirea sufletului de patimi. ”Programul” duhovnicesc pe care îl propune pentru viaţa de aici şi acum Ortodoxia în dimensiunea ei ascetică şi mistică cea mai profundă nu are alt scop decât aducerea omului pe calea cea dreaptă care duce la întâlnirea cu Dumnezeu. În starea de rugăciune - chiar şi cea mai intens trăită cu putinţă pentru noi, cei de astăzi -, nu e deloc obligatoriu să-L vezi propriu-zis pe Dumnezeu; ”Patericele” cuprind suficiente relatări despre tot atâţia nevoitori râvnitori ai rugăciunii care s-au curăţit integral de patimi şi neputinţe fără de vederea mistică.
Întâistătătorul în vârtute al pustnicilor de demult, Sfântul Isaac Sirul afirmă răspicat faptul că vârful şi culmea sporirii duhovniceşti o reprezintă vederea propriilor noastre păcate, iar lucrarea de pocăinţă pentru acestea este adevărata „înainte-vedere”. Aceasta ne ajută să întelegem că adevărata smerenie nu trebuie nicidecum confundată cu evlavia făţarnică ascunsă sub chipul cioplit al smereniei de ochii lumii. Cel cu adevărat virtuos nu este cunoscut - şi adesea nici recunoscut - de nimeni. Adevărata nevoinţă se face în ascuns, fără ca altcineva să ştie. Escaladarea închipuită a scării virtuţilor, bazată pe suficienţa „mistică” a autoîncredinţării cu privire la treapta sporirii duhovniceşti, conduce la înşelarea cea mai jalnică cu putinţă - după cuvântul Scripturii: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (I Ioan 1, 8) şi iarăşi: „Nimeni nu e fără de păcat, macar de ar fi o singură zi în viaţa omului.” (Rugăciune la Sfântul Maslu). A omului e doar aceasta: ”Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4) Prin urmare, singura şansă de îndreptare rămâne străduinţa mult-pătimitoare a dobândirii sfintei smerenii, fără de care nici mântuire nu este: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
                                                                                         Părintele Calistrat     
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Apocalipsa şi păcatul

             Mentalitatea umană despre sfârşitul lumii în învăţătura populară este legată de numărul fiarei 666.
            Scrisă acum aproape două mii de ani de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, cartea numită „Apocalipsa” a fost tâlcuită de-a lungul timpului de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar multe înţelesuri ale ei rămân pentru noi de nepătruns până astăzi. Şi, deşi atmosfera creată în jurul celor conţinute şi prezentate în cuprinsul acestei cărţi a fost în general una tensionată, ba chiar înspăimântătoare pentru mulţi, totuşi nu e cazul să uităm faptul că sfârşitul lumii nu este altceva decât împlinirea lucrării mesianice de mântuire a lumii de către Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi Fiul Omului, faptă cu nimic mai prejos decât oricare alta dintre minunile săvârşite deja de către Mântuitorul în timpul vieţii Sale pământeşti. De altfel, Apocalipsa este prevestită de către Sfinţii Îngeri din chiar ziua Înălţării Domnului la cer: „Care au şi zis: Bărbaţi galileieni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer.” (Fapte 1, 11) Iar proorocul David spune: „Plini-va căderile, zdrobi-va capetele multora...” (Psalmi 109, 7) şi iar „Ca vine, vine să judece lumea cu dreptate şi noroadele cu îndreptare” (Psalmi 97, 10-11)
            Este binecunoscută învăţătura patristică potrivit căreia locurile şi rosturile tuturor duhurilor slujitoare care au căzut din treapta lor, devenind din îngeri sfinţi şi luminaţi demoni necuraţi şi întunecaţi prin neascultarea faţă de Dumnezeu, vor fi iarăşi plinite prin sufletele drepţilor: ”Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii ! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri !” (Isaia 14, 12). Altfel spus, locul fiecărui înger căzut va fi luat de un suflet mântuit - astfel împlinindu-se cuvântul Scripturii – „plini-va căderi”. Dacă vom fi consecvenţi acestei logici, vom înţelege că practic nu înmulţirea păcatelor va atrage după sine sfârşitul lumii ca atare – cel mult se va agrava denaturarea vieţii pământeşti în ansamblul ei şi se va prelungi starea de iad in cele de aici. Grăbirea sau „accelerarea” sosirii momentului final al lumii acesteia depinde propriu-zis doar de ritmul plinirii locurilor golite în cer prin căderea îngerilor de către mântuirea cât mai multor suflete omeneşti. Concepţiile mai noi, influenţate de tehnicizarea tuturor domeniilor de activitate socială, l-au făcut pe diavolul electronist, atribuindu-i cipul şi biometria, tehnologia sofisticată şi teoria conspiraţiei atragerii subversive a sufletelor la iad independent de voinţa lor. Lucru total neadevărat. Satana lucrează prin inima omului iar rostul tuturor strădaniilor sale este acela al răzvrătirii omului împotriva Domnului şi astfel al pierderii harului Duhului Sfânt.
            Aşa putem înţelege corect cei trei de şase ai numărului „666”. Primul „6” reprezintă ura (cu toată lista vlăstarelor ei – pizma, invidia, zavistia, fărădelegea, clevetirea, în general uciderea de tot felul, fie cea trupească, fie cea sufletească)  sau, altfel spus, mânia fără judecată.
Al doilea „6” se referă la pofta fără raţiune – adică desfrâul modern  generalizat, fără scrupule şi fără oprelişti, care distruge în totalitate starea de feciorie, curăţia şi sfinţenia proprie oamenilor aleşi ai Lui Dumnezeu, pângărirea în fel şi chip a Tainei Cununiei şi prin aceasta distrugerea familiei ca temei social al vieţii comunitare. Al treilea „6” reprezintă erezia, lepădarea dreptei credinţe şi a dogmelor mântuitoare revelate ca învăţătură a adevărului în Biserica Ortodoxă, ceea ce duce la părăsirea omului de către Dumnezeu şi în veacul acesta şi în veacul viitor: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 32)
            Aşadar iată că nu actele biometrice şi nici globalizarea sau secularizarea ori materialismul sunt factorii morţii sufleteşti. Satana nu are tangenţe nici cu calculatorul nici nu este calificat în automatizare şi programare, el este duh şi ”umblă ca un leu căutând pe cine să înghită.” Dimpotrivă –lâncezeala, necredinţa, nepăsarea, netemerea de Dumnezeu şi dispreţuirea sfintelor Lui porunci sunt adevărata cauză a pierderii sufleteşti. Nu putem să avem numele Lui Hristos pe buze şi în acelaşi timp să îl urâm pe cel de lângă noi. Nu putem să duşmănim având încă pe buze picăturile şi frimiturile Sfântului Trup şi Sânge ori tăind cu Sfânta Copie în miezul prescurii, şi în acelaşi timp să dăm vina pe satana sau pe cipuri ! Dacă nu ne schimbăm viaţa şi nu ne înduplecăm inima prin pocăinţă nu avem nici şansa mânturii. Chiar şi zilnic de ne-am împărtăşi cu Sfintele Taine, dacă nu părăsim toate faptele rele şi toate gândurile răutăţii sufleteşti – nu ne mântuim. Împărtăşirea este unirea tainică a omului cu Dumnezeu şi nicidecum un obicei pios sau cine ştie ce obligaţie pentru mântuire:  „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Matei 22, 14) şi iarăşi: „Nu oricine îmi zice: Doamne Doamne, va intra în împărăţia cerurilor... ” (Matei 7, 21) De altfel Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este cât se poate de ferm, răspicat şi categoric: „Cine spune ca iubeste pe Dumnezeu iar pe fratele său urăşte, mincinos este... (I Ioan 4, 20) şi iar „în ceea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti.” (Romani 2, 1)
            Abia aceasta este adevărata „Înfricoşătoare Judecată” – atunci când în văzul întregii lumi, sub ochii tuturor oamenilor vom fi vădiţi din propriile noastre fapte de minciună şi de falsitate, o imagine prezentând lumii, altă realitate ascunzându-se de fapt în spatele ei: „Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 5, 20) Viclenia şi duplicitatea, ca toată făţărnicia şi prefăcătoria nu sunt altceva decât moartea sufletului mai înainte de moartea trupului: „Cine are urechi de auzit să audă.” (Marcu 4, 23) Pentru că „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Marcu 8, 18) De aceea calea de urmat rămâne pentru toţi oamenii din toate vremurile dragostea care e mai presus de toate: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)
                                                
                                                      Părintele Calistrat
                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi  

Deznădejdea - arma diavolului


„Cine va vrea să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla”(Matei 16, 25); ”ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Matei 16, 26)
Datorită faptului că omul este o făptură alcătuită din trup şi suflet, el este ancorat  în lumea materială, dar tinde spre lumea spirituală. Tocmai de aceea, omul simte permanent nevoia de comunicare cu Creatorul. Această comunicare între om şi Dumnezeu se face prin rugăciune, care este fapta cea mai înaltă, numită şi împărăteasa faptelor bune. Rugăciunea înaltă, însă este o stare nu tuturor accesibilă.   Scriptura ne arată că rugăciunea este calea primordială de preamărire a lui Dumnezeu, rugăciunea fiind de laudă, de cerere şi de mulţumire. Din începuturi, rugăciunea a fost o prioritate a creştinismului: curată, puternică, din toată inima era săvarşită de către creştini. Rezultatul acestor rugăciuni simple, dar sincere era săvârşirea minunilor, minunile fiind cele care arătau curăţia sufletească a creştinilor. Cele 12 volume ale Filocaliei, cele 12 volume de „Vieţile Sfinţilor”, nenumăratele Paterice sunt rezultatul acestei râvne înălţate spre  transcendent de către creştinii primelor secole. Astfel de împliniri au făcut din  primele secole epoca de aur a creştinismului. Pe simplitatea trăirii cotidiene şi cu modestie sufletească au aşezat creştinii primelor veacuri rugăciunea ca pe o  temelie de neclintit.
                 Iubirea de sine numită „Împărăteasa Întunericului”, a făcut ca societatea să treacă prin mai multe etape de aşa-zisă „dezvoltare” şi ”progres”. Deşi, în dorinţa de progres continuu omul a evoluat de la mersul pe jos până la cele mai performante autovehicole, sau chiar zborul aviatic, totuşi sufletul uman a trecut printr-un continuu proces de răcire sufletească, de slăbire duhovnicească, de regres spiritual. Astfel modernismul şi progresul au dus la ideologia materialistă, din care s-a născut ateismul, adică înlocuirea lui Dumnezeu cu puterea inteligenţei, a forţei intelectuale umane. Iată cum, în aceasta nebuloasă, s-a produs desparţirea de Dumnezeu, adică ignorarea Creatorului de către creatura Sa. Astfel şi-a făurit omul - de la idolii primitivi până la idolii tehnicii moderne - proprii dumnezeii, care trebuiau să-i aducă omului liniştea pământească, confortul material şi autosuficienţa. Dumnezeu a cercetat însă aceasta blasfemie, cum ne arată David proorocul  în Psalmi: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face binele, nu este pană la unul” (Ps. 13, 3). ”Omul cu deşertăciunea s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec.” (Ps. 143, 4). În uriaşa lacună a lipsei de rugăciune s-a instalat deznădejdea, care are ca fundament neîncrederea, nesiguranţa, instabilitatea, labilitatea psihică. Aceste stări au aparut când omul şi-a epuizat  propriile forţe, lipsite de Dumnezeu, de ridicare din căderile pe care singur şi le pricinuieşte . Lăcomia, avariţia, dorinţa de înavuţire duc la pierderea păcii duhovniceşti. „Casă peste casă vei zidi, ţarină lângă ţarină vei adăuga şi nimic nu vei moşteni” (Sfânta Scriptură)” Cine nu adună cu mine risipeste” (Luca 11, 23). Dumnezeu nu intervine în alegeririle pe care omul le ia, căci îi respectă libertatea; dar ne avertizează  că prin patimi şi printr-o educaţie neortodoxă a voinţei ajungem slugile stăpânului întunericului, pradă sigură a iadului. „Numitu-şi-au numele lor pre pământuri...ca nişte oi în iad s-au pus, moartea îi va paşte pre ei” (Psalmul 48, 11-14)         
             Altă faţă a deznădejdei, ascunsă sub patimi şi vicii trecătoare duse până la saturaţie maximă se arată şi prin nevoia omului de a-şi justifica eşecurile dând vina pe semenii săi: „Datorită lor nu am putut, nu am reușit, ei m-au împiedicat !” De aici decurg stresul, nervozitatea, isteria, lucruri puse pe seama diavolului, pe seama vrăjilor şi a farmecelor, a duhurilor necurate care ne împiedică să fim perfecţi. Urmează ura, duşmănia, răzbunarea, nedreptăţile iar în final  satana încalecă sufletul definitiv ducându-l cu destinaţie precisă la sinucidere. Aici ne referim atât la metodele de suicid cât şi la  diferitele boli şi afecţiuni cronice: între beţie şi spânzurătoare, între nebunie şi otrăvire, între accidente premeditate şi sfârşirea in spitalul de psihiatrie nu este nici o diferenţa. 
               Biserica lui Hristos face uriaşe eforturi ca pe ultimii paşi ai deznădejdii să poată recupera sufletele pierdute, spre a le resădi în grădina duhovnicească a Raiului. Aici nu depinde doar de preot şi de Biserică ci şi de voinţa căzută ce se zbate în spasmele deznădejdii. „Să se ştie că cel care a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperii mulţime de păcate”. (Iacov 5,20)
 Pr.Calistrat, M-rea Vlădiceni,Iaşi

vineri, 22 octombrie 2010

Patimi şi virtuţi


            Mântuitorul Iisus Hristos spune în Sfânta Evanghelie că exista o singură cale de mântuire: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6) „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29) Păcatul te face rob, adevărul te va face liber. Iată câteva repere evanghelice în care se evidenţiază directa legătură dintre Creator si creatura Sa, dintre Dumnezeul cerului şi om – numit si regele creaţiei.
Întocmirea fiinţei omenesti cunoaste o structură triplă. Sufletul omenesc, potrivit învăţăturilor patristice, are trei părţi. Cea dintâi este partea inteligibilă şi cuvântătoare, prin care ne construim gândit drumul spre Dumnezeu sau spre iad, după liberul nostru arbitru – aşa cum consemneaza Sfântul Apostol Pavel în Epistole: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19) Aici intervine si faptul că, după căderea adamică, noi (purtătorii de trup) am suferit o stricăciune, ne-am alterat prin înfăşurarea în veşmântul biologic al celor cinci simţuri, care conglăsuiesc cu puterile sufletului şi lucrează neamestecate cu acestea: „Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios.” (Matei 26, 41) spune în Sfânta Scriptură. De aceea Sfinţii Părinţi arată că simţurile biologice (alterate prin căderea din har, din starea originară paradisiacă) sunt porţi ale morţii sufleteşti: „Moartea s-a suit prin ferestrele voastre” (Ieremia 9, 20 ). Iar în Cartea Facerii este confirmat faptul că, după căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu i-a îmbrăcat pe Adam şi Eva în veşminte de piele, cu referire la simţurile alterabile biologic, pe care le purtăm în trupul nostru de lut: „Şi avem comoara aceasta în vase de lut” (II Corinteni 4,7) grăiește Sfântul Apostol Pavel. Totodată trebuie avut în vedere că aceleaşi simţuri sunt legate de partea a doua a construcţiei noastre duhovniceşti „partea irascibilă”, adică în același context, Sfinţii Părinţi (în majoritatea textelor filocalice) vorbesc despre partea mânioasă – pentru că noi ştim că Hristos este blândeţe şi bunătate şi iubirea în inima noastră, trebuie cultivată liniştea şi lucrarea Duhului - de aceea în Sfânta Scriptură stă scris ca mărturie: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45). Şi tot Sfânta Scriptură ne confirmă că din prisosul inimii vorbeşte gura. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Sufletul tulburat este tronul diavolului”;  cel mânios şi minuni de ar face nu-i vrednic de faţa Lui Dumnezeu. Psalmistul David: „Mâniaţi-vă şi nu greşiţi în așternuturile voastre vă căiţi” (Psalmi 4, 4). Iar ca îndreptare şi lucrare se cere inimii stăpânirea de sine şi cultivarea omului lăuntric sănătos: „Fericiţi făcătorii de pace” (Mate 5, 9). Şi tot proorocul David: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu este înaintea mea pururea” (Psalmul 50, 4) De aici reiese clar faptul că nu noi putem dobândi starea de nepătimire fără osteneală în lucrarea rugăciunii şi harisma Duhului Sfânt care să ne lumineze la tot lucrul bun: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine.... şi cu Duh Stăpânitor mă întăreşte” (Psalmul50) – de aici se vede limpede că mila vine de la Dumnezeu, Părintele luminilor.
         Ultima parte a construcţiei noastre sufleteşti este „partea poftitoare” care este legată de conservare şi este întărită de Dumnezeu prin cuvântul Scripturii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facerea 1, 28) Dar la creşterea biologică, naşterea de fii are şi creşterea duhovnicească, adică naşterea din Duh prin puterea Sfintei Evanghelii. Naşterea din Duh la Taina Pocăinţei, la Botez, la Cununie, la propovăduirea cuvântului Lui Dumnezeu – prin care din răi oamenii devin buni, din păcătoşi -drepţi, din necredincioşi – oameni credincioşi. Prin învingerea patimilor şi poftelor în lucrarea mântuirii  noastre împlinim porunca Scripturii: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Matei 18, 3) „Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (Galateni 5, 21) „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 3)  „morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (Ioan 5, 25). Iată, aceasta este învierea duhovnicească de la păcat prin lucrarea virtuţii, adică îndumnezeirea după har în Iisus Hristos Mântuitorul lumii: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22)
                         Părintele Calistrat                                                          
                                         Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

sâmbătă, 16 octombrie 2010

Harisma sfinţeniei şi prietenia cu Sfinţii

 

              Ziua de prăznuire  a Sfintei Preacuvioasei mult-Milostivei Maicii noastre Parascheva a fost, încă de la aducerea pe pământul binecuvântat al Moldovei a sfintelor ei moaşte, o sărbătoare a întregii suflări româneşti de pretutindeni. Şi de aceea pomenirea cu mult fast a Sfintei Parascheva la Iaşi la fiecare mijloc de octombrie constituie unul dintre cele mai mari şi mai iubite hramuri din România. Mulţimile nesfârşite de zeci (sau poate chiar sute) de mii de credincioşi nu sunt altceva decât semnul vizibil şi mărturia nezdruncinată a legăturii tainice de nesfărâmat dintre Biserica luptătoare de pe pământ şi Biserica triumfătoare din cer: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36). Dar minunat rămâne şi faptul că harisma acestor sfinte moaşte îi adună pe toţi credincioşii într-o bucurie negrăită şi într-o lucrare lăuntrică inexplicabilă. Toate metodele ştiinţifice existente nu ar putea explica şi destăinui pricina care îi mişcă pe atâţia oameni, creştini de pretutindeni, unindu-i  într-un singur cuget şi într-o singură simţire, pentru întâlnirea cu Sfinţii Lui Dumnezeu. Singură ea, doar Biserica poate tâlcui miezul viu al acestui fenomen spiritual de amploare naţională , prin puterea credinţei poporului şi prin puterea harului Domnului. Dacă această  putere lăuntrică nevăzută a credinţei nu ar lucra, nici nu s-ar putea explica vreodată, în vreun fel, ce anume îi strânge  pe creştini în preajma sfintelor moaşte, unindu-le glasurile şi inimile în cântările de slavă şi mulţumire ale Sfintei Liturghii. Pe drept cuvânt putem spune că glasul tainic al Dumnezeirii răsună în inimile creştinilor, precum zice  Proorocul: „lăuntrul meu s-a zbuciumat la glasul Tău” (Avacum 3, 16). Doar aşa, prin Duhul sfintelor învăţături ortodoxe ale Sfintei Biserici, se poate presimţi  valoarea inestimabilă şi puterea inepuizabilă a trupurilor îndumnezeite prin har ale Sfinţilor de pretutindeni.
            Sfinţii nu sunt  sfinţi pentru că aşa ar pofti vreunul dintre oameni,  după bunul său plac.Sfinţii sunt sfinţi pentru că Dumnezeu Însuşi i-a ales (după criterii doar de El ştiute) şi i-a adeverit prin semne minunate, prin descoperiri tainice şi încredinţări ale unor persoane înduhovnicite prin credinţa, evlavia, viaţa lor morală şi purtarea în deplin acord cu poruncile divine. Sfinţii sunt întotdeauna prietenii şi ocrotitorii noştri, indiferent şi independent de orice voinţă umană căzută. Şi aceasta pentru că ei îşi protejează fraţii mai mici, pe cei asemenea lor în pătimiri omeneşti, prin darul Duhului Sfânt, chemaţi fiind pururea spre acesta prin puterea rugăciunilor tuturor celor credincioşi. Încercarea (voluntară sau nu, tacită sau explicită, subtilă sau vădită) de desacralizare a conţinutului şi trăirii sărbătorilor religioase prin împletirea profanului cu sacrul, a consumismului păcătos cu dimensiunea sfinţeniei, a mercantilismului cu religiosul, şi care reuşeşte uneori să dea acestor evenimente publice o tentă denaturată printr-o atmosferă de bâlci, reprezintă de fapt o consecinţă directă a neevalviei şi necredinţei. Necredinţă care nu provine din altceva decât dintr-o cunoaştere insuficientă şi superficială a rostului şi importanţei acestor sărbători duhovniceşti din viaţa Bisericii. Cuvântul Scripturii însă - „Să nu iei în deşert Numele Domnului” (Ieşire 20, 7), care apare consemnat în fruntea  învăţăturii Decalogului, vine providenţial pentru a-i atenţiona pertinent pe toţi cei care socot că prin manifestări profane laicizate vor diminua lucrarea harică a Sfinţilor în viaţa creştinilor. Până la sfârşitul ei, lumea va sta la îndoială între bine şi rău, între întuneric şi lumină, între calea cea strâmtă şi calea cea largă care duce la pierzare (-poate că, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat se vor realiza şi performanţe tehinco-ştiinţifice menite să permită o abordare de o manieră cât mai cuviincioasă  a acestor sărbători creştine).
    Iubirea pentru Dumnezeu trebuie să înmănuncheze cele trei puteri definitorii ale alcătuirii umane: „din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Marcu 12, 30). Pentru că nu dăm dovadă de iubire faţă de Dumnezeu şi de sfinţii Săi, dacă lăsăm inima la comoară şi trupul îl ducem la Dumnezeu „Unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 2). Pentru a se curăţi, inima  are nevoie de străpungere, de descătuşare, de atingerea Duhului Sfânt - iar aceasta  nu ştiu dacă se poate împlini deodată cu gestionarea evidenţelor economico-financiare contabiliceşti. „Munceşte şi te roagă”-aşa sună îndemnul sfătos părintesc din pustiurile tuturor nevoinţelor ascetice de veacuri; numai că Sfinţii au avut permanent ca prioritate şi preocupare niciodată abandonată sau diminuată lupta pentru despătimire, efortul de curăţire a omului lăuntric, - şi abia apoi rucodelia sau ostenelile cele pentru grija trupului; iar aceasta pentru că se îngrijeau de mântuire, nu de căpătuire. De aceea nici nouă creştinilor nu ni se cade să apreciem şi să râvnim la ajutorul Sfinţilor doar din interes de reuşită materială, profesională, economică sau financiară (cum spun unii: ”daaa, mi-a ajutat Dumnezeu, m-am procopsit, mi-a ieşit afacerea, am câştigat la loterie sau la tombolă, etc”). Din întâlnirea cu un Sfânt al Lui Dumnezeu, un adevărat creştin întotdeauna nu are decât de câştigat - în primul rând harul sfinţeniei, binecuvântarea, liniştea sufletească şi comuniunea tainică cu Dumnezeu – acestea sunt de fapt cele cu adevărat  importante. Şi ele îi adună pe creştini la aceste  hramuri şi sărbători de amploare naţională - la Sfânta Parascheva de la Iaşi, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Sfântul Grigorie Decapolitul, la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, la Sfânta Filofteia de la Argeş, la Sfântul Calinic de la Cernica şi la mulţi alţi Sfinţi din lumea întreagă. Nu banii, nu câştigul material, ci umplerea de harul Duhului Sfânt şi dobândirea mult doritei împăcări duhovniceşti cu sinele, cu semenii dar şi cu Bunul Dumnezeu: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20, 22), „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze.” (Ioan 14, 27).
           Aşa, simpli, şi poate de multe ori neştiutori de carte, cum sunt ei - creştinii de astăzi ca şi cei din vechime, sunt (prin credinţa lor nestrămutată şi sinceritatea inimii lor) apostolii şi mesagerii dreptei credinţe în Fiul Lui Dumnezeu Cel Răstignit şi Înviat. Prin însăşi râvna, evlavia şi jertfa lor, ei ne arată că  Dumnezeu există  şi lucrează fără contenire: „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă.” (Psalmul 117, 27) „bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului.” (Ioan 12, 13). Chiar şi aşa, în vremuri de criză, ducându-şi traiul zilnic cu mari  lipsuri materiale, de cele mai multe ori poate chiar  dispreţuiţi de mulţi pentru că formează  rânduri nesfârşite, flămânzi, obosiţi, asemănându-se lui Iov zăcând pe groapa de gunoi - totuşi creştinii sunt plini de Dumnezeu, de bucuria sfântă a harului mântuitor: „Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvântează moştenirea ta” (Troparul Sfintei Cruci). Indiferent de poziţia socială sau intelectuală credinţa nu poate fi smulsă din suflet iar dragostea nu poate fi biruită de inconvenieintele materiale sau de capriciile zilei trecătoare. Nimic nu poate împiedica sau stăvili dorul şi  căutarea Lui Dumnezeu din inimile oamenilor. Privind ceasuri întregi aşteptând cuminţi şi răbdători cete nenumărate de pelerini şi închinători dornici să sărute mâna sfântă, parcă timpul însuşi se suspendă şi totul devine doar o imensă revărsare generoasă de sfinţenie şi har. „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - este un îndemn veşnic spre ţelul mântuirii şi al îmbogăţirii  în Dumnezeu. Ei, pelerinii îndelung-pătimitori, vor fi judecătorii celor ignoranţi şi nepăsători faţă de adevărata valoare spirituală a sfintelor sărbători ortodoxe, ca şi ai tuturor celor ce încearcă uneori să împuţineze şi să slăbească (prin metode profanatoare ale sfintei cucernicii străbune), în fel şi chip, evlavia,credinţa şi jertfa sfântă a creştinilor: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi !” (Psalmul 67,36)
                                            Părintele Calistrat
                                 Mănăstirea Vlădiceni,Iaşi 

Istoricul cărţii „Mângâiere şi mustrare”


Graţia: Părinte, când a apărut cartea „Mângâiere şi mustrare”?
Părintele Calistrat: Ca să vă pot spune când a apărut cartea „Mângâiere şi mustrare”, trebuie să vă spun istoria acestei cărţi.
Graţia: Asta voiam să aflu.
Părintele Calistrat: Da. În vara anului 2002, a trecut prin Mânăstirea Bârnova Danion Vasile, de la Bucureşti, care este teolog şi mi-a zis aşa: Părinte, şi aşa vă cunoaşte atâta lume, v-au ascultat casete, v-au ascultat CD-uri, n-aţi vrea să scoatem aşa o broşurică mică de 100–200 de pagini cu întrebări şi răspunsuri pentru publicul cititor ? Şi bineînţeles că eu am întrebat ce condiţii trebuie să îndeplineşti ca să nu ai probleme nici cu cei de la conducere pentru că nu vreau să iasă o chestie care să semene ceva a mândrie. Şi a spus: Nu, pentru că mă voi axa pe probleme strict teologice şi călugăreşti.     
Graţia: El este călugăr?
Părintele Calistrat: Nu. El este teolog dar a spus că va pune întrebări numai legate de problemele teologice şi călugăreşti, evitând politica, polemica, cearta.
Graţia: Dar el ştie călugărie ? Asta întreb.
Părintele Calistrat: El consideră că ştie călugărie prin faptul că este umblat prin mânăstiri şi chiar în momentul de faţă este ucenicul Prea Sfinţitului Varsanufie de la Bucureşti de la Mânăstirea Radu Vodă, toată familia se spovedeşte la el, este doctorand în teologie pe la Tesalonic, este mare ucenic şi sfetnic de taină al Părintelui Iustin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă. De la apariţia cărţii şi până în prezent noi nu am mai ţinut nici o relaţie. El cumva s-a dezis de mine şi m-a dat la o parte. Nu m-a deranjat pentru că n-am fost prieteni nici până atunci. 
Mi-a spus că o astfel de broşură l-ar ajuta şi sufleteşte că ar putea face un lucru frumos pentru credincioşi dar şi financiar pentru că s-ar vinde. Am discutat ambele probleme. El m-a întrebat dacă am pretenţii de drepturi de autor şi am spus ce pretenţii să am atâta timp cât ce povestesc e din cărţi, deci nu-i emanarea gândirii mele personale. Dar am stabilit atunci când am început înregistrările, fiindcă a fost material de 12 casete de câte 90 de minute cu întrebări şi răspunsuri.
Iniţial, dumnealui, ca mare om de litere, a pregătit toate îmbinările acelea dintre texte, dintre întrebări cu păreri, cu idei şi am avut hotărârea ca în momentul în care cartea va ieşi în ciornă, să o putem comenta şi să vedem ce trebuie dat la o parte şi ce trebuie lăsat. Bineînţeles că nu a fost respectată tocmai această chestiune.
El s-a scuzat şi mi-a spus aşa, că în momentul când a citit-o Prea Sfinţitul Galaction care i-a şi pus prefaţa, a spus aşa: Te rog să nu mai scoţi nimic din cartea asta şi s-o laşi aşa cum este. Dar cartea are câteva elemente primordiale cu tentă provocatoare. Capitolul 1 Păcatele preoţilor, în realitate, când noi l-am discutat, se numea Probleme eclesiale de duhovnicie, cum ar trebui să reacţioneze duhovnicul la anumite păcate, episcopul la anumite păcate, stareţul la anumite păcate, chiriarhul sau cel care este în conducerea Bisericii.
Şi bineînţeles, dacă veţi citi materialul, veţi vedea că el nu este incendiar dar relatează câteva lucruri în care dacă pui o virgulă mai în faţă sau mai în spate, dai o formă cuvântului sau îi mai adaugi o apoziţie, un verb, un adverb, faci imediat din propoziţia respectivă un principiu de ceartă, adică imediat poţi să iriţi pe cineva. Şi atunci cartea, pentru că eu ştiu ce scrie în ea, iar 80% din ideile acelei cărţi îmi aparţin în totalitate şi le-aş mărturisi şi la ora actuală la fel, nu m-aş dezice de ele, dar au fost uşor adăugate, răstălmăcite şi uşor transformate, aranjate ca şi cum ar fi din gura mea. Au fost convorbiri ca între doi prieteni, când discută neoficial, mai scapă şi câte o vorbă, aşa este gura omului, este făcută ca să alunece poate spre păcat, poate spre o clevetire, poate spre o judecată sau spre osândire sau spre un comentariu care poate nu-i la locul lui, dar el n-a ţinut cont să scoată aceste elemente paralele anumitor teme sau subiecte şi le-a trântit acolo în carte.
            Un alt lucru pe care l-a greşit într-unul dintre capitolele cărţii, la Viaţa spirituală, eu am făcut o remarcă pe care o remarc şi astăzi şi spun că la fel aş susţine-o că mi-a părut rău că la marile praznice ale Maicii Domnului, cum ar fi praznicul Mânăstirii Nicula, praznicul Mânăstirii Putna, praznicul Mânăstirii Rohia, praznicul Cuvioasei Parascheva, praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, în loc să se pună accent pe predicile duhovniceşti despre amploarea şi valoarea sărbătorii şi a praznicului în sine, se face prea multă introducere şi prea multă alocuţiune, prea multe mulţumiri, prea multe cosmetizări – mulţumim politicianului cutare sau cutare, iar el a scris acolo pur şi simplu, a simplificat şi a spus aşa: Preoţii şi episcopii să nu mai spună predici politice.     
Graţia: A schimbat cu totul mesajul.
Părintele Calistrat: Sigur! Prin sensul acestei fraze eu am devenit duşmanul direct al arhiepiscopului că eu îl corectez pe el cum trebuie să vorbească într-o predică. Deci, vă daţi seama că e un lucru deranjant.
            Un alt lucru care este strecurat în carte şi din nou nu am fost de acord din start şi i-am spus chiar de atunci când am pregătit materialul, a fost capitolul autobiografiei. El mi-a spus aşa: Putem să trecem o autobiografie? Şi eu am spus: Te rog să scrii aşa, titlul să fie Repere biografice. Pentru că în momentul în care aţi citit cartea sau v-aţi uitat prin ea, aţi văzut că, şi ţin foarte mult la lucrul acesta, aţi văzut că eu am spus în începuturile cărţii: Nu m-am născut dintr-o familie cu revelaţii, nu m-am născut dintr-o familie cu semne dumnezeieşti sau minuni ci un om foarte normal într-o familie foarte normală unde mama era o femeie mai cizelată sufleteşte şi intelectual şi mai răsărită puţin ca femeia obişnuită, casnică a satului, iar tata era un om obişnuit, spre necioplit datorită doctrinei comuniste care a îndobitocit la vremea respectivă, şi prin neglijenţa creştinului, v-am spus, eu nu am avut niciodată şi păstrez această explicaţie – nu comunismul i-a ateizat pe oameni, ci plăcerea lor de a se complace în asemenea doctrină: Bine că nu ne lasă la biserică, că ne-am luat de-o grijă.
Ei, la el a fost acest lucru, faptul că n-a avut de mers la biserică sau i s-a interzis, el a fost perfect liniştit şi datorită acestui fapt s-a trezit la 40 de ani că s-a spovedit poate prima dată în viaţa lui ca tată şi atunci, sigur, el era mai necioplit, mai dintr-o bucată, muncitor, lăcătuş mecanic la Fabrica de mobilă din Rădăuţi. Ei, în momentul în care el a scris viaţa Părintelui Calistrat a lovit deja în autoritatea morală a duhovnicilor mai bătrâni care au 80 de ani ca Părintele Cleopa, 90 de ani ca Părintele Iustin, 96 de ani ca Părintele Arsenie Papacioc, 80 de ani ca Părintele Teofil Părăian sau mulţi alţi duhovnici pe care i-a avut Biserica şi nu se putea vorbi de o viaţă la un tinerel care nu împlinise 40 de ani. La 38 de ani ce viaţă să ai ? Acesta a fost încă un motiv care a iritat opinia pentru că ştiţi că întotdeauna ochiul pizmătăreţului vede cel mai bine lucrurile rele decât cele bune.
            Un alt lucru pe care l-a strecurat în carte dar foarte fin, Danion Vasile, fără o cenzură amplă înainte de tipărire, a încercat în micile comentarii pe care le-a făcut, să scoată persoana mea ca fiind o persoană superioară, mai sus decât alţii, sub ce formă ? Că adică eu aş face parte dintr-o clasă de duhovnici mai nu ştiu cum decât ceilalţi, când toate canoanele sunt la fel, învăţăturile sunt la fel şi atunci, sigur că această cosmetizare şi poleire a persoanei mele pe unii i-a iritat sau chiar i-a înrăit sau i-a aprins şi au zis: Ia stai, dar tu cu ce eşti mai sus decât mine, adică ce canon dai tu şi nu dau eu sau ce liturghie faci tu şi ce liturghie nu fac eu sau ce rugăciune faci tu ?
Şi atunci, sigur, acestea s-au cumulat şi cu finalul de pe coperta IV a cărţii, care este o discuţie pur amicală şi în frica lui Dumnezeu, mărturisesc că acel dialog între mine şi Părintele Iulian Lazăr din Sfântul Munte a existat pentru că noi am fost foarte buni prieteni. Înainte de a pleca în ţară m-a rugat în mod deosebit: Astăzi mergi cu mine până-ntr-un loc că am treabă şi mi-a zis: Ştii, îmi pare rău că te duci în ţară.
Eu povesteam cu el toată ziua din Filocalie, povesteam din cărţi, mai stăteam de vorbă în grădină, citeam amândoi cărţi la bibliotecă pentru că Părintele Petroniu, poate rău fiind eu în felul meu, dacă voi avea vreodată ocazia şi am să dau că ştiu că există scrisorica, am să v-arăt o scrisoare scrisă de la Sfântul Munte Athos când am venit în ţară, în care Părintele Petroniu mi-a pus ştampila Sfântului Munte şi a Schitului Prodromul în care mi-a arătat că activitatea pe care am desfăşurat-o la Prodromul a fost una corectă şi în acelaşi timp deosebită şi de seriozitate şi nu m-am dus în Sfântul Munte Athos ca să mă plimb sau ca să umblu din schit în schit sau din chilie în chilie, nu. În Schitul Prodromul am intrat, din Schitul Prodromul am plecat. Mulţi îmi spuneau:
– Nu mergeţi să vizitaţi Muntele ?
– Maica Domnului e la fel peste tot.
Eu n-am simţit nevoia să mă plimb în stânga şi-n dreapta. M-am suit în autobuz şi am venit la Dafni, în Careia şi acasă în România. Când am plecat mi s-a dat o scrisoare de recomandare în care s-a arătat că am fost serioşi; bine, că eu am acoperit nişte probleme în calitate de duhovnic, nişte mici nereguli pe care eu le-am văzut dar nu le-am vorbit şi pe undeva faptul că le-am acoperit mi s-au atribuit şi mi s-au pus în spate dar eu am tăcut şi am zis: Lasă că-i bine aşa, nu-i nici o problemă. Mi-am văzut de treabă, n-are rost să complic lucrurile şi bineînţeles că mi-a spus Părintele Iulian: Dacă vreodată ai să te întorci în Athos, să vii aici ca să aibă şi românii duhovnic la cine veni că eu sunt bătrân şi am să mor.
Dar nu că eu aş fi duhovnicul care nu s-a mai găsit pe pământ, nu ! Ci la modul că a văzut că eu cât am stat în Schitul Prodromul, cele 6 luni de zile, toţi românii de peste tot care veneau, Părintele Iulian spunea: Eu sunt cam bătrân, mergeţi la Părintele Calistrat că-i mai tânăr. Eu îi spovedeam şi-l scuteam şi mă duceam numai şi-i spuneam: Uitaţi, i-am dat canonul cutare, i-am dat canonul cutare şi el se bucura şi-mi spunea: Chiar mă bucur că spovedeşti uite aşa în duhul Părintelui Cleopa, dar eu chiar de la el am învăţat să spovedesc, deci nu a fost ceva de ascuns.
Eu consider că sunt cel mai rău dintre toţi duhovnicii, nici nu m-am crezut vreodată bun. Mulţumirea mea sufletească asta este: dacă văd că omul îşi îndreaptă viaţa şi o ia spre Biserică. Atunci creştinul fiind bun îşi face şi duhovnicul bun,  poate să aibă duhovnicul şi o mie de studii şi nici un studiu. Dar dacă creştinii nu se fac buni înseamnă că nici duhovnicul nu-i bun. Eu i-am povestit lui asta aşa de suflet, ei, el a trântit-o în plină carte şi n-a făcut altceva decât să stârnească o întreagă teorie şi polemică, care, bineînţeles, nu aş vrea să mă ascund după deget, cred că 50% a factorizat şi problema începerii conflictului din 2003 pentru faptul că doi sau trei dintre ucenicii mei pe care eu îi purtam la Teologie: Mirel Iamandi, Ciprian Maxim şi Jugrin Daniel, Filaret cum îl cheamă din călugărie, mi-a spus:
– Dar ce te crezi de acuma Pahomie cel Mare, şi construieşti mânăstire, şi scrii cărţi şi faci ucenici şi spovedeşti şi predici ? Cine te crezi ?
I-am spus:
– Nu mă cred nimeni. Astea toate trebuie făcute şi sunt de obligaţia unui duhovnic sau preot.
Atunci, sigur, ei s-au dus în stânga, în dreapta, pe unde nu trebuia şi au vorbit, au stârnit polemica, ea a clocit uşor, uşor, şi după aceea s-a declanşat întreaga poveste.
Graţia: Vreau să mă opresc mai mult la această carte. Şi vă spun de ce. Era într-o seară, abia apăruse în ziua aceea cartea şi m-am întâlnit cu nişte prietene de-ale mele credincioase care mi-au spus: A apărut carte cu Părintele Calistrat, s-o iei repede, nici nu se mai găseşte.
Părintele Calistrat: Vă spun eu de ce nu se mai găsea, pentru că n-au fost făcute decât 5000 de bucăţi. De asta s-au terminat rapid.
Graţia: S-au vândut ca pâinea caldă, bun. În momentul când am citit-o, întâi am rămas dezamăgită pentru că nu v-am recunoscut în această carte, era doar fotografia de pe carte dar era cu totul şi cu totul altcineva, o coincidenţă de nume, probabil. Un alt Părinte Calistrat decât cel pe care îl cunoşteam eu. 
Părintele Calistrat: Cartea a avut o tentă uşor impulsivă, de a zgândări, de a provoca, de a deranja, de a irita. Dar asta a fost în substrat, în subliminal, cum se spune, asta a fost indusă de acest teolog civil doctorand Danion Vasile. A fost făcută, cum am spus, că eu dacă aş fi citit-o i-aş fi spus: Asta e bine să dăm jos, asta să punem altfel, să aşezăm, să îndulcim pentru că noi putem ucide din scris sau putem zidi din scris.
Graţia: Eu nu sunt nici preot, nu sunt nici teolog, nu fac parte nici din ierarhie, sunt un simplu creştin. Am citit într-adevăr sute de volume printre care şi multe PSB-uri. Puţini au citit PSB-urile, am fost pregătită de preot duhovnicesc ani foarte îndelungaţi cum trebuie cunoscut un duhovnic în adâncul sufletului lui ca să te poţi folosi de partea lui duhovnicească.
Ei, citind acea carte şi văzând că e un alt Părinte Calistrat care avea fotografia Părintelui Calistrat pe care eu îl ştiam, era singura asemănare, m-am întrebat cine este acest Danion Vasile şi ce a urmărit. Asta s-a confirmat, în nişte mânăstiri, nişte credincioşi vorbeau de Părintele Calistrat: „Nu face ascultare, e un răzvrătit, pune lucrurile la punct, vorbeşte de ierarhi, vorbeşte de preoţi, spune toate păcatele lor.” Am întrebat: „Îl cunoaşteţi pe Părintele Calistrat ?” „Îl cunoaştem din carte.” „Din această carte chiar nu-l puteţi cunoaşte, Părintele Calistrat este cu totul şi cu totul altfel.” „Nu-i adevărat că-i cartea publicată.” Vedeţi ce greutate are o carte publicată şi cum poate deforma imaginea unui om ?
Părintele Calistrat: Netrecută printr-o cenzură.
Graţia: Mai vreau să spun, la pregătirea pe care am avut-o eu pentru a cunoaşte adâncul sufletesc, duhovnicesc şi teologic al duhovnicului, mi-am dat seama că el din start a fost rău intenţionat, chiar după întrebările pe care le pune. Le pune în mod tendenţios de la început până la sfârşit, le pune agresiv.
Părintele Calistrat: Aici vă fac o remarcă, şi eu am sesizat că întrebările sunt foarte în ton şi înţepate dar am căutat să am răspunsuri pe cât posibil ancorate în Scriptură sau în ce citisem, chiar dacă ele au fost puse cu un ghimpe la început şi cu unul la sfârşit. Adică ori m-am ancorat într-o istorioară din Pateric ori am încercat să găsesc un text în Sfânta Scriptură ori am încercat să găsesc un text din ceva din ce am citit. Sunt şi răspunsuri practice care sunt din viaţa de zi cu zi de la spovedit dar nu sub forma de a lovi. De fapt eu când am făcut această carte cu Danion Vasile, ce am urmărit eu, care a fost ideea mea ? Ca omul să înţeleagă că nu-i de joacă cu Dumnezeu.
Graţia: El a făcut cu totul altceva.
Părintele Calistrat: Da, El l-a amestecat puţin pe Dumnezeu cu anumite figuraţii, ca să spun aşa.
Graţia: El a vrut să scoată o carte de scandal cu un om de scandal.
Părintele Calistrat: Nu l-am condamnat, adică nu m-am gândit la vremea aceea, dar mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat datorită următorului motiv – el a spus că scoate volumul II, a păstrat materialul şi cartea n-a mai ieşit niciodată şi nici nu mă interesează şi nici nu doresc să mai iasă pentru că nu cred că ar mai fi ceva interesant, ca să spun aşa. El spune că materialul a fost distrus dar eu nu cred că a fost distrus, cred că a fost păstrat, e treaba lui personală.
Mi-a dat telefon şi mi-a spus că el s-a dezis de contractul cu Editura Sofia pentru că Editura Sofia a fost somată să nu scoată mai mult de 5000 de bucăţi, mi-a spus că Editura Sofia a fost contactată să înceteze prin Supergraf distribuţia cărţii în anumite locuri dar în momentul în care el a văzut că şi-a pătat şi el cumva imaginea, s-a dat uşor la fund pentru că ne-am întâlnit peste doi sau trei ani şi s-a făcut că nu mă cunoaşte şi chiar nu-mi este ruşine să vă spun că întrebat fiind de cineva ce părere are de Părintele Calistrat, a spus că este puţin fanatic şi exagerat, chiar autorul cărţii.
Graţia: Părinte, înseamnă că se confirmă ceea ce transpărea, deoarece cartea are un caracter agresiv şi care or fi fost intenţiile acestui autor ?
Părintele Calistrat: Este acidă. Eu personal vă mărturisesc că nu am absolut nimic cu el, nu sunt supărat, nu mă interesează persoana lui, a dispărut din cursorul vieţii mele, el nu mai există, el mă evită, mă ocoleşte, cred că după ce a scris propria carte în colaborare cu mine, a ajuns la concluzia că sunt depăşit şi puţin fanatic. Aşa m-a perceput şi nu m-a deranjat.
Graţia: Eu cred că în funcţie de reacţiile care au fost, fiind de o structură schimbătoare, cum se dovedeşte prin fapte, atunci şi-a schimbat şi părerea.
Părintele Calistrat: A făcut 5000 de exemplare. Doar dacă a mai făcut şi la negru, cum se spune.
Graţia: Am o întrebare. Sesizând că pune întrebările nu duhovniceşte, ci  iscoditor, nu aţi pus problema să întrerupeţi aceste dialoguri ?
Părintele Calistrat: Nu am pus pentru că dacă s-ar asculta materialul audio pe care numai el poate să-l aibă, pentru că eu nu l-am oprit, aţi vedea că răspunsurile din materialul audio au altă formă de exprimare sau o altă tonalitate.
Graţia: I-aţi cerut casetele?
Părintele Calistrat: Nu. Nu i le-am cerut pentru că nu mi-a trecut prin cap.
Graţia: El nu s-a simţit dator să vă dea o copie?
Părintele Calistrat: Nu, nu s-a simţit dator, ca drept dovadă, eu când am trimis să-mi dea materialul de la cartea a doua, am mai sesizat un lucru, materialul de la cartea a doua, sub forma răspunsurilor uşor schimbate l-a expus în alte cărţi, deci a fost un mic furt de idei, pe care, eu citind toate cărţile care au ieşit de el, mi-am regăsit şi mi-am recunoscut răspunsurile.
Graţia: Deci ideile sfinţiei voastre le-a folosit şi le-a pus în gura lui?
Părintele Calistrat: Dar transformate. De exemplu: Duhovnic, prieten sau duşman e al meu, Timpul prieten sau duşman e al meu, Patericul mirenilor este ideea mea. A mea a fost ideea că şi mirenii sunt cu trăire înaltă şi nu trebuiesc descalificaţi. Eu întotdeauna am spus, Patericul nu înseamnă numai călugări şi morminte de sfinţi cu camilafcă. Şi bunicile şi mamele creştine şi eroii şi bătrânii şi tinerii şi copiii, noi nu ştim ce sfinţi ascund cimitirele noastre sau ce moaşte pot ascunde. Tot a mea a fost ideea Viaţa îmbunătăţită a preoţilor de mir, pentru că eu întotdeauna am avut evlavie la preoţii de mir şi am colaborat cu foarte mulţi preoţi de mir şi nu i-am descalificat niciodată.
Eu am auzit tot timpul versiuni de genul că aş fi spus căsătoria-i spurcată, că aş fi spus că preotul de mir nu are har, pentru că el are viaţă intimă cu soţia, preoţia lui nu lucrează, tot felul de prostii inventate, dar eu niciodată [nu am spus asta]. Eu la ora actuală am peste 200 de familii tinere căsătorite, ale căror copilaşi îi împărtăşesc şi dacă aţi fost vreodată duminica la slujbă aţi văzut câţi copii mici şi câte mame şi câte gravide şi câţi tineri vin aici că doar nu se fac toţi călugări, dar a fost la vremea respectivă o deformare optică a imaginii şi a rămas, să spun, până la proba contrară, ca un nor în mijlocul cerului.
Graţia: Ce aţi spus când aţi văzut totuşi că a scos cartea cu deformări ?
Părintele Calistrat: Doar atât l-am întrebat: De ce n-ai adus-o să o corectăm ? Şi mi s-a dat acest răspuns că Prea Sfinţitul Galaction când i-a pus prefaţa şi s-a uitat la ea şi a citit-o, i-a plăcut.
Graţia: Şi aici e o chestiune lipsită de deontologie profesională, pentru că, după cum sfinţia voastră i-aţi spus iniţial, sfinţia voastră trebuia să fiţi cel care vedeţi transcrierea şi apoi structurarea materialului şi când era doar în stare finală trebuia să meargă la un ierarh.
Părintele Calistrat: Comentăm un lucru trecut, neobservat de nimeni.
Graţia: Eu am sesizat de atunci.
Părintele Calistrat: Ştiu, am sesizat mai târziu, dar ce se întâmplă ? După ce a început să iasă toată povestea şi nu se mai oprea şi nu mai avea sfârşit, am zis că nu are rost să mai dezgrop morţii, mai bine las să se ducă cu valul şi să se termine.
Graţia: În momentul în care aţi văzut că acest om s-a folosit de sfinţia voastră la un mod foarte nepotrivit, de ce nu aţi dat imediat o dezminţire publică ?
Părintele Calistrat: Nu am dat pentru că, cartea a fost oprită direct prin ziar, ori în ziarul Lumina sau un alt ziar de Iaşi.
Graţia: A fost interzisă pe piaţă ?
Părintele Calistrat: Da.
Graţia: Sfinţia voastră nu v-aţi prezentat punctul de vedere faţă de relaţia cu autorul cărţii ?
Părintele Calistrat: Eu nu am avut nici o relaţie.
Graţia: De ce nu aţi negat public ceea ce a făcut el, pe puncte?
Părintele Calistrat: Pentru că deja era un bolovan care se ducea la vale şi nu mai putea fi oprit. A început toată povestea, că de carte nu s-a legat nimeni până la scandalul din 2003. Atunci a intrat şi cartea tăvălug, deci toate grămadă. Şi povestea Bizantion şi cartea s-au declanşat odată.
Graţia: Urmărind derularea faptelor, a fost o părere mai generală că de fapt, această carte a stârnit tot ceea ce s-a întâmplat apoi, culminând cu momentul din februarie 2003.
Părintele Calistrat: Eu vă spun un singur lucru, scos din carte ceea ce nu aparţine ei, adică ceea ce a fost adăugat, comentarii şi tot felul de expuneri, luat de acolo materialul pur, că eu ştiu care este materialul pur şi reaşezată cum trebuie şi răstălmăcită cum trebuie şi pusă cum trebuie, răspunsurile sunt foarte bune pentru că răspunsurile nu sunt tăvălite, adică sunt porţiuni în carte unde efectiv eu mi-am recunoscut vorbele.
Graţia: Înţeleg. Deci, a amestecat, aşa cum face diavolul, binele cu răul ?
Părintele Calistrat: Da. Ea a fost uşor tâlcuită tendenţios. Asta a fost.
Graţia: Titlul este pus tot tendenţios ?
Părintele Calistrat: Titlul pe care l-am stabilit în prealabil împreună a fost aşa, Părintele Stăniloae avea o carte Şapte dimineţi cu Părintele Stăniloae, iar eu am vrut să-i punem acest titlu, Dialoguri de seară cu Părintele Calistrat. Acesta a fost iniţial titlul cărţii, nu a fost nici mustrare nici mângâiere. Pentru că, cuvântul mustrare era deja un afront pentru cei care poate sunt mai vechi şi mai sporiţi în experienţă, pe când mângâiere, Dumnezeu ne mângâie.
Graţia: Eu, văzând acest titlu, înainte de a citi cartea, m-am gândit la un titlu cuminte şi încurajator în sensul că face trimitere la păcate şi atunci credinciosul trebuie mângâiat când se află într-o asemenea nevoie de a se ridica şi trebuie mustrat când este într-un păcat. Ori, citind cartea, am găsit cu totul şi cu totul altceva. 
Părintele Calistrat: Eu, dacă n-aţi fi amintit sau n-aţi fi întrebat, n-aş fi dezbătut niciodată problema asta pentru că pe mine m-a deranjat atitudinea laşă a lui Danion prin faptul că s-a spălat pe mâini şi nu m-a mai cunoscut şi s-a ferit ca şi cum s-ar fi întâlnit cu ciuma pe cale. Dar m-am gândit că este mirean, are familie, are copii probabil, să
nu-şi pericliteze imaginea lui ca teolog, ca doctorand, ca creştin. Ce-a zis, măi, am aruncat un bolovan, i-am împroşcat pe toţi, m-am băgat la fund, n-am văzut, n-am auzit, s-a terminat.
Graţia: Nu s-a dat la fund, este destul de activ.
Părintele Calistrat: Calistrat să-şi spele singur păcatele şi rufele. A dispărut, cum se spune, nu mai există o relaţie din care să putem discuta sau schimba vreo vorbă. Sunt ferm convins şi nu cred că m-ar mai aborda vreodată pentru că dacă ar avea o conştiinţă, spun eu, cu gândire pozitivistă, şi-ar da totuşi seama că un 30% din relele care s-au provocat au fost poate şi datorită anumitor fraze incendiare care şi-au făcut şi ele datoria. Ştiţi cum este, vorba – pe unul îl mângâie, pe unul îl biciuieşte, pe unul îl loveşte, pe unul îl atinge, pe unul îl deranjează, pe unul îl zgândără, pe unul îl întărâtă, pe unul îl face egoist, pe unul îl face mânios.
Graţia: Pe mine, cartea, nu numai că m-a deranjat, m-a uimit.
Părintele Calistrat: Eu consider că a fost un accident necontrolat, neglijabil, negândit, necercetat cum trebuie, nechibzuit care a creat inflamaţia şi buba care a explodat aşa cum a explodat ea. Nu cred altceva, Doamne fereşte ! Fac şi eu, dreptul de auzul rău nu se va teme. Dacă inima mea a fost curată, Dumnezeu ştie şi dacă intenţia mea a fost curată Dumnezeu tot ştie. Întotdeauna, am spus, dacă e de la Dumnezeu se va sfârşi şi dacă nu e de la Dumnezeu, nu se va sfârşi şi atunci nu ne putem pune de-a curmezişul.
S-au sedimentat toate ca într-o mare maree care a scos toate relele şi epavele şi după ce s-a retras mareea s-a curăţat din nou plaja şi a rămas totul limpede – apă şi ţărm. 
Graţia: Din noiembrie 2002, erau murmure cu privire la sfinţia voastră, le ţin minte.
Părintele Calistrat: Da, de la carte, imediat ce a ieşit cartea.
Graţia: Cum au evoluat lucrurile până în februarie ?
Părintele Calistrat: Simplu, eu mi-am văzut doar de slujbă, stareţul Paisie mi-a zis:
– De ce ai scos carte cu binecuvântarea altui ierarh din altă eparhie.
Am spus:    
– Nu-i treaba mea. Binecuvântarea e a celui care a scris-o. Eu nici nu-l cunosc pe acel ierarh, deşi la vremea respectivă se împânziseră nişte zvonuri că adică, vezi Doamne, s-a plătit pentru acea binecuvântare.
Graţia: Oare este reală, pentru că mai apar şi cărţi cu câte o binecuvântare ierarhică, fără ca ierarhul respectiv să ştie despre ce este vorba.  
Părintele Calistrat: Eu, pe Prea Sfinţitul Galaction îl respect pentru că este un arhiereu duhovnicesc şi am văzut multe cărţi frumoase citite şi scrise cu binecuvântarea lui.
Graţia: Aţi văzut actul de binecuvântare?
Părintele Calistrat: Nu. Mă întrebaţi de lucruri care sunt în afara oricărei idei, mai ales că eu n-am călcat în Teleorman sau Alexandria niciodată. Eu, efectiv, cu Prea Sfinţitul nu m-am auzit măcar telefonic sau verbal faţă către faţă. Nu, dumnealui nu a avut nici un amestec.
Graţia: Poate nici n-a ştiut.
Părintele Calistrat: Danion, teologul spune că a ştiut, a vorbit personal cu el, i-a dat materialul să-l citească.