duminică, 16 ianuarie 2011

Cere de la Dumnezeu cu credinţă, şi primeşte cu mulţumire !


Motto: „Toate cîte veţi cere, rugîndu-vă cu credintă,
ve-ţi primi.”  (Matei 21, 22)

             Atât Sfânta Tradiţie cât şi Sfintele Scripturi adeveresc şi ne încredinţează (fără putinţă de îndoială) de nemărginirea iubirii Lui Dumnezeu faţă de om, zidirea Sa. Drept pentru care fără de număr sunt şi darurile pe care Acesta i le dăruieşte.    
             De-a lungul întregii activităţi mesianice publice pe care Mântuitorul a împlinit-o vreme de trei ani şi jumătate în Pământul Făgăduinţei, au rămas consemnate de către Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli mai multe situaţii semnificative pentru întâlnirea în rugăciune dintre om şi Dumnezeu. De la simplul „milueşte-mă Doamne, Fiul lui David !”(Matei 15, 22) al femeii canaaneence şi până la rugăciunea desăvârşit tăcută a celor patru bărbaţi care au coborât prin acoperişul casei la Iisus pe cel paralizat (Marcu 2, 4) - vedem desfăşurându-se înaintea ochilor minţii o întreagă panoramă a suferinţelor omeneşti  de tot felul, al cărei punct culminant îl reprezintă , de pildă, gestul femeii bolnave  de doisprezece ani de scurgere de sânge de a se atinge în ascuns, pe la spate, de poala hainei Lui Iisus („cine s-a atins de mine ?” Marcu 5, 30), sau îndemnul sutaşului adresat Mântuitorului de a nu Se mai obosi să meargă până la casa slugii bolnave,ci numai să zică cu cuvântul: zi doar cu cuvântul ! (Matei 8, 8). Au fost însă şi situaţii (precum cea a femeii gârbove de optsprezece ani sau a omului cu mâna uscată vindecat de către Iisus sâmbăta în sinagogă) când fapta cea bună a tămăduirii şi mântuirea s-au săvârşit din mila nemărginită şi din dragostea nebiruită a Domnului, iar nu la cererea expresă a acelor bolnavi; desigur, aceasta datorită credinţei lor nestrămutate, chiar dacă  neexprimate în vreun fel. De altfel, Mântuitorul foloseşte prilejul astfel oferit pentru a invita la un discernământ elementar care să readucă aminte de naturaleţea şi omenia fie şi măcar a unui simplu gest de compasiune: „ce se face sâmbăta, binele sau răul ?” (Marcu 3, 4). Cel mai bine această atitudine fundamentală din învăţătura Lui Iisus  se vede atunci când, mişcat de lacrimile văduvei din Nain, îl învie pe fiul acesteia fără ca ea să Îl roage. Din aceasta putem cunoaşte, dacă vreţi, iubirea Lui Iisus: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Luca 7, 14)
         Iată aşadar tot atâtea momente pline de semnificaţie, din care putem învăţa faptul că rugăciunea poate fi o simplă rugăminte, o rugăminte caldă, o aşteptare, o descătuşare, o nădejde, o picătură de lumină şi speranţă care îl leagă pe om de Dumnezeu. „Zis-a Domnul: Când staţi de vă rugaţi nu spuneţi  multe ca păgânii” (Matei 6, 7);  mai bine puţine cuvinte din inimă. Pe de altă parte, e cazul să ţinem seama şi de cuvântul din bătrâni care spune că încă dinainte de a te fi aşezat la rugăciune cu un anumit gând, Dumnezeu deja ştia cele ce-ţi trebuiesc. Şi aceasta pentru că, a te ruga nu înseamnă doar a îngenunchea formal înaintea icoanei, ci şi mai ales starea sufletească de dinainte de aceasta, umilinţa inimii faţă de bunătatea Domnului, smerenia care se naşte din aceasta, sfiala îndrăznirii din iubire şi recunoştinţă, buna cuviinţă, dorinţa şi curăţia sufletului în ceea ce cerem: „Când staţi de vă rugaţi iertaţi  ce aveţi împotriva cuiva ca şi Tatăl vostru Cel din cer să ierte păcatele voastre” (Marcu 11, 25). Numai că tot Dumnezeu este Cel care ne avertizează atunci când suntem ispitiţi să abuzăm în ceea ce cerem de la Dânsul: „Nu ştiţi  ce cereţi !” (Matei 20, 22) şi aceasta pentru că de cele mai multe ori cerem să ni se dea lucruri care ori nu ne sunt necesare, ori nu ne sunt de nici un folos, cu atât mai mult nefiindu-ne spre mântuire. În mod normal, orice rugăciune îndreptată de om către Dumnezeu ar trebui să sune fie: „Milueşte-mă pe mine, păcătosul !” fie „Doamne, dă-mi doar cele ce mi se cade a  le primi !”. Şi aceasta pentru că nu tot ce cerem este necesar în viaţa noastră.
          Legat de tot acest subiect, marea taină (cu neputinţă de pătruns de mintea omenească) a voii întru-totul-sfinte a Lui Dumnezeu este aceea că unora le dă ceea ce ei cer (şi poate chiar mai mult decât atât) în vreme ce altora pare că nu le răspunde nicidecum. În realitate, răspunsul unei asemena enigme e simplu: inima bună şi sinceră, bună-voinţă şi conştiinţă curată ! E adevărat că toţi ştim să cerem, dar nu toţi ştiu să şi ofere. Pentru că egoismul şi individualismul, zgârcenia şi invidia sunt păcate care înstrăinează  cererile noastre de bunătatea Domnului: „Aproape eşti de buzele lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13). Iată, vedem că, aflat faţă în faţă cu zece leproşi, Hristos - pentru unul singur dintre ei, care o merita - îi vindecă pe toţi. Şi cu toate acestea, la ceasul mulţumirii, doar unul singur s-a întors cu recunoştinţă la Iisus: „citatul complet: Oare numai acesta s-a vindecat ... Dar ceilalţi nouă unde sunt ?” (Luca 17, 17)
        În concluzie, putem astfel înţelege faptul că uneori se poate ca Dumnezeu să nu ne asculte rugăminţile şi să nu ne împlinească cererile, atât timp cât de multe ori primind de la El, tot de atâtea ori am uitat să-I mulţumim. În plus, invidia, lăcomia, nepăsarea, trândăvia, lenea, prostia dispreţului faţă de bunătatea Lui Dumnezeu, precum şi egoismul iubirii de sine-toate acestea ne prefac în fiinţe nemulţumitoare şi nerecunoscătoare, lucru pentru care  Dumnezeu ridică harul de la noi şi nu ne mai ajută. Dumnezeu este singurul care nu poate fi corupt, şi - oricât timp s-ar scurge, tot El  ne aminteşte de cele ce  am uitat că eram datori a le săvârşi. Pentru aceea a zis: „Nu va fi Duhul Meu în oamenii aceştia” (Facerea 6, 3), „Dar pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37) Doamne auzi-ne şi ne milueşte pe noi !                
                                                  
Părintele Calistrat,
                                                       
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

An nou, drum nou



              
        Iată, au trecut deja mai bine de două mii de ani de când, într-o peşteră smerită din Betleemul Iudeii, S-a născut Iisus, Hristosul Domnului Dumnezeu, spre mântuirea tuturor oamenilor. De atunci încoace, Biserica Sa, pe Care a câştigat-O cu scump Sângele Său, cinsteşte venirea unui nou an calendaristic prin data de întâi ianuarie, pentru a marca duhovniceşte cumpăna vremii din curgerea timpului. Şi aceasta pentru că se poate primi de aici, spre învăţătură şi înţelepciune, o semnificaţie specială cu caracter atât moral-spiritual, cât şi trupesc şi social.
           Începutul fiecărui an nou este binecuvântat prin Prăznuirea Dumnezeiesc-Împărătească a Tăierii Împrejur după trup a Mântuitorului Iisus Hristos, la opt zile după Naştere, când primeşte Numele - precum stă scris în  Sfintele Scripturi: „Şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece.” (Lc. 2, 21). Respectarea acestui Legământ prin duritatea necruţătoare a acţiunii directe a cuţitului făcut din piatră asupra trupului omului prin mâna arhiereului slujitor la Templu - se încheie tocmai prin smerenia de negrăit a Mântuitorului-Prunc, Care primeşte asupra Sa împlinirea acestui ritual, tocmai pentru a-l înlocui cu duhovniceasca tăiere-împrejur a mândriei din lăuntrul inimii, a înălţării minţii, precum şi a trufiei simţurilor. De altfel, este tocmai ceea ce sublinia în sublimul său discurs mucenicesc  Sfântul Arhidiacon Întâiul Mucenic Ştefan: „Voi cei tari in cerbice si netăiaţi imprejur la inimă și la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum parinţii voștrii așa și voi !” (Fapte 7, 51). Apostolul-mucenic nu uitase cuvintele Fiului Lui Dumnezeu - “ Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt. 5, 17), avertisment prin care suntem încredinţaţi de faptul că Duhul Legii celei Noi lucrează la împlinirea şi desăvârşirea Legii celei Vechi. Trupeasca tăiere-împrejur a Domnului totodată adevereşte faptul că Naşterea Sa nu este o legendă pioasă fără acoperire, ci un fapt real, înregistrat oficial în Registrul Stării Civile al vremii de atunci, petrecut în timpul domniei lui Cezar Augustus, în ieslea păstorească din peştera de la Betleem, precum faptul că Dumnezeu Cel Viu S-a întrupat şi S-a jertfit pe Sine încă din pruncie pentru mântuirea noastră. Spun Sfinţii Părinţi că doar o singură picătură de Sânge Dumnezeiesc ar fi de ajuns pentru a mântui toată lumea din robia păcatelor ei, pe care le-ar şterge fără urmă. Aşadar, atunci şi astfel s-a sfinţit Prestolul Vechiului Legământ, prin curgerea dumnezeiescului sânge din trupul tăiat împrejur al Pruncului Sfânt, arătând în chip tainic că va veni şi vremea când păcatele oamenilor se vor spăla şi se vor dezlega cu Sângele Lui Hristos, Sângele Mielului despre care ne vesteşte Evanghelia, dar deopotrivă şi Apocalipsa: „Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.”(Mt. 26,27-28)
            Am pomenit despre acestea toate pentru a înţelege limpede şi deplin întreita slujire (de Profet, de Arhiereu şi de Împărat) a Mântuitorului, asumată şi începută încă de la sânul Preacuratei Fecioare Maria, atunci când, Prunc fiind ţinut în braţele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a primit cu nobleţe atât închinarea adusă de către magii veniţi tocmai din Persia, cât şi jertfa lor de aur, smirnă şi tămâie. Acest nou început de an este fără nici o îndoială un foarte potrivit prilej de meditaţie duhovnicească, de cugetare responsabilă la cele ce ar trebui să lucrăm pentru mântuirea sufletului nostru prin întâlnirea cu Hristos, Împăratul timpului. Desigur, se cuvine a mulţumi Lui Dumnezeu pentru toată zidirea mâinilor Sale, dar poate mai ales pentru astrele cereşti care ne călăuzesc la număratul filelor anilor şi clipelor pe care le trăim în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, Cel Ce a făcut luna şi stelele spre vremi, spre zile şi spre ani. Iar în cartea lui Iov spune Dumnezeu: „Când s-au făcut stelele lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei” (Iov 38,7). La miezul nopţii, când clopotele îşi înalţă către cer deasupra pământului chemarea sfântă la rugă, la linişte, la meditaţie, la îndreptarea gândului către Dumnezeu prin puterea Sfintei Liturghii, noi, cei aşezaţi spre tihnă în jurul meselor pline de bucate, lângă brad împodobit, adunaţi împreună cu cei dragi la un pahar de şampanie, să avem pe buze odată cu urarea de  „La mulţi ani fericiţi!” şi o mică sfântă rugăciune, un gând bun, o dorinţă spre Dumnezeu, cu smerenie mulţumindu-i pentru toate darurile bogate pe care le-am primit de la El. ”Aşa să ne ajute Dumnezeu !” la toată fapta cea bună şi la mântuire, pentru ca să auzim şi noi veşnicul cuvânt al Dreptului Judecător Iisus Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25,34)                                                 
 Părintele Calistrat,
                                                  
 Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.