joi, 31 martie 2011

Biserica, Statul şi bogăţia

             Motto: ,,Cine nu are biserica de mamă, nu-L are pe Dumnezeu de Tată !” Sfântul Ciprian al Cartaginei

            ,, Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Matei 16, 26)
            Se pare de multe ori că inversarea valorilor (atât materiale cât şi spirituale) în vremea noastră se face de multe ori pe neînţelese criterii de ierarhizare lumească. În ceea ce priveşte viaţa Bisericii,  se poate vorbi de două dimensiuni - una materială (Biserica administrativă) şi una spirituală (bogăţia harului divin şi a  feluritelor harisme). A lipsi instituţia Bisericii de bogăţia cea duhovnicească ar însemna să afirmăm că sufletele credincioşilor sunt ale Statului şi nu ale Lui Dumnezeu (Conducătorul spiritual sau Capul Bisericii: ,,Hristos este Capul Bisericii” (Efeseni 5, 23) şi ,,Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele.” (Ioan 5, 15) Practic nu are importanţă câte procente de ortodocşi populează de fapt ţara, şi aceasta pentru că Biserica nu poate fi privită ca o bursă de valori, aşezământul divino-uman al Bisericii având valoare doar prin prezenţa Duhului Sfânt în ea. Zis-a Hristos: ,,Luaţi Duh Sfânt !” (Ioan 20, 22) - acesta este semnul îmbogăţirii în şi prin Biserică. Astăzi (ca şi altădată) se formulează tot felul de teorii, interpretări şi puncte de vedere cu privire la reformele întrepinse de primul domnitor al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza; din păcate, nu mai au nici o legătură cu contextul contemporan al vieţii Bisericii. Prin reforma agrară ca şi prin secularizarea averilor mânăstireşti, Cuza nu a urmărit nicidecum distrugerea sau desfiinţarea Bisericii române, ci doar izgonirea fanarioţilor din ţară - pentru că acaparaseră mai mult de jumătate din numărul total al ctitoriilor voievodale istorice şi a terenurilor aflate în proprietatea acestora - tot atâtea surse de venit pentru moştenitorii vechilor bizantini cuibăriţi prin toată Grecia, prin Fanarul Constatinopolului ca şi la Locurile Sfinte. Aşadar nu se poate vorbi în nici un fel de ateism sau repulsie faţă de Biserică în ansamblul ei în cazul lui Cuza. Averea României (şi a tuturor celor ce se mai consideră încă români adevăraţi) este tocmai Biserica naţională, Biserica Ortodoxă Română, numită prin vocea Poetului naţional, Mihail Eminescu - ,,Mama spirituală a neamului românesc”. Cu alte cuvinte, ar fi o greşeală să reducem concepţia noastră despre Biserică la ziduri şi clădiri, terenuri şi parcele, lumânări şi colportaj, colecte şi danii - astfel de lucruri nu sunt decât mijloace auxiliare necesare desfăşurării activităţilor atât cultural-liturgice cât şi social-filantropice. Adevărata avuţie a Bisericii constă în cu totul altceva - un ,,ceva” prost înţeles sau chiar total neînţeles de atei, de necredincioşi, de epigoni mediocri ca şi de cârcotaşii de serviciu. Limba română, păstrată curată şi nealterată de-a lungul secolelor, este un bun al tuturor românilor- moştenit însă prin dragostea, stăruinţele, jertfa şi sudorile Cuvioşilor Bisericii. Moşii şi strămoşii noştri (ca şi mulţi dintre noi, cei de astăzi) au învăţat a ceti şi a scrie în tinda bisericii, pe filele îngălbenite ale vechilor Ceasloave cu literă chirilică - o mărturiseşte cel mai bine neuitatul Creangă. Aşadar, Biserica nu este staulul analfabeţilor, demodaţilor sau neştiutorilor învechiţi în superstiţii; ci este Academia intelectualilor de talia unui Anastasie Crimca, a unor Varlaam şi Dosoftei, Antim Ivireanu şi Veniamin Costachi de demult, dar şi a unor Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Constantin Noica, Dumitru Stăniloae şi Bartolomeu Anania - mai aproape de noi; sau a unor ctitori şi făuritori de cultură precum Ştefan cel mare, Constantin Brâncoveanu sau Mihai Viteazul - şi lista poate continua - sunt atâţia cei care au dat glas sufletului acestui popor în nenumărate capodopere de trăire şi simţire românescă.
            Să fim oneşti: nu Biserica este săracul ce are nevoie de ajutorul Statului, ci Statul este sărmanul social care, pierzând frâiele etice şi echităţii sociale, morale şi economice, se sprijină pe Biserică. Altfel spus, Biserica va fi datoare faţă de Stat cu ceva numai după ce Statul va fi fost în măsură să răs-plătească toate valorile istorice patrimoniale de artă şi cultură distruse sau pierdute prin demolări sau sistematizări, numai după ce va fi fost în masură să răs-cumpere toate milioanele de suflete creştine trecute prin gloanţe, chinuri şi neştiutul temniţelor şi închisorilor de reeducare ateist-comunistă. Nu ştim dacă ar fi cineva în stare să cântărească sau să calculeze în cuantumuri contabiliceşti valorile de cultură şi simţire românescă reduse la tăcere de tăvălugul bolşevic care L-a renegat pe Dumnezeu din ecuaţia existenţei umane.
            La vremea ei, tare mulţumită trebuie să fi fost maimuţa lui Darwin atunci când a aflat că are conştiinţă  de sine şi putere de a ţine cuvântări aprige despre inexistenţa Lui Dumnezeu în plenare ale comitetelor de partid şi de stat; dar cât de ridicol şi de trist, în schimb, se simte omul de astăzi, redus la standardul de maimuţoi caracterizat doar prin manifetări animalice şi senzuale lipsite de orice dimensiune superioară, o biată făptură fără Dumnezeu ! Cum să se simtă un simplu om silit să admită că nici conştiinţă nu mai are şi că în curând va mai naşte doar ... maimuţe !
            Bine ar fi să ne trezim la timp şi să medităm la învăţăturile Filocaliei - ca, de pildă, cuvintele Sfântului Petru Damaschinul: ,, Dacă cerul ar fi pergament şi apa mării cerneală - şi tot nu s-ar putea scrie totul despre Sfânta Liturghie”. Cum ar putea de pildă să plătescă Statul toate ostenelile nevăzute, neştiute, necunoscute ale rugătorilor din biserici, mânăstiri sau din adâncul pustiilor muntoase care nu încetează nici ziua nici noaptea şirul necontenit al Sfintelor Laude ca şi cântările Dumnezeieştilor Liturghii pentru bună-starea şi bună-întocmirea văzduhului, a întregii naturi, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri cu mai multă pace în cuprinsul întregului spaţiu moral şi spiritual românesc. Nu este deloc exclus ca, atunci când  va răsuna trâmbiţa Ceasului Întrebării celei mari la Scaunul veacurilor, Dreptul Judecător Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să-i întrebe pe români cine ştie ce lucruri simple şi mărunte - la care însă să nu poată răspunde; cum ar fi, de pildă, raportul dintre sumele consemnate în conturile celor care conduc România de 20 de ani (sume transferate în bănci din străinătate) şi sumele alocate Bisericii - care, traduse în mijloace fixe şi imobile, constituie un patrimoniu românesc de înzestrare a generaţiilor ce vor veni. Şi aceasta deoarece clădirile bisericilor, episcopiilor, protopopiatelor, parohiilor şi mânăstirilor, ca şi ale şcolior teologice nu vor putea fi niciodată privatizate prin metoda ,,MEBO” şi vândute străinilor pe nimic pentru a fi exploatate sau desfiinţate, ci vor rămâne preoţilor şi credincioşilor mai tineri care vor urma celor mai vârstnici, având rolul de a purta mai departe stindardul existenţei naţionale, al culturii şi credinţei româneşti ca şi al promovării adevăratelor valori de suflet, de limbă şi de istorie a unui neam. Dacă în trecut domnitorii şi voievozii au construit biserici şi mânăstiri, noi cei de azi construim instituţii care duc  nu la formarea spirituală a tinerilor, ci la demoralizarea şi chiar la sinuciderea lor colectivă. Poate ar trebui să ne amintim cuvintele Sfântului Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei şi a toată Rusia: ,,Daţi-mi   duhovnici buni şi voi schimba faţa lumii!”. Dar pentru  duhovnici buni este nevoie  de mame bune care să-i nască şi să-i crească...

                                                       
Părintele Calistrat
                                                           
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

sâmbătă, 26 martie 2011

Maica Domnului, bogăţia cea veşnică şi nepieritoare



Motto: „Pe om îl face bogat şi puternic doar nobleţea sufletească, - nu averea, nici starea socială” (Petre Ţuţea)


                  De mai bine de două mii de ani Sfânta Biserică, prin glasul Sfintelor Scripturi, îşi îndeamnă părinteşte fiii: ”Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.” (Matei 6, 19). În plină perioadă de postire se cuvine, cu mintea curăţită de gânduri trufaşe ca şi de  cugetări meschine, dar şi cu inima golită  de poftele nimicitoare de suflet, să medităm la adevărata bogăţie veşnică şi neperitoare. Spune Evanghelia: „Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Matei 6, 20); şi iarăşi: „cine nu adună cu Mine risipeşte.” (Matei 12, 30) Se pune întrebarea: oare  Dumnezeu stă împotriva dorinţei fireşti din inima oricărui om de a duce pe acest pământ o viaţă decentă ? Oare Dumnezeu nu doreşte ca omul să ducă o viaţă sănătoasă , educată , ordonată şi la un standard ridicat ? Scrie undeva în Sfintele Scripturi că Dumnezeu interzice omului să îşi ia maşină ? Să îşi zidească o casă frumoasă ? Să strângă bani sau să îşi procure lucruri frumoase ? Ar fi, evident, o afirmaţie absurdă să spui că Dumnezeu stă în calea progresului sau a bunăstării cuiva. Cine i-a dat Regelui David puterea ? Cine i-a dat Regelui Solomon înţelepciunea , frumuseţea şi bogăţia ? Cine a binecuvântat casa Patriarhului Avraam  cu turme şi cu bogăţii nenumărate ? Cine a binecuvântat casa şi averea lui Iov cu bunuri de tot felul, încât până şi slugile erau încinse cu brâie de aur ? Nu Dumnezeu a făcut toate acestea ? Oare nu a Lui sunt slava, bogăţia şi puterea - pe care le revarsă peste aleşii Săi ? Iată că bogăţia , munca şi bunăstarea- dar mai ales credinţa şi munca cu  Dumnezeu nu sunt tot una cu căpătuiala, hoţia, furturile, nedreptăţile, sclavia sau oprirea plăţii slujitorilor... - acestea toate sunt urâciune înaintea Lui Dumnezeu, sunt păcate condamnate de Duhul Sfânt: „Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmi 50, 11) „de cele rele fereşte pe robul Tău ! ” (Psalmi 18, 14)

            Lucruri bune nu sunt însă doar lucrurile văzute, materiale, arătate lumii; există şi anumite forme înalte ale bogăţiei şi ierarhiei valorice, atât pe scară socială cât şi în scara spirituală. De pildă: sănătatea, puterea, inteligenţa, hărnicia, bunătatea, omenia – unele ca acestea alcătuiesc buchetul de daruri pe care un om le poate primi de la Dumnezeu chiar de  la naşterea sa. Sînt daruri care nu mai ţin de onoruri sau puteri pământeşti trecătoare, ci ţin  de darul Duhului Sfânt investit în paternitatea şi în maternitatea din sânul familiei, căci din părinţi vrednici care alcătuiesc familii vrednice  duhovniceşte se nasc valorile - sfinţii şi oamenii dăruiţi de Dumnezeu. Iată ce spuneau Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana: „dacă vom zămisli o odraslă, o vom dărui Bisericii !”; ... iată ce dar fară pereche dăruit de Dumnezeu lumii - şi pe care lumea l-a dăruit Lui Dumnezeu ! „Tu femeie vei zdrobi capul şarpelui” (Facerea 3, 15): iată darul neasemănat care ridică statutul feminităţii la Tronul Lui Dumnezeu: „a poftit împăratul frumuseţea Ta !” (Psalmi 44, 13). Cu alte cuvinte, bogăţia spirituală se câştigă prin alte calităţi, şi anume aici e vorba de a dobîndi har şi lumină de la Dumnezeu. Un rol fundamental în această privinţă îl îndeplineşte lepădarea de sine şi smerenia („coroana de pietre scumpe a dumnezeirii”, cum o numea Sfântul Isaac Sirul). „Duhul suflă unde voieşte”(cf.Ioan 3, 8) şi de aceea un  asemenea dar şi o asemenea bogăţie veşnică nu poate veni decât  din inima curată a omului. Fără o luminare lăuntrică a sufletului, fără un Tabor al minţii, Hristos nu va odihni niciodată întru noi. Iată ce zic Sfintele Scripturi: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. ” (Luca 1, 28)” Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” (Luca 1, 35). Dar oare toate aceste daruri duhovniceşti de unde vin ? Nu vin oare din inima precurată a Fecioarei Maria, Cea care a lepădat viaţa  pământească trăind doar după legile divine la templul lui Solomon pînă ce Arhanghelul trimis din cer I-a vestit că va naşte Prunc, va fi Mireasă, va fi Maică, va rămâne pururea Fecioară ! Să  credem oare că în acea stare înaltă de trăire a Maicii Domnului în clipa Bunei Vestiri sufletul Ei a fost  străbătut de simţăminte pământeşti sau de cugete fireşti - de genul „vai, cine sunt eu !”  sau „iată ce am ajuns !” ? O, nu, nicidecum - vedem un adevărat monument de frumuseţe sufletească şi de inteligenţă duhovnicească plină de înţelepciune de la Duhul Sfânt: nu care cumva să  fie vreo înşelare ca a Evei oarecînd, eu nu ştiu de dulceaţa nunţii, „cum voi naşte prunc de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Luca 1, 34) Deasupra tuturor acestora în ierarhia valorilor şi a virtuţilor duhovniceşti stă smerenia: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău !” (Luca 1, 38). Şi aşa s-a dăruit lumii cea mai de preţ piatră scumpă din lume, „piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii...” (Matei 21, 42)
        Ca o concluzie, de la modelul de jertfire de sine a lui Avraam (gata să îl sacrifice pe singurul său fiu), de la Iov cel de pe groapa de gunoi şi până la Maica Domnului, Cea care va dărui lumii „Lumina lumii” (Ioan 8, 12) - totul trece prin ierarhia de valori şi bogăţii sufleteşti, - valori şi bogăţii din păcate trecute azi de noi cu vederea sau ignorate într-o desăvârşită neîngrijire de suflet. Până astăzi alergăm calea acestei vieţi după năluciri deşarte şi vise trecătoare, deşi Psalmistul cântă: „bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea !” (Psalmi 61, 10) Deşi săracă în cele materiale atunci când L-a născut pe Fiul Lui Dumnezeu sub ochii blânzi ai Bătrânului Iosif într-un staul de iesle pe fân uscat,totuşi, în Adevăr, Maica Domnului  este şi va fi pentru totdeauna Împărăteasa cerului şi a Îngerilor, Mama Lui Dumnezeu. Aşadar, aceasta este singura  bogăţie adevărată: să fim fii ai Lui Dumnezeu : „Toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt !” (Psalmi 81, 6).
                                                                                                                                                                                                                                       Părintele Calistrat
                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

marți, 15 martie 2011

Apocalipsă sau pedeapsă, știinţă și necredinţă

Motto: „Cel ce ai întemeiat pământul peste ape şi nu se va clătina în veacul veacului. [...] Cel ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură; Cel ce se atinge de munţi şi fumegă.” (Psalmul 103, 6)

            „Glasul Domnului strigă către cetate – şi este înţelept cine se teme de numele Tău –: «Ascultaţi, voi seminţii şi tu obşte a cetăţii ! Oare voi scăpa din vedere casa celui fără de lege, comorile celui păcătos şi măsura cea mică blestemată ? Oare voi ierta pe cel cu măsuri nedrepte şi cu greutăţi înşelătoare în sac ? Că bogaţii din cetate sunt plini de silnicie şi locuitorii grăiesc cuvinte mincinoase şi limba lor este numai viclenie în gura lor. Şi Eu am început să te bat şi să te pustiesc din pricina păcatelor tale. Vei mânca, dar nu te vei sătura şi foamea va roade lăuntrul tău; vei pune la o parte, dar nu vei putea scăpa nimic, şi ceea ce vei scăpa, voi trece prin ascuţişul sabiei. Tu vei semăna, dar nu vei secera; vei călca în teasc smochine, dar nu te vei unge cu untdelemn; vei face must, dar nu vei bea vin.” (Miheia 6, 9-16) Iată dar, că măsura relaţiei sănătoase între Dumnezeu și omenire este dată de măsura virtuţii sau de măsura păcatului iar adeseori măsura păcatului este dată de cântarea psalmistului: „Dar n-a ascultat poporul Meu glasul Meu și Israel n-a căutat la Mine,  și i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor.” (Ps. 80, 10-11) Omul în care se plinește păcatul uită sigur să pună întrebarea fundamentală: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ?” (Ps. 8, 4)
            În ultimul timp, asemeni iudeilor din vremea de început a creștinismului, fii oamenilor cer semne din cer și vorbesc tot mai des despre semnele sfârșitului lumii. Totuși, mărturia biblică este clară și, cunoscând de mai înainte dorinţa de spectaculos a firii umane bolnave, Mântuitorul nu lasă loc de interpretare și ne transmite un mesaj simplu și pe înţelesul tuturor: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mt. 24, 36) În viaţa noastră spirituală nu putem așadar să contăm pe vorbe goale vehiculate în mass-media, pe calcule care invocă nejustificat cunoașterea știinţifică, pe interpetări aleatorii ale unor documente străvechi sau pe pretinsele viziuni ale unuia sau altuia; acestea sunt lucruri puerile și mărunte pentru „cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor” (Apoc. 2, 7), cu atât mai mult cu cât: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire.” (I Cor. 15, 51-53) 
          Semnele astronomice, fenomenele astrologice ieșite din comun, inscripţiile sau documentele unor civilizaţii, credinţe sau sisteme de gândire s-au demonstrat ca înșelătoare și mincinoase de nenumărate ori de-a lungul istoriei umanităţii. Cine profită de urma acestei panici ? Cine și ce dorește să demonstreze ?
            Dacă citim referatul biblic, în Actul Facerii din Sfânta Scriptură, vom vedea că Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri, a celor patru stihii (pământ, apă, aer și foc) a avut ca obiectiv primordial în toata opera Sa, mai întâi rânduiala și așezarea stihiilor într-o anumită ordine, stabilitate și echilibru cosmic: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.” (Fac. 1, 1-2) Iată încă din prima carte a Bibliei, Ceea ce susţine și Care străbate totul, cauza vieţii și a rânduielii: Duhul Lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Materia stă gata să nască iar omul apare ca încununare a creaţiei, ca stăpân al frumosului și al vieţii, ca cinstitor de Dumnezeul care i-a dăruit o planetă minunată, un Rai al desfătării, verdeaţă, uscat, ape dulci, mare, munţi, nori, soare, cer, flori, luminători ai nopţii, toate într-o armonie care reflectă infinitul frumuseţii dumneziești: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Ps. 18, 1)
            Oare pentru cine nu este clar că singurul inginer, fizician, astronom, biolog și străvăzător al veacurilor este si rămâne singur Dumnezeu ? Ce creează omul când este înafara darului Său, decât dezechilibru, calamitate și catastrofă ? Iată ce grăiește Duhul Sfânt în psalmi: „Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii. Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este. De voi flămânzi, nu-ţi voi spune ţie, că a Mea este lumea şi plinirea ei. Oare, voi mânca carne de taur, sau sânge de ţapi voi bea ? Adu-i Domnului jertfa buzelor tale şi va fi jertfă bineprimită.” (Ps. 49, 11-15) pentru că: „Jertfa de laudă Mă va slăvi şi acolo este calea în care voi arăta mântuirea Mea" (Ps. 49, 24)
            În fond, ce altceva vrea Dumnezeu în nemărginita Sa iubire decât ca acest om pe care l-a creat și l-a mântuit prin jertfa Fiului Său, să păstreze cu sfinţenie zestrea primită și lăsată în grijă și folosinţă: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul !" (Fac. 1, 28) Dar iată că omul în loc să se bucure de toate acestea, s-a apucat în trufia lui - în lucrarea gustată din raţiunea și inteligenţa decăzută a „pomului cunoașterii binelui și a răului” – să facă tot felul de calcule hazardiste, ironizând și limitând măreţia creaţiei și implicit a Lui Dumnezeu, divagând în strategii și structuri și planuri, unele mai pătimașe ca altele.  Iată, acest lucru L-a supărat pe Dumnezeu și de aceea și-a retras harul și dragostea Lui: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup.” (Fac. 6, 3) și „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Fac. 6, 6) dar l-a iertat după mulţimea milei Sale și nu l-a pierdut de pe faţa pământului.
            Văzând însă astăzi că oamenii așteaptă mai repede sfârșitul lumii, semne, ozn-uri și extratereștrii, comete și ciocniri de planete, explozii și valuri uriașe, atunci pentru o clipă El a lăsat materia în voia hazardului, să fie controlată de om: „Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi dar întorcându-ţi Tu faţa Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 29, 31) Rezultatul a fost unul neașteptat; între peliculele cinematografice ca 2012, Armaggedon, The day after tomorrow, 12 Maimuţe, Ziua Independenţei, cu tsunami și cutremure, cu viruși și cataclisme, Dumnezeu a liberat în mila Sa o regie reală pentru a-l coborî pe om cu picioarele pe pământ. I-a spulberat astfel ironiile și gândurile deșarte că ar fi el însuși un dumnezeu prin propria putere, i-a reamintit ceea ce era dator să știe deja: „Fără Mine nu puteţi face nimic.” (In. 15, 5) 
            De ce oare aceasta ? A arătat Dumnezeu că toată tehnologia știinţifică și ilustra gândire umană sunt în faţa Proniei „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciuni” (Eccl. 12, 8) „Că El a cunoscut zidirea noastră, adusu-şi-a aminte că ţărână suntem. Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102, 14-15) așa că „Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre, ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune.” (Ps. 89, 14) ca nu cumva să cădem sub incidenţa psalmului: „Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului. Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.” (Ps. 36, 35-36) Aruncând o privire în mass-media, pe internet, peste imaginile și filmările disponibile cu ţările cele mai dezvoltate tehnologic și cu cele mai râvnite standarde de viaţă, constatăm că, totuși, învins rămâne „omul”. Putem pe drept cuvânt să spunem cum panorama după un cataclism este un chip al Facerii: „pământ netocmit și gol”, „întuneric peste faţa lui”.
            De ce oare ? Dumnezeu poate fi nedrept dacă ne gândim la efortul economic și descoperirile știinţifice ? Un alt răspuns vine tot din Sfintele Scripturi, în timp ce Lot și fetele lui urcau în muntele Ţoar, îngerii Lui Dumnezeu pierdeau Sodoma și Gomora cu foc și pucioasă, înghiţind cele cinci orașe din cele două cetăţi apocaliptice, găsite pe fundul Mării Moarte. Oare nu o asemenea imagine avem astăzi în evenimentele naturii din jurul nostru: foc, radiaţii, potop, moarte, distrugere, cuvinte uitate din concepţia umană practică a sfârșitului lumii. Noi așteptăm ca sfârșitul lumii să vină cu evenimente SF dar iată că: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre, zice Domnul.” (Is. 55, 8)
            Lucrurile sunt deci simple: „Şi erau de faţă în acel timp unii care-I vesteau despre galileienii al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor. Şi El, răspunzând, le-a zis: Credeţi, oare, că aceşti galileieni au fost ei mai  păcătoşi decât toţi galileienii, fiindcă au suferit aceasta ? Nu ! zic vouă; dar dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim ? Nu ! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel.” (Lc. 13, 1-5)

sâmbătă, 12 martie 2011

Otrava urii, sămânţa diavolului

                 Porunca iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele este singurul antidot al urii-ură care, din păcate, în vremea noastră  pare că vrea să cuprindă totul cu o viclenie uluitoare. Există o formă a urii justificată înaintea  lui Dumnezeu - şi anume  ura faţă de păcat. De aceea Sfântul Prooroc David, Regele Israelului, spune: „Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urât ?[…] cu ură desăvârşită i-am urât pe ei !” (Psalmul 138, 21-22).
              Vremea Sfântului  şi Marelui Post este tocmai răgazul special pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemână, în curgerea timpului, pentru a reuşi - prin lucrare duhovnicească împlinită cu strădanie şi nevoinţă cu multă luare aminte pentru dobândirea virtuţilor (în special a smereniei) - anume deşertarea sufletului de toată otrava ucigătoare de suflet a urii. Nu cred că există om  pe faţa pământului care să nu se întrebe în cugetul său - totuşi, de unde izvorăşte  ura aceasta care inundă lumea întreagă ? La această nedumerire comună tuturor oamenilor, Sfânta Scriptură afirmă limpede că diavolul este izvoditorul a toată ura, întocmai  precum Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte şi desăvârşite. Această nu înseamnă altceva decât că - pe cât de necuprinsă cu mintea a fost dragostea cu care Hristos  a suferit patimă, răstignire şi moarte pe Cruce  pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, pe atât de cu neputinţă de înţeles este ura cu care diavolul  caută  să distrugă lumea aceasta: „diavolul umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8). Lucrul acesta ne facem să pricepem tocmai viclenia de necrezut cu care diavolul s-a străduit să transmită aşa-zicând „prin genă”, de la o generaţie la alta, ura împinsă la extrem prin răstignirea Fiului Lui Dumnezeu ca urmare a strigătelor poporului: „Răstigneşte-L,răstigneşte-L !” (Luca 23, 21), ”Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !” (Matei 27, 25) - şi aceasta doar pentru  a distruge lucrarea Lui Dumnezeu în lume, printre oameni, revărsată din plin prin puterea Duhului Sfânt, şi exprimată în legea iubirii - de care avem nevoie pentru a putea fi cu Dumnezeu: „Să vă iubiţi unul pe altul [...] Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei” (Ioan 13, 34-35). Măsura iubirii a dat-o tot Dumnezeu: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Cu alte cuvinte, regula de aur a dialogului contemporan inter-cultural şi inter-religios rămâne tot legea iubirii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !”(Matei 19, 19). De ce oare ? Pentru că Sfântul Apostol Pavel a zis: „Dragostea este calea mai presus de orice altă cale” (I Corinteni 12, 31), căci - „dacă nu am dragoste, nimic nu sunt !” (I Corinteni 13, 2). Aceasta este măsura în care izbândim împlinirea noastră ca persoane umane chemate la comuniune interpersonală de iubire cu Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
                 În altă ordine de idei, ceea ce constituie o adevărată piatră de poticnire (ba chiar pricină de sminteală) pentru sufletele oamenilor din afara lumii creştine - este tocmai ura dintre creştini. Un creştin (ca individ, ca persoană) nu ar trebui nicidecum să aibă ca duşmani alţi oameni; practic, acest cuvânt nici nu ar trebui să existe în vocabularul social creştin. Lucrul acesta este evidenţiat, dacă vreţi, tocmai de această mică (dar esenţială) rugăciune specifică perioadei Postului Mare, numită a  Sfântului Efrem Sirul, pe care ar trebui să o rostim zilnic cu toţii: „duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în  deşert depărtează-l de la mine !”. Cele enumerate în cuprinsul ei nu sunt altceva decât motivele urii dintre oameni, ale respingerii unora de către alţii, ale dispreţului faţă de semeni, ale ignoranţei, ale părerii de sine - toate cele  care ne scot din sinele nostru şi desfigurează icoana lăuntrică a asemănării sufletului cu Dumnezeu. De  aceea, în timpul Postului Mare, înfrânându-ne trupul de la bucatele de frupt ca şi de la toate poftele pornirilor senzuale, ne străduim nu numai să nu păcătuim (greşind cuiva sau osândind pe cineva) ci, mai mult chiar, să dobândim de la Dumnezeu anumite daruri şi roade duhovniceşti: „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22) - tot atâtea forme spirituale ale evlaviei şi credincioşiei vădite în  manifestările noastre  faţă de semeni. Doar unele ca acestea pot dovedi că în noi sălăşluieşte tainic pacea Duhului Sfânt. Din păcate, nu puţini sunt aceia care, deşi se străduiesc sincer în nevoinţele lor de legitimare prin lucrarea Duhului Sfânt, totuşi nu reuşesc să-I cunoască-şi nici să-I recunoască-lucrarea. Mântuitorul Iisus Hristos  a zis: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37), îndemnându-ne permanent: „luaţi jugul Meu că este bun şi povara Mea este uşoară”(Matei 11, 30). Aceasta rămâne singura cale de a ne asemăna cu Dumnezeu. Nu ţinem dietă, nici nu  flămânzim pur şi simplu biologic, - ci postind chiar dorim să ne asemănăm cu Dumnezeu - în bunătate, în blândeţe, în curăţie şi smerenie. Iată ce frumos a învins Hristos moartea, iadul şi diavolul - prin iubire: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Luca 23, 34) Aceasta este încă o cale de a aştepta pe cei care continuă să păcătuiască, ignorând pururea dragostea şi nesocotind neîncetat îndelunga-răbdare a Lui Dumnezeu;  toate acestea se vor sfârşi însă odată cu Parusia- când Hristos va veni pe norii cerului  să judece vii şi morţii şi să dea  fiecăruia după cele ce a făcut- „ori bine,ori rău” (II Corinteni 5, 10).
              Să-L rugăm pe Hristos-Domnul nostru ca, trecând prin perioada curăţitoare a Sfântului şi Marelui Post înălţând  rugăciuni  şi înmulţind nevoinţe, să ne spele de toată otrava urii care este sămânţa diavolului şi să ne dăruiască mireasma  iubirii divine care vine de la Hristos, din Rai.
                                                   Părintele Calistrat,
                                                   Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

duminică, 6 martie 2011

A vedea pe Dumnezeu în fapta bună



Motto: „Pe sărac şi pe văduvă va sprijini şi calea păcătoşilor o va pierde” (Psalmi 145, 9)

            Perioada de şapte săptămâni care va începe de la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi se va încheia în Duminica Învierii Lui Iisus se numeşte a „Postului Mare” sau a „Păresimilor”. Este acea perioadă liturgică specială  din cursul anului bisericesc în care obştea tuturor credincioşilor rememorează prin propria lor trăire comunională nevoinţele şi pătimirile Mântuitorului Iisus Hristos, începute prin flămânzire şi însetare timp de patruzeci de zile în pustia Carantaniei şi continuate pe tot parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică în lungul şi în latul Ţării Sfinte, culminând prin vinderea de către Iuda, biciuirea de către Pilat  şi răstignirea pe Lemnul Crucii pentru mântuirea lumii.
            Dincolo de dimensiunea aceasta a postirii ca jertfă a noastră unită prin credinţa în Iisus Hristos Cel Înviat cu Jertfa Lui pe Cruce, noi creştinii ţinem post şi din perspectiva faptului că înfrânarea ca exerciţiu ascetic este tocmai întărirea noastră sufletească prin puterea duhovnicească a înfrângerii tuturor patimilor care – spun Sfinţii Părinţi – „călăresc pe mustul cărnii”, adică lucrează prin şi în trupul nostru din ispita diavolului, vrăjmaşul cel nevăzut  care cumplit războieşte sufletele oamenilor pentru a le abate de la calea mântuitoare a lucrării spirituale agonisitoare de odihnă a sufletului în Dumnezeu. Judecat superficial, actul postirii poate părea o simplă dietă, o separare a bucatelor de origine animală de cele de origine vegetală, poate părea un simplu regim alimentar recomandat de vreo reţetă medicală, poate părea ceva la îndemâna oricui, în funcţie de bunul plac al fiecăruia. Nu este deloc aşa. Ceea ce dă valoare unică postului religios este tocmai dimensiunea lui spirituală tainică. Postul este maica sănătăţii trupeşti şi sufleteşti fiindcă întăreşte virtutea ascultării şi smereniei, fiindcă înviază în om spiritul jertfelnic faţă de Legea Lui Dumnezeu, fiindcă  deschide inima omului spre suferinţa  aproapelui său, picurând  lacrima milei sufleteşti - atât de rară  într-o lume egoistă, secularizată, care trăieşte numai prin prisma interesului individual. Spune Sfânta Scriptură: „Căci milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult.” (Tobit 12, 9) sau cu spune proverbul „cine pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută.” Nu postul negru reprezintă  virtutea, nici cel  aspru cu pâine şi cu apă sau cu pesmeţii  număraţi la bucată;  postul adevărat înseamnă de fapt a dărui celuilalt, celui flămând, mâncarea pe care ar fi trebuit să o mănânci tu. Postul  în sine nu este nicidecum o virtute, postul este arma care stăpâneşte trupul; nu degeaba Sfinţii Părinţi ai Filocaliei vorbesc despre „foamea care smereşte  patimile” şi „alungă înălţarea minţii”.  Vechimea  armei înfrânării ajunge până  în Rai, acolo unde   Dumnezeu l-a povăţuit  pe  Adam, zicându-i : "Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Facerea 2, 16-17)  
            Noi personal suntem convinşi  de faptul că  numărul din ce în ce mai mare şi mai greu de suportat de  necazuri zilnice, boli incurabile,  greutăţi cotidiene şi încercări peste putere - apare  tocmai din pricina uitării noastre de Dumnezeu şi de Jertfa Lui cea sfântă. Hristos a flămânzit - iar noi ne îmbuibăm mâncând cu nesaţ pâinea  făcută de „minunile” luciferului, pâinea  agoniselii bogăţiei nedrepte - fără credinţă, fără sărbători, fără rugăciune, fără Sfânta Liturghie, fără harul Lui Dumnezeu. Din păcate, omul zilelor noastre a ajuns să se creadă el „măsura tuturor lucrurilor”, vârful creaţiei - aşa cum cândva a crezut şi Lucifer despre sine: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi.” (Isaia 14, 13-14)
            Să nu uitaţi iubiţi credincioşi, că împuţinarea  bucatelor  sărace,  însoţită de smerenie, de rugăciune şi cu o brumă de osteneală cu voinţă spre bine - sunt faruri simple călăuzitoare spre calea ce duce la Rai. Hristos este pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplîndu-le ca Cel Necuprins . Iar singura virtute ce ajunge  la tronul Lui Dumnezeu - este milostenia. Milostenia străbate cerul şi îmblânzeste pe Dumnezeu. Aşadar se cuvine nouă să mâncăm  cu lacrimi pâinea noastră cea de toate zilele - nu pentru că nu am merita-o  (doar  trudim pentru ea zi de zi) -  dar nici  lărgindu-ne  hambarele şi mai mari zidindu-le, ci adăpând pe cel însetat, hrănind pe cel flămând, îmbrăcând pe cel gol . Acesta este postul cel adevărat: „Întrucât aţi făcut celor mai mici, Mie aţi făcut.” (Matei 25, 40) aşa că „Veniţi să vă bucuraţi de împărăţia cea gătită vouă mai înainte de întemeierea lumii.” (Matei 25, 34) pentru că  „Fericiţi cei milostivi - aceia se vor milui.” (Matei 5, 7) Postul adevărat are ca  roade duhovniceşti bucuria şi folosul aproapelui. Chiar de-ar şi  flămânzit omul prin îndelunga postire – dar dacă este  rău, ranchiunos şi duşmănos, viclean, zgârcit şi invidios, - smochinit de răutate, el nu mai este altceva decât o  falsă icoană a Lui Hristos Cel Înviat, către care Dreptul Judecător va zice: „Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, nu vă cunosc pre voi !” (Matei 25, 12) „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 16-18)

vineri, 4 martie 2011

Tacerea ca post al limbii mult-vorbitoare



Motto: „Pe cel ce clevetea în ascuns pe vecinul său, pe  acela l-am izgonit !” (Ps. 100, 6)

            Sfânta Tradiţie creştin-ortodoxă ne învaţă faptul deosebit de important că postirea presupune nu numai înfrânarea de la bucatele „de frupt” (toate cele de origine animală) şi hrănirea trupului cu mâncare de origine vegetală, ci şi în egală măsură înfrânarea de la toate păcatele numite în literatura ascetică „subţiri” - adică  de la toate vorbele şi gândurile rele. Sfinţii Apostoli mărturisesc despre auz că este calea prin care credinţa intră în inimă: „Mergând vestiţi evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15) sau „mergând învăţaţi toate neamurile” (Matei 28, 19)  De altfel, toţi Sfinţii Părinţi, ucenici vrednici şi credincioşi ai Apostolilor, ne atrag atenţia ca, ori de câte ori vorbim, rostim cuvinte, trebuie să avem grijă ca grăirea noastră să aducă un folos prin zidirea sufletelor celor ce ne ascultă vorbind. „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (Ioan 6, 68) mărturiseşte Sfântul Apostol Petru în numele tuturor celorlalţi Apostoli . Şi aceasta deoarece pentru toate cuvintele rostite vom da seamă ! 
             „Când postiţi, să nu fiţi trişti ca făţarnicii !” (Matei 6, 16); „vorba  voastră să fie: ce este da, da - iar ce este nu, nu !” (II Corinteni 1, 17).  Fiecare dintre noi poate recunoaşte faptul că atunci când am înmulţit vorbele în diferite discuţii şi dialoguri ocazionale, am resimţit interior aceasta ca pe un gol sufletesc, semn al răcirii inimii şi al tulburării minţii - adică al risipirii harului şi pierderii liniştii. Nu ne este bine să vorbim mult şi fără rost, întrucât „din prisosul inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34)  Pe vremea când uceniceau încă în preajma Mântuitorului ca nişte învăţăcei neiscusiţi şi nu  îndeajuns de pregătiţi, Sfinţii Apostoli au avut parte de o lecţie a măsurării vorbelor atunci când (probabil crezându-se deja ucenici desăvârşiţi ai Lui Iisus) s-au străduit - fără nici urmă de izbândă ! - să alunge duhul mut chinuitor de la copilul lunatec, alegându-se doar cu ruşinea - dar şi cu înţelepciunea priceperii faptului că duhurile rele nu li se pleacă şi nici nu îi ascultă doar pentru „titlul” de „Apostoli” !  Mântuitorul le descoperă calea izbăvirii din robia diavolului şi a tuturor demonilor lui, învăţându-i că „acest soi de demoni” (probabil cei mai răi şi agresivi faţă de sufletul omenesc) - „iese numai cu post şi  rugăciune !”(Matei 17, 21)
             Pornind de la întâmplări ca aceasta, creştinii au hotărât ca în viaţa lor să înlocuiască multă vorbire cu sfânta rugăciune - „împărăteasa tuturor faptelor bune”. Aşadar, tăcerea înseamnă nu numai nevorbire, înseamnă deopotrivă şi rugăciune; conştiinţa acestui fapt vine din responsabilizarea omului faţă de cuvântul pe care îl rosteşte către aproapele său, şi pentru care Dumnezeu Însuşi îl va judeca. Ca dovadă că (potrivit învăţăturilor tainice ale Sfintei Biserici cu privire la soarta sufletului după părăsirea trupului) una dintre vămile văzduhului în drumul omului către cer este tocmai cea a „clevetirii” - locul unde vom fi aspru cercetaţi de vameşii cei necruţători pentru tot răul făcut prin neînfrânarea limbii. Într-adevăr, bine am face cu toţii dacă i-am opri de la a mai păcătui pe toţi cei care vădesc prin vorbirea lor că au mai mult grija altora decât pe cea faţă de sine. Această „grijă a  aproapelui” constitue astăzi unul dintre cele  mai răspândite păcate, pe care poate că noi, duhovnicii, prea uşor îl iertăm şi îl dezlegăm în Taina Sfintei Spovedanii, fără o canonisire corespunzătoare, necesară înlăturării răului produs altora şi tămăduirii celor ce păcătuiesc astfel. Ba chiar, din păcate, în vremea noastră este mult mai uşor să urci în funcţie, să parvii la o funcţie superioară - nu pregătind cu efort intelectual şi strădanie sufletească vreo lucrare de doctorat, ci calomniind, clevetind pe alţii, agonisind prin aceasta „merite” care mai degrabă te dezumanizează. Micimea de cuget şi meschinăria sufletească a unora care săvârşesc astfel de acte este cu atât mai stupidă şi mai josnică cu cât mai largă este deschiderea altora, a celor care le primesc „serviciile” bucurându-se de ele, proclamându-le ca „virtuţi” şi încurajându-i astfel să continue  asemenea lucruri - chiar dacă un astfel de mod de a lucra este evident şi categoric necreştinesc; dezbinătorul diavol este tatăl minciunii lor şi inspiratorul lucrării lor. Această categorie de „creştini” socot că reprezintă  speţa cea mai joasă din societate, - iar locul lor nu este în Biserica Mântuitorului  Hristos ci, după cuvântul Psalmistului:- „să vină dar moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii !” (Psalmi 54, 16) Iată cât de aspră poate fi  pedeapsa intriganţilor înaintea Sfântului Dumnezeu ! De-a lungul istoriei umanităţii de la căderea lui Adam din Rai tocmai această micime de cuget şi meschinărie sufletească este cea care a distrus toată măreţia împărăţiilor lumii. Scris este în Sfintele Scripturi cuvântul Fiului Lui Dumnezeu: „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte.” (Matei 12, 25)
            Aceastea sunt doar unele dintre pricinile pentru care, sosind vremea Postului, trebuie să ne străduim să agonisim tăcerea ca post al limbii prea-mult grăitoare şi să înmulţim numărul rugăciunilor şi al metaniilor. Avva Pamvo cel din „Pateric”: „De câte ori am vorbit, nu m-am căit” - ceea ce mărturiseşte despre dobândirea unei înţelepciuni izvorâte din măsurarea vorbelor, - întărită de altfel de toţi ceilalţi Sfinţi Părinţi ai Tebaidei şi Nitriei care, la întâmpinarea ucenicilor cu întrebarea „nimic de folos nu ne zici nouă, Avvo ?” - răspundeau ferm: „dacă de tăcerea noastră nu v-aţi folosit, atunci nici dacă vom vorbi nu veţi avea mare folos !”. Un astfel de răspuns tăios se potriveşte de minune cu proverbe ale înţelepciunii populare precum: „Taci tu ca să vorbească faptele tale !” sau „Vorba sună, fapta tună !” şi iarăşi „Binele nu face zgomot, precum nici zgomotul nu face bine !”. Iar astfel de ziceri se potrivesc de minune unui alt cuvânt patristic: „Vorbirea este de argint, dar tăcerea este de aur”.
          Iată aşadar câte adâncimi de înţelesuri şi bogăţii de tâlcuri nebănuite ascund problemele acestea legate atât de grăirea în afară cât şi de pacea cea din lăuntru ! Vedem pe toţi creştinii însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci atunci când deschid uşile bisericilor, închinându-se şi prosternându-se până la pământ  înaintea Sfintelor Icoane atunci când se roagă- dar nu ştim cu ce cuget săvârşesc acestea ! Adevăratul cuget bine-plăcut Domnului este ”În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.”(Psalmi 41, 1), adică să ardă sufletul de dorul cerului – şi numai aşa Îl vom putea bucura pe Hristos. „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre.” (Matei 11, 29) În concluzie, trebuie să ne rugăm îndelung şi să plângem amarnic pentru iudele vânzătoare de suflet, întrucât chinul frământării lor lăuntrice nu aduce doar pierzarea lor, ci îi vatămă şi pe toţi cei din jurul lor. „Pe cel viclean îl urăşte Domnul !” (Psalmi 5, 6)  Oamenii ca aceştia deja sunt condamnaţi la o continuă căutare de identitate în zadarnica strădanie a aflării Lui Dumnezeu în întunericul inimii lor şi  roşi lăuntric neîncetat de viermele neadormit al  grijii altora, uitând că Dumnezeu este dragoste, lumină şi iubire, Dătătorul păcii noastre sufleteşti: „Pacea Mea dau vouă” (Ioan 14, 27), „Pace vouă !” (Luca 24, 36), pacea cea sfântă a mântuirii care vine din Scripturi. „Cercetaţi Scripturile... acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39). „Fericiţi cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu dacă  îl şi împlinesc pe el !” (Luca 11, 28)

                                                  Părintele Calistrat,
                                            Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.