sâmbătă, 23 aprilie 2011

Învierea lui Hristos - pacea şi bucuria lumii


  „Bucuraţi-vă !” (In. 20, 19) „Pace vouă” (Mt. 28, 9)

            „Ce căutaţi pe cel viu între cei morţi ? S-a sculat nu este aici” (Luca 24, 5-6). Mesajul îngeresc este clar, Revelaţia ascunde întreg adevărul tainei Întrupării şi Învierii. Tocmai de aceea Mântuitorul a putut afirma: „Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea este adevărată, fiindcă ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc.” (Ioan 8, 14) Această putere a Sfintei Învieri are la bază dragostea lui Dumnezeu Tatăl, Care a dăruit lumii pe Unicul Său Fiu să fie Biruitorul morţii. Lupta Fiului împotriva morţii veşnice este dusă în Lumina Duhului Sfânt. Lucrarea duhovnicească a Fiului constă în spiritualizarea firii omenești prin puterea Duhului Sfânt: „Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; (Ioan 20, 22)” Acest mesaj se permanentizează pentru toate neamurile până la sfârșit: „Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 20), „Vă este de folos să Mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul  nu va  veni  la  voi.” (Ioan 16, 7).
           Duhul Sfânt a venit în lume ca model de lucrare desăvârșită. Prin smerenia și ascultarea Fiului faţă de Dumnezeu Tatăl și prin trimiterea Duhului în chip de limbi limbi ca de foc, umanitatea este restaurată dar este îndumnezeită prin Înviere. Duhul Sfânt nu este doar o lucrare ci este Persoana Care purcede din Tatăl din veșnicie dar Care lucrează și fiinţează creaţia prin Fiul: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9), „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15, 26)
            Actul divin de biruinţă a morţii poartă pecetea smereniei desăvârșite a Fiului Lui Dumnezeu și în acest context afirma Sfântul Maxim Mărturisitorul că puterea dumnezeirii S-a arătat plenar la moartea Mântuitorului pe Cruce, de aceea smerenia este veșmântul dumnezeirii arătat încă începutul săptămânii Patimilor: „Iată Împăratul tău vine blând şi smerit pe mânzul asinei.” (Zaharia 9,9) Prin Iisus Hristos s-a arătat în lume pacea și dragostea Tatălui, „căci El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii” (Efeseni 2, 14): „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu.” (Ioan 14, 17)
            În momentul întâlnirii cu femeile mironisiţe care vin cu miresme la mormânt, le dă pacea sfântă a învierii Sale: „Pace vouă, bucuraţi-vă!”. Când intră prin ușile încuiate în foişorul Sfinţilor Apostoli le spune acelaşi lucru: „Pace vouă !" (Ioan 20, 19). Deci se vede clar că în momentele istorice toţi erau cuprinşi de frică şi de cutremur, dar Iisus Hristos le-a sădit în inimi nădejdea Învierii şi a bucuriei: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.”Marcu 16, 7)

      Iar în drumul Emausului mustrarea constructivă este însoţită de mesajul dumnezeiesc strecurat cu grijă în suflet şi în inima celor doi Luca şi Cleopa, care călătoreau pe cale: „O, nepricepuţilor si zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii !” (Luca 24,25)
    Cu alte cuvinte, în ton blând, le-a zis: „staţi liniștiţi, nu vă fie frică, regăsiţi puterea de a vă aminti toate câte v-am spus vouă. Datorită evenimentelor v-a scăpat miezul adevărului problemei, reveniţi-vă, treziţi-vă”; „Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimească acestea și să intre în slava Sa ?” (Luca 24, 26) Minunea se vede în relatarea istorică a Sfintei Scripturi: „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora.” (Matei 27, 52-53)
            Mesajul pascal are două dimensiuni: unul de jertfă şi de suferinţă care înseamnă cruce, spini, bice, loviri, scuipări, cuie şi moarte, adică restaurarea omului în Hristos prin moarte şi înviere „Căci precum în Adam toţi mor, așa și în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22); iar cealaltă dimensiune este „Trupul slavei” (Filip. 3, 21) care reiese din episodul întâlnirii cu mironosiţele, când i-au sărutat picioarele, din călătoria pe drumul Emausului, când cei doi ucenici nu l-au cunoscut decât la frângerea pâinii: „Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Luca 24, 32), din Trupul pnevmatizat și înălţat la Cer: „Pe scaun ai fost Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le Cela ce ești necuprins”. (Troparul de la Heruvic)
            Iată omenitatea restaurată din căderea neascultării prin ridicarea la starea cea dintâi și îndumnezeirea ei, așa cum își dorise de fapt Dumnezeu când l-a creat pe om. Luând Hristos chip de rob și întru toate făcându-se asemenea oamenilor, afară de păcat, a luptat cu firea noastră, a sfinţit-o cu sângele Său, răscumpărând blestemul și ridicând povara morţii celei veșnice.
            De aceea cu atâta bucurie de două mii de ani sărbătoarea Învierii nu a pierdut încărcătura duhovnicească a salutului pascal: „Hristos a Înviat !” cu răspunsul: „Adevărat a înviat”. Sfântul Apostol Pavel confirmă realitatea celor întâmplate la Înviere: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii.” (Romani 6, 4) „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Corinteni 15, 14)
            Dar Învierea nu este expresia limitării individuale, ea poartă amprenta universalităţii, a ridicării întregii umanitaţii la viaţă: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10), „Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” (Troparul Învierii)
            Dincolo de ouă roşii, pască, cozonaci şi bucurii pământeşti de care lumea se bucură, stă puterea Sângelui şi a apei curse din coasta Mântuitorului, care au dat eternitate Bisericii şi veşnicie creştinătăţii prin Botez cu puterea Duhului Sfânt: „Luaţi Duh Sfânt” (Ioan 20,22) „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,”(Matei 28,19) Iar prin Sfânta Euharistie Biserica se îndumnezeiește plenar şi viţele ei din butucul Hristos se curăţă desăvârșit prin neîncetată iertare şi dezlegare de păcater: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu.” (Matei 26,26) „Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 27-28) Aici este biruinţa morţii şi sămânţa veşnică a evangheliei creştine care înviază de-a pururea pe toţi morţii ce aud glasul Fiului lui Dumnezeu: „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu și cei care vor auzi vor învia.” (Ioan 5,25), „şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28,20)          În această zi luminată a Învierii Lui Hristos „veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din izvorul milostivirii carele adapă toată făptura cu rodire de viaţă”. (Tropar din Slujba Învierii)
           Azi de Paște trebuie să iertăm, să iubim, „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.” (Slava Învierii)

duminică, 17 aprilie 2011

Lacrimi de Florii, Bucurie de Înviere

Motto: „Osana, Fiul lui David; Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului ! Osana întru cei de sus !” (Matei 21, 9)

            Atunci când Sfânta Cetate, Locaşul-Păcii Sfinţit Domnului Dumnezeu, Ierusalimul – răsuna cu vuiet mare de strigătele poporului care aclama intrarea Învăţătorului şi Proorocului puternic în faptă şi în cuvânt, Iisus din Nazaretul Galileii... – Hristos, blând şi smerit, călare pe mânzul asinei, pătrundea în incintă prin Poarta de Aur, trist, gânditor, fără zâmbet. Astăzi, măreaţa Poartă stă închisă, fiind zidită cu mulţi ani în urmă, pentru a preveni – deşartă strădanie ! – o a doua astfel de intrare a Hristosului... numai că a doua Lui venire va fi pe norii cerului, cu putere si cu slavă multă.  Scris este: „Toată judecata Tatăl a dat-o Fiului” ! (Ioan 5, 22)           
             Vacarmul uriaş domnea pretutindeni. Oamenii fremătau. Inimile se zbăteau. Ochii plângeau şi râdeau totodată. Păsări zburau înfiorate. Micile vieţuitoare fugeau ascunzându-se peste tot. Din toate acestea, însă, nimeni nu pricepea nimic. Ucenici şi străini deopotrivă, Apostoli şi gură-cască laolaltă, toţi, într-un singur cuget, visau la regatul liber de puterea Cezarului şi ieşit de sub stăpânirea romană, condus de un Mesia care îi hrăneşte gratis, înmulţindu-le zilnic, fără nici un efort, pâinile şi peştii, tămăduindu-le instantaneu bolnavii de tot felul, faţă de care nu au de plătit nici un impozit. Nici măcar pe cel al recunoştinţei – doar totul li se cuvenea de la sine, doar erau poporul ales !... Şi aceasta deşi Iisus îi avertizase în nenumărate rânduri: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta !” (Ioan 18, 36) În clipa aceea, în ochii înţelegerii lor, Hristos nu mai era decât un trădător; unul care îi dezamăgise total. Drept pentru care L-au abandonat pe loc. De altfel, încă de pe Tabor, după ce văzuseră cu ochii lor slava dumnezeiască strălucind din Iisus Fiul Lui Dumnezeu, cei doi fii ai lui Zevedeu, Iacob şi Ioan, aveau de-şi pregătit locurile de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos in împărăţia Sa (Matei 20, 21).  Aşadar, deşi ucenici aflaţi nemijlocit şi permanent  în preajma Mântuitorului, nici măcar ei nu erau în stare să priceapă taina dumnezeirii Lui Iisus, Om şi Dumnezeu, Persoană cu două firi, două lucrări şi două voiri. Şi pentru ei, ca şi pentru toţi ceilalţi, rămânea un om obişnuit, cel mult împărat pământesc.           
            Îngândurarea şi tristeţea Lui Hristos nu erau fără motiv. Peste numai câteva zile, cei care acum îşi vor fi aşternut hainele în calea Lui sub picioarele asinului care-L purta, şi care vor fi înălţat deasupra capului Său stâlpări de finic, cântare de biruinţă cântând, glas înălţând si grăind „Osana ! Osana ! Osana ! Binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului !” (Matei 21, 9)- aceiaşi aveau să strige iarăşi cât îi ţineau puterile:  „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (Luca  23, 21) De fapt, suferinţa Lui Iisus Însuşi nu interesa pe nimeni. Derutaţi şi manevraţi, manipulaţi de circul teatral şi jocul impresionist al arhiereilor Ana şi Caiafa, consternaţi de gestul de mascaradă al sfâşierii veşmintelor, oamenii se raliau instinctiv răcnetelor acestora: „A hulit ! Ce ne mai trebuie martori !... Este vinovat de moarte.” (Matei 26, 65-66) „ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul” (Ioan 11, 50). Vârful paharului l-a umplut fuga ucenicilor şi lepădarea lui Petru. Sărmanul de el ... „se blestema cu jurământ zicând: nu ştiu pe omul acesta !” (Marcu 14, 71). Poate că tocmai groaza aceasta care îi aştepta pe ucenicii Săi L-a făcut pe Iisus să I se roage Tatălui în grădina Ghetsemani cu atâta compătimire încât sudoarea I se prelingea pe frunte ca picături de sânge ... ! Şi deşi au trecut de atunci mai mult de două mii de ani de rugăciune neîncetată, totuşi nimeni nu a mai putut să sufere pentru lume, pentru oameni şi pentru mântuirea lor atât cât a suferit atunci, în miezul nopţii aceleia, Fiul Lui Dumnezeu. De altfel nici nu s-a mai găsit altcineva care să-şi dea trupul ca mâncare şi sângele ca băutură tuturor, ca leac izbăvitor de moarte şi eliberator de iad !       

            Iată-L ! Părăsit, abandonat şi lepădat de ucenicii nepriveghelnici, rămas singur, împresurat de ostaşi sălbatici şi judecători nemiloşi, Mesia Cel Adevărat Îşi înalţă privirea către Cer, cerând de acolo iertarea tuturor. În noapte, doar cohortă şi legiune, bâte şi toiege, săbii şi suliţi ca la un tâlhar acum Îl duceau la Ana şi Caiafa să fie judecat şi osândit. Înveşmântat în hlamidă roşie, bătut, scuipat, încununat cu spini, hrănit cu fiere, adăpat cu oţet, ţintuit în cuie pe Cruce, biciuit, pălmuit, îmbrâncit, ducându-şi în spate Crucea până la capăt, Mântuitorul lumii va fi pironit pe lemn ca Jertfă Supremă pentru păcatele acesteia: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat la moarte pe Cruce” (Matei 3, 16). Iată darul de mulţumire şi recunoştinţă adus de creatură Ziditorului ei, ofranda de iubire a omenirii pentru Dumnezeu: palmele, pumnii şi biciuirile ostaşilor, înjurăturile şi hulele cărturarilor, blasfemiile şi huiduielile mulţimilor, eliberarea ucigaşului Baraba, populismul, demagogia, politicianismul şi făţărnicia lui Pilat (care îşi spală demonstrativ şi ironic mâinile zicând „nevinovat sunt de sângele Dreptului Acestuia” Matei 27, 24) ca şi împungerea cu suliţa în coastă – ca răsplată adusă Celui Ce din dragoste l-a făcut pe om cu suflet viu, cu voie de sine stăpânitoare, împărat al făpturii ... – neascultător şi călcător de poruncă ! (Facerea 3, 7)  
            Tabloul sinistru al Calvarului de dinainte de Înviere nu este altceva decât momentul adevărului, lecţia de religie, ora cunoaşterii răutaţii din om – care ajunge să îl covârşească deplin atunci când acesta se îndepărtează dacă nu chiar se leapădă de Dumnezeu. Atunci ca şi acum, vinderea, prinderea, arestarea, legarea, întemniţarea, schingiuirea şi răstignirea Lui Iisus arată pur şi simplu ce se ascunde în om atunci când dă piept cu Adevărul. Cine ştie, poate că, rămaşi în supunere prin ascultare de cuvântul Domnului, Adam şi Eva ar fi ajuns totuşi la o anumită cunoaştere a răului; aceasta însă fără a se mai sălbătici, fără a-şi pierde harul blândeţii, curăţiei şi cuminţeniei; adică fără să cadă. Căzând însă, lanţul monstruos şi dureros al slăbiciunilor, greşealelor, păcatelor şi răutăţilor ce au potopit veacul acesta a culminat în cele din urmă cu deicidul. Fiul Lui Dumnezeu a fost Jertfa jertfită pe Altarul împăcării omului cu Dumnezeu. Sângele Lui care a însângerat Paştele acelui an al istoriei lumii a spălat prin dragostea de care era plin tot păcatul şi toată necurăţia din sânul omenirii, prin dezlegarea universală împlinită de Hristos pe Cruce: „nu le socoti lor păcatul, iartă-i Doamne că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).
            Odată cu pogorârea de pe Cruce, punerea în mormânt şi pecetluirea acestuia prin prăvălirea pietrei uriaşe ne aflăm cu toţii brusc în cuprinsul unei lumi fără Dumnezeu: „întuneric s-a făcut peste faţa a tot pământul” (Matei 27, 51)– firea căzută în spasmele şi chinurile golirii de harul care o umpluse oarecând până la căderea omului acum plânge pătimirea cu trupul a Celui Ce o făcuse. Presimţea oarecum apropierea restaurării prin aceasta, numai că această răstignire întru mântuire a suferit-o nu vechiul Adam, ci Adam Cel Nou venit în lume cu Duhul Cel-de-viaţă Făcător: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !”.
            Cântarea deja bimilenară de veşnică biruinţă îşi are adeveririle ei. O adeveresc mai întâi Iosif cel cu bun chip din Arimateea ca şi Nicodim cel înţelept care în taină aşteptau mântuirea de la Domnul. O adeveresc  mironosiţele femei, care primele au vestit Apostolilor Învierea Domnului atunci când, venind cu miruri la mormânt, tânguindu-se şi îngrijorându-se: „cine ne va prăvălii piatra de la ușa mormântului ?” (Marcu 16, 3) - au avut bucuria să-i cuprindă picioarele şi să I le sărute auzind cele dintâi îndemnul: „Bucuraţi-vă !” (Matei 28, 9). O adeveresc şi Apostolii înşişi care au alergat la mormânt şi au văzut giulgiurile singure zăcând şi s-au întors acasă mirându-se de cele întâmplate. O adevereşte iertarea lui Petru de la Marea Tiberiadei. O adeveresc Sfinţii Apostoli Luca si Cleopa cărora pe drumul Emausului li se vor deschide ochii ca să-L cunoască la frângerea pâinii. O adeveresc cutremurul de la miezul nopţii, strălucirea cea cu multă lumină, îngerii cei înfricoşători, ostaşii cei adormiţi şi, nu în cele din urmă, mărturia sutaşului: „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Marcu 15, 39). Dar o adevereşte până şi tâlharul din dreapta Lui şi câştigarea Raiului cu acel „pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42) – „azi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43) ! De altfel, intrarea prin uşile încuiate, frica ucenicilor, scepticismul îndoielii lui Toma – toate acestea sunt argumente care arată pământeşte că într-adevăr Hristos a înviat ! Iar răzvrătirea iudeilor, minciuna şi clevetirea că, dând bani, ucenicii L-ar fi furat noaptea, ca şi mituirea soldaţilor „cu bani mulţi” (Matei 28, 12) - au rămas ca o umbră a diavolului, ca o moştenire a fiului pierzării, Iuda, rădăcina necredinţei şi a ateismului.
                Pe tronul Slavei, la Scaunul Dumnezeirii, firea omenească demult căzută, acum odihneşte restaurată în Iisus Hristos. Iată-i pe Adam şi Eva dobândind iertarea cu bucurie mare şi fără de lacrimi iarăşi în raiul cel iubit, în care reintrând la Pomul Vieţii, acum L-au găsit pe Hristos – din Care tot cel ce mănâncă în veci nu va muri. Întru adâncul iadului Lumina a cuprins şi înghiţit întunericul cel fără fund, sufletele celor adormiţi au primit prin aceasta dezlegarea de lanţurile morţii, şi în cele treizeci de ore în care a propovăduit Vestea cea Bună în iad, Iisus l-a legat pe Satanail în străfundul iadului, iar „cei drepţi alergau cu pasi repezi spre lumina cea neapropiată a Învierii” (Penticostar). Într-un cuvânt „iadul s-a amărât că s-a golit, că s-a surpat, că s-a amăgit” (Sfântul Ioan Gură de Aur „Cuvânt la Înviere”). Mai înainte văzând cu Duhul, Psalmistul, Regele lui Israel şi Proorocul David cânta Învierea cu peste o mie de ani înainte de Hristos: „Învieze Dumnezeu ! Risipească-se vrăjmaşii Lui ! Piară de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul !” (Psalm 67, 1) „Cât este de sfântă această noapte de mântuire !” „Praznic  al praznicelor şi Sărbătoare a sărbătorilor” „Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa !” „Luminează-te, luminează-te Noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit !” „Precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa piară păcătoşii de la faţa Lui Dumnezeu !”.(stihuri din Slujba Invierii) 

                  La toate acestea, dincolo de ele şi mai presus de toate stă dragostea necuprinsă, nemărginită şi mai adâncă decât adâncul cel mai adânc şi mai înaltă decât toate cele mai înalte a Maicii Lui Dumnezeu; ... dar  şi suferinţa Ei ! Ca ascuţişul săbiei străpuns-a inima Ei calvarul şi drumul Crucii Fiului Ei !... Dar bucuria Învierii copleşeşte povara Crucii, cum spune Olivier Clement – „că dincolo de trupul morţii se arată în plenitudine dumnezeiască trupul slavei”. Înălţat la cer, nestricăcios şi transfigurat prin veşnică îndumnezeire, Trupul proslăvit al Mântuitorului îşi va trimite lumina atotcuprinzătoare şi atotstăpânitoare pretutindeni în cer şi pe pământ şi în cele mai de jos ale pământului: „În mormânt cu Trupul, în iad cu Sufletul ca singur Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul pe toate umplându-le Cela Ce eşti necuprins !” (stihuri la cădirea Sfintei Mese). Preasfânta Nascătoare de Dumnezeu şi Maica Domnului pururea cu sfântă şi desăvârşită smerenie veghează din lăuntrul inimii Taina Învierii prin dragostea de mamă faţă de fiu, cântările Bisericii alinându-I durerea şi sărutându-I lacrimile astfel: „Iară Tu Preacurată Născătoare de Dumnezeu veseleşte-Te întru Învierea Celui Născut al Tău !”.(Axionul Invierii)
                   În suflet purtându-le pe toate acestea, de două mii de ani creştinii pregătiţi prin curăţire şi îndreptare, cu sufletele luminate vin în noaptea sfântă spre a se împărtăşi cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sângele Celui Înviat, mărturisind prin comuniune de simţire adâncul Tainei: „Hristos a Înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” (Troparul Învierii)
                                                          
Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Lucrarea rugăciunii


             Fără nici cea mai mică îndoială, sfânta rugăciune - numită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii ”împărăteasa faptelor bune” - este fapta bună cea mai importantă pentru mântuirea sufletului, care îl aduce pe om la preadorita întâlnire cu Dumnezeul Cel Viu. Tocmai de aceea împlinirea ei nu depinde - şi nu trebuie să depindă ! - nici de spaţiu, nici de timp. „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17) strigă Apostolul peste veacuri; iar  David Regele-Psalmist cântă: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda lui în gura mea” (Psalmul 33, 1) şi iarăşi: „În tot locul stăpânirii Lui binecuvintează suflete al meu pe Domnul”. (Psalmul 102)                                               
          Lucrarea rugăciunii poate fi săvârşită atât personal, individual, ca pravilă de chilie, cât şi comunitar sau obştesc, în sfântul locaş, ca rânduială bisericească după tipic; aceasta o întâlnim la toate praznicele împărăteşti ca şi în ajun de sărbătoare atât în bisericile de enorie din sate şi oraşe, cât şi în sfintele vetre monahale, fie ele mănăstiri mari sau schituri mici. Rugăciunea ce se face necontenit de către poporul creştin este felurită: de cerere, de mulţumire şi de laudă. Cererile sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu în diferite prilejuri ale vieţii numite „cereri de folos”: sănătate, iertare de păcate, ajutor, spor şi ieşire din necazuri pricinuite de diavolul sau de semenii noştri. Rugăciunea de laudă este de preamărire a lui Dumnezeu pentru puterile şi harul pe care le revarsă creştinilor care Îl cheamă, precum  şi pentru darurile bogate oferite lumii: pacea, soarele, căldura, hrana, apa etc. Rugăciunile de mulţumire sunt rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru orice ajutor primit de la Dânsul, cum ar fi ieşirea cu bine dintr-o  încercare, izbăvirea de necaz, vindecarea de boli şi cele asemenea.                          
                Ceea ce trebuie să ne facă atenţi este acest aspect: rugăciunea poate ajunge sau nu la Dumnezeu. Dumnezeu primeşte rugăciunea noastră şi o împlineşte luând mai întâi aminte la vrednicia sau nevrednicia cu care o rostim, adică cercetând starea sufletească în care ne aflăm: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Matei 5, 8) Altfel spus, rugăciunea să nu se facă întru păcat: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 23-24) Psalmistul David ne îndeamnă: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale.” (Psalmul 49, 15)
               Cel dintâi potrivnic al rugăciunii în viaţa creştinului este duhul trândăviei, lenea care stinge râvna duhovnicească, aducând în suflet lâncezeală, nepăsare și amânare. Aici trebuie să fim atenţi. Replica atât de răspândită astăzi - „n-am timp să mă rog !”, este de fapt un diagnostic dat sufletului: moartea sufletească sau lipsa de râvnă duhovnicească. Rugăciunea este inceputul căii mântuirii pentru că ani de zile învăţăm să ne rugăm. Abia după ani de zile de experienţă şi deprindere vom învăţa că rugăciunea este calea cea mai scurtă de întâlnire şi convorbire cu Dumnezeu. Prima treaptă este a rugăciunii rostite cu limba şi cu gura: „Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră şi limba noastră de veselie; atunci se zicea între neamuri: "Mari lucruri a făcut Domnul cu ei !" (Psalmi 125, 2), „Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El” (Psalmul 108, 29), „Cu glasul meu către Domnul am strigat cu glasul meu către Domnul m-am rugat” (Psalmul 141, 1), „Doamne strigat-am către Tine auzi-mă!” (Psalmul 140, 1) Apoi, după aceste străduinţe, urmează o treaptă superioară, cea a inimii şi  minţii. Aici rugăciunea se subţie ca firul care se toarce din caierul de lână, devenind fină şi înaltă, după măiestria fiecărui nevoitor. Aici Dumnezeu împleteşte har, harismă, dragoste şi iubire dumnzeiască: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37);  această rugăciune este consemnată de Psalmistul David  în felul următor: „Rugatu-m-am feţei Tale din toată inima mea” (Psalmul 118, 45). De aici începe firul de aur al rugăciunii înalte şi smerite : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, milueşte-mă pe mine păcătosul”, Sfântul Macarie Egipteanul descoperindu-ne că la fiecare rostire tainică sau glăsuită cu smerenie, Hristos răspunde: „Iertate-ţi sunt păcatele tale, fiule !”. Este singura rugăciune accesibilă tuturor ştiutorilor sau neştiutorilor de carte, care vor să urce în calea mântuirii.
                                                 Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)

vineri, 15 aprilie 2011

Lucrarea lui Dumnezeu in rugăciune


                Citind în Sfintele Scripturi vom afla că lucrarea  rugăciunii împlineşte chiar şi  lucruri mai presus de fire. Oprirea soarelui din mersul său pe cer de către Dumnezeu la ruga lui Iisus Navi, ca şi rugăciunea lui Iezechia săvârşită cu faţa la perete, apoi toate minunile din Vechiul Testament văzute în lumina proorociilor mesianice de venire a Mântuitorului, - toate sunt o dovadă în acest sens. Semnul lui Iona (care a fost înghiţit de chit în mare), zămislirea minunată a Sarei - Zis-a Unul: "Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu." (Facerea 18, 10) a Elisabetei, a Sfintei Ana, soţia lui Ioachim, - şi acestea sunt o adeverire neîndoielnică a puterii rugăciunii; ca să nu mai spunem de îndemnul stăruitor al  Mântuitorului Iisus Hristos Care le cere direct şi explicit apostolilor Săi să privegheze în rugăciune. De altfel, Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti consemnează faptul că El Însuşi „S-a suit în munte  să Se roage singur” (Matei 14,23);  şi iarăşi în grădina Ghetsimani, unde adesea Se ruga „Şi, ieşind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, şi ucenicii l-au urmat.” (Luca 22, 39)
             Am vrut să evidenţiem toate acestea pentru faptul că noi creştinii, atunci când ne rugăm, o facem cu convingerea  că desăvârşirea este o stare care nu ne priveşte pe noi, ci exclusiv pe Bunul Dumnezeu. De fapt, întreaga împreună-lucrare a minţii şi a inimii reprezintă propria noastră responsabilitate. Şi aceasta pentru că delicateţea sufletească necesară şi implicită în lucrarea rugăciunii dă acesteia înălţime, valoare şi autenticitate.
            Cele trei însuşiri fundamentale ale omului - de trebuinţă pentru dobândirea adevăratei rugăciuni - pomenite de către Sfinţii Părinţi sunt: neîntinarea trupească (sau fecioria), nevinovăţia sufletească (sau inocenţa) şi neprihănirea minţii (sau curăţia) - aceasta din urmă având ca impediment  lupta duhovnicească a gândurilor: „Imaginaţia, podul dracilor” (Filocalia, vol.VIII).
              Curăţenia trupească este legată de îngrijirea biologică a trupului: „Minte sănătoasă în trup sănătos” (Sfântul Vasile cel Mare). Apoi este vorba despre patimile trupeşti de orice fel: lăcomia, desfrânarea, lipsa de măsură sau necumpătarea: „Tot lucrul bun este încununat de măsură, de dreapta socoteală, urmând calea de mijloc. În ceea ce priveşte curăţia sufletească, aceasta ţine de starea de spirit în care te rogi - fie vesel, fie trist, nervos sau calm, agitat sau blând - toate au directă influenţă asupra rugăciunii şi a lucrării Duhului Sfânt din ea: „Sufletul tulburat este tronul diavolului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei). Iar în ceea ce priveşte curăţia minţii  în rugăciune,trebuie să se ţină seama de o calitate specială,numită trezvie sau atenţie ori paza minţii.Şi aceasta pentru că lipsa concentrării nu ajută  rugăciunea, ci aduce răspândire şi împrăştiere, iar rugăciunea făcută într-o asemenea stare se aseamănă florii rare culeasă împreună cu  toate buruienile şi ierburile la un loc, fără să-ţi mai dai seama ce ai cules- spune Avva Dorotei.
              Cum ar trebui să aşezăm sufletul pentru o rugăciune caldă şi primită de Dumnezeu ? Cea dintâi condiţie este aceasta: rugăciunea nu se lucrează decât pe  un fond de smerenie autentică, fiind întemeiată numai pe dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Chiar de ne-am ruga toată viaţa, niciodată nu va fi ascultată de către Dumnezeu rugăciunea omului fals, prefăcut, a omului snob şi duplicitar, precum zice Psalmistul: „Pe viclean urăşte Domnul !” (Ps. 5, 6); şi tot în Psalmi: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140, 2). Fără îndoială, nu există harul Duhului Sfânt în omul dublu, nu există lucrare în rugăciunea omului care nu este ca o oglindă în faţa Lui Dumnezeu.
           Starea lăuntrică aduce sau depărtează pe Hristos din inima noastră: „Dă-mi fiule inima ta ca să-Mi fac locaş în ea”; „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” ! (Luca 17, 21) Smerenia este virtutea cea mai înaltă, „piatra scumpă din cununa dumnezeirii” (Sfântul Isaac Sirul); abia în această  stare împletită din  blândeţe, sfială, bunătate, compasiune, afecţiune, părere de rău pentru suferinţele semenilor - Duhul Sfânt odihneşte peste omul rugător. Abia atunci rugăciunea nu mai reprezintă nicidecum o obligaţie, ci o adevărată desfătare a sufletului, o dorinţă fierbinte, o simţire adâncă pe care ai vrea  să o păstrezi pentru totdeauna: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule” (Ps. 41, 1). Atunci când rugăciunea constituie pentru noi o datorie impusă, o obligaţie silnică, un canon apăsător, o responsabilitate neliniştitoare sau chiar mustrare interioară - aceasta nu mai are nici o valoare. Dumnezeu nu este contabilul stărilor noastre interioare. Spune Apostolul: „Trupul este templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19); aşadar, cine-l cinsteşte ia cununa iar cine-l dispreţuieşte va fi pedepsit.
               Dacă vrem ca întunericul din noi să fie lumină - trebuie să primim lumina cea sfântă: „Eu sunt Lumina lumii !” (Ioan 8,12)  -  Cel Ce luminează pe tot omul care vine în lume: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.” (Ioan 1, 9) „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt” - Treimea veşnică de o fiinţă Care străbate fiinţa şi sufletele noastre din clipa zămislirii în pântecele mamei până la ultima clipă a suflării de viaţă din noi. Doar acea rugăciune va face veşnic minuni şi va aduce folos semenilor, care va fi asemenea rugăciunii Sfântului Apostol Pavel şi Sfântului Grigorie de Nyssa: „Nu  mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2, 20)
                                                                      Părintele Calistrat
                                                                       Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Creștinul și Jertfa Crucii


Moto: „Bucură-te, Cruce, uşa tainelor!” („Imnul Acatist al Sfintei Cruci”)

            Acum aproape două mii de ani, Sfântul Apostol Pavel scria: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14); „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (I Corinteni 1, 18)
            În „Vechiul Testament” ni se relatează că toiagul lui Moise a despicat Marea Roşie lovind în semnul Crucii şi înecând carele lui Faraon şi oastea egipteană. Crucea a fost preînchipuită prin pomul vieţii din mijlocul raiului. Crucea este catargul corăbiei bisericeşti pe marea acestei vieţi. De aceea Crucea trasează un adevărat itinerariu duhovnicesc în viaţa creştinului de la cristelniţă până la mormânt. Încă de la cufundarea în apa Sfinţită la Slujba Botezului, aceasta se însemnează de către preot în chipul Crucii, rostind cuvintele: „să se zdrobească sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice !” pentru „ca să nu se ascundă în acesta ce se botează vreun duh viclean” (din „Molitfelnic”). Apoi, la Slujba Înmormântării, la căpătâiul mormântului se aşează Sfânta Cruce de către preot rostind cuvintele: „Se pecetluieşte mormântul acesta până la a doua venire a Domnului Dumnezeului Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu semnul Sfintei Cruci în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh !”, adică în semnul crucii în numele Sfintei Treimi.
            Iarăşi, Crucea stă pe pieptul credinciosului, pe turla bisericilor, în răspântii la Troiţe precum şi oriunde altundeva doreşte creştinul să o aseze. Chiar şi în etnografie şi folclor găsim rolul crucii materiale cu putere spiritualizată. Odată sfinţită, Crucea devine armă de temut împotriva diavolului: „Doamne armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă !” (Slujba „Sfântului Maslu”).
            Sensul spiritual al Crucii trece, cu temei scripturistic şi dogmatic, la sensul real din viaţa creştinului. Crucea Lui Hristos este uşa vieţii celei veşnice. Este Crucea înroşită cu Sângele Lui Hristos care a golit iadul; este pomul de care noi permanent trebuie să ne atârnăm nădejdea credinţei noastre: „Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Matei 16, 24)  –  adică crucea noastră alăturată şi altoită în Crucea Lui Hristos; „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15, 5) Profanarea Crucii Lui Hristos aduce depărtarea de Dumnezeu şi pierderea mântuirii. De aceea şi Apostolul Pavel a întărit în Epistolele sale: „Nu-mi este a mă lăuda decât în Crucea Domnului” (Galateni 6, 14); şi iarăşi „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră ” (I Corinteni 15, 14) Tocmai  de aceea Crucea este cheia Învierii Lui Hristos: pentru că a ţinut loc de lemn de altar de Biserică. Prin lemn a venit căderea, tot prin lemn a venit ridicarea.
            În viaţa de zi cu zi, Crucea este – după voia Celui Preaînalt – rânduită după har şi taină fiecăruia în parte, după cum despre rai spune Hristos: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (Ioan 14, 2). De pildă, cea mai răspândită este crucea suferinţei în boală, în necazuri, în primejdii, şi în multe alte încercări venite în viaţă fie de la lume, fie de la trup, fie de la diavol. Salvarea o aflăm după credinţa noastră, după puterea cu care iubim, nădăjduim şi credem întru răbdare.
            O altă cruce este cea a familiei, pe care o duc cei casătoriţi, este crucea vieţii conjugale, care are ca temelie strădania şi nevoinţa unei vieţi cumpătate, care asigură trăinicia şi longevitatea vieţii de familie, precum şi roadele acesteia – adică naşterea de fii, creşterea şi educarea lor în sprijinul părinţilor şi folosul societăţii, formarea lor ca moştenitori ai împărăţiei cerurilor şi ai comuniunii cu aproapele.  
            Unora le este dată crucea fecioriei şi a văduviei, adevărată floare a Bisericii -  smerenia, virtutea cea mai plăcută Lui Dumnezeu, prin care Duhul Sfânt odihneşte în sufletul curat, inocent, neprihănit, înălţat la Dumnezeu prin aripile postului şi  rugăciunii, precum şi prin neîncetata lucrare duhovnicească a minţii.
            Alţii iau asupra lor de bunăvoie crucea călugăriei sau a vieţii monahale, care de altfel a şi dat Bisericii poate pe cei mai mari Sfinţi ai ei; nu degeaba sociologii au supranumit monahismul „armata de geniu a Bisericii”, „chivotul Duhului Sfânt”. Pe acestă cale au mers marii corifei spirituali Antonie şi Pahomie şi cei asemenea lor, vorbitori cu îngerii şi prieteni de aproape ai Lui Dumnezeu, care ne-au lăsat moştenire zestrea novoinţelor şi luptelor lor, agonisită în tezaurul vechilor rânduieli de mântuire primite chiar de la îngeri. Aceştia sunt oamenii care trăiesc încă din viaţa aceasta zorile zilei a opta, a vieţii celei veşnice, în slava lui Dumnezeu: ”Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim în ea !” (din „Psalmi” în „Slujba de Înviere”).
            Toate aceste cruci se sfinţesc prin curgerea sângelui duhovnicesc al jertfirii de sine şi al răbdării fără de care nu putem să ne altoim în marea Cruce a Învierii Lui Hristos. Profanarea acestora nu duce decât la dezastrul pe care, din păcate, îl vedem distrugând umanitatea zilelor noastre: defăimarea şi necurăţia tind să distrugă crucea văduviei şi a fecioriei, pe care o poartă cei „fameni pentru Dumnezeu” (Matei 19, 12) – unii din proprie voinţă, alţii de la Dumnezeu, alţii aleşi fiind pentru aceasta încă din pântecele mamelor:Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Matei 19, 12) divorţul, concubinajul, casătoria „de probă” duc la distrugerea familiei, ca celulă vitală a societăţii, terfelind astfel morala socială creştină şi legea bunului simţ. În acest fel viaţa de familie şi căsătoria se pierd în ceaţa păcatului, autorii şi responsabilii pentru aceasta crezând că astfel L-au anihilat pe Dumnezeu. Crucea călugăriei este hulită prin ridiculizarea şi desconsiderarea monahismului de către necredincioşi, prezentându-l ca pe ceva lipsit de sens şi de noimă, mai degrabă ca pe o tagmă plină de abateri şi sfârtecată de căderi de la legea fermă a sfinţeniei, sau şi mai bine pe considerentul că Dumnezeu nici nu mai există ori, în orice caz, nu mai lucrează. Mare înşelare în mintea contemporană a omului secularizat şi răcit duhovniceşte prin săvârşirea neîncetată a păcatului ! De altfel nu e de mirare că jertfa dispare sau îşi pierde puterea atunci când dragostea creştină se va răci, când ironia şi băşcălia vor avea rol de model în viaţa cotidiană, - căci atunci nici Crucea nu mai are prestigiul ei (fie el de valoare spirituală sau materială) în faţa necredincioşilor. Jertfa va lipsi iar Dumnezeu Îşi va retrage harul de la oameni, creştinii se vor denatura sufleteşte, devenind adevăraţi duşmani ai Crucii Lui Hristos dar şi proprii duşmani ai sufletelor lor, despre care Apostolul Pavel vesteşte: „pentru cei ce pier este nebunie”. (Galateni 6, 14)
            Cel dintâi semn că un creştin este adevărat creştin iar nu închinător de rutină (altfel spus că vrea să creadă şi să poarte puterea Crucii Lui Hristos) este atunci când se însemnează corect cu semnul crucii pe frunte, la piept şi de la umărul drept la umărul stâng, aşa cum stă scris în cartea „Deuteronom”. Căci închinarea în grabă şi incorectă dovedeşte fără îndoială lipsă de respect faţă de Crucea Lui Hristos: „Bucură-te Sfântă Cruce, Păzitoare a creştinilor !”

                                             Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni

Decalogul

                       
          Învăţătura cuprinsă în cele zece porunci pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor prin proorocul Moise pe muntele Sinai este cea mai veche carte de etică morală. În cuprinsul ei, această carte tainică de suflet folositoare conţine întocmai lumina dumnezeiească proiectată asupra relaţiilor dintre oameni. Miezul ideii de umanitate, centrată pe trăirea plenară a simţirii iubirii divine, se regăseşte întreg în aceste porunci statornicite pentru totdeauna în modul cel mai echilibrat şi echitabil cu putinţă.
       Începând chiar cu cea dintâi poruncă - a dragostei desăvârşite pentru Dumnezeu unite cu respectul faţă de semeni, ni se descoperă taina iubirii ascunsă nu doar în virtute, ci şi în implicarea sufletească: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27) „Din tot sufletul” înseamnă tăria din interior care exprimă exterior faptele ce se doresc arătate; „din tot cugetul” arată şi neclintirea din puterea iubirii jertfelnice - adică, deşi iniţial mă aprind spre faptă bună şi exprimarea ei, dar apoi mă las purtat de alte lucruri şi abandonez. Este nevoie de  statornicie în fapta bună, şi mai ales de o legătură sinceră duhovnicească. „Din toată inima”- aceasta pentru că  inima (care cuprinde în sine  toată  comoara de taină a dumnezeirii) trebuie să fie mereu curată şi luminată în toate  intenţiile noastre vădite către aproapele. Inima  ascunde în ea tot întunericul iubirii de sine, al părerii de sine, al mândriei - şi de aceea, dacă nu suntem atenţi, Iisus Hristos părăseşte imediat locaşul sufletului nostru: „Dă-mi fiule inima ta ca să-mi fac locaş în ea” sau în Sfânta Evanghelie: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile.” (Marcu 7, 21) În finalul poruncii spune Dumnezeu: „şi pe aproapele” - care n-are nici neam, nici spiţă sau grad de rudenie, nici condiţii prealabile de prietenie sau fidelitate, - e un oarecare  de lângă noi, oricine ar fi el, bogat sau sărac, cu renume sau fără, - trebuie să-l iubeşti ca pe tine însuţi. Această gratuitate a iubirii, dăruită fără masură şi fără plată, este tocmai ceea ce agoniseşte harul pentru  împărăţia cerurilor, din care se dobândeşte darul Sfântului Duh : „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40); şi iarăşi „Cine pe sărac ajută pe Dumnezeu împrumută.”

                  În esenţă, prima poruncă din Decalog le însumează pe toate celelalte, ca fiind generatoarea lor. Cum să-l iubeşti pe aproapele din toată fiinţa ta ca pe tine însuţi şi în acelaşi timp să-l furi, să-l omori, să-l ponegreşti, să-l înşeli, să-i pofteşti lucrurile şi sa-l dispreţuieşti, mărturisind strâmb împotriva lui ?! De aceea clevetitorii şi vorbitorii de rău sunt urâciune înaintea lui Dumnezeu. Spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan : „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este ! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (I Ioan 3, 20) Cum să ai gând rău şi să te rogi, cum să ai sabie în inimă şi să crezi că eşti cu Hristos ?! Sfântul Apostol Pavel spune: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.” (I Corinteni 11, 28)
                 Tocmai de aceea Mântuitorul  Hristos arată că răufăcătorii sunt precum porcii şi câinii, care în momentele lor de exces de furie sar să te rupă, aceasta pentru că firea sălbatică nu se îmblânzeşte în contact cu sângele; de aceea stă scris în Sfânta Evanghelie: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6) A fi cinstit, corect şi omenos, a avea inimă bună, a fi smerit sau milos, a-ţi păstra  bunul simţ în simplă dimensiune omenească - este astăzi o virtute. Nu se pot  afişa moral  sau intelectual virtuţile unui credincios asupra lui aşa cum se agaţă însemnele gradelor militare pe vestonul uniformei. Virtuţile se nasc prin conlucrarea harului divin cu voinţa umană, prin stăruinţa în osteneală; iar iubirea rămâne  o taină. Cine poate iubi cu adevărat pe aproapele şi se jertfeşte pentru el este asemenea Lui Dumnezeu. Cine nu poate iubi şi nu se jertfeşte pentru aproapele său - acela singur pleacă din Împărăţia Cerurilor. Iubirea este lumina Lui Dumnezeu între oameni. Cine nu are aureola chipului luminos al iubirii, acela nu este al Lui Dumnezeu: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.” (Matei 25, 41) Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită.” (Matei 22, 40)

Credinţa Mironosiţelor şi credinţa lui Toma


                 
         Fără putinţă de tăgadă, slăvita Înviere a Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă răscumpărarea neamului omenesc, a noastră, a tuturor, din robia păcatului şi din osânda morţii prin împlinirea dreptaţii dumnezeişti şi a iubirii divine: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16); şi iarăşi: „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)
               Martori neîndoielnici ai Învierii Domnului au fost atât sfinţii bărbaţi Apostoli cât şi sfintele femei Mironosiţe; şi totuşi, mai curajoase s-au dovedit a fi acestea decât „cei înspăimântaţi, ascunşi de frica iudeilor” (Ioan 20, 19). Dar dragostea Lui Dumnezeu s-a revărsat atât asupra unora, cât şi a celorlalte, Apostolilor trimiţându-le veste de bucurie şi mesaj de chemare la întâlnire – „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.” (Marcu 16, 7) - , iar pe Mironosiţe întâmpinându-le Însuşi Cel Înviat cu binecuvântare de mare bucurie: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă ! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.” (Matei 28, 9)              
                În cazul Apostolilor lucrurile sunt mai pământesti, mai îndoielnice - „ascunşi de frica iudeilor” apostolii s-au întâlnit cu Iisus spre seară în ziua cea dintâi a saptamânii (Ioan 20, 19); aici lucrurile sunt sensibile, frica apostolilor impinge dragostea lui Dumnezeu spre neputința lor: „Pipăiți-mă şi vedeți că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 39) – deci, cerând de mâncare i-au dat „peşte fript şi fagure de miere” (Luca 24, 42), Dumnezeirea ascunsă în umbra lucrurilor de factură umană caută să-i convingă de realitatea şi adevărul Învierii – adeverire faţă de care Apostolul Toma atinge apogeul necunoaşterii zicând: „ Dacă nu voi pune degetul în  semnul cuielor nu voi crede” (Ioan 20, 21). Această manifestare a aşa-zisei „necredinţe” a Sfântului Apostol Toma nu constituie de fapt o dovadă de respingere îndărătnică a Adevărului Învierii, ci este pur şi simplu o necredinţă de moment, izvorâtă din necunoaştere; nesiguranţa şi îndoiala apar în mintea lui datorită faptului că, deşi ceilalţi Apostoli spun că L-au văzut pe Domnul înviat, totuşi îi găseşte tot ascunşi, tot oarecum înfricoşaţi şi speriaţi, la care se adaugă şi şovăielnicia Mariei Magdalena care întâi spune că a cuprins picioarele Mântuitorului înviat, sărutându-le, iar apoi Îl caută la mormânt, prin grădină, ca şi cum ar fi fost furat - „au furat pe Domnul meu din mormant” (Ioan 20, 13). Din fericire, neputinţele omeneşti sunt dezlegate prin mărturia cerească a Sfinţilor Îngeri care s-au arătat la mormânt: „De ce căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat...”(Luca 24, 5-6) De altfel, însăşi minunata intrare a Mântuitorului la Apostoli prin uşile încuiate adeveresc asemeni unei peceţi zămislirea cea mai presus de fire, de la Duhul Sfânt, ca şi pururea-fecioria Maicii Domnului, fecioară înainte de naştere, fecioară în naştere, fecioară şi după naştere.

                 Ca răspuns la credincioşia – deşi marcată de îndoiala neputinţei omeneşti – atât a Apostolilor cât şi a Mironosiţelor, stă voinţa fermă a Mântuitorului İisus Hristos de a le deschide pentru totdeauna calea credinţei nestrămutate. Dovadă în acest sens stă faptul că, la opt zile după ce Se arătase mai întâi celorlalţi Apostoli, i Se arată şi Apostolului Toma, chemându-l şi îndemnându-l stăruitor la mărturisirea adevărului Învierii prin pipăirea cu degetul a rănilor Răstignirii: „adu degetul încoace... şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Această mărturisire de credinţă a Sfântului Toma străpunge până astăzi negura veacurilor şi întunecimea inimilor de pretutindeni: „Domnul meu şi Dumnezeul meu !”(Ioan 20, 28) Aici taina se săvârşeşte ca oarecând în cartea Facerii – „şi a fost seară şi a fost dimineaţă - ziua întâi ... şi a fost seară şi a fost dimineaţă – ziua a doua ...”, cu alte cuvinte prin intrarea Mântuitorului prin uşile încuiate la sfinţii Săi ucenici asistăm la un act de recreaţie săvârşit de Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul din veci al Tatălui Ceresc: „în ziua cea dintâi a săptămânii, fiind seara şi uşile încuiate... Pace vouă !” (Ioan 20, 19).  Aici regăsim relatat clar actul de mântuire a omului, în împreună lucrarea Sfintei Treimi, după cuvântul Sfintei Scripturi: „Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez.” (Ioan 5, 17) Pe de altă parte, Maria Magdalena căutându-L la mormânt, Hristos o opreşte a-L mai atinge, zicându-i: „nu M-am suit la Tatăl Meu” (Ioan 20, 17) De fapt prin aceasta îi descoperă  Mariei Magdalena ultima etapă spirituală a Răscumpărării prin Înviere, înălţarea firii omeneşti la Tronul Slavei, pe scaun cu Tatăl: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul şi pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul,  toate umplându-le Cela Ce eşti necuprins !” (Ceasurile Paştilor)
                    Aşa a sfârşit căderea adamică din veac. De acum Satana nu mai poate stăpânii cu silnicie sufletul omului, care pătrunde pentru totdeauna în odihna Raiului veşnic, unde pecetea cunoaşterii e Crucea Lui Hristos, uşa e deschisă iar heruvimul cu sabie de foc mai străjuieşte doar pentru a împiedica definitiv intrarea şarpelui ispititor cel de demult. Atât Apostolii cât şi Mironosiţele vor înţelege şi vor trăi deplin Învierea, abia din clipa în care Hristos  va descoperi Sfinţilor Luca şi Cleopa,  „tâlcuindu-le Scripturile” (Luca 24, 27), taina zilei a opta, a luminii celei neînserate. În momentul frângerii pâinii „atunci s-au deschis ochii şi L-au  cunoscut” (Luca 24, 31), că este Domnul şi s-au întors cu bucurie mare în Ierusalim. Unic moment în istoria mântuirii şi prima Liturghie Divină săvârşită de Insuşi Domnul Hristos ca model de urmat pentru  Sfinţii Apostoli pentru toate veacurile, arătând în Noul Testament, pâinea ca materie în locul cărnii şi sângelui. „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 4, 51) De atunci şi până astăzi, sfânta credinţă ortodoxă dăruieşte lumii întreagi putinţa cunoaşterii dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie, miezul şi inima de foc a Sfintei Biserici, Trupul divino-uman al Lui Hristos, al cărui cap El Însuşi este. Aşa se face că murind zilnic, în chipul  prescurii, chipul lui Hristos-Omul, înainte de Înviere, se junghie  pe Sfântul Disc la Sfânta Liturghie iar prin Sfânta Epicleză liturgică, Hristos Dumnezeu, Cuvântul din veac, adevăratul nostru Dumnezeu, se dăruieşte până la sfârşitul veacurilor  ca arvuna a vieţii celei veşnice, arătând încă din veacul acesta zorile veşnice a zilei a opta, veşnicie sfântă care începe în noaptea de mântuire a Învierii: „Aceasta este ziua pe care  a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa !” (Slujba Învierii) – şi astăzi strigă Îngerul tuturor Apostolilor credinţei dreptmăritoare ca şi tuturor sfintelor femei de mir purtătoare din Biserica Slavei Lui Dumnezeu din vremea noastră: "Hristos a înviat din morţi cu moartea pre  moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !”
        „Cu adevărat a înviat Domnul !” au zis şi Mironosiţele dimpreună cu Apostolii.

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni