sâmbătă, 28 mai 2011

Conştiinţa personală între Legea divină şi legile omeneşti

Motto: „Lege a pus - și nu o vor trece !”
(Psalmi 148, 6)



Două dintre noţiunile fundamentale cel mai des întâlnite în Sfânta Scriptură sunt „Legea Domnului” şi „fărădelegea”. Atât una cât şi cealaltă desemnează realităţi concepute contextual, fie la nivel uman fie prin raportare directă la Divinitate: „Legea Ta cugetarea mea este” (Psalmi 118, 77); „Cu cei ce lucrează fărădelegea - nu mă voi însoţi cu aleșii lor !” (Psalmi 140, 4). Astfel de citate denotă limpede existenţa armoniei lucrurilor, din voia Creatorului lor, - peste care nimeni nu va putea trece, și nici cineva nu ar putea-o schimba. „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei 24, 35)
            Fără îndoială, viaţa noastră pe pământ este marcată practic de două legi – Legea Domnului şi legea omului (poate pentru că se şi vorbeşte de două lumi). Măsura tuturor lucrurilor (aşa cum ne este prezentată în Sfânta Scriptură) este Legea Cuvântului: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.” (Ioan 1, 1) Aşadar, două cuvinte: Dumnezeu și Cuvântul. „El a poruncit și s-au făcut, El a zis și s-au zidit” (Psalmi 148, 5). Până când Dumnezeu nu a săvârşit lucrarea creatoare din iubire, nu a existat nimic din toate cele ce se cuprind în universul material al existenţei noastre. Legea guvernării lumii este pronia divină; altfel spus, - atotștiinţa și atotputernicia Domnului de a veghea peste toate și în toate, pentru ca nimic din cele ce s-au făcut, există, mişcă, suflă şi viază – să nu fie la întâmplare. Dacă cineva crede că ar putea vreodată  să schimbe legile proniei divine din rânduiala lucrurilor – unul ca acela se înșeală ! Hristos a afirmat limpede: „Cerul și pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Matei 24, 35)  Din tot ceea ce vedem în jurul nostru, putem deduce buna rânduială a lucrurilor exterioare și interioare ale lumii. Dacă lumea Lui Dumnezeu este guvernată cu Cuvântul, în schimb lumea oamenilor este guvernată cu litera -  „Ce este scris în Lege?  Cum citești ?” (Luca 10, 26) Iată primul hotar al minţii căzute sub tirania neînfrânării poftelor și a dorinţei de păcat, şi dominate de neputinţa stăpânirii de sine ca şi de neputinţa de a crede. „Litera ucide” (2 Corinteni 3, 6) - de ce ? Tocmai pentru că este forma de guvernare a omului căzut în păcatul neascultării: „să nu furi, să nu ucizi, să nu poftești cu vicleșug bunul aproapelui” (cf. Deuteronom cap. 5) etc. Pe când Cuvântul este pentru duh, pentru omul lăuntric: „să nu mâncaţi căci veţi muri negreşit” (Facerea 2, 17). „Duhul dă viaţă !” (2 Corinteni 3, 6) ... Acest Duh Îl găsim trimis nouă oamenilor sub forma legii conștiinţei, a păstrării legăturii vii şi nealterate cu Dumnezeu, adică în dragoste și armonie. De aceea, insuflat fiind de către Duhul Sfânt, Psalmistul David, Regele lui Israel, se roagă: „și cu duh stăpânitor mă întărește !” (Psalmul 50, 13) Aşadar, conștiinţa luminată este tot un dar de la Dumnezeu, de aceea Sfântul Părinte Talasie Libianul scrie (în volumul al patrulea al „Filocaliei”): „Conștiinţa stă în om doar atât cât este în conlucrare divină cu Creatorul”; altfel spus, lucrează după legi stabile ale sufletului care orânduiesc legătura lui cu Dumnezeu. Și tot Sfântul Talasie adaugă: „două sunt cazurile când conștiinţa nu te mai judecă: la desăvârșirea în virtute și la desăvârșirea în păcat”. Lovește în minte, în inteligenţă și raţiune la săvârșirea păcatului, dar adoarme și dispare la călcarea măsurii normale a firii, adică la culmea păcatului, când chiar încetează să mai existe. Iar stăruind în lucrarea pozitivă a împlinirii voii Lui Dumnezeu, ea încetează să mai lucreze mustrarea, întrucât se umple de dragoste, - care este roadă a Duhului Sfânt; iar cine dobândeşte Duhul Sfânt, lucrează binele lui Dumnezeu, dobândind astfel harismele sau darurile Sfântului Duh, - duhul temerii și al înţelepciunii îmbrăcând sufletul în haina dragostei dumnezeiești care pururea te ferește de păcat, ajutându-te să nu greșești și să nu-L superi pe Cel Preaînalt. Cântă Psalmistul: „Duhul Tău Cel Bun nu-L lua de la mine !” (Psalmi 50, 12) Deci dacă „Duh este Dumnezeu” (Ioan 4, 24), trebuie şi noi să fim oameni de duh. Nu degeaba ne îndeamnă Marele Pavel, Apostolul neamurilor „ dacă trăim în Duhul, cu Duhul să şi umblăm !” (Galateni 5, 25)
În fond, prin puterea Duhului Adevărului, Dătătorul de viaţă, toate legile firii merg în armonie cu Legea divină. Iar la scară pământească, orice Constituţie (naţională sau internaţională, de Stat sau de Guvern), şi de oricine ar fi fost ea întocmită - nu va putea niciodată să stea mai presus de Creator, de Decalog, de conștiinţă. De aceea, deloc intâmplător, Mântuitorul nostru Iisus Hristos avertizează: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Matei 8, 18) Atâta timp cât dorești binele aproapelui și-l iubești, nu poţi face legi împotriva lui. Aşadar, Constituţia rămâne doar o formă omenească de guvernare, îngăduită de Dumnezeu celor ce au pierdut calea dreptei credinţe. Fără varga conștiinţei și lucrarea ei, oamenii pot  oricând să devină monștri.
Măsura iubirii înscrisă în porunca de a-ţi iubi aproapele „ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39), depășeşte cuvintele de prisos ale tuturor legilor lumii. Filocalia ne arată că luminătorul sufletului este mintea; dacă avem minte curată și sănătoasă, brăzdată de varga conștiinţei, nu putem greși: „Frica Domnului îndepărtează păcatele” (Eclesiastul 1, 14) – desigur, nu frica slugii de toiagul stăpânului, ci frica de a nu pierde legătura cu Ziditorul-a-toate, Ocrotitor şi Proniator a tot ceea ce a creat  din dragoste: „A iubit lumea atât de mult, că l-a dat pe Unicul său Fiu ca lumea să nu piară.” (Ioan 3, 16) Iubirea este şi rămâne Legea nepieritoare a îndumnezeirii: „Toţi sunteţi dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt !” (Psalmul 81, 6). „Toiagul Tău și varga Ta acestea m-au mângâiat” (Psalmi 22, 5), „subţiat-ai sufletul omului ca pânza păianjenului !” (Psalmul 38, 15) (acest mod de exprimare ne ajută să putem înţelege cam cât de fină este conştiinţa din noi !). „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în iubirea Mea după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui.” (Ioan 15, 10)  
În concluzie, socot că ar trebui să ne preocupăm mai mult de călcările de conștiinţă decât de abaterile de la Constituţie.
            Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

sâmbătă, 21 mai 2011

Între judecăţile Lui Dumnezeu şi judecăţile acestui veac


     Motto: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Matei 4, 17 )

                Momentul precis în care toate cele ce au existat, s-au întâmplat, s-au rostit şi s-au făptuit de-a lungul timpului în lume de către oameni vor fi cântărite în balanţa Dreptului Judecător - rămâne până astăzi o taină a Celui Ce pe toate le-a zidit, precum zice Scriptura: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Matei 24, 36). Cu toate acestea se găsesc destui nechibzuiţi care să se aventureze în pronosticuri „profetice” cu privire la Cea de-a Doua Venire a Mântuitorului Iisus Hristos şi la ceasul în care lumea va fi judecată. Cu trei mii de ani în urmă, inspirat fiind de către Duhul Lui Dumnezeu, Psalmistul David, Împăratul lui Israel, cânta: „Domnul se cunoaşte judecăţi făcând, în faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul ! ”(Psalmul 9, 16).
               Dacă vom cerceta cu atenţie şi cu evlavie Sfintele Scripturi, vom descoperi lesne faptul că Dumnezeu Creatorul a făcut lumea, cerurile şi pământul, cu scopul precis şi categoric al desăvârşirii şi înveşnicirii lor - prin om, regele zidirii - pentru mântuirea căruia Părintele Ceresc L-a dat până şi pe Unicul Său Fiu; Sfântul Apostol Petru vesteşte, de altfel, în cea de-a doua Epistolă Sobornicească a sa că, la sfârşitul lumii vor fi „un cer şi un pământ nou” (cf. II Petru 3, 13). Este  evident faptul că Dumnezeu are un plan bine întocmit atât pentru  „reşedinţa” omenirii – pământul, planeta Terra, cât şi pentru omul însuşi, zidirea sa cea mai de preţ, creată prin unirea materialului cu spiritualul – către care  Dumnezeu a poruncit : „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul !” (Facerea 1, 68). Neîndoielnic, judecăţile Lui Dumnezeu sunt şi rămân complet diferite de judecăţile oamenilor care suferă de întunecarea produsă atât de căderea primordială în păcatul neascultării, cât şi de multitudinea patimilor ce frământă  necontenit firea omenească Judecata cea dreaptă a omului ar trebui ancorată în ceea ce spune Sfânta Scriptură: „Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni !” (Psalmul 54, 25); „Legea Ta cugetarea mea este” (Psalmul 118, 77); „Viu va fi sufletul meu şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie !” (Psalmul 118, 175); „Îndreptează înaintea mea calea Ta ! ”(Psalmul 5, 8)- iată cât de clară se arată a fi Legea Lui Dumnezeu, care duce la veşnicie şi bucurie dumnezeiească: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Psalmi 118, 77). Mântuitorul afirmă tare în auzul tuturor : „N-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea !” (Ioan 12, 47). Frica aceea turbată pe care o resimt cei mai mulţi dintre fii oamenilor atunci când cugetă la moarte, spaima, teama, teroarea, groaza care copleşesc şi zguduie sufletul - sunt de la firea pătimașă și de la diavol; Dumnezeu este şi rămâne iubire. Nu credem că s-a menţionat vreodată, în vreo scriere inspirată de Sfântul Duh, cum că  Dumnezeu ar înceta cândva, în vreo împrejurare oarecare, să poarte   grijă de aleşii Săi: „Sufletele drepţilor sunt în mâna Lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele !” (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1).
                Pe de altă parte, este la fel de adevărat faptul că,  prin căderea în păcatul neascultării de cuvântul sfânt, binevoitor şi plin de iubire al Lui Dumnezeu, oamenii  au alterat acest mod simplu de a fi şi de a gândi - fără a se mai îndoi sau a se mai preface: „Ce este da, da; iar ce este nu, nu !” (II Corinteni 1, 17). Cauzele principale ale acestei stricăciuni de suflet sunt cei trei uriaşi omorâtori de suflet: uitarea, lenea duhovnicească şi nepăsarea de cele sfinte . Una dintre cele mai recente manifestări ale acestei întunecări duhovniceşti este, de pildă, afişarea în chiar centrul oraşului a unui banner care anunţa cu precizie matematică data, ziua şi ora la care se va produce sfârşitul lumii înseşi - de parcă Ceasul  Judecăţii de Apoi ar sta să vină în glumă, cu reclamă şi publicitate ca la un oarecare eveniment monden de duzină - cum ar fi concertul exaltat de zgomotul infernal, de surplusul de alcool şi de fumul de etnobotanice al vreunei formaţii de muzică pentru adolescenţi-spectacol în care rolul principal ar urma să-I revină Lui Dumnezeu Însuşi - şi aceasta spre distracţia şi deliciul tuturor consumatorilor. Aici se vede cel mai bine mintea slabă, ticăloşită de patimile inimii, de poftele cărnii, năucită de senzaţiile simţurilor prin neînfrânarea care duce la  lipsa de raţiune logică, la lipsa de discernământ, la desacralizarea dimensiunii  duhovniceşti a vieţii prin  amestecarea cu profanul – toate acestea laolaltă rezultând într-o  blasfemiere (generalizată la nivelul întregii societăţi) a tot ceea ce numim îndeobşte „Legea Cea Sfântă”. „Dar deşertăciune sunt fii oamenilor, mincinoşi sunt fii oamenilor; în balanţă toţi împreună sunt deşertăciune” (Psalmul 61.9) , „toţi s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut nu este cel ce  face  bunătate, nu este până la unu!”(Psalmul 13, 3). Ce să ceri de la o masă amorfă de oameni dominaţi de aceeaşi mentalitate comună al cărei  principiu de funcţionare rămâne ancorat între frigider, televizor, pat, plăceri trupeşti şi lene cât încape !
Referindu-se la o astfel de lume precum se prezintă astăzi societatea de consum (devastată de libertinajul modernismelor de tot felul, nivelată uniform prin globalizare, desacralizată de tăvălugul informaţional lipsit de minima cenzură a bunului-simţ şi manipulată intenţionat şi tendenţios prin mass-media), Scriptura îi aseamănă pe falşii prooroci mai-înainte vestitori ai sosirii sfârşitului lumii (morţi de vii prin necredinţă, patimi şi îndărătnicie) cu statuile moarte ale vechilor idoli:„ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud !” (cf.Marcu 8, 18). E drept, suntem siliţi să recunoaştem că e mult mai comod  să priveşti Parusia la televizor instalat confortabil în fotoliul din odaie cu o bere la îndemână şi scuipând coji de  seminţe... – aceasta în vreme ce cuvântul proorocesc din Psalmi trâmbiţează în Duhul Sfânt: „Munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului !” (Psalmul 96, 5) „că vine, vine să judece pământul. Judeca-va lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire !” (Psalmul 97, 10-11). E limpede că  nu se potrivesc nicidecum judecăţile noastre cu judecăţile Lui Dumnezeu ! La câtă necredinţă înfundă inimile noastre şi la nepăsarea în care zacem - nici n-ar mai fi necesară Parusia; Atoateziditorul ar putea foarte simplu să desfiinţeze materia în întregul ei... Numai că, răstignindu-Se din iubire pentru lume,- tot din iubire va  şi judeca lumea !
            Pentru vremuri din acestea ticăloase precum vremea noastră, Hristos a pronunţat un îndemn adresat tuturor ucenicilor Săi, din toate timpurile şi din toate locurile: „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită !” (Matei 26, 41); şi iarăşi, prin gura Apostolului Său: „rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17); şi aceasta pentru că diavolul a cerut sufletele ca să le cearnă şi „ca să amăgească, de-i va fi cu putinţă, până şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Ca răspuns la rătăcirea lumii prin istorie (în căutarea unei fericiri şi a unei salvări niciodată, nicăieri şi nicicum aflate) -  Mântuitorul Iisus Hristos  a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa ! ”(Ioan 14, 6). „Umblaţi cât aveţi lumina ca să nu vă prindă întunericul !” (Ioan 12, 35). Pentru că  întunericul necredinţei  distruge toate  sufletele pe care le cuprinde, iarăşi Scriptura vesteşte: „Largă  este poarta şi lată este calea ce duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află ! ”(Matei 7, 13). De altfel moartea fiecărui om nu este decât o nouă judecată particulară, toate acestea culminând cu Ziua Judecăţii celei Mari când „drepţii în veac vor fii vii !” (cf. Psalmi 36, 29). Numai că Judecata nu-i a noastră, a celor păcătoşi - ci a Sfinţilor care au trăit şi au pătimit pentru a moşteni darul întâlnirii  cu Hristos şi al veşnicei împreună-vieţuiri cu El. „Nu vor învia necredincioşii la judecată, nici păcătoşii în sfatul drepţilor” (Psalmi 1, 5) - care păcătoşi vor pieri din lipsa dragostei de Dumnezeu pentru că, deşi avându-i „pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16, 29), neascultându-i pe ei...” nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi !” (Luca 16, 30) „Aşa zice Dumnezeu”( Isaia 28, 16);  „Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu !” (Iezechiel 25, 15)
Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

Creştinii şi moartea - omul şi viaţa

         
Motto:
„Oricât unelteşti atee - viaţă nu vei fabrica
Însă de osânda morţii negreşit nu vei scăpa !”
(Sfântul Ioan Iacob, „Hrană duhovnicească”)



     Moartea înseamnă propriu-zis  despărţirea sufletului  de trup, ceea ce în plan biologic implică  încetarea funcţiilor vitale ale organismului. În lumina Sfintelor Scripturi, moartea este văzută ca un somn şi prilejul de întâlnire cu Hristos. Privită în perspectivă  biblică, moartea a fost prevestită omului  de către  Dumnezeu Însuşi încă de când acesta se afla în Rai: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, negreşit vei muri !” (Facerea 2, 17). Înţelegem din acest avertisment că moartea a apărut ca rezultat al unei îndepărtări de Dumnezeu, al neascultării de cuvântul divin, al călcării unei porunci pline de grijă şi bunăvoinţă; la rigoare, moartea poate fi văzută ca avându-şi rădăcina în neînfrânarea poftei. Pofta aduce păcatul, păcatul aduce moartea. În perspectiva duhovnicească  patristică a viziunii filocalice, moartea este o  simplă etapă de trecere de la viaţa pământească la viaţa cerească, după cuvântul  Sfântului  Apostol Pavel: „se seamănă întru stricăciune înviază întru slavă” (I Corinteni 15, 43) şi iarăşi : „voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul” (II Corinteni 5, 8).
De cele mai multe ori, pentru noi, oamenii simpli, moartea este resimţită  ca o adevărată nenorocire, ca un dezastru catastrofal, de nesuportat şi de neîndurat; întrebarea oricărui om într-o asemenea situaţie  este mereu aceeaşi : „Cum a putut îngădui Dumnezeu aşa ceva ? - şi aceasta pentru că în mintea fiecăruia se află această neînţelegere: oare chiar să fie o greşeală divină faptul că   Dumnezeu îngăduie  morţii să secere suflete - pe care îngerii le aduc în  Împărăţia Lui Dumnezeu ? La o adică  moartea nu este produsul Lui Dumnezeu. El a creat viaţa, moartea aparţine minţii umane, este produsul  raţiunii  şi al imaginaţiei noastre limitate, care a ales cochetarea în discuţii cu demonul (prin Eva şi Adam) în grădina Raiului şi lepădarea sfatului Lui Dumnezeu. În Octoihul Mare se păstrează  o cântare dogmatică de profunzime: „frumos la vedere şi bun la mâncare  era rodul ce m-a omorât... ! ”. Cu alte cuvinte, nu prea avem ce să-i  reproşăm Lui Dumnezeu. El a iubit lumea şi ne-a dăruit viaţă veşnică prin Unicul Său Fiu Iisus Hristos, răstignit  pe Cruce şi înviat din morţi. Şi Sfântul Apostol Pavel o mărturiseşte: „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” (I Corinteni 15, 22) Altfel spus, ceea ce  se naşte din materie prin împreunare biologică este supus stricăciunii, iar ceea ce  se naşte din Duhul, duh este !  Sfântul apostol Pavel vorbeşte despre această devenire  de la stricăciune la nestricăciune în cea dintâi Epistolă a sa către  Corinteni: „Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune, se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamnă întru slăbiciune, înviază întru putere, se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Corinteni 15, 42-44)
           E clar - avem două vieţi şi două morţi. O viaţă duhovnicească pe de o parte, şi una biologică, proprie regnului vegetal şi animal, consumatoare, pe de altă parte; şi iarăşi: o moarte duhovnicească, ce se deosebeşte de moartea biologică  înrădăcinată  în  raţiunile umane  justificative:  „Dacă este trup firesc este şi trup duhovnicesc” (I Corinteni 15, 44) , de aceea tot  Apostolul  neamurilor  ne spune că: „Dacă locuinţa noastră pământească se va strica avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri.” (II Corinteni 5, 1). Este mai mult decât relevant pentru actualitate cât de inaccesibilă şi rafinată a devenit pentru mentalitatea   societăţii contemporane  gândirea creştină profund duhovnicească; tabloul de ansamblu al lumii în care trăim ni-l prezintă pe creştinul zilelor noastre situat foarte departe de autenticitatea vieţii duhovniceşti prin  absenţa unei adevărate voinţe  de a trăi în Dumnezeu. Creştinii (care ar fi însemnat oameni cu vieţuire asemenea celei a îngerilor) -  au rămas, bărbaţi şi femei deopotrivă, simpli oameni –tocmai prin faptul că dezvoltarea  ştiinţei şi tehnicii (în detrimentul şi în devafoarea asceticii şi misticii) a dus la posibilitatea  prelungirii  vieţii biologice, pământeşti,  prin domenii de cercetare cu performanţe mult superioare celor din trecut -  farmacie, chirurgie, gastro-enterologie, genetică, etc. Ce demonstrează oamenii de ştiinţă prin aceste progrese ? Oare doresc să se întâlnească mai repede cu  Dumnezeu ? Oare  dorim să agonisim mai mult timp de îndreptare, de slujire Lui Dumnezeu, de pocăinţă şi împăcare cu propria noastră conştiinţă şi cu semenii noştri ? Să nu uităm că scopul vieţii creştine (al vieţii însăşi) este agonisirea Duhului Sfânt .  În cele din urmă, noi înşine hotărâm prin liberul - arbitru dacă ne prelungim viaţa de aici pentru folos sufletesc sau trupesc, spre osândă veşnică  sau spre învrednicirea de viaţa cea veşnică. Toate aceste realizări ale tehnicii din epoca  modernă şi contemporană -   la  Judecata cea de Apoi ne vor fi spre mângâiere sau spre mustrare. Şi aceasta pentru că  vom da seama de scopul pentru care ne-am străduit să ne prelungim viaţa aceasta ce ţine de biologic: şi va fi  fie  spre slavă şi bucurie că am putut duce o viaţă rodnică prelungită în folosul obştesc al societăţii, al familiei şi al nostru personal, fie  ne vom da singuri sentinţa înaintea Tronului de Judecată al Lui Hristos dacă acel ajutor medical tehnico-ştiinţific nu a fost spre slava Lui Dumnezeu.
Să fim serioşi: nu-L deranjează deloc pe Dumnezeu faptul că ne dorim să trăim bine şi frumos, sănătos şi elegant; dar Îl deranjează enorm faptul că, prin puterea necontrolată a descoperirilor ştiinţifice folosite în scopul dobândirii de putere și profit iar nu spre folosul omenirii, mai degrabă distrugem tot mai mult templul sufletului - adică trupul. Sfânta Evanghelie ne previne că nu vom fi pedepsiţi pentru numărul de zile trăit sau dobândit prin tehnica medicală, ci vom da fiecare socoteală de cele săvârşite „ori bine ori rău” (II Corinteni 5, 10) şi că „cei ce au făcut cele bune vor ieşi spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii.” (Ioan 5, 29)
Părintele Calistrat,
Mănăstirea  Vlădiceni, Iaşi

„Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29)


          
        Încredinţarea Sfântului Apostol Toma (cel numit în popor - cu o anumită înţelegere - „necredinciosul”) de Învierea Mântuitorului Iisus Hristos rămâne totuşi, peste veacuri, o dovadă a faptului că, chiar şi să vezi - şi tot nu poţi cuprinde cu mintea Taina Dumnezeirii. Numeroasele mărturii pe care le dă Sfânta Scriptură despre cele întâmplate la Ierusalim acum două mii de ani arată faptul că Hristos a trebuit să ţină seama de capacitatea omenească limitată a Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli - atât de a înţelege cele mai presus de fire (legate de Înălţarea Sa cu Trupul la Cer  şi de trimiterea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii) cât şi de a le rămâne statornic credincioşi în faţa ameninţărilor iudeilor şi  ostaşilor romani.
           Primul lucru de care S-a îngrijit Iisus după ce a înviat din morţi a fost aşezarea lăuntrului sufletesc al Ucenicilor Săi (şi Uceniţelor Sale) în duhul păcii, al liniştirii profunde şi depline a inimii: „Bucuraţi-vă !” (Matei 28, 9); „Pace vouă !” (Ioan 20, 26) - îndemnuri şi binecuvântări repetate iară şi iară, de nenumărate ori, după aceea. Aceasta a fost de altfel şi cea dintâi confirmare a Puterii Învierii: „Pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27). Legat însă de momentul (am spune noi) critic al neputinţei lui Toma de a da crezare spuselor celorlalţi cu privire la Învierea Lui Iisus - „de nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi de nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi de nu voi pune mâna mea în coasta Lui - nu voi crede !” (Ioan 20,25) se poate lesne constata această (mereu aceeaşi) tendinţă omenească de a condiţiona credinţa (bântuită de îndoială) de experienţă şi verificare-nimic altceva decât semnul necredinţei; nu degeaba răspunsul Mântuitorului a venit ferm şi categoric: „nu fi necredincios, ci credincios !” (Ioan 20,27). Cazul Sfântului Apostol Toma este unul fericit, pentru că acesta - om cu suflet curat şi inimă sinceră - nu dorea nimic altceva decât simţirea Învierii Domnului, în Duhul Sfânt al Adevărului, în lăuntrul cel mai adânc al inimii - acum cuprins de uimire: „Domnul meu şi Dumnezeul meu !” (Ioan 20,28) - de fapt, cea dintâi mărturisire creştină ieşită din gura unui om convertit la credinţă prin cele cinci simţuri ale sale.
             Nici Maria Magdalena nu poate altfel decât să treacă prin aceleaşi „chinuri” ale îndoielii şi neputinţei de a crede atunci când (deşi cu puţin mai înainte Îl văzuse înviat, ba chiar Îi şi cuprinsese picioarele şi I le sărutase) întâlnindu-L la mormânt, în Grădina Ghetsimani, cugetă în sinea ei că este grădinarul; uimirea şi extazul care o cuprind recunoscându-L (atunci când El îi pronunţă numele -„Marie !”- Ioan 20,16) sunt foarte frumos redate în imnografia bisericească prin aceeaşi exclamaţie de adorare: „Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie !” (Ioan 20, 28); - tot o mărturisire a credinţei prin cunoaştere şi cercetare. Situaţia se repetă şi cu ceilalţi Sfinţi Ucenici şi Apostoli atunci când Iisus „zicând, a suflat şi a zis lor: luaţi Duh Sfânt !” (Ioan 20,22) - reiterând cumva gestul divin primordial, de la facerea lumii - când„Duhul Lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Facerea 1,2); Iisus rosteşte limpede, răspicat şi definitiv cuvintele: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute !” (Ioan 20, 22-23), precum şi îndemnul: „Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28,19) şi totuşi ei tot nu erau convinşi, nu erau în măsură să priceapă, ba chiar tăgăduiau în sinea lor cele ce vedeau şi auzeau: „şi s-au părut înaintea lor ca o minciună [...], şi nu le credeau pre dânsele” (Luca 24,11). Au crezut însă, deplin şi definitiv, atunci când în ziua  Cincizecimii „s-a făcut fără de veste din cer sunet ca de suflare de vifor ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau şi li s-au arătat lor limbi împărţite ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt” (Fapte 2,2-4). Au şi plecat la propovăduire.
                Din cele prezentate înţelegem că  Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă pe toţi să urcăm pe o treaptă mai înaltă, anume aceea a credinţei revărsate în dar de Sus (pe cale supranaturală) într-o inimă curăţită de patimi printr-o viaţă dusă fără păcate-credinţă asemănătoare credincioşiei proorocilor din vechime. Aceştia nici nu cereau nici nu stăteau la explicaţii; din gura lor nu se auzea nimic altceva decât cuvintele credinţei de nezdruncinat: „Aşa grăieşte Domnul !” (I Regi 2, 27) sau „Domnul a zis !” (Ieremia 25, 15) Aşadar, cu mii de ani înainte de întruparea Mântuitorului din Fecioară şi arătarea Lui ca Om şi Dumnezeu lumii întregi, atât Adam însuşi cât şi Noe, Avraam şi toţi patriarhii Vechiului Testament au trăit această viaţă în chip curajos prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste adevărată. Aşa a consimţit Adam  cuvintelor: „acela va zdrobi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui” (Facerea 3,15), aşteptând mântuirea şi izbăvirea de moartea cea veşnică. Aşa s-a grăbit Avraam a jertfi pe unicul său fiu, Isaac. (Facerea cap.22) Şi tot aşa ar trebui şi noi astăzi să lepădăm toată îndoiala, iscodirea şi căutarea cu dinadinsul de răspunsuri raţionale (formulate în cuvinte omeneşti) la lucruri de taină şi mai presus de fire- aşa cum este Taina Tainelor însăşi,Taina Învierii. Doar aşa vom izbândi să înviem  din veşnica moarte a păcatului şi să petrecem cu Hristos, după cum ne încredinţează Sfântul Pavel, Apostolul neamurilor: „Şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tesaloniceni 4, 17) Cel ce cu îndărătnicie stăruie a pătrunde cu mintea  dincolo de Taină, „izbeşte cu călcâiul în ţepuşă” (Fapte 9, 5) şi se arată a fi deja  mort cu sufletul; din păcate pentru el...
         „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” Cu adevărat a înviat !

                                                 Părintele Calistrat,
                                     Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.