sâmbătă, 25 iunie 2011

Bolile şi vindecarea lor


             De-a lungul miilor de ani de cruntă pătimire  în neamul omenesc, Sfinţii Părinţi ai Bisericii n-au încetat niciodată a aminti tuturor că vindecarea oricăror boli, patimi sau suferinţe nu se poate afla decât numai în dragostea şi milostivirea Lui Dumnezeu faţă de făptura mâinilor Sale.
           Dintre nenumăratele daruri pe care Ziditorul cerului şi al pământului le-a revărsat din preaplinul vistieriilor adâncului iubirii Sale nemărginite asupra omului, cel mai sfânt - şi, prin aceasta, cel care ar trebui preţuit cel mai mult - este sănătatea. Fără nici cea mai mică îndoială, echilibrul desăvârşit dintre puterile trupului şi cele ale sufletului pe care îl reprezintă starea de sănătate, descoperă ochiului vigilent prezenţa fină, discretă (dar deloc lipsită prin aceasta de eficienţă şi valoare) a harului dumnezeiesc, a binecuvântării şi bunăvoinţei Celui Atotputernic. Pe parcursul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică, Iisus Fiului Lui Dumnezeu a adeverit prin mulţimea minunilor preaslăvite şi a tămăduirilor nemaiîntâlnite până atunci pe care le-a săvârşit că este şi rămâne Unicul Doctor al trupului şi al sufletului deopotrivă, Doctorul Cel Mare: „Crezi tu că pot Eu face aceasta ?” (Ioan 11, 26). Tot ceea ce a fost consemnat de către Sfinţii Apostoli în cuprinsul celor patru Sfinte Evanghelii are o profundă relevanţă în acest sens. Asemeni unei „Enciclopedii Medicale” sau unui „Atlas al patologiilor psihosomatice”, ne sunt prezentate toate bolile timpului aceluia, în toată complexitatea şi cruzimea lor, tocmai pentru a putea înţelege că la rădăcina lor stă pricina căderii noastre duhovniceşti. Cauza oricărei boli care roade necruţător făptura umană este păcatul acesteia. De altfel, şi în ansamblul vieţii terestre, la scară planetară, urmarea căderii omului primordial din starea de har originar în cea de biologic stricăcios şi muritor, a fost faptul că recunoaşterea de către omul căzut a valorilor spirituale ale propriei sale existenţe în Univers  s-a limitat şi s-a opacizat într-o măsură direct proporţională cu îndepărtarea sa de Creatorul său. Harul sfânt a mai strălucit de atunci în lume doar prin adevăraţii nevoitori. Căderea în timpul istoric din starea paradisiacă originară a atras după sine nesfârşitul cortegiu nefast al tuturor relelor, chinurilor şi pătimirilor care au lovit neîncetat în cele  ce s-au numit ulterior „afectele firii omeneşti”: foamea şi setea, vulnerabilitatea la ger şi arşiţă, oboseala, boala şi îmbătrânirea - toate acestea nefiind decât cele mai mici şi nevinovate suferinţe, în comparaţie cu cele care au vătămat sufletul omenesc, cum ar fi:ura, răutatea, lăcomia, zgârcenia, zavistia, invidia, pizma şi multe altele asemenea lor, care ucid omenescul din noi precum oarecând mândria a făcut din înger demon iar neascultarea a golit omul de har şi l-a umplut de patimi.
               Cu alte cuvinte, rătăcirea căii celei drepte şi abaterea de la adevăr este consecinţa imediată a întunecării minţii şi a pervertirii vederii duhovniceşti la o viziune trupească, secularizată, înrâurită demonic, asupra rostului suprem al existenţei. Dovadă stă răspunsul Mântuitorului la cererea a doi dintre ucenicii Săi: ”Nu ştiţi ce cereţi !” (Marcu 10, 39) De altfel, atunci când Iisus Hristos era confruntat cu o situaţie-limită, de boală incurabilă a vreunei persoane, de fiecare dată diagnostica cu precizie dumnezeiască substratul duhovnicesc implicat. Orbiri, infirmităţi trupeşti, demonizări, hemoragii, cangrenări, gârboviri, epilepsii şi paralizii - toate acestea sunt prezentate asemeni unui inventar monstruos şi înfricoşător al bolilor care devastau poporul de rând, toate având însă motivaţii de fond în plan duhovnicesc: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 8, 11) „Acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21) - deci nevoinţă şi curăţire sufletească; „Mare e credinţa ta !- şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 28) - deci de trăire în Dumnezeu este nevoie; „Iertate îţi sunt păcatele, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan 5, 8) - deci dezlegarea păcatelor nespovedite era cauza suferinţei; „Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3) - deci minune de preamărire a lucrării Lui Dumnezeu în lume prin credinţă; „Au lăsat-o frigurile şi slujea Lui”(Marcu 1, 31) - deci a sluji Lui Dumnezeu cu viaţa, cu trăirea; şi exemplele de acest fel ar putea continua. Dumnezeu este Cel Care ne dăruieşte starea de sănătate ca stare de armonie între toate puterile trupeşti şi sufleteşti.
            Vedem aşadar din toate aceste pilde de viaţă relatate în Sfintele Evanghelii că rătăcirea de la calea Lui Dumnezeu şi pierderea luminii pe care o aduce cunoaşterea Lui Hristos sunt legate deopotrivă şi de boli ale sufletului, nu doar ale trupului: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele !” (Marcu 9, 24); „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău” (Ioan 5, 14);  „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă ?” (Matei 22, 12); „Ce ai cu noi Iisuse ?” (Luca 8, 28) „şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.” (Luca 8, 31)
         Ca răspuns la toate acestea (şi la multe altele asemenea lor) Mântuitorul afirmă limpede: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37) „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (Ioan 3, 17). „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26-28). „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi.” (Marcu 10, 31) căci „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” (Matei 7, 21). Rezultă destul de evident aşadar, că sufletul care boleşte este ucis duhovniceşte de  uitare, de necredinţă şi de lene - cei trei uriaşi omorâtori de suflet, după cum îi numesc Sfinţii Părinţi. Există însă şi patimi ale minţii - mai ales cea  chinuită de înălţare, de mândrie, de fălire cu raţiunea şi înalta „teologhisire”, căci prin mândrie rătăcirea duce la înşelare duhovnicească, la orbire sufletească şi până la pierderea dreptei credinţe, adică la erezie, adică la pierderea Duhului Sfânt şi întunecarea minţii prin necunoaşterea Scripturilor: „Vă rătăciţi neştiind scripturile” (Matei 22, 29); „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar.” (Ioan 10, 1); „Oile Mele ascultă de glasul Meu şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10, 27); „Eu sunt uşa oilor” (Ioan 10, 7); „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10); „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6, 54) - iată, acesta este Medicamentul Suprem ! Credinţa curată şi adevărată, rugăciunea curată şi adevărată, trupul curăţit prin înfrânare şi suflet virtuos prin nevoinţă. Aceasta este  fericirea de a cunoaşte calea: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)

Liniştea din noi şi de lângă noi

Motto: „Singurătatea - maica înţelepciuni !”
 (Sfântul Isidor Pelusiotul)


          Sfinţii Părinţi scriitori ai „Filocaliei” au îndemnat întotdeauna pe toţi ucenicii lor să caute liniştea ca pe cea mai preţioasă cale de izbăvire a minţii din tulburarea gândurilor. „Liniştea înseamnă înfrânarea de la rele.”- ne atrag ei atenţia. În vremea noastră auzim de multe ori  cuvântul „linişte.” Această linişte (ca stare de fapt) este o necesitate a firii noastre umane, fără de care nu am putea face nimic. Este evident faptul că omul simte nevoia apropierii de cadrul natural, creat de Dumnezeu. Natura în sine oferă de cele mai multe ori  o linişte pe care obişnuim să o numim ”liniştea din natură”, acea armonie din cadrul natural către care năzuim atunci când fugim  de aglomeraţii. Retragerea în natură poate să reprezinte o primă etapă a strădaniei de ferire a sufletului din valurile tumultului lumesc: „Taci, fugi, linişteşte-te !”- aude un glas Avva Arsenie; sau, iarăşi: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”  În viziunea patericală, curăţirea inimii şi liniştirea minţii vin din însingurarea monahului în lăuntrul de taină al  chiliei sale: „Stai tu  în chilia ta-şi ea  te va învăţa de toate !” După părerea comună a oamenilor obişnuiţi este că liniştea  vine din exterior; în viziune ascetică, însă, ea provine din interior şi aceasta pentru că lăuntrul inimii noastre este de fapt altarul jertfei liniştirii. Sfânta Scriptură spune: „caută pacea şi o urmaeză pe ea” (Ps. 33, 13)  „şi vei trăi în veacul veacului” (Ps. 36, 27) pentru că „fericiţi sunt făcătorii de pace” (Mt. 5, 9). De ce toate acestea ? - pentru că cea mai importantă lucrare (care are într-adevăr rost) este să realizezi curăţirea propriului tău interior. Pilda sihaştrilor care îşi caută liniştea cu semenii şi cu ei înşişi în sânul naturii, vieţuind ani mulţi prin peşteri şi în codri neştiuţi de nimeni-este un model posibil. Pustnicia sau izolarea de lume nu este tot una cu viaţa de obşte. Spune „Filocalia” că în asceza (mult mai severă) a  pustiei, diavolul ascunde patimile în chip viclean.  De ce ? - pentru ca să le facă din nou prezente şi lucrătoare  în momente neaşteptate şi necunoscute nouă, ca şi cum aceste patimi de fapt nu au fost niciodată absente. Părintele Stăniloae ne învaţă că, cu cât vom avea mai multă legătură cu semenii, cu cât vom manifesta mai deplin arta iubirii în legătura cu aproapele - cu atât mai mult ne vom curăţa de zgura păcatelor din noi înşine: „Folosul aproapelui-roada ta !” Odihnirea aproapelui şi mângâierea lui la nevoie este mai mare înaintea Domnului decât rugăciunea îndelungată. Citim (în „Pateric”): „Părinte, am învăţat toate rugăciunile pe de rost ! - Da, fiule, ai umplut văzduhul de cuvinte...” Cu alte cuvinte, comunicarea   în Duhul Sfânt al Lui  Dumnezeu (menită a deveni cuminecare) este infinit mai importantă decât  izolarea de toţi şi de toate, după zisa: „când nu va mai fi cărare de la un  vecin la altul, atunci  sfârşitul va fi  aproape.” Vesteşte Scriptura: „iubirea multora se va răci.” (Mt. 24, 12) Aceasta este, de fapt, o formă  de degradare, de corupere a liniştii. Ne dovedim a fi neiscusiţi duhovniceşte dacă ne închipuim  că armonia naturii exaltă sufletul şi-l înalţă la Dumnezeu; Părinţii Pustiei, auzind „freamătul trestiilor din adierea vântului” - au zis ucenicilor: „să mergem  în adâncul pustiei, fiilor, pentru că mintea nu se poate înălţa la Dumnezeu întru unele ca acestea !”. Aşadar, nu freamătul codrului sau cântecul păsărilor reprezintă  înălţimea cugetării dumnezeieşti; acestea sunt doar  începutul liniştirii...; adică deprinderea minţii  la contemplarea arătată în versetul psalmic „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” este  doar începutul cunoaşterii Lui Dumnezeu. Etapa următoare este liniştea din noi - pacea Duhului Sfânt: „Pacea Mea o dau vouă !” (In. 14, 27);  altfel spus, legătura noastră cu Tatăl-Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor, se realizează prin Fiul. Cu toate că noi, fiind pământeşti, admirăm toate cele văzute (fie munte, fie codru, fie mănăstire, fie sfânt locaş de închinăciune) şi însetăm de frumuseţea lor, totuşi performanţa cea mai înaltă a minţii este să poţi vedea în întunericul inimii.Abia aceasta înseamnă că am dobândit accesul la transcendent...Puterea de a pogorî Lumina Lui Hrisos în inima noastră cea plină de patimi şi de vanitate constituie izbânda  celei de-a treia trepte a liniştirii-liniştea Duhului în  suflet: ţelul cel mai înalt al tuturor monahilor şi  creştinilor râvnitori de viaţă duhovnicească; desăvârşita linişte sufletească, pacea deplină din lăuntrul nostru. Această pace implică în primul rând voinţă,  mult curaj şi credinţă în Dumnezeu. Pe această cale au păşit cei mai mari  oameni ai Duhului, care au reuşit să împlinească cuvântul   Apostolului Pavel: „Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm !” (Gal. 5, 25) şi ea  dă măsura  liniştirii: nu „pizmuindu-ne unii pe alţii” (Gal. 5, 26), ci „datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) - „aşa veţi împlini Legea Lui Hristos.” (Gal. 6, 2)
Aşadar,  în urcuşul duhovnicesc, Sfântul Antonie cel Mare dă măsura liniştii din noi şi de lângă noi: „Puteţi răbda ocara ca cinstea ? Puteţi întoarce celălalt obraz celui care vă loveşte ? Puteţi ierta pe cei ce  nedreptăţesc ?”... Dacă răspunsul va fi afirmativ,  atunci suntem în Duhul păcii Lui Dumnezeu. „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. 11, 29) Dacă răspunsul va fi negativ... zis-a Avva Antonie: „Asta nu vreţi, asta nu puteţi, cealaltă nu vă place, atunci fraţilor, de puţină fiertură e nevoie... să  nu vă  fie osteneala în zadar !” („Pateric”) Iar dacă  roadele  Duhului nu sălăşluiesc în noi, atunci tot de hrana smerită a postului este nevoie, - şi de multă rugăciune: „Acest soi de draci iese decât cu post şi cu rugăciune.” (Mt. 17, 21) Să ţinem deci în minte şi în inimă cuvântul Mântuitorului nostru: „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită.” (Mc. 14, 38) Dragostea de Dumnezeu şi de aproapele se naşte în noi prin înfrânarea de la cele materiale şi liniştirea gândurilor.„Ajunge zilei răutatea ei !” (Mt. 6, 34)

duminică, 19 iunie 2011

Lumină şi întuneric - Binele şi răul


           Motto: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6, 22)
                                                                             
         Două dintre cuvintele cel mai des întâlnite de-a lungul paginilor Sfintei  Scripturi sunt  „ întuneric” şi „lumină”. Încă de la începutul celei dintâi cărţi a Vechiului Testament stă scris că întunericul acoperea pământul: „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea 1, 3) dar, totodată, citim că Dumnezeu a dorit ca acest întuneric să se risipească: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină ! Şi a fost lumină.” (Facerea 1, 3) . Cu alte cuvinte, Izvorul luminii  Cel mai presus de toată puterea gânditoare şi cuvântătoare a dăruit mai multe feluri de lumină – ce îşi  au rădăcina  în puterea creatoare a Lui Dumnezeu, răsfrângându-se  asupra întregii creaţii văzute şi nevăzute.
          „Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.” (Facerea 1, 5) spre a marca  deosebirea dintre întunericul natural  al nopţii (timpul de rugăciune, de odihnă şi de contemplare a Lui  Dumnezeu)  şi întunericul demonic (produs de către diavolul  din  iad prin  toată lucrarea lui nefastă şi răuvoitoare). În sânul Sfintei Biserici  întâlnim oameni luminaţi   mistic, persoane înduhovnicite, înţelepţi, pricepuţi, cuprinşi  de lumina cunoştinţei prin lucrarea Duhului Sfânt: „Luminează înaintea mea calea Ta” (Psalmi 5, 8); sau, în altă parte, în textul evanghelic, citim: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.” (Ioan 12, 35-36) Întunericul este starea care ne desparte de lucrarea Duhului Sfânt, prin ceea ce numim, filocalic - întunecarea minţii  sau întunecarea sufletească. Acest neajuns demonic (întunecarea) este tocmai tărâmul limită dintre bine şi rău, dintre ură şi bunătat, dintre respect şi lipsa  de bun-simţ, dintre obrăznicie şi buna-cuviinţă, dintre tupeu şi smerenie. Tot Sfânta Scriptură spune că: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Marcu 8, 18) - de aceea, atunci  când mustra, Mântuitorul nu rostea  vorbe grele ci  avertiza cu privire la  starea de nesimţire prin pilde care de obicei se   încheiau cu îndemnul ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit să audă !” (Matei 11, 15)  De aceea, de-a lungul miilor  de ani ai  istoriei umanităţii (ca şi în vremea noastră, de altfel)  am întâlnit şi încă mai întâlnim tot felul de „prezenţe ” cuibărite la  sânul societăţii - la toate nivelele ei  sociale şi intelectuale, tot felul  de falşi luminători sau falşi cunoscători ai Luminii. Orbirea ca fapt real, ca boală, este semnul neputinţei trupeşti şi al prejudicierii stării de sănătate; dar cei ce sunt orbi sufleteşte şi duhovniceşte sunt mult mai  periculoşi - prin faptul că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi cad în groapă.” (Matei 15, 14) Nu degeaba renumitul Diogene,  filosof din  vremurile de demult, umbla  ziua în amiaza mare prin cetate purtând cu el un felinar aprins şi răspunzând celor ce îl întrebau ce face : „Caut un om !...” Se simţea sărmanul în plin întuneric în mijlocul lumii acesteia văzute cu ochii cei trupeşti !
Cu atât mai mult  se resimte azi, la mii de ani după aceea, întunericul din minţi, din inimi şi din suflete ! Iată, tot mai multă lumină - ba  de la soare, ba de la iluminatul electric, ba de la mulţimea studiilor  superioare (cu de-asupra de  măsură !), ba de la tot felul de sateliţi şi aparate ultrasofisticate... şi totuş, în pofida  acestui uriaş jet de lumină care izbeşte lumea, bietul om se scufundă  tot mai mult  în întuneric, într-un  disconfort sufletesc violent agresat de ură, de răutate, de deznădejde, de nemulţumire, de nervozitate, de nebunie, de agitaţie din ce în ce mai mare - până la cumplitele crize  schizofrenice ! S-au înmulţit  patimile şi neputinţele umane,  oamenii au devenit ca fiarele, devorându-se unii pe alţii – şi material-economic dar şi  sufleteşte. De atâta „lumină” s-a cufundat lumea de tot în întuneric ! Întunericul a pătruns pe faţa a tot pământul, ridicând pacea  lumii  şi stricând „sarea pământului” (Matei 5, 13)
Cauţi - şi nu găseşti, afli – dar  nu preţuieşti; totul devine banal, profanul a înlocuit  duhovnicescul,  iar imoralitatea şi-a arogat  întâietatea în detrimentul omeniei, cinstei şi corectitudinii. Poate că atunci când deja încărunţise de câte trăise de-a lungul vieţii, Regele David exclama cu amar, mai-înainte privind la  această stare de decădere umană, morală şi spirituală, zicând: „Când se ridică sus oameni de nimic, nelegiurea mişună pretutindeni.” (Psalmi 11, 8) Aşa se explică haosul din jurul nostru, ca şi toate fenomenele sociale şi politice, ca şi ieşirile din matca normală a  comportamentului social-tot mai imoral şi mai inuman, ce transformă  societatea de astăzi dintr-o  societate creştină, întemeiată  pe principii creştine de etică moral-spirituală, într-o societate infectă, căzută în întunericul necredinţei şi al lipsei oricărui  reper, toate redevenind  la starea înfăţişată la începutul Cărţii Facerii: „Pământul era netocmit şi gol.” (Facerea 1, 2)

Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

vineri, 10 iunie 2011

„Lăsaţi copii să vină la Mine !” (Matei 19, 14)

Motto: “Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu !” (Psalmul 52, 1)

            Zis-a înţeleptul: „Varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale.” (Pilde 29, 15) De-a lungul atâtor generaţii care s-au perindat pe pământ, fiecare la vremea sa, cea mai bună şcoală de educaţie creştină a tinerilor a fost şi a rămas familia. În esenţa ei, căsnicia sau căsătoria - sfinţită creştineşte prin Taina Cununiei - nu este altceva decât binecuvântarea vieţii conjugale şi a unirii trupeşti dintre bărbat şi femeie prin naşterea de prunci. În toate aspectele principale ale vieţii de familie, prioritatea de căpătâi o reprezintă grija părinţilor pentru fiii lor. Biserica Ortodoxă a mărturisit dintru început firescul biologic al naşterii pruncilor ca roadă binecuvântată şi comoară a iubirii dintre tată şi mamă. Iar această roadă este adeverirea faptului că dragostea dintre părinţi se revarsă prin puterea ei de viaţă dătătoare asupra fiilor. Pilda Sfântului şi Dreptului Iov - consemnată spre veşnică pomenire în scripturile Vechiului Testament - ni-l înfăţişează pe plăcutul Domnului aducând zilnic jertfă înaintea Lui Dumnezeu la altar pentru ca nu cumva vreunul dintre cei ai casei sale să fi greşit cu lucrul, cu cuvântul sau cu gândul. Prin Taina Nunţii binecuvântarea pe care o primesc cei doi soţi face ca Dumnezeu să reverse harul Duhului Său Sfânt şi peste pruncii care se vor naşte. Pildă de neşters sunt în această privinţă Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana (născătorii pururea-Fecioarei Maria), Sfinţii Zaharia şi Elisabeta (părinţii Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan), dar şi (cu mult înaintea acestora) nevinovatul prunc Isaac, fiul patriarhului Avraam. Cu alte cuvinte, rădăcina copiilor binecuvântaţi sunt părinţii binecuvântaţi. Pe de altă parte, poate nu degeaba Sfântul Prooroc Iezechiel pomenea poporului zicala bătrânească: „Părinţii mănâncă aguridă iar copiilor li strepezesc dinţii !” (Iezechiel 18, 2)  
          Iată, de pildă, un semn relevant cu privire la faptul că în viaţa de familie copiii reprezintă valoarea  cea mai de preţ, -prin care părinţii înşişi uneori îşi pot afla îndreptarea: atunci când conducătorul Egiptului, temutul Faraon, s-a împotrivit voii Lui Dumnezeu de a-Şi elibera poporul din amarnica robie, încercând împiedicarea plecării israeliţilor, - întregul neam egiptean a fost pedepsit prin îngeri nimicitori care i-au ucis pe toţi cei întâi-născuţi ai lor; fiul Faraonului însuşi nu a fost cruţat. Iar Faraon s-a ales cu durerea năpraznică şi cu dorinţa crâncenă de răzbunare. Atunci când Regele David L-a mâniat pe Dumnezeu, l-a pierdut şi el pe cel întâi-născut al său; dar a plâns înaintea Domnului şi s-a căit, iar mai apoi şi-a îndreptat viaţa prin păzirea Legii. Când Abesalom s-a răzvrătit - a suferit profetul pentru moartea lui groaznică între crengile unui copac. Am amintit toate aceste întâmplări tocmai pentru a înţelege că sufletul părinţilor sunt fiii lor; când suferă unii, suferă şi ceilalţi. Oare câtă durere simţea inima lui Iair, mai-marele sinagogii, la moartea fiicei sale, ori inima văduvei din Nain lângă sicriul fiului ei – încât Hristos Însuşi nu a trecut pe lângă ea fără să intervină pentru a-i alina suferinţa, adresând cuvântul Său atotputernic celui mort:”Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Luca 7, 14) – iar mortul a înviat.
E drept că în societatea modernă şi contemporană nu prea mai există noţiunea de „întâi-născut”; necredinţa şi nesupunerea implicite în aşa-numita „planificare familială” distrug tot ceea ce e mai frumos şi inocent din fiii noştri. Plăcerea trupească ridicată la rang de normă socială, amploarea fără precedent a dezvoltării industriei pornografice pe seama tinerelor generaţii – e semn de slăbiciune a neamului: „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Psalmi 2, 4) Putem compara (din nefericire, cu mult prea multe asemănări !) plăgile lui Faraon cu noile plăgi ale societăţii româneşti „creştine”, îngăduite de Dumnezeu şi suportate mai ales de cei tineri (victime ale indolenţei celor mari): oligofrenia, sindromul Down, rahitismul, handicapurile severe, autismul – tot atâtea boli grozave de care suferă atâţia copii concepuţi printre programe de contracepţie şi de „protecţie” sexuală. Să nu uităm nici de urgiile dezlănţuite în sânul atâtor familii sub forma abuzurilor sexuale, a vieţii sexuale premature (începute la vârste fragede) şi care distrug fondul biologic-sanitar (dar şi sufletesc) al copiilor şi adolescenţilor noştri; în plus, drogurile şi aşa-numitele plante „etnobotanice” care nu fac altceva decât să deschidă noi fronturi de distrugere a fiinţei umane tinere lipsite de apărare prin cortegiul funest şi înfricoşător al bolilor neuro-psihiatrice. În vremea din urmă ştiinţa psihologiei şi-a dezvoltat ca ramură „psihoterapia” în efortul disperat de a face faţă tăvălugului sociopat... Dumnezeu răspunde prompt: „Lăsaţi copiii să vină la Mine !” (Matei 19, 14) Numai că preotul şi harul cu care a fost înzestrat de la Duhul Sfânt nu mai sunt astăzi privite şi asumate ca şanse de îndreptare la îndemâna noastră, - ci (mai degrabă) ca nişte rămăşiţe medievale ale îngrădirii libertăţii personale prin norme etice neconforme „drepturilor” omului ! E drept că aveţi toate „drepturile” – inclusiv acela de a vă distruge complet, deodată sau încetul cu încetul... cam aşa s-ar traduce „drepturile omului” lipsite de norme de conduită morală. Să nu uităm nici de spectrul teribil al bolilor incurabile, între care hepatitele virale de tip B sau C (care curmă anual vieţi nenumărate) nu sunt decât cele mai „blânde”. Sau „boala secolului” - numită (ca idee) „stress” ( în „Filocalie”, ceea ce distruge de fapt stress-ul este numită „pacea sufletului” sau „liniştea minţii”); acesta provoacă o mulţime de alte plăgi ucigaşe: nevroza, insomnia, criza de personalitate sfârşită în nebunia minţii (numită medical discordanţă sau anxietate). Iar urmarea tuturor acestor rele şi „încununarea” lor ... cancerul atotnimicitor care seceră tocmai organele cu care păcătuim: gura, plămânii şi prostata (în cazul bărbaţilor, din pricina fumatului şi a excesului sexual), iar la femei sânii şi uterul – tocmai cele două organe care au fost întru totul sfinţite  prin Întruparea Lui Hristos – şi pe care din izvoare de viaţă le-am făcut  izvoare ale păcatului şi morţii ! Oare cât de supărat trebuie să fie Hristos când în Evanghelie Prototipul maternităţii, Maica Domului Însăşi, a fost lăudată de îngeri, preamărită de Dumnezeu, aleasă de Duhul Sfânt şi cântată de popor în grai omenesc: „fericit este pântecele care te-a purtat şi pieptul la care ai supt !” (Luca 11, 27) Acesta ar trebui să fie rolul feminităţii în societatea umană – oricât de modernă şi de intelectualistă s-ar vrea ! Tocmai despre aceasta nu se interesează strădaniile  ştiinţei şi tehnicii: cât de important este rolul fecioriei în formarea de familii creştine sănătoase cu prunci biologic sănătoşi, - dar şi rolul curăţiei, al onoarei şi al moralei personale în formarea de modele sociale cu prestanţă intelectuală în lume !... „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta !” (Psalmi 50, 16) „Gustaţi şi vedeţi ca bun este Domnul !” (Psalmi 33, 8) Oare nu acesta este rostul gurii, oare nu acesta este răspunsul cuvenit unei societăţi avansate tehnico-ştinţific, dar stricate moral ? Să ne mai mirăm, aşadar, de boli cu anvergură apocaliptică de genul „Sida” sau „Altzheimer” (care implică distrugerea lentă până la pierderea completă a facultăţilor mintale încă din cursul vieţii acesteia) ?... toate reprezintă plăgi care, de fapt, ne împiedică din calea pierzării.
Ar mai fi o plagă: tehnologia cu toate produsele ei fascinante (între care maşinile de lux de putere mare nu sunt decât cele mai „domestice”); unele ca acestea au reuşit să secere mult mai multe vieţi tinere în accidente rutiere decât epidemii întregi... Iar apoi hazardul libertăţii nelimitate de sine, afirmarea prost înţeleasă a propriei personalităţi, - a cărei ultimă doctrină şi concluzie de sorginte satanică este sinuciderea. Dar oare de ce îngăduie Dumnezeu toate acestea ?... După umila noastră părere, o face din milă, din dragoste şi din dorinţa de a ne mântui „cu forţa” – de vreme ce de bunăvoie nu dorim nicidecum să-L cunoaştem şi să-I împlinim Legea: „de bunăvoie voi jertfi Ţie, Doamne.” (Psalmi 53, 6); iar El aşteaptă îndelung  întoarcerea păcătosului: căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu !” (Iezechiel 18, 32) Aşa se explică faptul că o ţară creştină cum este România (cu mii de preoţi şi biserici, cu zeci de seminarii şi facultăţi de teologie) are totuşi atâţia tineri distruşi, a căror soartă face doar obiectul calculelor în procente ale sondajelor din mass-media: câţi adolescenţi se droghează, câţi se sinucid, câţi se îmbolnăvesc psihic. Dar ar mai fi de făcut şi un alt fel de sondaj sociologic: în urma atâtor dezastre - câţi copii s-au întors la Dumnezeu ? Câţi tineri se roagă ? Câţi tineri se spovedesc ? Câţi tineri practică rugăciunea Lui Iisus ? Câţi tineri citesc „Psaltirea” ? Câţi doresc să-şi păstreze curăţia fecioriei ? Sau: câţi părinţi îşi educă spiritual copiii ? Câţi părinţi conştientizează binecuvântarea educaţiei lor peste casa copiilor lor ? Şi câţi părinţi îşi distrug copii cu necredinţa lor personală ? Sau câţi părinţi se gândesc că fiii de astăzi sunt părinţii de mâine, - şi că doar prin sănătatea lor spirituală mai poate dăinui neamul acesta creştin... Oare pricepem că pierzând zestrea Duhului Sfânt (prin nelucrarea poruncilor dumnezeieşti şi îndepărtarea de harul celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii) - ne afundăm deja într-un iad temporal pământesc şi că suntem pe calea care duce la muncile cele veşnice mai-înainte vestite de Hristos în Sfintele Scripturi ? „Astăzi de-aţi auzi glasul Domnului – să nu vă învârtoşaţi inimile voastre !” (Psalmul 94, 9) zice proorocul; iar Pavel apostolul rosteşte ferm în epistole: „Nimic necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu !” (cf. Efeseni 5, 5) şi  „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri !” (Luca 13, 3) Însă, cu mângâiere şi cu iubire de oameni, tot  blândul Păstor Iisus Hristos ne spune: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară.” (Ioan 6, 37) Şi privind spre cărturari şi farisei şi spre mulţimile ce-L ascultau, Hristos le-a arătat un prunc, zicând: „De nu vă veţi întoarce şi nu  veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia Lui Dumnezeu !” (Matei 18, 3)
                                                               
 Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Când ne ascultă Dumnezeu - şi când nu ne ascultă?



Motto: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” 
(Marcu 11, 24)

          Sfânta Biserică ne învaţă că există rugăciuni de laudă, rugăciuni de cerere şi rugăciuni de mulţumire. Rugăciunea de căpătâi, cea mai simplă dar şi cea mai importantă, pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi cu propriile Sale cuvinte este rugăciunea „Tatăl nostru”. În cuprinsul ei găsim esenţa trăirii creştine a vieţii pământeşti: să iertăm-pentru ca şi noi să fim iertaţi, să ne ferim de ispită pentru ca să nu fim ispitiţi. Şi tot din rugăciunea aceasta aflăm şi ţelul vieţii creştine: să vină împărăţia Lui Dumnezeu la noi şi toate cele ale noastre să se facă după voia Lui iar între cele de sus şi cele de jos să fie armonie - „precum în cer aşa şi pe pământ” (Matei 6, 10). Această din urmă precizare ne ajută să înţelegem că, dacă noi creştinii nu ne vom strădui să armonizăm legătura cu semenii şi legătura cu Dumnezeu, nu vom putea comunica sau conlucra sufleteşte cu Cerul. Scrie Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca: „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 7, 21). Ceea ce contează însă este faptul că, deşi toată creştinătatea înalţă rugăciuni, totuşi nu ştim câte dintre acestea reuşesc să fie bine-plăcute Lui Dumnezeu. Nu degeaba a spus Hristos: „Nu stiţi ce cereţi !” (Matei 20, 22), altfel zis-nu ştiţi să vă rugaţi ! Sunt destui cei care renunţă la rugăciune, resemnându-se că Dumnezeu oricum nu-i ascultă: „Da, m-am rugat, dar fără rost !” - este expresia cea mai des auzită. Aceasta nu înseamnă altceva decât că gândurile omului se abat spre alte feluri sau moduri de rugăciune: cele de laudă să le facă Biserica (pentru că cele de cerere le fac credincioşii); dar cele de mulţumire trebuie făcute de Biserică şi de credincioşi totodată ! În cuprinsul Sfintei Liturghii mulţumim de fiecare dată pentru toate binefacerile făcute de Dumnezeu nouă. Însă nu vom reuşi niciodată să ştim cât de plăcută este glăsuirea noastră către Dumnezeu.  Trebuie să fim cu toată fiinţa concentraţi sufleteşte pentru a putea deschide bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Spune Profetul David: „Când Te-am strigat m-ai auzit Dumnezeule” (Psalmi 4, 1) - ceea ce înseamnă că trebuie să fii şi să rămâi în legătură de taină cu Dumnezeu,  pentru că rugăciunea nu se împlineşte trâmbiţată în pieţe sau în văzul lumii. Dumnezeu are motiv să Se bucure doar atunci când ne rugăm sincer, smerit şi curat : „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta !” (Psalmi 140, 2) şi, în acelaşi timp, smerenia este ceea ce-L face pe Dumnzeu să-Şi plece ochii către noi: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” (Psalmi 2, 11). Trebuie să ai fiorul sfinţeniei atunci când te rogi, altfel rugăciunea este doar o vorbă deşartă: să nu se facă rugăciunea voastră întru păcat !  Aşa cere Sfânta Scriptură: „Iar când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva...” (Matei 11, 25); „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău.” (Matei 5, 24) Alt motiv este şi acela care cere ca atunci când facem rugăciuni să nu ispitim pe Dumnezeu, să cerem în limita bunului simţ. Începem rugăciunea cu evlavie numai că, pe parcurs reuşim o schimbare dogmatică a sensului rugăciunii: „Doamne, fie voia mea nu facă-se voia Ta !”... Şi atunci Dumnezeu ridică harul de la noi şi ne lasă pe seama minţii noastre. Iar dacă lucrurile nu decurg după voia noastră, atunci  trecem la acţiuni aşa-zis „tipiconale” - individualiste: canoane peste canoane, acatiste peste acatiste, mulţime de rugăciuni şi pravile după mintea celor care uită că Sfânta Scriptură spune: „Ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 8) căci „Nu vei cere păine şi vei primi piatră, sau peşte sau vei primi şarpe” (cf. Matei 7, 8-9). Tot Sfânta Evanghelie mărturiseşte: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să  daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult  Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?” (Matei 7, 11).
Atunci când mergem la biserică şi ne adresăm preotului, obişnuim să cerem în rugăciunile noastre tot felul de dorinţe, citim, catisme,  acatiste,  împlinim tot felul de practici cu lumânări aprinse, cu fitile în candele (tot atâtea soiuri de obiceiuri omeneşti)- în care, de fapt, punem dorinţa voii noastre deasupra voii Lui Dumnezeu. Modelul de urmat îl aflăm doar în smerita cugetare a minţii la propria noastră nimicnicie. Cu câtă frumuseţe sufletească ne relatează Sfânta Evanghelie : „A căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48) ! Iar răspunsul curat al „Celei pline de har” (Luca 1, 28) e pe măsură: „Să-mi fie mie după cuvântul Tău, iată roaba Domnului” (Luca 1, 38).
          Ca o concluzie: atunci când ne rugăm nu trebuie să spunem „multe ca neamurile” (Matei 6, 7) pentru tot ceea ce ne este de folos; un „Doamne miluieşte !” rostit din inimă face mai mult decât toate pravilele noastre de chilie şi decât toate psaltirile cu care pretindem să Îl convingem pe Dumnezeu. Pentru că de aici decurg toate acele dezechilibre din care mulţi pierd legătura cu Biserica sau părăsesc Legea Lui Dumnezeu pe motiv că rugăciunea nu le-a rezolvat problemele. Mai înainte de a face asemenea lucruri meschine poate ar fi bine să ne punem întrebarea : ne-a cerut El vreodată jertfe inutile sau eforturi peste măsură ? -nu, niciodată: „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi .” (Psalmi 50, 18) Iar ca încurajare - de două milenii şi mai bine ne-a lăsat cuvântul care să mângâie toate sufletele chinuite de tristeţe: „Milă voiesc, iar nu jertfă !”(Matei 9, 13). La rândul său, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă (pe lângă îndemnul „ rugaţi-vă neîncetat !” (I Tesaloniceni 5, 17) şi rugăciunea de taină a inimii, - cele „cinci cuvinte cu inima” (I Corinteni 14, 19): „Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”
                                
                                                Părintele Calistrat,
                                                
Mănăstirea Vlădiceni