duminică, 31 iulie 2011

Ocârmuirea între legiuire și canonisire

Motto: „Legea Ta cugetarea mea este.” (Psalmul 118)

            Așa cum este firesc în mersul tuturor lucrurilor, hotarul dintre bine și rău este și va fi întotdeauna conștiinţa. Rostul acestui dat existent în firea noastră nu este altul decât glasul Lui Dumnezeu din noi - și totodată vărguţa divină a pedepsirii pedagogice a omului lăuntric (zidit după Chipul Lui Dumnezeu și pentru asemănarea cu El) – precum spune Sfânta Scriptură: „Să facem om după Chipul și asemanarea Noastră.” (Fac. 1, 26).
            Ceea ce este semnificativ pentru noi este tocmai faptul că, deși această vargă a conștiinţei se află în noi, ea nu lucrează decât atunci când sufletul (sau mintea) se îmbolnăvesc, pentru că, precum „luminătorul trupului este ochiul” (Lc. 11, 34) așa și al sufletului este mintea. Trupul poate ajunge din „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 3, 16), slujitor păcatului – dar numai atunci când este împins la aceasta de puterea inteligibilă și cugetătoare a sufletului, prin nestăpânirea sau pornirea poftelor din firea trupească înzestrată cu capacitatea de a simţi deopotrivă plăcerea – dar și durerea: „omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps. 48, 12). Cu alte cuvinte, păcatul ne întunecă mintea, ne slăbănogește sufletul și ne îmbolnăvește trupul. „Lege a pus și nu o vor trece” (Ps. 148, 6) spune Psalmistul, arătând că, deși există legiuiri omenești (care pot fi calcate și stricate) există însă și legiuiri divine, care rămân veșnic: „din veac și până în veac ești Tu” (Ps. 89, 2). Cele care pot fi călcate sunt „lucruri făcute de mâini omenești” (Ps. 113, 12) deci sunt legi pământești care nu aduc desăvârșirea sau izbăvirea, ci au doar un caracter moral și social. Numai că timpul, veacurile și istoria le distorsionează înţelesul și le pervertesc sensul, devenind simple rânduieli nefolositoare; așa a ajuns și poporul lui Israel în vremea Vechiului Legământ: „vremea este să lucreze Domnul că oamenii au stricat legea Ta” (Ps. 118, 126); tocmai de aceea, Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, a spus limpede: „să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Adică este clar faptul că lumina și întunericul, binele și răul, nu au nici un amestec, rămân fiecare în parte distincte și separate cu sensul și felul lucrării lor: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mt. 4, 16) – adică izbăvirea în Hristos prin Jertfa Crucii și prin Înviere.
            „Canonisirea” este un termen nu întotdeauna interpretat corect prin prisma a ceea ce ar trebui să reprezinte de fapt. Canonisirea se referă tocmai la calea sau modul prin care sau în care Dumnezeu alege să împace cerul cu pământul și pe om cu Ziditorul Său. Spre pildă stă, soluţia divină de dezlegare și iertare a unui om păcătos, asemeni celorlalţi, dar cu inima curată, cinstit sufletește și dornic de mântuire și de curăţire a propriei vieţi ticăloșite prin păcat: „astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia” (Lc. 19, 9). Iată totodată și canonisirea izvorâtă din dorinţa sinceră cu Dumnezeu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). Nu întâmplător, cu același prilej, Mântuitorul rostește cuvinte dumnezeiești, încurajatoare pentru toţi cei ce caută îndreptarea: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. (...) că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă.” (Mt. 9, 12-13). Cu alte cuvinte, canonisirea începe din însăși inima omului care se pocăiește: „Dar, venindu-şi în sine, a zis: (...) Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău !” (Lc. 15, 17-19) Tot așa stau lucrurile și în viaţa creștină, în viaţa duhovnicească a fiecărui om, cu îndreptarea prin pocăinţă. Nu de la duhovnici începe pocăinţa, ci din casa inimii omului care dorește cu adevărat să-L caute și să-L găsească pe Dumnezeul Cel Viu și adevărat: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt. 16, 24). Adică: oprim păcatul, ne pare rău că am gresit, ne îndreptăm și îl înlocuim cu fapta bună – aceasta este prima treaptă in urcușul duhovnicesc numită de Sfinţii Părinţi „făptuirea morală”. După aceea, curăţiţi la inimă și cu mintea limpede o luăm pe calea Lui Hristos, Biserica unde începe etapa a doua de pocăinţă, numită „odihna duhovnicească”; adică: mărturisirea păcatelor în Taina Spovedaniei, primirea canonului, făgăduinţa de a nu mai greși (punerea începutului bun) și, în cele din urmă, epicleza iertării – cuvenita dezlegare a păcatelor despre care Regele David spune: „stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Ps. 50, 8) Iar finalul înălţării la Dumnezeu înseamnă de fapt curăţirea trupului, care duce la curăţirea sufletului și la curăţirea minţii, astfel devenind din oameni trupești, oameni duhovnicești, temple sau biserici vii in care sălășluiește Însuși Dumnezeu. Canonisirea înţeleasă ca oprire de la cele sfinte sau de la împărtășirea euharistică nu reprezintă altceva decât răgazul de reflectie asupra legăturii dintre minte și trup – cât de necesar este Dumnezeu în viaţa omului. Dacă ne străduim să nu mai păcătuim, aceasta înseamnă că într-adevăr Îl dorim pe Dumnezeu, iar scurtimea sau lungimea acestui răstimp de penitenţă ţine starea de pocăinţă. Dacă însă ne întoarcem la păcat – inseamnă că prezenţa Lui Dumnezeu nu contează în viaţa noastră, conștiinţa adoarme iar omul ajunge să se asemene dobitoacelor (care nu au nici raţiune, nici discernământ).
            Așadar, nu frica de canonisire sau de legiuire trebuie să ne stăpânească, ci trebuie să ne temem de mânia Lui Dumnezeu și de puterea îndelung-răbdării Lui cu care ne așteaptă: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi ? Că la Tine este milostivirea.” (Ps. 129, 3-4) Să căutăm deci să fim bine-plăcuţi Lui Dumnezeu prin vieţuire în curăţie și în dreptate ca să putem primi răsplata veșnică – „Bine, slugă bună şi credincioasă (...) intră întru bucuria domnului tău.” (Mt. 25, 21 ). Iar ca răsplată - David spune: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Ps. 115, 3-4) Așa cum stă scris de altfel și la „Apocalipsă”: „Amin ! Vino Doamne Iisuse !” (Apoc. 22, 20)

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)

miercuri, 20 iulie 2011

În tot pământul a ieșit vestirea lui și la marginile lumii cuvintele lui !

   
Părintele Arsenie Papacioc (1914 - 2011)
        Asemeni marilor prooroci din Sfânta Scriptură, care având ucenici le lăsau îndoit har apoi plecau spre Împărăţia Lui Dumnezeu, și părintele Arsenie a fost chemat la Cer, asemeni lui Ilie, dar nu în car de foc ci pe aripi de înger, în ajunul sărbătorii marelui profet care fiind om al duhului și al focului a tăiat cu sabia cuvintele necredinţei în Dumnezeu. După faptele proorocului, în același duh de râvnă pentru Adevăr,  părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc a fost singurul mărturisitor al dreptei credinţe - asemenea creștinilor din primele veacuri - prin celebra scriere de mărturisire a adevărului de credinţă ortodoxă „Singur Ortodoxia”.
La vârsta de 96 de ani, smeritul duhovnic a îmbrăţișat picioarele Lui Dumnezeu la Tronul Sfintei Treimi după o lungă și anevoioasă suferinţă fizică care venea din povara bătrâneţilor dar care radia întotdeauna o credinţă tânără, o voinţă bărbătească desăvârșită și un cuvânt bun în orice timp și în orice vreme pentru orice suflet întristat. Asemenea apostolului Pavel, primind totul ca pe jertfă, duhovnicul Arsenie a arătat prin faptă și adevăr că nu el, ci Hristos trăiește în el și tot asemenea marelui apostol, într-o răbdare desăvârșită, nu s-a plâns niciodată de suferinţele trupului sau povara bătrâneţii, ci dictonul nevoinţei părintelui a fost: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. 6, 14)
Uneori binecuvântând, alteori sfătuind, uneori privind senin, alteori zâmbind, duhovnicul Arsenie a învins gnosticismul mileniului al treilea cu aceeași dârzenie cu care în anii tinereţii a învins minciuna hidrei comuniste. Lagărele, închisoarea, suferinţa și tortura le-a privit mereu ca pe o școală a rugăciunii zicând: „În pușcărie am învăţat să mă rog și să-L cunosc pe Dumnezeu.”
       În  prima jumătate a veacului al XX-lea, Arsenie Papacioc duhovnicul a avut fericirea să aibă educaţia unei familii cu coloană vertebrală incontestabilă de la care a învăţat sa înfrunte orice necaz și primejdie cu răbdare și seninătate. Caracterul ferm, iscusinţa minţii, priceperea și meșteșugul deprins prin școala vieţii au făcut din el un Petru care permanent s-a ţinut de poala Mântuitorului și să strige: „Doamne, ajută credinţei mele să pot rezista până la sfârșit !”
Filonul duhovnicesc care a străbătut veacul al douăzecilea  fost marcat de trei mari personalităţi duhovnicești: Arsenie Boca în Ardeal, Cleopa Ilie în Moldova și gruparea Rugul Aprins în Muntenia, la București. Alexandru Mironescu, Sandu Daniil Tudor, Ioan Culighin, Benedict Ghiuș, Dumitru Stăniloae, Dometie Manolache, Vasile Voiculescu, Nechifor Crainic, Constantin Noica, Petroniu Tănase sunt numai câteva figuri emblematice la umbra cărora smeritul și marele duhovnic Arsenie a crescut ca un stejar falnic pregătit pentru înfruntarea marilor furtuni din perioada comunistă. În tinereţe simpatizant al mișcării creștine condusă de Zelea Codreanu, aceste împrejurări au făcut ca duhovnicul Arsenie să treacă prin școlile de reeducare ale temniţelor comuniste, alături de marele cărturar Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania, ieșind biruitori din aceste încercări crunte și exclamând cu apostolul: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte !” (Filip. 4, 13) Lucrul acesta a făcut ca până la sfârșitul vieţii, acești oameni să păstreze linia spirituală a înaintașilor lor, pregătind Romania pentru noaptea întunecată a comunismului ateu.  Sub îndrumarea spirituală a lui Sofian Boghiu, a părintelui Cleopa și a părintelui Petroniu Tănase, părintele Arsenie va rămâne un reper pentru ortodoxia românească prin verticalitatea exprimării și învăţăturii dreptei credinţe. Dacă Pilat a spus despre Hristos: „Iată Omul !” (In. 19, 5), contemporanii parintelui Arsenie au scris: „Iată duhovnicul !”
Volumele  intitulate „Convorbiri duhovnicești” ale părintelui Ioanichie Bălan cuprind, în două părţi diferite, mai întâi imaginea autobiografică a marelui duhovnic, și o a doua parte, care mai târziu s-a separat în seriile literare „Ne vorbește părintele Arsenie”, alături de „Ne vorbește părintele Cleopa”, și la fel cu părintele Paisie și nu în ultimul rând, părintele Sofian Boghiu. Această colecţie de cărţi de învăţătură cuprinde o parte din tezaurul învătăturilor duhovnicului Arsenie, autentice și folositoare pentru toate problemele vremilor de astăzi și care, prin puterea și esenţa lor, l-au așezat în catalogul marilor duhovnici.
Ţinând cont de cuvântul Apostolului Pavel: „Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire.” (I Cor. 15, 41), Biserica îl poate așeza pe bolta frescelor monahale românești printre stelele strălucitoare de învăţătură bisericească românească. Rugăciunea Lui Iisus, pustia, experienţele ascetice și duhovnicești din vremurile tulburi ale pribegiei - alături de părintele Cleopa și alţi mari duhovnici - au făcut din Arsenie Papacioc un reper incontestabil și nezdruncinat.
Astăzi, la ceas de taină ceresc, Fiul a cerut Tatălui să dezlege pământului ceea ce i se cuvine, adică trupul morţii și să cheme spre cereștile locașuri, a Cerului plămadă, omul slavei, duhovnicul Arsenie. Sufletul lui încărcat de fapte bune și nevoinţe, purtat de îngeri pe căile tainice ale Împărăţiei Celei fără de stricăciune, în drumul spre Tronul Sfintei Treimi, cu îngăduinţa Duhului Sfânt Care l-a călăuzit și l-a umbrit în toată viaţa sa, îl vor face să devină un rugător pentru semenii săi de pe pământ și în același timp, o floare duhovnicească a Raiului creștinătăţii Lui Dumnezeu.
Astăzi, Sfântul Pahomie cel Mare, întemeietorul monahismului, care a primit rânduiala călugăreasca de la îngeri, va primi prin sufletului parintelui Arsenie, răspunsul la ceea ce-L întreba pe Dumnezeu acum 1700 de ani: „Doamne, ce vor face monahii veacurilor de pe urmă ?” , primind mult așteptatul răspuns: „Nu vor face nimic din cele ce aţi făcut voi, ei vor fi supuși unor ispite și încercări groaznice cum nu s-au mai văzut vreodată, dar dacă vor răbda până la sfârșit, se vor mântui.”
Astăzi, Sfântul Paisie Velicovsky, Sfântul Vasile de Poiana Mărului, Sfântul Gheorghe de la Cernica vor primi cu bucurie rodul ostenelilor lăsat pentru posteritate atunci când au trecut prin Tările Române, practicând isihasmul în Munţii și peșterile ţinuturilor românești.
Părintele Arsenie este lumânarea de Înviere a acestui neam, care își termină feștila și ceara pământească iar lumina ei, la asfinţitul vieţii sale se aprinde veșnic în cer pentru toate veacurile „devenind din străin și locuitor vremelnic, împreună cetăţean cu sfinţii și casnic al Lui Dumnezeu.” (Ef. 2, 19)
Vărsatul lacrimilor, scâncelile pietiste și imaturitatea spirituală de a plânge un mare duhovnic pot dovedi pe deplin că încă nu ne-am făcut ucenicii lui. Psalmistul David spune întru Duhul Sfânt: „Doreşte şi se sfârşeşte sufletul meu după curţile Domnului; inima mea şi trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul cel viu. (...) Că mai bună este o zi în curţile Tale decât mii. Ales-am a fi lepădat în casa Lui Dumnezeu, mai bine, decât a locui în locaşurile păcătoşilor.” (Psalmi 83, 11)
 Întrebat odată părintele Arsenie dacă a avut experienţe directe cu Dumnezeu, a destăinuit: „Eram în pușcărie închis în zarca la întuneric, deznădăjduit oarecum de încercările vieţii și resemnat că voi muri. Întins pe spate în umezeala rece a pardoselii pușcăriei, o mână m-a atins pe spate în acel întuneric în care nici măcar punctele cardinale nu le puteai distinge; o mâna m-a atins și mi-a zis: «Arsenie, scoală ! Încă nu ai terminat osteneala ta !». Mi-am dat seama în clipa aceea că fost îngerul Lui Dumnezeu trimis să mă salveze și să-mi dea nădejde. În clipa aceeea mi-am adus aminte de o văduvă săracă căreia îi făceam milostenie si de câte ori primea ceva, mereu îmi spunea: «Să fie Dumnezeu cu tine încotro te-oi întoarce, cu și fără voia ta.» Săraca..., parcă îmi proorocea, fără să-mi dau seama,  prin ceea ce aveam să trec. De atunci am simţit tot timpul mâna Lui Dumnezeu cu mine, timp de aproape șase ani, cât am fost vieţuitorul temniţelor comuniste.” Mai spunea unora zâmbitor: „Frate, azi nu am cu ce să te ajut dar din respect și dragoste îţi întind o mână caldă.”
Aceasta este, în câteva cuvinte, imaginea duhovnicească a ceea ce a fost și va ramane, Arsenie Papacioc pentru neamul românesc.
Veșnica lui pomenire !
Doamne, pentru rugăciunile părintelui Arsenie duhovnicul, miluiește-ne și pe noi pacatoși !

            Părintele Calistrat, Măn. Vlădiceni (Iași)
20 iulie 2011






duminică, 17 iulie 2011

Rugăciunea, pravila, canonul şi lucrarea minţii


Motto: „Neîncetat vă rugaţi !” (I Tesaloniceni 5, 17) „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită ! (Matei 26, 41) „Diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Petru 5, 8)

Cuvintele care definesc constant practica vieţii ascetice duhovniceşti (fie laică, fie monastică) sunt: „rugăciune”, „canon” şi „pravilă”. Uneori apar anumite confuzii între ele; acestea provin din modul greşit al multora dintre noi de a înţelege scopul şi rolul lor. În general, rugăciunea este actul sacru prin care vorbim cu Dumnezeu, dialogul de taină cu Sfânta Treime, legătura dintre cer şi pământ;  în acelaşi timp, rugăciunea este puntea Duhului Sfânt între inima omului şi Dumnezeu. Fiind lucrare duhovnicească, rugăciunea are legătură directă cu partea cuvântătoare a sufletului omenesc: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Psalm 33, 1); are legătură şi cu mintea fiindcă o antrenează în chemarea Numelui Lui Iisus şi Îl odihneşte gânditor ca pe un tron în omul nostru lăuntric sufletesc: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Psalm 103, 5). Adică, mintea adâncită în lucrarea rugăciunii devine ca o făclie care luminează în lăuntrul sufletului nostru: luminătorul sufletului este mintea precum al trupului este ochiul. Totodată, în rugăciune antrenăm partea irascibilă (mânioasă) a inimii, care se transpune într-o stare de bunătate încât, la un moment dat, străpungerea inimii prin zdrobire şi smerenie o face pe aceasta locaş al minţii: „Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne ! Doamne, auzi glasul meu !” (Psalm 129, 1); şi iarăşi: „răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Psalm 37, 8). În această parte mânioasă ni se învârtoşează inima la rugăciune, provocând starea de împietrire a inimii - de aceea găsim scris în Sfânta Scriptură: „Jertfa Lui Dumnezeu: inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Psalm 50, 18). Tot la inimă se referă şi Mântuitorul atunci când spune: „Învăţaţi-vă de la Mine  căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Ca sediu al acestei lucrări lăuntrice, inima este centrul care dă comanda ultimă şi care face calitatea rugăciunii. Niciodată adevărata rugăciune nu va putea fi un program impus din afară, nu se poate pune accentul pe tehnica exterioară fără să se piardă esenţa, nu putem face din rugăciune o simplă inginerie a minţii. Tehnicile orientale (ca şi ale altor religii) nu pot fi puse nici în antiteză nici în analogie cu rugăciunea duhovnicească; este mult prea evident (în special din „Vieţile Sfinţilor”) că lucrarea Duhului Sfânt nu are nimic comun propriu-zis cu tehnica. Nu se va pogorî niciodată Duhul Sfânt în rugăciune prin intermediul tehnicii exterioare de săvârşire a ei; nu Se lasă impresionat Dumnezeu nici de manifestări aspre, nici de cine ştie ce nevoinţe grozave ! Aşa precum Pământul era acoperit de ape iar Duhul Lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor – tot aşa Duhul Sfânt pluteşte în jurul rugătorului căutându-i inima ca pe un cuib în care să Îşi afle sălaş; precum cloşca îngrijeşte şi încălzeşte ouăle, tot aşa cuvintele rugăciunii trebuie să-L apropie pe Duhul Sfânt de inima omului - atât de frumoase şi calde, atât de simple şi smerite, atât de înalte în trăire şi rostire trebuie să fie cuvintele rugăciunilor noastre către Domnul: „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Psalm 118, 103). Această stare copleşitoare a inimii este taina întregii puteri a rugăciunii: „Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Matei 5, 8). Vederea mistică a Lui Dumnezeu înseamnă de fapt coborârea Lui Dumnezeu în inima nevoitorului. Nu poţi agonisi darul înainte-vederii, nu poţi ajunge la extaz, uimire sau răpire până când nu Îl aşezi pe Hristos în inima ta !
Nu are cum  mintea sa-L recunoască în văzduhul inimii până nu-L vede cu ochii Duhului. A începe să vorbeşti aşa, pur şi simplu, cumva abstract despre Dumnezeu - este un  snobism: cum să descrii frumuseţea şi dulceaţa a ceea ce tu însuţi nu vezi şi nici nu simţi ?! A-L vedea pe Dumnezeu în minte şi a-L simţi în inimă este o stare harică, de dincolo de limitele firii omeneşti, este o stare a duhului lăuntric. Scrierile „Filocaliei” (ca şi Părinţii „Patericelor” de pretutindeni) tâlcuiesc (fără urmă de infatuare) toate aceste excepţionale stări duhovniceşti -  care celor cu mintea nepricepută şi zăbavnică le pot părea „basme” şi „năluciri”; de altfel, s-au şi întreprins de-a lungul timpului tot felul de încercări de explicare „ştiinţifică” a fenomenului viziunilor sau vedeniilor ca pe nişte stări halucinatorii provocate de înfometarea îndelungată prin postul excesiv al asceţilor (care ajungeau astfel la un fel de „beţie a minţii” - atât a priceput ştiinţa modernă a psihanalizei despre stările mistice !...)
Rugăciunea rămâne împărăteasa nepreţuită de deasupra tuturor faptelor celor bune. Nimic nu este mai înalt decât starea de rugăciune în care sufletul vorbeşte cu Dumnezeu şi se reculege în cuvinte dumnezeieşti: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Psalm 118, 147). Pentru toţi cei cu inima bună, curată şi  blândă, Dumnezeu are daruri alese şi binecuvântări neştiute, peste măsura priceperii minţii omeneşti. Psalmistul David spune: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel celor drepţi la inimă !” (Psalm 72, 1). Dreptatea dumnezeiască a inimii noastre ne împinge spre frica sfântă, spre teama spirituală de a nu-L supăra pe Dumnezeu; firea mânioasă însăşi împinge spre cugetare şi părere de rău: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi !” (Psalm 4, 4). Căinţa, trezvia, luarea aminte şi paza minţii sunt părţi din lucrarea noastră lăuntrică, lucrare care nu se dobândeşte într-o singură zi sau în timp scurt. Măiestria înaintării în rugăciunea plină de dulceaţă duhovnicească vine doar prin eliberarea sufletului de patimi şi de dorinţe trupeşti, de pofte şi neînfrânări: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12); „mulţi sunt cei ce se luptă cu noi din înălţime !” (Psalm 55, 2). La fiecare Slujbă de seară auzim cântându-se ruga Psalmistului: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău, Doamne !” (Psalm 141, 7). Această instruire mistică în treptele mai înalte ale  calităţii rugăciunii se face prin rânduiala zilnică a pravilei de chilie şi a canonului de metanii şi închinăciuni. Acest regulament personal al pravilei şi canonului diferă de la creştin la creştin, de la nevoitor la nevoitor şi se prescrie după măsura fiecărui duhovnic sau povăţuitor în parte. Cu cât instruirea în arta rugăciunii este mai exigentă şi mai promptă, cu atât rezultatele vor fi mai performante. Nu are rost să ne raportăm la numărul de foi, de psalmi, de acatiste sau de catisme citite zilnic - ci la calitatea lor spirituală. Balastul spiritual îi trage pe credincioşi (deopotrivă în obşte ca şi individual) în „josul” acestei vieţi, iar nu în „susul” ei. „Normele” de lucru sunt pentru lumea materială; în rugăciune suntem chemaţi să trăim şi să gustăm duhovniceşte o altă lume, spirituală, nu chiar palpabilă dar simţită; aşadar este nevoie de  dezvoltarea simţului dumnezeiesc, - vibraţia inimii, trezvia minţii, atenţia neslăbită în rugăciune. Poate că toată lumea se roagă - dar nu toată lumea este şi ascultată de Dumnezeu. Cerul este străbătut doar de acele rugăciuni izvorâte din sufletele care au Lumina Duhului. Spune Sfânta Scriptură: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult !” (Matei 6, 23). Să nu ne amăgim deci prin cantitate şi prin număr. Dumnezeu cere luarea aminte: „fărădelegea mea o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea !” (Psalm 50, 4). Câtă frumuseţe spirituală se cuprinde în a te vedea şi a te cunoaşte pe tine însuţi ca fiind nevrednic înaintea Lui Dumnezeu ! E adevărat - e greu să accepţi despre tine însuţi că eşti păcătos; dar este mult mai greu să te crezi sfânt - şi să nu fii ! Aceasta este cea mai grea pierdere duhovnicească a nevoitorului - autosuficienţa sau părerea de sine - care duce la pierderea căii adevărate şi la cumplite înşelări diavoleşti; sunt pline „Patericele” de asemenea pilde ! Spune Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Corinteni 10, 12).
Nu-i greu a cădea în păcat; acest lucru e foarte simplu; mai greu este să-ţi vezi căderea, să accepţi faptul că într-adevăr persişti în cădere. De aceea singurul răspuns al Lui Dumnezeu către Adam cel căzut şi ascuns în Grădina Raiului (şi care se credea deja ajuns dumnezeu prin propriile sale puteri, fără harul Duhului Sfânt) a fost strigătul îndurerat: „Adame, unde eşti ?...” (Facerea 3, 9). Ecoul acestui strigăt al Părintelui Luminilor răzbate prin mileniile istoriei lumii până la inima şi conştiinţa fiecăruia dintre noi: cum stăm, cum ne aflăm, cum ne mişcăm spiritual înaintea Domnului Dumnezeu prin rugăciunea noastră personală - de-a dreapta sau de-a stânga Lui ? „Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înainte Ta !” (Psalm 140, 2)

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni (Iași)

sâmbătă, 9 iulie 2011

Suferinţa - maica adevăratei iubiri


Motto: „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui” (Matei 10, 22) „Când se lupta cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat dupa regulile jocului.” ( II Timotei 2, 5)

          În creştinism (în general) şi în Ortodoxie (în special), cu privire la mântuire se vorbeşte mai ales despre necesitatea dobândirii a două realităţi întemeietoare ale vieţii duhovniceşti - „virtutea şi jertfa”. Acestea două sunt esenţiale pentru desăvârşirea oricărei lucrări spirituale, cât de înaltă ar fi ea. În Sfânta Scriptură întâlnim un cuvânt de maximă însemnătate pentru deosebirea făptuirilor duhovniceşti: „Dupa roadele lor îi veţi cunoaste. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini ? Așa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.” (Matei 7, 16-17). Poate de aceea în toată istoria biblică a Vechiului Legământ nu vom găsi decât un singur Moise care a ştiut să străbată cerul cu rugăciunea până la a vorbi cu Dumnezeu faţă către faţă şi a lua din mâna Domnului Tablele Legii; de ce n-au făcut aceasta şi oricare altul dintre prooroci sau dintre cei aleşi ai Legii Vechi ?
Dacă vom cerceta în profunzime rugăciunea omului Lui Dumnezeu, Moise, cel numit şi „chip al blândeţii”, nu vom afla vorbe goale, lălăieli lăutăreşti sau închipuiri de sine, înălţări de minte ori pietisme lacrimogene; esenţa iubirii care umplea inima proorocului era tocmai durerea care i-a străbătut adâncul fiinţei şi care l-a făcut să-L roage pe Cel Atotputernic ca, de va hotărâ să-și piardă poporul, atunci să-l osândească şi pe el: „Rogu-mă acum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, sterge-mă și pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris !” (Ieşire 32, 32) - iată iubire dusă până la suprem, nu vorbe goale ! De altfel, acelaşi sens al iubirii se regăseşte în dragostea Lui Dumnezeu Tatăl „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16) – aşadar jertfa totală reflectată în iubirea pentru oameni.
         Cine ar putea  oare exprima în cuvinte durerea pe care a simţit-o Dumnezeu (sau să descrie în sens spiritual suferinţa Creatorului) la căderea lui Adam - şi prin acesta la pervertirea întregii zidiri ?!... Oare ce să-L fi determinat pe Dumnezeu totuşi să răscumpere omul căzut prin Întruparea Logosului Divin, Iisus Hristos, Fiul Omului - şi prin jertfa Acestuia pe Cruce şi prin Învierea Lui din morţi ? „Aceasta îţi va zdrobi capul !” (Facere 3, 15)
Ce L-a făcut pe Iisus Hristos, confruntat permanent cu un popor de răzvrătiţi şi îndărătnici certaţi cu Legea (cu Tora şi cu toate învăţăturile Pentateuhului) să pronunţe cuvinte de neînţeles într-o asemenea situaţie: „Eu am venit ca lumea să aibă viaţă - şi din belşug să o aibă !” (Ioan 10,10) şi „Păstorul Cel Bun îşi pune sufletul pentru oile Sale !” (Ioan 10,11) arătând prin aceasta jertfa totală din iubire. Modelul acesta de jertfă deplină adusă din simplitatea sufletului şi curăţia inimii se regăseşte şi în persoana Patriarhului Avraam care pe  singurul său fiu cel dobândit la bătrâneţe prin dar dumnezeiesc l-a suit pe asin cu lemnele împreună şi a urcat fără şovăire pe Muntele Moria pentru a-l aduce jertfă Lui Dumnezeu - făcându-L pe Acesta să exclame: „Să nu-ţi ridici mâna asupra copilului, nici să-i faci vreun rău, căci acum cunosc că te temi de Dumnezeu şi pentru Mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău" (Facere 22, 12). Oare ce părinte ar mai fi în stare să-şi sacrifice pruncul pentru Dumnezeu, pruncul în ochii căruia părinţii văd tot ceea ce ei înşişi nu au realizat în timpul vieţii, sperând că urmaşii lor vor rezolva şi dezlega neîmplinirile lor trecute !...Numai că nu e deloc aşa: comoditatea, lenea, desfrâul, libertinajul, laxitatea morală exagerată - toate amestecate cu o necredinţă de fond şi de fapt - fac din societatea de consum a vremii noastre o masă umană amorfă, lipsită de limite şi fără scrupule, o adunătură de indivizi egocentrici, încrezuţi, autosuficienţi, siguri de propria „măreţie” şi „valoare” şi incontestabili în propria ideologie. Nu degeaba Hristos ne-a atras atenţia: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (Ioan 14, 6); iar vorba bătrânească spune: „Taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”
           Unde oare am putea găsi adevărata iubire desăvârşită prin durere şi suferinţă atroce decât pe Golgota, la picioarele Crucii, acolo unde unii băteau şi schingiuiau cu cruzime pe Cel fără de păcat şi fără de vină, pe Fiul Lui Dumnezeu Însuşi, smerit şi deşertat de slava Sa dumnezeiească, pogorât până la puterea noastră mică şi neputincioasă de a pricepe ! Iar cu cât omenirea hulea şi lovea mai criminal în Dumnezeu („Huu ! Cel care dărâmi templul şi în trei zile îl zidești mântuieşte-Te pe Tine Însuţi, coborându-Te de pe cruce !” (Marcu 15, 29-30) - cu atât răspunsul Lui aducea sens şi realitate Scripturilor din adâncul tainelor dumnezeieşti: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac.” (Luca 23, 34) Câtă diferenţă se vădeşte între fineţea lucrării Creatorului şi grosolănia mentalităţii umane, a atâtor creştini subţiri până la irascibilitate,  gata să se simtă jignţi la orice gest părelnic interpretat prin prisma părerii de sine, gata să împroaşte cu fraze mediocre necugetate, fără vlagă şi fără sevă, de genul „uite, câtă incredere am avut, câte sentimente am investit, cu câtă atenţie m-am implicat ca să ajut - şi iată, câtă dezamăgire !” Auzim astfel de replici pretutindeni - în societate, la locul de muncă, între prieteni chiar şi în familie. Ni se pare că s-a răsturnat cerul când cineva ne minte ori îşi calcă cuvântul, promisiunea sau făgăduinţa; e cât se poate de firesc să săvârşeşti astfel de lucruri (care par perfect normale) când nu ai pe Dumnezeu, când dragostea ta este doar din interes personal ori pentru propriul beneficiu, neavând nici temelie nici ţintă duhovnicească, când eşti prieten sau colaborator cu altul doar dacă ai interes şi foloase. De aceea zice Iisus Mântuitorul: „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea ?” (Matei 5, 46) şi „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44) - cea mai grea şi cea mai înaltă poruncă. Spun Sfinţii Părinţi: „Cine te laudă nu te iubeşte; cine te jigneşte sau te vorbeşte de rău - acela te iubeşte, pentru că te întăreşte în virtutea răbdării” (Filocalia). Ce altceva a putut face din Sfântul şi Dreptul Iov un monument universal de răbdare şi smerenie decât dragostea curată pentru Dumnezeu şi credinţa dreaptă faţă de El care a nesocotit cu totul pierderile şi suferinţele, lepra şi groapa de gunoi ?! „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ !” (Iov 1, 21) - iată credinţă fără interes ! „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21) - iată dragoste neclintită iar nu şovăieli şi smiorcăieli de genul „dacă sunt credincios şi mă rog de ce am încercări şi ispite ?”. Ne sclifosim ca pruncii fără jucării, uitând cuvântul apostolic: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte" (Evrei 12, 6) şi cuvântul profetic: „Toiagul Tău şi varga Ta m-au mângâiat” (Psalm 22, 5); altfel spus „aurul se curăţă prin foc iar omul prin ispite”.
          Iată într-adevăr o temă de gândire pentru conştiinţa noastră (astăzi adormită): mai avem noi oare măsura dragostei Lui Hristos şi a Sfinţilor Săi, ca să ne punem viaţa şi sufletul pentru aproapele nostru şi pentru mântuirea lui ? Oare mai suntem noi receptivi la suferinţele celor care ne imploră ajutorul ?... Nu degeaba: doar picăturile de sânge jertfite pentru Hristos  şi pentru aproapele nostru vor fi cu adevărat nestematele din cununa mântuirii - indiferent că suntem laici, monahi, mireni sau clerici.
                           Părintele Calistrat, Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi