miercuri, 28 septembrie 2011

Pocăinţă şi îndreptare


              Încă de la început trebuie să remarcăm, din păcate, uşurătatea cu care folosim de obicei cuvântul „pocăinţă”; aceasta denotă faptul că nu este înţeles cum se cuvine, deci nici aprofundat prin trăire aşa cum ar trebui, - pentru că de fapt acest cuvânt cuprinde în sine cheia întâlnirii cu Dumnezeu. Când auzim spunându-se despre cineva că „s-a pocăit” sau că „prin pocăinţă a dobândit mântuirea”, - înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât că a fost iertat de Dumnezeu.
         Pocăinţa este acea stare de a fi în care omul se regăseşte pe sine, redobândindu-şi  adevărata valoare spirituală  sufletească. Pilde de pocăinţă în toată puterea cuvântului regăsim presărate peste tot în mulţimea de „Paterice” precum şi în „Vieţile Sfinţilor”, din care putem descoperi faptul că rădăcina acestei stări este legată de dialogul tainic dintre sufletul omului şi Duhul Lui Dumnezeu ascuns în lacrimă şi în tăcere; tocmai de aceea primul semn al îndreptării omului îl dă curgerea „lacrimilor de pocăinţă” care uşurează conştiinţa, liniştesc  sufletul şi spală păcatele. De altfel, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Ioan Scărarul și întreaga tradiţie filocalică accentuează faptul că liniștea de nezdruncinat și netulburat a fiinţei umane apare după primirea de către Dumnezeu a pocăinţei noastre celei adevărate. Pentru a putea percepe starea de păcătoşenie trebuie înţeles cât de adânc îşi înfige păcatul rădăcinile în sufletul nostru.
      Păcatul sau „jugul sufletului” (numit astfel pentru că aruncă  lanţuri grele asupra sufletului pe  care îl încătuşează prin patimi) reprezintă acea cădere la mare adâncime care rezultă în distrugere spirituală şi despărţire de Dumnezeu. Când ai plecat de la Dumnezeu ai pierdut Duhul Sfânt. Iar odată părăsit  sau lepădat de Dumnezeu devii un om ca şi inexistent, nu mai ai cale, sens şi rost în viaţă. În acest sens regăsim în Sfânta Scriptură cuvânt întrebarea: „Ce va da omul în schimb pentru sufletul său ? Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?” (Matei 16, 26); altfel spus, chiar dacă ai câştiga toată lumea dar sufletul l-ai pierde, de fapt nimic n-ai câştigat. Aceasta pentru că păcatul (nimic altceva decât lucrarea, sub inspiraţie demonică, a faptelor scoase - prin „porunca iubirii” – în afara Legii) se înrădăcinează în om precum rădăcinile unei plante se înfig adânc în pământ.
        În multe din scrierile sale, Sfântul Nicodim Aghioritul se referă la cele 12 trepte sau etape ale păcătuirii, pe care omul, în cursul acestui adevărat  „război nevăzut” pe care diavolul îl ridică pentru a-l subjuga pe veci, le parcurge nu silit sau forţat prin vreo constrângere oarecare ci din propia sa liberă voire. Spune în Psalmii lui David: „Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmi 50, 12); şi iarăşi „Duhul Tău bun să mă povăţuiască... ” (Psalmi 142, 10). Aici este primul semn că omul nu doreşte îndepărtarea sa de la calea cea dreaptă a Adevărului Dumnezeiesc. După cum cel dintâi semn al încolţirii păcatului în om este săvârşirea faptei bune la vedere, din mândrie – adică pentru slava omenească de a fi lăudat de alţii.
         În treaptele a doua, a treia şi a patra ale păcatului, omul trece prin dorinţa de a-şi imagina păcatul, de a se îndulci de el prin închipuire, de a-i da formă şi motivaţie şi în final, pentru a afla prilejul de a păcătui. Acesta este prima formă de păcătuire, în care păcătosul se străduieşte cu orice preţ să-şi îndeplinească dorinţa păcătoasă din minte.
          În treaptele a cincea, a şasea şi a şaptea ale păcătuirii, omul deja a săvârşit păcatul cu fapta şi-a văzut pofta împlinită, iar  păcătuind, îşi adoarme conştiinţa, se obişnuieşte cu păcatul, crezându-l o necesitate a firii, o stare de normalitate, un lucru firesc.
          În treaptele a opta şi a noua, păcătosul a început să se lupte în fire cu păcatul care se transformă în obişnuinţă – o „ a doua natură” numită „luptă în fire cu păcatul” iar în cele din urmă - patima: această stare a facut din om rob. Şi iarăşi Sfânta Scriptură spune: „adevărul vă va face liberi” (Ioan 8,32 ) iar păcatul te face rob - (Ioan 8, 34).
    În treaptele a zecea, a unsprezecea şi a douăsprezecea, bietul om ajunge la nemulţumirea de sine. Începe să-l urmărească deznădejdea şi în loc de pocăinţă păcătosul nu mai luptă cu viaţa, cu neputinţele, cu păcatele, ci distrus sufleteşte, ajunge la deznădejde, calea şi plasa diavolului în care se adună toate sufletele care nu au vrut să-L cunoască pe Dumnezeu. Ajunşi în această stare oamenii devin slugile diavolului pentru că aici începe urgia sufletească;  în loc să alerge la Dumnezeu, la rugăciune, la pocăinţă, la îndreptare, ei decad pe ultima treaptă a păcatului - sinuciderea. Abia acum satana se simte cel mai mulţumit pentru că sufletele câştigate prin sinucidere nu mai pot fi răscumpărate de Biserică prin Slujbele ei, şi de aceea astfel de suflete rămân pe veci ale diavolului.
        Din păcate, în ultima vreme, datorită înmulţirii greutăţilor şi necazurilor, tot mai mulţi oameni - fie din mândrie, fie din înalta părere de sine, fie dintr-o aşa-zisă „demnitate” aleg să comită suicid în loc să alerge la Dumnezeu prin pocăinţă. În această situaţie, societatea modernă şi contemporană a recurs la artificii ştiinţifice, înlocuind rolul suprem şi inegalabil al preotului duhovnic prin serviciile „psihologului" – „omul care discută despre suflet”; dar a discuta şi analiza e una, a vindeca e cu totul alta. Preotul spală sufletul, îl dezleagă, îl îmbăiază în Duhul Sfânt şi îl pecetluieşte în numele Sfintei Treimi:  „Spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă vei albi” (Psalmul 50). Psihologul analizează, trage concluzii, recomandă remedii- surogate (un tratament, un exerciţiu al minţii etc); dar nu va putea înţelege niciodată că puterea pocăinţei este singura cale de a-L regăsi pe Dumnezeu, cărarea spre îndreptare şi mântuire. De altfel, psihoterapia este o speculaţie cu multe ramuri și școli care, pe aceeași temă dată, se contrazic, dovadă că înafara Revelaţiei nu poate fi adevăr Absolut. „Sculându-mă şi mă voi duce la Tatăl meu şi îi voi spune: Tată am greşit  la cer şi înaintea ta” (Luca 15, 18), -  dar aceasta bineînţeles, nu după sinucidere, ci înainte de a gândi la aşa ceva – prin cercetarea conştiinţei: „Venindu-şi în sine a zis: câţi argaţi ai Tatălui meu mănâncă pâine iar eu aici pier de foame !” (Luca 15) Aşadar: „ căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33)

miercuri, 21 septembrie 2011

Chemarea Crucii si drumurile vieţii


Motto: ,,Eu vreau ca toţi să fie una !” (Ioan 17, 21)


            Pentru toţi creştinii din toate timpurile şi din toate  locurile, Cinstita Cruce este Lemnul cel de viaţă dătător pe care a fost răstignit Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor şi pentru mântuirea oamenilor, sfinţită cu scump Sângele Său. Prin răstignirea Mântuitorului pe ea, Crucea a devenit centrul vieţii ascetice duhovniceşti, uşă a tainelor dumnezeieşti, altar de jertfă pentru Fiul Lui Dumnezeu şi totodată armă asupra diavolului.
            Crucea prinde viaţă şi devine purtătoare de Duh Sfânt pentru toţi cei ce o cinstesc cu credinţă, devine sceptrul puterii împăraţilor binecredincioşi şi armă a înţelepciunii Lui Dumnezeu plină de putere. Apostolul Pavel confirmă: “Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Totodată, Crucea devine scară care împacă cerul şi pământul pentru că, prin moarte şi înviere, noi pregustăm şi trăim adevărata viaţă veşnică: "nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Galateni 2, 20). Atât de mult a marcat Crucea Lui Hristos viaţa Apostolului Pavel, încât el s-a convertit în urma unei minuni petrecute pe drumul Damascului (deşi avea  deja stabilit un plan  de viitor pentru viaţă, proiectat şi elaborat prin studiu intens la şcoala învăţatului rabin Gamaliil).  Chemat la apostolie, va renunţa la orice mentalitate lumească şi va fi mesagerul de frunte al vestirii Lui Hristos Cel înviat până la sfârşitul mucenicesc (prin tăierea capului) al vieţii sale pământeşti.  Cuvintele pe care le-a auzit pe drumul către Damasc (“Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti ? Greu îţi este să loveşti în ţepuşă cu piciorul ! (F.A. 26, 14)) au  rămas pentru totdeauna legea de referinţă a Sfântului Apostol Pavel. Dacă ne gândim la faptul că lumea merge haotic, în direcţii contrare, doar după bunul ei plac şi că fiecare om în parte umblă numai pentru a-şi împlini voia sa proprie, înţelegem uşor pricina tuturor relelor, necazurilor şi încercărilor de tot felul din viaţa creştinătăţii şi a lumii întregi. Părinţii trupeşti sunt tocmai martorii neîmplinirilor pe care libertatea rău folosită le aduce în vieţile fiilor lor trupeşti, prin neajunsuri personale şi încercări din partea semenilor, ba chiar şi a prietenilor şi a casnicilor. Chemarea pe care Mântuitorul o adresează fiecărui om  pentru a-şi purta crucea proprie este temeiul afirmaţiei unor sfinţi precum Ioan Scărarul sau Isaac  Sirul care învaţă că fiecare om se naşte în lume cu darul şi cu înzestrările lui pentru a împlini o misiune divină pe pământ. Naşterea nici unui om nu constituie un hazard pentru că toţi ne naştem înaintea Lui Dumnezeu cu un scop determinat, pe care trebuie să-l ducem la bun sfârşit şi de împlinirea căruia vom da socoteală.
            După Înviere, pe lângă valoarea materială şi simbolică, Crucea a primit şi o putere  spirituală prin  aceea că ne-am botezat în Hristos şi ne-am îmbrăcat cu Hristos în Lumina Lui - ,, Câţi în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat" (Rm. 6, 3). O fărâmă din Crucea Lui Hristos este împărţită şi nouă  pentru a arăta lumii că numai prin ea vine desăvârşirea, mântuirea şi viaţa veşnică. Aşa cum din prescura euharistică  se împărtăşeşte toată suflarea prezentă şi participantă la Sfânta Liturghie şi tot mai rămâne în Sfântul Potir şi pentru alţii, tot aşa , nesfârşirea şi nemărginirea Euharistiei este şi nemărginirea Crucii creştinătăţii în Hristos. Îmbrăcându-ne  prin Sfântul Botez cu Lumina Lui Hristos, primim o rază şi din Lumina Crucii pe care El a fost răstignit:  “mor întru Tine ca să înviez  întru Tine !” (Troparul Sfintelor Muceniţe).
            Crucea fiecărui creştin are raza  sa de lumină prin faptele vieţii personale. Folosul aproapelui şi rodul trăirii în lume constituie apogeul Judecăţii Lui Hristos: “precum aud judec” (Ioan 5, 30) “vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii “(Ioan 5, 29). De ce oare a fost nevoit Hristos să spună în Sfânta Evanghelie: ,,După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini ? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele !” (Matei 7, 16-17) ? Pentru ca să vedem că “credinţa” în umbra Crucii şi pe drumul Crucii “dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi “ (Iacov 2, 17). Şi drumul lui Adam a fost asemenea  lumii de azi. Când a fost creat, Adam a fost făcut să fie rege al creaţiei, să se îndumnezeiască, să devină asemenea Lui Dumnezeu, să fie ca un înger în trup. Aceasta a fost chemarea  vieţii adamice. Aşa şi noi, pe pământ, am fost chemaţi să fim sfinţi: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48) “ca toţi să fie una “ (Ioan 17, 21). Am fost chemaţi să fim cuvioşi şi cuvioase, făpturi îngereşti, temători de Dumnezeu şi cinstitori de cele sfinte;… dar lumea nu a avut urechi de auzit şi nici minte să priceapă. Adam a ales în locul veşniciei şi sfinţeniei, moartea, durerea, suferinţa, vremelnicia, necazul, primejdia şi greutăţile. Lumea a auzit glasul Lui Dumnezeu, dar a ales libertinajul plăcerilor, satisfacerea poftelor trecătoare, saţiul cu nesaţ, binele aparent, bogăţia trecătoare şi convorbirea cu sfaturile diavolului. De aceea  cuvântul atât de cunoscut mulţimilor de exegeţi şi hermeneuţi ai Scripturilor, are greutatea lui proprie, de neclintit: “Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi !” (Matei 22, 14) Altfel spus, noi toţi am fost chemaţi la viaţa cea dumnezeiască şi veşnică… dar puţini sunt cei care înţeleg şi simt aleasa şi nepreţuita valoare a vieţii creştine. E mult mai lesne să nu ne înfrânăm pornirile brutale şi să nu ne controlăm comportamentul inuman (asemănător celui al animalelor sălbatice) decât să  ne străduim să fim sfinţi şi duhovniceşti înaintea Lui Dumnezeu. Aşa se explică toate greşelile lumii acesteia în uriaşa  şi grozava ei rătăcire. Când ai uitat de chemarea Crucii şi  de chemarea lăuntrică la mântuire, sufletul moare, mintea se raţionalizează pământeşte, gândeşti simplist şi a-tot-explicativ prin arta justificării şi îndreptăţirii de sine. Numai că Dumnezeu râde şi spune: “ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie, mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale !” (Ps. 49,22) Odată rătăcită calea cea dreptă în viaţă (pe care noi, deşi creştini, o limităm la ,,soartă”, ,,destin”, zodiac şi ursită) - şi rostul nostru se pierde în micimea lucrurilor vieţii trecătoare şi ajungem să jucăm după şoaptele diavolului, alunecând de la “chemarea sfântă a Crucii” la viaţa de dinainte de credinţă (uneori socotind că ne-am ostenit suficient, alteori că Dumnezeu este nedrept, nemilos, că face judecăţi aspre şi nu ţine cont de condiţia noastră umană). Pentru ca să putem înţelege rostul tuturor acestor căderi şi devieri de la chemarea Crucii, trebuie să ne amintim de cât de mare a fost rătăcirea noastră prin multele si grelele necazuri şi încercări pe care  le-am trecut de-a lungul vieţii. Cugete de genul “Şi-a întors Dumnezeu faţa de la mine, nu mă mai ajută, m-a părăsit, m-a dat uitării, S-a lepădat de mine“ - reprezintă apogeul rătăcirii totale în care creştinul disperat, chinuit, necăjit, dezorientat, oricât s-ar strădui să înţeleagă ceva din greutăţile prin care trece, nu reuşeşte să le găseasca nicidecum pricina în îndepărtarea (ba  chiar în lepădarea) sa de Dumnezeu; le găseşte întotdeauna o explicaţie ,,logică” , aparent raţională, pe seama istoriei, a cursului societăţii, a coincidenţelor sau a sorţii (,,aşa a fost scris să fie !”). Nicidecum, noi singuri ne lepădăm conştient de cele ce am făgăduit Lui Hristos, fugim de povara crucii proprii (asumate de bunăvoie), ne lamentăm în părerea eu-lui propriu (după placul căruia luăm greşit decizii în viaţă) şi  apoi dăm vina pe Dumnezeu pentru că nu ne ascultă şi nu ne ajută. “Când Te-am strigat, m-ai auzit Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1) spune Sfânta Scriptură. Iar Sfânta Evanghelie confirmă: “Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte !” (Matei 12, 30). Risipirea darurilor primite,  a calităţilor, a valorii noastre fizice şi intelectuale, a vieţii şi în  general a tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu nouă personal - ne transformă în fii ai întunericului: ,,cel ce merge în întuneric nu ştie unde merge” (Ioan 12, 35). ,,Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul” (Ioan 12, 35) căci ,,Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8, 12) şi “dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie !” (Matei 16, 24) “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (Ioan 14, 6)
Părintele Calistrat Chifan
 Mănăstirea Vlădiceni (Iaşi)

Creștinii ortodocși, între mila Lui Dumnezeu și ajutorul Maicii Domnului

Motto:
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Luca 1, 28)
„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre !” (Tropar)
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!”(Luca 11, 9)
„Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.” (Ioan 6, 37)

            Există uneori între noi, creştinii ortodocşi, obiceiul de a purta unele dispute pe tema rugăciunilor înălţate fie către Dumnezeu, fie către Maica Domnului, cu privire la felul în care aceste rugăciuni se cuvine a fi săvârşite. Sunt unii care manifestă o evlavie sporită, mult îmbogăţită faţă de a celorlalţi, în ceea ce priveşte închinarea la diferitele tipuri de icoane ale Maicii Domnului – ba pentru că unele ar fi mai făcătoare de minuni ca altele, ba pentru că ar fi parte preţioasă din patrimoniul cultic al Bisericii, ba pentru că sunt pictate „nu-de-mână” omenească (de parcă celelalte ar fi mai puţin reprezentative). Din acest motiv, cinstirea adusă Maicii Domnului (numită în limbaj teologic „preacinstire” sau „supravenerare”) poate uşor aluneca înspre exagerări pietiste, influenţate de gustul estetic şi de educaţia artistică a fiecărui închinător în parte, iar nu de dimensiunea mistică a icoanei (pe care i-o dă prezenţa harului, darul sfinţeniei). În realitate, atunci când un creştin cu adevărat credincios se închină înaintea unei Sfinte Icoane (care poate înfăţişa fie vreun sfânt, pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Hristos Însuşi) păzindu-şi inima curată şi străduindu-se să-i fie caldă şi simţitoare iar nu rece şi nepăsătoare, icoana însăşi îi devine acestuia fereastră deschisă către Cer, scară pe care mintea se înalţă către locaşurile cereşti, realizând o legătură spirituală vie cu Biserica Triumfătoare a Sfinţilor: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Din descoperirile făcute de Dumnezeu sfinţilor Săi (învredniciţi prin credinţă de trăiri extatice şi răpiri mai presus de fire) ştim astăzi că pururea-Fecioara Maria a primit locul cel mai de cinste, de-a dreapta Tronului Slavei Sfintei Treimi: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată !” (Psalmul 44, 11) Din păcate, mulţi dintre cei care au rătăcit (dintr-un motiv sau altul) calea cea dreaptă a Bisericii, pierzând astfel harul Duhului Sfânt şi ajungând să hulească adevărurile de credinţă (datorită micimii lor sufleteşti), au negat dreapta cinstire cuvenită Maicii Domnului („Cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”) tratând-o ca pe o femeie oarecare, asemănătoare tuturor celorlalte femei. Cei care au căzut pradă acestor păreri mincinoase au încetat a se mai ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, văduvindu-şi astfel sufletele de putinţa de unire reală şi deplină cu Hristos.
            Iconografia creştină (atât cea comună tuturor zugravilor bisericeşti, cât şi cea specifică fiecărei şcoli de pictură înfiinţate de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii) ne dăruieşte Chipul Lui Hristos – Mântuitorul situat întotdeauna în aceleaşi două locaţii predilecte: ca Prunc nou-născut în braţele Fecioarei Maria (în Icoana praznicului Naşterii Fiului Lui Dumnezeu  în ieslea de la Betleem, la 25 decembrie) şi ca Bărbat desăvârşit cu mâinile ţintuite pe braţele Crucii (în Icoana Răstignirii pe Lemn). În prima icoană se adevereşte Taina Întrupării  ca  început al mântuirii noastre (prin luarea de către Domnul Slavei a chipului de rob, de om asemenea nouă) şi se afirmă calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului (care a zis şi Ea, la rândul Ei, - „iată roaba Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !”- Luca 1, 38)  iar prin cea de-a doua icoană se slăveşte Taina Învierii Lui din morţi – biruinţa vieţii asupra morţii, viaţa cea veşnică, mântuirea lumii prin Lemnul cel de Viaţă Dătător, Cinstita Cruce – armă asupra diavolului dăruită nouă ca Semn de biruinţă ! De aceea, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iară mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos !”(Galateni 6, 14) Chipul împlinit şi Icoana desăvârşită a restaurării lumii prin Întrupare şi Înviere, adică prin Jertfa Răscumpărării neamului omenesc din robia morţii şi a iadului, sunt Sfinţii – oameni asemenea nouă dar care, agonisind Duhul Sfânt în cursul vieţii lor pământeşti, au redobândit asemănarea cu Dumnezeu şi astfel au refăcut chipul divin întipărit în firea omenească la zidirea ei. „Aflându-i vrednici”, Dreptul Judecător le-a dat sfinţilor puterea de a judeca lumea (1 Corinteni 6, 2) întâi celor doisprezece Apostoli (care vor şedea pe douăsprezece scaune spre a judeca cele douăsprezece seminţii ale casei lui Israel) şi, prin ei, tuturor sfinţilor. Desigur, centrul Judecăţii de Apoi rămâne Persoana Lui Hristos Însuşi, Care prin Înviere a vestit lumii: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ !” (Matei 28, 18) şi, ca Cel Atotputernic, „va judeca vii şi morţii” şi-i va desparte de-a dreapta şi de-a stânga Sa precum desparte păstorul oile de capre: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !”(Ioan 5, 30); “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului !”(Ioan 5, 22) De aceea putem mărturisi cu tărie faptul că „ajutorul nostru este de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul” şi că Maica Domnului şi Sfinţii ne sunt modelele de sfinţenie prin osteneală şi împreună-lucrare cu harul Lui Dumnezeu. După rugăciunea numită „a Lui Iisus” (care se face cu mintea în inimă şi care a reprezentat de mii de ani miezul de foc al luptei cumplite duse în singurătatea pustiurilor de pe faţa întregului pământ de către asceţii nevoitori cu duhurile răutăţii din văzduh şi cu patimile iscodite de acestea), chemarea cea preadulce „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi !”  este cea de a doua armă nebiruită dăruită credincioşilor pentru mântuire. În consecinţă, a afirma că mijlocirea Maicii Domnului la Tronul Lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor nu este necesară – reprezintă o blasfemie ! „Mute să fie buzele cele viclene ale păgânilor celor ce nu se închină preacinstitei icoanei Tale, celei zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ceea ce se cheamă <> !” (Slujba Paraclisului); „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale ! Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile !”(Luca 1, 46-48).
            Prin cinstirea cuvenită Maicii Domnului şi prin încredinţarea că Ea ne ajută şi mijloceşte pentru mântuirea noastră, recunoaştem Taina Întrupării Fiului Dumnezeului Celui Veşnic din maică sub vremi, înţelegem Taina deşertării dumnezeirii în plămada omenească creată de Tatăl la facerea lumii: „Să facem om după Chipul şi asemănarea Noastră !”(Facerea 1, 26) şi mărturisim mângâierea adusă veacurilor (după căderea adamică) prevestită prin „protoevanghelia” Vechiului Testament: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facerea 3, 15) Iată, Fecioara Maria a zdrobit toate patimele şi neputinţele celor ce O cheamă cu credinţă: „pentru că tot pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului !”( Slujba Pavecerniţei), „tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate !” (Slujba Paraclisului)
            A zăcea în păcat fără a te ridica este boala de moarte a sufletului, care dispreţuieşte faptul că Iisus Hristos a murit pe Cruce spre iertarea păcatelor tuturor oamenilor şi care necinsteşte Jertfa Lui, negând împăcarea dintre om şi Dumnezeu, dintre Adam şi Părintele Ceresc. De aceea se cuvine nouă să Îl păstrăm pururea pe Hristos în inimile noastre, nedespărţindu-L nici de Maica Sa şi nici de Crucea Sa. Doar astfel vom fi şi noi părtaşi la Cina Fiului de Împărat la care „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor !” (Matei 8, 11)

    Părintele Calistrat Chifan, Mănăstirea Vlădiceni (Iaşi)

vineri, 9 septembrie 2011

Sfânta Euharistie şi lucrarea ei în viaţa creştinului


Motto: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să  bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.” (1 Corinteni 11, 28-29)


            Încă dintru începuturile ei (marcate de prigoană cumplită şi de persecuţii grozave), silită să se ascundă în catacombe şi prin peşteri, Biserica  Lui Hristos şi-a dus viaţa de rugăciune orânduită sub forma văzută a cultului divin public având în centru (ca măsură a tuturor lucrurilor) pe Iisus Hristos Cel Înviat, adus zilnic Jertfă Sfântă şi fără de prihană pe sfintele altare sub chipul pâinii şi al vinului – Sfânta Euharistie. „Vieţile Sfinţilor” ne povestesc (uneori cu foarte multe amănunte semnificative, aproape în fiecare zi a anului bisericesc) martirajul miilor de mucenici (duşi în incinta Colosseum-ului roman sau prin alte arene) ucişi de gladiatori nemiloşi, sfârtecaţi de fiare sălbatice sau chinuiţi de ighemoni cruzi pentru a se lepăda de credinţa în dumnezeirea Lui Iisus Nazarineanul - privită de contemporani ca o absurditate proprie unei secte provenite din sânul iudaismului şi stârnite de Cel socotit ca fiu al Mariei şi al bătrânului Iosif, teslarul din Nazaretul Galileii – „Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria ?” (Matei 13, 55).
            Rostul central al Sfintei Euharistii (Sfintele Sfinţilor, Sfintele Taine ale Bisericii, Trupul şi Sângele Domnului) se vede cel mai limpede tocmai în cazul acestor mucenici şi martiri (al căror număr nu poate fi cunoscut) sacrificaţi pentru numele de creştin de furia ucigaşă şi de urgia distrugătoare a împăraţilor romani păgâni (al căror şir îl începe Nero cel sângeros şi până la începutul împărăţiei lui Constantin cel Mare). Acea părticică de Sfântă Împărtăşanie a fost de ajuns pentru ca toate acele rămăşiţe de trupuri omeneşti sfârtecate în fel şi chip să fie îndumnezeite prin harul Duhului Sfânt şi să înceapă a lucra minuni – să izgonească demoni, să tămăduiască boli, să izbăvească de neputinţe. Aşa începe cultul sfintelor moaşte şi aşa se şi justifică venerarea lor în Biserica Ortodoxă. Mântuire celor credincioşi şi foc îndumnezeitor  pentru cei vrednici, Sfânta Euharistie însă s-a dovedit de-a lungul timpului osândă celor ce se împărtăşesc cu nevrednicie şi foc arzător pentru cei ce se împărtăşesc cu uşurătate (abuzând de multa milostivire şi de nemăsurata bunătate a Lui Dumnezeu şi ignorând dreptatea Lui). „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur !” (Psalmul 2, 11) strigă Psalmistul, iar preotul cheamă: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi !” (Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur). În ceea ce priveşte împărtăşirea propriu-zisă, ceea ce contează de fapt nu este frecvenţa ei, ci dobândirea străpungerii inimii şi a înţelegerii profunde a sensului acestui gest de deschidere a gurii pentru primirea Lui Hristos în mădularele trupeşti, - deci trezvia. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul !” (Psalmul 33, 8). Oare să cugetăm că la gustul limbii se referă David, Regele lui Israel ? A gusta din bunătatea Stăpânului înseamnă a simţi cu inima dulceaţa rugăciunii, a limpezi văzduhul inimii, a dobândi vederea tainică a Lui Dumnezeu, a trăi extazul mistic sau răpirea în Duhul Domnului: „Inimă curată zideşte în mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte în lăuntrul meu !” (Psalmul 50, 11). Prin noi înşine, prin propria noastră conştiinţă doar, nu vom şti niciodată când avem inima cu adevărat curată; stările proprii rugăciunii celei mai înalte sunt daruri ale Harului Divin. Altfel spus, nu vom deţine niciodată controlul asupra Duhului Lui Dumnezeu sau a stării de sfinţenie: „Duhul suflă unde voieşte” (Ioan 3, 8; ediţia din 1914); doar „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).
            În ultima vreme, din păcate, creşte numărul creştinilor care ajung să se împărtăşească din ce în ce mai des – dar nu din sporirea iubirii pentru Hristos ci din pricina măririi mândriei şi a întăririi orgoliului de a  avea imagine şi statut de persoană înduhovnicită în ochii celorlalţi. Câţi dintre aceştia au vorbit cu Dumnezeu ? Este trebuinţă de mare atenţie pentru a nu răspândi în popor nepăsarea şi neevlavia faţă de cele sfinte. A fi vrednic de împărtăşire nu include neapărat facerea de minuni – dar sigur exclude nepăsarea. În trecut, în viaţa credincioşilor de demult, împărtăşirea din Sfintele Taine era un prilej de mare sărbătoare.  Creştinul se primenea cu totul (îşi curăţa trupul, îşi spăla hainele, postea între trei şi cinci zile cu mâncare uscată, îşi spovedea la duhovnic toate păcatele, se ierta cu toţi semenii săi – deopotrivă cu cei care îi greşiseră şi cu cei cărora le greşise, participa la Dumnezeiasca Liturghie – şi aşa, cu multă sfială şi evlavie, primea Sfintele Taine. Acest  mod de a trata necesitatea împărtăşirii (iar nu altfel) dădea naştere în sufletul credinciosului la fericita stare de trezvie, atenţie plină de evlavie la sine şi la ceilalţi – „hai să nu ne supărăm, n-am voie, m-am împărtăşit, nu pot să greşesc”. Am pomenit despre acestea tocmai pentru că sunt prea multe scrierile sfinte care aduc grozave mărturii despre cei ce se avântă în mod cu totul necorespunzător către împărtăşirea din Sfântul Potir. Nu degeaba spune Apostolul Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit.” (1 Corinteni 11, 28-30).  La fel şi vrednicul de pomenire, părintele nostru sufletesc, Cleopa Arhimandritul, ne vorbea din învăţătura Sfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, despre feluritele chipuri ale împărtăşirii din harul Lui Hristos: din Sfântul Potir; prin miridele scoase de către preot la Sfânta Proscomidie; prin chemarea neîncetată în rugăciune a Numelui Lui Iisus; prin faptă şi, nu în ultimul rând, prin participarea cu evlavie şi trăire duhovnicească la Sfânta Liturghie. Pruncii pot fi împărtăşiţi oricând (pentru că se aseamănă îngerilor); de la vârsta de trei ani se împărtăşesc fără să fi mâncat mai înainte; de la vârsta de şapte ani este bine să mănânce mâncare de post în zilele de miercuri şi vineri – iar, cu timpul, chiar să ţină două-trei zile cu mâncare de post mai înainte de a se împărtăşi – pentru a  le spori credinţa şi pentru a dobândi evlavia. Este foarte adevărat că autenticitatea ortodoxiei oricăruia dintre noi o dă o trăire cât mai curată şi mai sănătoasă, strădania de ridicare la înălţimea tainei; numai că râvna nechibzuită sau de moment nu duce decât la înălţarea minţii prin părerea de sine şi gândul de mărire („cine sunt eu care mă împărtăşesc des !”), asemeni fariseului rugător la Templu (din parabola Mântuitorului Hristos). Să ne aducem aminte, de pildă, de Sfântul Marcu de la Muntele Francisc sau de Sfânta Maria Egipteanca (amândoi făcători de minuni) – care au primit împărtăşirea cu Sfintele Taine la sfârşitul  vieţii lor. Şi, cu toate că se înălţau de la pământ atunci când se rugau, totuşi nu se socoteau vrednici de Sfânta Împărtăşanie. Se gândeau la Focul care arde în Potirul Euharistic şi se temeau ca nu cumva să mănânce Odorul Cel Dumnezeiesc cu nepăsarea unei inimi lipite de mărunţişurile lumii acesteia. Doar în Sfânta Liturghie nu se spune „Sfintele râvnitorilor” şi nici „Sfintele credincioşilor” – ci „Sfintele Sfinţilor” !... Iar dacă ne credem sfinţi, atunci poate ar fi bine să-l întrebăm pe Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos, care vedea chipurile oamenilor ce se împărtăşeau în biserică, la Sfânta Liturghie, fie strălucitoare, fie luminate, fie întunecate sau chiar ca de arap ! Atunci când l-a întrebat pe Sfântul său Înger Păzitor despre aceasta, i s-a răspuns: „cei cu chipurile strălucitoare sunt aleşii Domnului şi sunt foarte rari; cei cu chipuri luminate se ostenesc cu nevoinţe mari şi grele şi se vor mântui cu Darul Celui Preaînalt; cei întunecaţi la chip sunt cei nepăsători şi care se cred vrednici – iar cei cu chip ca de arap sunt cei care nesocotesc puterea Sfintelor Taine şi lucrarea lor, cugetând că trebuie a le primi pentru că aşa e creştineşte, să fii cuminecat”. Spune Sfântul Macarie Egipteanul, în „Omiliile” sale, că „cel mai înfricoşător lucru este să te apropii cu nevrednicie de Sfintele şi Preacuratele Lui Hristos Taine” pentru că „ai ucis pe Hristos Însuşi, eşti responsabil de junghierea Lui; fapta pe care au făcut-o iudeii ucigându-L pe Iisus o săvârşesc cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie cu Trupul şi Sângele Său. Deci, şi cei ce I-au frânt atunci Trupul şi cei care-L întinează acum, împărtăşindu-se cu suflet necurat, vor avea parte de aceeaşi osândă, după cum spune Apostolul”. „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi.” (Matei 7, 6) – iată grozăvie ! Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur (supranumit „trâmbiţa creştinătăţii”) strigă: „De-ţi va fi cu putinţă, o, creştine, să te spovedeşti în tot ceasul !” („Împăţirea de Grâu”), iar Sfântul Antonie cel Mare spunea unui tânăr ucenic: „până şi gândurile să ţi le mărturiseşti !” (Patericul). Iar dacă sfinţii ne avertizează că „viaţa omului nu este fără de păcat nici de o singură zi dacă ar fi” atunci cum ne-am putea imagina că noi nu-L supărăm pe Dumnezeu cu nimic ?
            E cazul să considerăm două lucruri foarte importante: legătura cât mai strânsă cu duhovnicul în Taina Sfintei Spovedanii, pe de o parte – iar pe de altă parte vieţuirea în cât mai mare transparenţă (pentru a nu-l face pe duhovnic părtaş la propria noastră nepricepere şi nechibzuinţă). Iar un alt lucru la fel de important este cugetarea duhovnicească la puterea Sfintei Euharistii şi la efectele lucrării ei spirituale în viaţa credincioşilor; Sfânta Liturghie se săvârşeşte zilnic pentru a sfinţi Cinstitele Daruri – dar nu pentru a se împărtăşi din ele obligatoriu toţi ! Nu putem reduce valoarea Sfintei Euharistii la o terapie de tip „efect placebo” („oau, ce bine mă simt că m-am împărtăşit !” sau invers – „vai, azi am ispite pentru că nu m-am împărtăşit !”) sau efectul unor antibiotice care  se iau la şase, opt sau douăsprezece ore una câte una – pentru ca apoi să  nu aibă efect ! Dacă Hristos este veşnic atunci şi Euharistia este veşnică şi înveşniceşte în noi prezenţa Lui Hristos ! Împărtăşirea o singură dată cu Trupul şi Sângele Domnului a fost de ajuns pentru întărirea sufletească în cei patruzeci şi şapte de ani de aspră nevoinţă în pustie care i-au urmat (în viaţa Sfintei Maria Egipteanca); şi iarăşi, o singură împărtăşire la capătul acestei perioade de pocăinţă i-a asigurat Sfintei întâlnirea cu Hristos în veşnicia îndumnezeirii. Să căutăm un echilibru între voinţa omului şi harul Lui Dumnezeu, între nevoinţă şi sfinţenie. Nu încape îndoială în privinţa faptului că nici un nevoitor (chiar şi la cea mai înaltă măsură de nevoinţă de ar fi ajuns) nu se mântuieşte fără Sfintele Taine – „nu există mântuire afară de Hristos şi de Biserică” (Sfântul Ciprian de Cartagina); dar nici cel mai râvnitor „consumator” de Euharistie nu se va mântui fără o trăire autentică, fără o nevoinţă pe măsură şi fără o pregătire profundă: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11,12) -  dar Sfântul Apostol Pavel afirmă cu fermitate: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.” (2 Timotei 2, 5).
            În concluzie, e bine să ştim că liberul arbitru a fost dăruit omului încă de la începutul zidirii lui - „şi l-a încununat pe om cu voie de sine stăpânitoare şi l-a lăsat în mâna sfatului său” (scrie Sfântul Ioan Damaschin). Deci, fiecare cum crede - aşa face: şi cel ce se împărtăşeşte rar, ca şi cel ce se împărtăşeşte des;  nici unul dintre ei nu poate şti sigur cît de plăcut Îi este Lui Dumnezeu. Dar numai cel ce se împărtăşeşte curat şi cu vrednicie va avea bucuria mântuirii: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54);  „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apocalipsa 22,11-12). Iubirea este Legea Cea Nouă a împlinirii voii Lui Hristos. Aşadar, se cuvine nouă să păstrăm în inimi dreapta credinţă nealterată. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12,1).Să urmăm învăţătura: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evrei 13,7), iar sufleteşte să fim ai Lui Hristos şi cu Hristos: ”pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm !” (Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur). „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. De la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri.” (Psalmul 117,22-23)... Dar pentru că „oamenii au stricat legea” Domnului (Psalmul 118,126)  se împlineşte cu ei cuvântul  Mântuitorului Iisus Hristos din Sfânta Evanghelie: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi” (Marcu 8, 18).


Eroii, mărturisitorii, mucenicii…şi victimele !


Motto: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.” (Marcu 8, 35) „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10,32)

            Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi numeroase îndemnuri adresate oamenilor chemaţi la credinţa în Dumnezeu de a-şi pune viaţa (ba chiar şi sufletul) pentru mărturisirea Evangheliei şi pentru păstrarea adevăratelor învăţături de taină revelate lumii de către Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt grăitor şi lucrător în istorie prin Sfinţii Prooroci şi Apostoli spre mântuirea lumii. Cel mai important factor implicat în propovăduirea Evangheliei şi în mărturisirea Adevărului este curajul, adică puterea şi îndrăzneala de a-ţi asuma orice risc de dragul Domnului. Tot Sfânta Scriptură ne descoperă care este deosebirea dintre curajul mărturisirii şi cutezanţa nechibzuinţei. Scris este: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea !” (Ioan 16, 33). Să fie oare vorba de tupeu ori de obrăznicie ? Sau poate suntem îndemnaţi să nu mai fim modeşti şi să ieşim în faţă ? Nu, nicidecum ! Mergând  cu fruntea sus şi pieptul înainte, cântând cu glas mare sfinte rugăciuni şi stihuri prooroceşti din „Psalmi”, Sfinţii Mucenici nu pătimeau nici o clipă de beţia mândriei şi nici nu erau cuprinşi de fiorii semeţiei dorinţei de afirmare ! Sensul îndrăznirii la care ne îndeamnă Mântuitorul se luminează prin harul Duhului Sfânt Care ne insuflă priceperea de a şti drept când să mărturiseşti şi ce să mărturiseşti. Ar fi o greşeală să socotim mucenicia un simplu spectacol de scenă; discreţia care de cele mai multe ori a învăluit moartea celor cu adevărat credincioşi Domnului vorbeşte cel mai bine despre sensul autentic al jertfei lor. „Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde” (Luca 12, 11). Asumarea deplină şi trăirea întocmai a acestor cuvinte de către martiri le-a dat acestora puterea de a înfrunta cu un curaj nebiruit toată urgia prigonitoare a păgânismelor şi toată otrava ucigătoare a ereziilor care căutau să distrugă credinţa creştină şi Biserica zidită pe temelia ei. În vremea noastră de pace putem înţelege parcă mai uşor cuvântul prevenitor al Apostolului Ioan: „Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua. (Apocalipsa 21,8).   Frica, acest afect al firii noastre omeneşti căzute, este cea care l-a făcut până şi pe cel mai înflăcărat Apostol, verhovnicul Petru, să se lepede de Hristos – pentru ca, mai apoi, să se căiască şi să plângă cu amar (Matei 26,75) Nici el, ca de altfel nici cei mai mulţi dintre noi nu putea înţelege deplin măsura iubirii dumnezeieşti din Taina Învierii săvârşite prin Jertfa Răstignirii pe Cruce a Fiului Lui Dumnezeu. Aceasta pentru că omenescul din noi pururea ne copleşeşte. Aşa se face că în vremea noastră lucruri aparent simple şi uşoare (cum ar fi mersul la biserică, închinarea cu semnul Cinstitei Cruci, strădania de a te comporta corect, drept, milostiv, omenos şi plăcut Lui Dumnezeu) au devenit valori incontestabile de măsurare a jertfelniciei; nu lupta cu parul şi nici uciderile necruţătoare. La un moment dat, mergând pe drumul către Ierusalim, Iisus i-a certat pe doi dintre ucenicii Săi mai râvnitori pentru nesocotinţa lor (pe Iacob şi pe Ioan, care erau gata să zică să se coboare foc din cer care să-i ardă pe samarineni), întrebându-i: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi ?” (Luca 9, 55) „Căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47). De altfel, pe parcursul întregii Scripturi pot fi găsite nenumărate pilde de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, mult mai grabnic mântuitoare decât măsurile „perfecţiunii” închipuite ori a jertfirii nechibzuite. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Sufletul tulburat este tronul diavolului !”, iar Sfântul David, Regele poporului Israel, recunoaşte plin de umilinţă: „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 18). Toţi Sfinţii Prooroci, în frunte cu marele Iezechia, strigă: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechia 33, 11). Numai că a te avânta la mucenicie înainte de a fi lucrat pocăinţa – este un gest lipsit de sens şi de folos; mulţi s-au înşelat astfel iar căderea lor  a fost mare !... Domnul Dumnezeu socoate nu valurile de sânge ci şiroaiele de lacrimi – „în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă” (Luca 15, 7).
            Eroii sunt o categorie de oameni mai aparte, pe care Dumnezeu îi alege pentru vrednicia lor şi îi cinsteşte ca pe nişte viteji ai neamului lor în lupta dusă pentru apărarea gliei strămoşeşti şi a dreptei credinţe a Bisericii sfinte, sobornicească şi apostolească; exemple din cuprinsul istoriei bisericeşti naţionale şi universale sunt cu miile. Ar fi o greşeală să amestecăm râvna sfântă a participanţilor la cele şapte Sinoade Ecumenice (adevărate temelii dogmatice, canonice şi administrative ale credinţei creştine - zidite prin puterea Revelaţiei Divine, a cărei culme o reprezintă Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu întrupat din pururea-Fecioara Maria , răstignit pe Cruce la Golgota şi înviat a treia zi din morţi) cu zelul neghiob şi prozelit al polemicilor religioase  duse de nenumăratele secte ale modernităţii. Rădăcina acestora se poate lesne descoperi în istoria disputelor inter-religioase şi inter-confesionale stârnite de meschine interese politice, economice, financiare, comerciale, administrativ-teritoriale – şi nu de dorinţa de preamărire a Lui Dumnezeu ori de propovăduire a sfintelor Lui învăţături; astfel de lucruri pătează Icoana Adevăratului Dumnezeu ca şi Icoana Adevăratei Biserici întemeiate prin Pogorârea Duhului Sfânt la sărbătoarea Cincizecimii. „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte.” (Evrei 12, 1) scrie Sfântul Apostol Pavel, nouă (creştinilor): „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14). De aceea trebuie să fim astăzi martiri ai sensului duhovnicesc al Crucii, adică să strălucim în sfinţenie prin dreapta trăire a adevăratei credinţe – iar nu prin sânge. La începutul răspândirii creştinismului, sângele mucenicilor a dat sens lucrării Duhului Sfânt în lume prin preamărirea Lui Dumnezeu de către cei ce erau jertfiţi pentru Numele Lui; astăzi lucrarea Lui Dumnezeu în trupul tainic al Bisericii trebuie proslăvită întru smerenia liniştirii, în duh paşnic isihast, de către evlavioşii martiri ai împlinirii sfintelor porunci dumnezeieşti. De la teologii de elită şi până la credincioşii de rând – cu toţii propovăduim (în scris sau prin viu grai), formulăm şi iarăşi reformulăm, comentăm şi le tipărim – dar nici unul nu le trăim ! Pentru acest motiv Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „adevărata credinţă poate fi aflată doar în sufletele oamenilor simpli din popor”. Acesta ar trebui astăzi să fie sensul asumat al muceniciei de către noi, iar nu vorbirea fără rost: „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36).  Nenumăratele publicaţii şi periodice religioase (una mai bombastică decât alta în euforia lor literară şi în orgoliul documentarist-ştiinţific plin de texte şi imagini şi de explicaţii interminabile) nu reflectă şi nici nu insuflă cuiva Ortodoxia autentică. Şi aceasta pentru că autenticitatea Ortodoxiei consistă în mulţimea faptelor bune necunoscute marelui public, în sfinţi, în moaşte, în pocăinţă şi lacrimi doar de Dumnezeu ştiute. Lupta din spatele cortinei -  clevetirile, denigrarea, calomnierea, anticlericalismul, antiecumenismul şi toate celelalte forme de „mucenicie” proprii mărturisitorilor de carton - nu au nimic valoros în ele pentru că nu reflectă dorinţa sănătoasă a Bisericii de pace şi lucrare sfântă. „pacea Mea o dau vouă !” (Ioan 14, 27), „Pace vouă !” (Luca 24, 36), „Bucuraţi-vă !” (2 Corinteni 13, 11). Porunca iubirii (proprie Noului Legământ) este şi rămâne temelia adevăratei vieţuiri creştine: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35). Din aceasta se poate înţelege că toţi cei ce poartă lupte colaterale cu tot felul de aşa-zişi duşmani ai Bisericii şi ai Crucii Lui Hristos, nu sunt nici eroi, nici mărturisitori, nici mucenici; de fapt sunt victimele propriei ignoranţe, incompetenţe şi lipse de discernământ. Mucenicii din vechime erau nevoiţi să apere Biserica cu propria lor viaţă datorită cruzimii prigonitorilor ei; în comunism se cerea (tacit sau explicit) lepădarea de Hristos şi de credinţa în El. Astăzi însă nu mai cere nimeni sânge; temeiul muceniciei este viaţa curată, trăirea autentică, rugăciunea sfântă şi pacea binecuvântată dintre oameni: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21)