joi, 27 octombrie 2011

Lupta sufletului cu poftele trupului şi cu gândurile de la diavol



Motto: „Frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă” (Pilde 18, 19); „Oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit   adulter cu ea în inima lui.” (Mt. 5, 28)

După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei”, rădăcina tuturor păcatelor este iubirea-de-sine. Şi aceasta pentru că toate relele care îl chinuie pe om sunt rezultatul direct al mândriei – cel mai mare şi cel mai greu dintre toate păcatele – care până şi pe Lucifer l-a aruncat din cer, transformându-l din înger luminat în diavol întunecat. Mândria este deosebit de primejdioasă prin aceea că ne desparte de Dumnezeu, depărtându-ne de poruncile Lui sfinte, fără ca măcar să ne dăm seama. Psalmistul şi proorocul David, Regele lui Israel, exprimă cel mai bine aceasta, zicând: „Iar eu am zis în bunăstarea mea: nu mă voi clătina în veac !” (Ps. 29, 7) – iată, aşadar, bizuinţa de sine, îndrăznirea de sine, înălţarea de sine – tot atâtea patimi subţiri ale firii omeneşti care pătrund până în partea cea mai profundă a sufletului, în partea raţională, întunecând mintea şi afectându-i priceperea. De cele mai multe ori vicleanul diavol reuşeşte să îl amăgească pe om fără ca omul să-şi recunoască în vreun fel înşelarea. Tot Regele David semnalează aceasta: „Să nu mă ajungă piciorul trufiei şi mâna păcătoşilor să nu mă clatine !” (Ps. 35, 12)
De altfel, „Cartea Psalmilor” cuprinde de-a lungul ei nenumărate pilde de luare aminte la faptul că trezvia (adică supravegherea permanentă cu atenţie neslăbită a tuturor gândurilor, simţămintelor, vorbelor şi faptelor proprii) a fost temelia formării duhovniceşti a „unşilor şi profeţilor” Domnului (Ps. 104, 15): „L-am văzut mereu în faţa mea pe Domnul, căci stă la dreapta mea, să nu mă clatin.” (Ps. 15, 8). Sfinţii Părinţi tâlcuiesc acest verset ca fiind îndemnul tainic de la Dumnezeu ca omul să cugete pururea la moarte pentru a-şi afla odihna sufletului; desigur, nu atât la moartea cea dintâi (despărţirea sufletului de trup), cât la „moartea cea de-a doua” (Ap. 21, 8) – despărţirea sufletului de Dumnezeu prin păcat. Nu degeaba strigă Psalmistul: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.” (Ps. 50, 5). Iar Sfântul şi Dreptul Iov mărturiseşte povara păcatului strămoşesc cu profundă amărăciune: „Cine va fi curat de întinăciune ? Nici măcar unul – chiar de ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ !” (Iov 14, 4-5). Urmând Sfinţilor Lui Dumnezeu, marele păstor de suflete care a fost Ioan Gură-de-Aur scrie: „O, creştine, de-ţi va fi ţie cu putinţă, în tot ceasul să-ţi spovedeşti păcatele tale !” („Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură-de-Aur”) – având, desigur, în minte plângerea Psalmistului: „Doamne, ascultă rugăciunea mea [...] căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta nimeni din cei vii.” (Ps. 142, 1-2). Aceasta este expresia cea mai profundă atât a cunoaşterii de sine, cât şi a mărturisirii bunătăţii şi milostivirii Domului Dumnezeu faţă de zidirea mâinilor Lui: „Pre cel ce vine către Mine, nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Pentru a atrage atenţia asupra însemnătăţii trezviei, Iisus fiul lui Sirah îndeamnă: „Fiule [...] adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei [mai] păcătui !” (Sir. 7, 36). Şi iarăşi: „Frica de Domnul alungă păcatele, rămânând lângă noi ea abate mânia [Domnului]” (Sir. 1, 21) – sau, cum ar spune înţelepciunea populară – „cu frica de Dumnzeu se abate tot omul de la rău !”. Rău despre care Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola sa către Romani: „ Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl fac.” (Rm. 7, 19) – şi a cărui repeziciune de cuprindere,  răspândire şi pătrundere în minte o arată vorbind despre „păcatul care grabnic ne împresoară” (Evr. 12, 1) - ca şi Sfântul Apostol Petru: „potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pe cine să înghită” (1 Pt. 5, 8).
În războiul nevăzut şi necruţător dus de bravii ostaşi ai Lui Hristos nevoitori pentru virtute cu „duhurile răutăţii cele din văzduh” (Ef. 6, 12),  cei mai mulţi dintre ei au început a păşi spre biruinţă prin lepădarea de patimile grosiere, de păcatele trupeşti (proprii firii animalice), urmând a lupta apoi în bătăliile mult mai aprige şi mai primejdioase duse împotriva gândurilor insuflate asupra minţii de către duhurile vrăjmaşe mântuirii. În lucrarea „Psihoterapia ortodoxă”, Părintele Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, descrie cele mai importante forme de luptă cu diavolul, pe care Sfinţii pustnici, asceţi redutabili, le prezintă ca fiind singurele de ajutor pentru sufletele dornice de împărăţia cea cerească: deplina ascultare de poruncile Lui Dumnezeu, lepădarea desăvârşită de mulţimea grijilor trupeşti (materiale şi lumeşti) şi neîncetata cercetare a propriilor gânduri prin mărturisirea lor către un „stareţ” („gheronda” sau „bătrân”) – povăţuitor iscusit, înzestrat duhovniceşte cu puterea dreptei călăuziri a sufletelor pe calea mântuirii (prin harisma cunoaşterii inimilor, a prevederii celor viitoare şi a deosebirii duhurilor – discernământul). O stare gravă de lucruri este semnalată de Sfântul Simeon Noul Teolog prin întrebarea pe care i-o adresează povăţuitorului său, Sfântul Simeon Evlaviosul: „ dar ce vom face dacă nu vom afla adevăraţi povăţuitori încercaţi sau dacă povăţuitorul însuşi se va afla în înşelare ?” (întrebare care arată cât de mare este deosebirea dintre creştinii şi sfinţii din vechime, din veacurile de aur ale creştinătăţii trăitoare în duhul Părinţilor care pururea convorbeau cu Dumnezeu, având ca singură grijă de căpătâi unirea minţii cu Cel Preaiubit, şi monahii zilelor noastre – dintre care puţini doar mai sunt suflete inalte, minţi luminate de Duhul Sfânt, - şi aceia nu recunoscuţi public după rangul administrativ sau popularitate, ci smeriţi anonimi, vieţuitori neştiuţi de lume prin obştile de ostenitori sau ostenitoare din mănăstiri mai puţin marcate de deschiderea către lumesc şi secularizare, dar dedicate cu sinceritate lucrării duhovniceşti de slujire a Lui Dumnezeu şi a Bisericii. Ca urmare, adeseori ne este dat să auzim replici şi expresii de genul: „n-am simţit pace”, „n-am simţit duh” sau „n-am simţit trăire” – lucruri pe care (atunci când merg în vizită de închinare pe la sfintele locaşuri de nevoinţă monahală) creştinii obişnuiţi, oameni simpli lipsiţi de pretenţii ascetice înalte, le exprimă tocmai în legătură cu starea sufletească pe care o resimt în locul respectiv – poate pentru că simţirea lor este marcată de momentul ieşit din obişnuitul firesc cotidian al tumultului zilnic de probleme. Într-adevăr, scris este: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2); starea de fapt dintr-o mănăstire poate să difere faţă de starea de lucruri dintr-o altă mănăstire. Uneori, în viaţa monahală, se pune accentul pe smerenie, alteori pe participarea la slujbele bisericii sau pe liturghisire; undeva se insistă pe împlinirea dragostei dintre fraţi, altundeva pe nevoinţele aspre pentru omorârea patimilor prin înmulţirea ostenelilor trupeşti sau prin multa înfrânare de la mâncare şi băutură – toate având în fond, ca scop ultim, curăţirea de patimi şi dobândirea virtuţilor.
Ceea ce le uneşte pe toate acestea este desigur practica neîncetată a rugăciunii Lui Iisus – dreptarul forte de ţinere a minţii în frâu. Spune un cuvânt de la bătrânii încercaţi în războiul nevăzut: „de nu va avea monahul lucrare lăuntrică duhovnicească, îi va da dracul de lucru !”. Deşi mulţi se leapădă de lume, căutând liniştea prin însingurare şi retragere în pustie, nu mulţi reuşesc să se şi cureţe de patimi. Cei neinstruiţi, lipsiţi de povăţuitor, cad ca frunzele ! (Sfântul Isaac Sirul). Şi nu mică este primejdia îmbolnăvirii (a nebuniei, chiar !) care pândeşte mintea celor ce nu împlinesc nici măcar rânduielile elementare ale vieţuirii duhovniceşti. În „Filocalie”, Sfinţii Părinţi ne avertizează că „zidirea casei începe de la temelie, nu de la acoperiş” pentru a atrage atenţia că, în lucrarea duhovnicească nu se începe de la eforturile (imposibile) de izbăvire de gânduri fără ca mai întâi să se fi curăţit şi măturat casa omului (trup şi suflet deopotrivă) de patimile grosiere ale păcatelor trupeşti; numai după aceea se poate purta cu sorţi de izbândă lupta cu duhurile cele mai aprige ale răutăţii. Deseori s-a constatat că suficienţa-de-sine apare ca o frână care deviază traseul nevoitorului de la calea dreaptă a smereniei asumate prin învinovăţirea-de-sine , făcându-l să creadă că s-a ostenit de-ajuns pentru mântuire şi să uite că diavolul neîncetat pândeşte: „pe calea aceasta pe care mergeam, ei cursă mi-au ascuns” (Ps. 141, 4) strigă cu durere David, aţintindu-şi ochiul sufletului asupra nevăzuţilor vrăjmaşi.
          Aşa s-a întâmplat că unii asceţi au căzut prin ceea ce literatura patristică a denumit (cu o fină nuanţă de ironie) „căderea în sus” – căderea în starea de mândrie prin înălţarea minţii prin părerea-de-sine (asemeni căderii unor îngeri din oştirile cele fără de trup şi transformării lor în demoni): „mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime” (Ps. 55, 3). Iar Sfântul Apostol Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - de sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Şi  Sfântul Efrem Sirul (în rugăciunea de pocăinţă care îi poartă numele) ne învaţă că, pentru a nu trăi sub umbra înşelării demonice prin amăgirea de către vicleanul diavol, trebuie să cerem de la Dumnezeu tocmai ceea ce e de trebuinţă: „duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii  Tale ! Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu !”. A ne raporta la semenul nostru precum fariseul la vameş în templu nu numai că nu ne conduce la virtute – este chiar semnul celei mai jalnice căderi. Scris este: „să nu defăimaţi pe vreunul dintre aceşti mai mici; căci zic vouă: îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu” (Mt. 18, 10); ci „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). Ca leac la boala de care pomeneşte proverbul („Gânduri multe fără treabă dovedesc o minte slabă !”), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes 5, 17)

sâmbătă, 22 octombrie 2011

Sfinţii - oameni harismatici făcători de minuni.


             
           Pentru societatea de astăzi (străbătută de produsele ştiinţei şi ale tehnologiei de ultimă oră), minunile despre care se pomeneşte atât în Sfintele Scripturi cât şi în cărţile bisericeşti despre vieţile sfinţilor au ajuns să fie considerate produsul imaginaţiei precursoare domeniului literaturii ştiinţifico-fantastice (de genul celei prezente în basmele pentru copii) – adică lucruri imposibil de crezut ca veridice şi petrecute cândva în realitate. Cu toate acestea, în vremea noastră, se măreşte  de la o zi la alta numărul celor care aleargă pretutindeni în căutare de evenimente senzaţionale şi fapte nemaipomenite. O astfel de tendinţă a fost de altfel consemnată ca fiind prezentă şi pe vremea Mântuitorului: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere !”(In. 9, 32). Un astfel de miracol (precum vindecarea unui orb din naştere) s-ar zice că stă acum şi în puterea ştiinţei medicale moderne (prin metoda transplantului şi a descoperirilor genetice celor mai recente); e drept că nu fără costuri uriaşe şi eforturile conjugate ale echipelor de savanţi angrenaţi în munca de cercetare pretutindeni în lume. Dumnezeu însă ne-a arătat calea cea mai simplă:  „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea !”(Mc. 11, 24).
        Ceea ce greu înţelege (şi încă mai greu acceptă) omul contemporan este faptul că strădania pasionată de a cunoaşte şi nevoinţa ascetică de a crede (deopotrivă de jertfelnice) - adică ştiinţa şi credinţa - nu pot fi lipsite una de prezenţa celeilalte. Un om cu adevărat credincios nu va nega niciodată puterea inteligenţei pătrunzătoare în tainele firii zidite (tot o harismă dată omului de Dumnezeu – dar nu oricui, pentru că  nu chiar toţi reuşesc a dobândi înţelepciunea !). Numai că puterea facerii de minuni nu ni se dă nouă, creştinilor,  doar în virtutea faptului că ne numim „creştini” !  Agonisirea sfinţeniei implică un proces îndelungat (uneori aproape cât toată viaţa !) de curăţire a sufletului şi a trupului de patimi, ca şi o străduinţă neîncetată de stabilire a unei legături directe între inimă şi Dumnezeu. Harul divin pogoară şi umple sufletele deja pline de dorul nemărginit de adânc după Cel Preasfânt şi care tânjesc (mai mult şi mai presus de orice) după unirea cu El ! „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel !”(Ps. 67, 36). Aşa că nu se poate  nici măcar vorbi despre cineva care să facă minuni fără ca, mai întâi, să se fi săvârşit cu el minunea învierii omului lăuntric, omului duhovnicesc înnoit după chipul Ziditorului Său; un asfel de om  trăieşte intens starea mistică de vedere a Lui Dumnezeu (vedere care e totuna cu unirea cu El – scrie părintele Dumitru Stăniloaie). „Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori !”    (Ps. 1, 3) mai-înainte vestit-a David, Regele lui Israel. Hristos Însuşi confirmă: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi !”(Mc 16, 17-18).
        Scrierile aghiografice sunt pline de relatări despre săvârşirea a nenumărate minuni de către oamenii bine-plăcuţi Domnului. Din toate se poate lesne vedea că omul sfânt este ascultat de Dumnezeu în aceeaşi măsură în care şi el, la rândul lui, ascultă de poruncile Lui. „(...)Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă (...)” (In. 9, 31) Astfel de oameni n-au fost şi nici nu s-ar putea vreodată să fie stăpâniţi de mulţimea patimilor subţiri născute din iubirea-de-sine; în inimile lor nu e nici pic de întuneric- şi acesta pentru că Dumnezeu (Care este Lumină) nu amestecă lumina cu întunericul: „nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5).  Dacă dorim să aflăm un adevărat făcător de minuni, un adevărat harismatic – nu la omul cel din afară trebuie să privim (cât este de bine îmbrăcat sau câte studii a făcut) şi nici după reclame nu trebuie să ne luăm – pentru că întotdeauna un fals harismatic (mai devreme sau mai târziu) va fi sedus de efectul „părerii-de-sine” (poate cel mai greu de învins dintre toate patimile subţiri şi cel mai prezent în noi, oamenii). De altfel, răspunsurile şi afirmaţiile unui astfel de om au mai mereu câte două sau mai multe înţelesuri (cu scopul implicit de a deruta şi a avea astfel  acoperire în caz de eşec sau de neconfirmare a „proorociilor” sale). Pentru că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !”(Mt. 15, 14), Mântuitorul ne-a îndemnat: „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este !” (Mt. 5, 37). Multe astfel de răspunsuri am găsi în Sfânta Scriptură dacă am citi-o mai des şi am păstra-o în sufletul nostru mai la inimă ! Astfel am şi dobândi o credinţă sănătoasă, pentru că orice cuvânt „proorocesc” sau „de folos”, „ de înţelepciune” (care nu e de la Duhul Sfânt) n-are nici o putere, e mort: „credinţa fără de fapte moartă este !”(Iacov 2, 20). Ceea ce se întâmplă astăzi, la scară internaţională, în Răsăritul Europei (spaţiu eminamente creştin-ortodox în vechime – iar, mai nou, fost lagăr comunist) legat de invazia practicilor neo-păgâne şi de sorginte şamanică a lucrărilor zise „paranormale”  nu e decât o altă metodă de „spălare a creierelor” celor care totuşi nu-L neagă cu totul pe Dumnezeu. Însă puterea Duhului a ruşinat şi va ruşina întotdeauna mulţimea „hristoşilor” mincinoşi.  Avem suficiente avertismente în această privinţă: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi !” (Mc. 13, 22); „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29)
        În concluzie, harismele sunt daruri ale Duhului Sfânt încredinţate celor care se străduiesc nu ca să le dobândească ci ca să se mânatuiască. Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care Îl iubesc şi, iubindu-L, Îi împlinesc poruncile: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu.” (In. 12, 26). În Sfintele Evanghelii sunt prezentate cu precizie toate metodele prin care Iisus Hristos săvârşea fapte minunate – fie că tămăduia boli, izgonea demoni, înmulţea pâini şi peşti, umbla pe apă ca pe uscat sau învia pe cei morţi: uneori prin atingere, alteori „numai cu cuvântul” (Mt 8,  16) ! La fel, în cartea „Faptele Apostolilor”, ni se prezintă puterea Duhului Sfânt lucrătoare prin Sfinţii Aposoli; unii bolnavi se vindecau chiar şi când doar umbra Ucenicilor Lui Hristos trecea pe deasupra lor sau numai prin simpla atingere cu ştergare atinse de mâinile lor. Şi – poate cel mai important – au fost şi bolnavi care s-au tămăduit doar la simpla invocare a numelui Lui Iisus: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă !”(FA 3, 6).  Vedem aşadar că Petru nu-şi arogă nici o putere personală sau vreun merit individual în săvârşirea minunilor; pe toate le face exclusiv în numele Mântuitorului Hristos. Şi acesta pentru că El nu ne-a cerut să facem minuni, ci să ne  iertăm, să ne respectăm şi să ne iubim – adică să trăim unii pentru alţii: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii !” (In. 13, 35). Dacă am împlinii porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39) -  atunci nu ar mai fi răutăţi intre noi – şi aceasta ar fi cea dintâi şi cea mai mare minune care ne-ar asemăna Domnului Dumnezeu - pentru că am dobândi harisma dragostei „ care niciodată nu cade !” (I Cor. 13, 8). Doar curaţi cu inima, lepădaţi de spinii urii şi ai altor păcate – putem înălţa glas  de rugă către Domnul pentru a săvârşi vreo minune asupra noastră şi a semenilor noştri; altfel rămânem simplii cunoscători ai „literei  care ucide, iar duhul face viu.” (II Cor. 3, 6)- şi mai mult nimic nu poate face ! Strigă îndurerat  Ecclesiastul: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni !” (Ecc. 1, 2) - credinţa nu se măsoară în păreri personale sau impresii de grup, nici în texte mai mult sau mai puţin meşteşugite: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!” (Mt. 17,20). Iar aceasta cel mai bine o vedem în cazul femeii canaaneence a cărei fiică „era rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22): minunea tămăduirii fiicei chinuite de demon, nu s-a săvârşit pentru faptul că femeia  era apartenentă religiei iudaice, ci pentru simplitatea , curăţia şi multa ei credinţă şi nădejde, păgână fiind: „O, femeie, mare este credinţa ta – fie ţie cum voieşti !... Şi s-a tămăduit fiica ei chiar din  ceasul acela !” (Mt. 15, 28).
        ... şi, totuşi, - „Domnul a zis: De aţi avea credinţă măcar cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare ! -  şi vă va asculta...” (Lc. 17, 6)

Sfinţenia vieţii -împlinirea omului lăuntric.

            
       Termenul de „sfinţenie” (ca şi cel de  „mântuire”) este foarte des întâlnit în literatura patristică. În mintea oricărui credincios se poate naşte întrebarea : „dar ce este sfinţenia ?” sau „ce este mântuirea ?”
        De cele mai multe ori, mentalitatea comună  dreptmăritorilor creştini a manifestat tendinţa de a confunda sfinţenia cu pietatea sau evlavia cu nevoinţele exterioare. Ceea ce este evident e că falsa sfinţenie (proprie modelelor efemere, iute trecătoare, lipsite de consistenţă) nu este numaidecât produsul unor excese omeneşti; poate fi, în egală măsură, rodul imaturităţii duhovniceşti, adică al unei stări de înşelare demonică (fie la nivel înalt, prin virtuţi aparente, fie la nivel comun, prin căderea deasă şi repetată în păcatele trupeşti). Ceea ce intrigă însă este faptul că, de cele mai multe ori, eşecurile acestea atât de răspândite constituie subiectul de discuţie preferat şi predilect tocmai al tuturor „căutătorilor” de modele absolute (şi care uită că ar trebui să caute mai întâi să devină ei înşişi modele - atât pentru sine cât şi pentru alţii); spune o vorbă din bătrâni: „taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”, iar alta: „vorba sună, fapta tună !”. La întrebarea unuia dintre ucenici cu privire la cărţile de învăţătură ale sfinţilor, Sfântul Leonid, stareţul de la Mănăstirea Optina, a răspuns: „Citeşte vieţile sfinţilor din faptele tale !”
        „Filocalia” (culegere de texte scrise de  Sfinţii Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi) ne învaţă că drumul sfinţeniei este lung şi anevoios şi că începe cu ceea ce se numeşte „făptuire morală” (adică înlocuirea viciilor cu virtuţile opuse lor sau renunţarea la poftele carnale pentru dobândirea virtuţilor adamice – păstrate până astăzi sub forma voturilor monahale – fecioria, sărăcia şi ascultarea de poruncile Lui  Dumnezeu) .
            Miezul tuturor acestora se regăseşte pur şi simplu în lucrarea de înfrânare trupească şi de lepădare a voii proprii pentru împlinirea voii divine. Dacă cel dintâi vot (al fecioriei) ţine de părăsirea poftelor trupeşti, cel de-al doilea (al sărăciei) implică o serie de restricţii materiale al căror scop ultim este redobândirea simplităţii primordiale prin izbăvirea de povara grijilor pământeşti (precum putem vedea în toate cărţile patericale cu şi despre sfinţii pustnici şi asceţi nevoitori din mănăstiri). Votul neagonisirii (unit cu cel al înfrânării) alcătuiesc o nevoinţă de mare profunzime purificatoare, oferind luptătorului duhovnicesc o înaintare lentă (dar sigură) în sus, spre Dumnezeu, cu putinţă de realizat numai prin puterea Duhului Sfânt:  ,,Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !”(Ps. 50, 12). Fără harul Duhului Sfânt nu putem face nimic.
        Desăvârşirea lucrării duhovniceşti (în cea mai autentică tradiţie filocalică bine-plăcută Domnului)  se face prin dobândirea smereniei (prin călcarea mândriei, prin zdrobirea egoismului individual propriu ,,eu”-lui nostru).  De altfel se ştie că omul cel vechi (trupesc şi lumesc) moare cel mai greu, împotrivindu-se din răsputeri şi zbătându-se să supravieţuiască în orice condiţii; şi de aceea votul ascultării, al supunerii voii noastre (căzute şi pervertite prin păcat) voii celei sfinte a Lui Dumnezeu - se dovedeşte a fi întotdeauna cel mai greu de împlinit; propriu-zis , abia acesta ar fi începutul minunilor în viaţa duhovnicească:  “M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” (In. 6, 38). Aceasta este de fapt icoana sfinţeniei însăşi, modelul absolut valabil pentru toate veacurile în urcuşul omului spre înviere ! Din acest punct de vedere, fiecare creştin se vădeşte a fi un ,,călugăr lăuntric”, un ,, monah universal” prin lucrarea de împlinire a ascultării de sfintele porunci  ale Lui Dumnezeu consemnate cu de-amănuntul în Sfintele Scripturi.  Nu degeaba în practica vieţii duhovniceşti ascultarea este întotdeauna unită cu rugăciunea şi cugetarea la Dumnezeu pentru eliberarea minţii atât din capcanele raţionalismului cât şi din groapa imaginaţiei, ,,podul diavolului” – calea de pătrundere în om  a duhului rău şi viclean, deschisă prin aprinderea poftelor. În această privinţă Mântuitorul Iisus Hristos a fost ferm şi categoric: ,,oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Această ,,patimă a minţii” (cum este ea numită în ,, Filocalia”) este unul dintre vrăjmaşii cei mai cumpliţi ai sufletului, care-l aduce (prin ispitire subţire, prin simpla poftire sau îndulcire cu privirea) într-o stare de moleşeală sau de lâncezeală insuportabilă inimii (cunoscută sub numele de ,,akedie” – adică ,,lipsă de grijă” pentru mântuire). Atins de această ,,molimă” cumplită, omul îşi slăbeşte atenţia, nu-şi mai păzeşte mintea de gânduri, pierde ,,trezvia” şi alege îndulcirea cu păcatul. Ori, scopul sfinţeniei  este tocmai purificarea simţurilor: ,,fiţi treji, îmbrăcându-vă în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire” (I Tes. 5, 8)
        În tot acest război nevăzut, luptătorul viteaz păstrează o legătură permanentă cu părintele său duhovnicesc, precum zice Înţelepciunea: ,,frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă”(Pild. 18, 19) pentru că numai aşa poate câştiga şi păstra cea mai importantă valoare necesară vieţuirii spirituale – măsura ! Atât în postire cât şi în mâncare, atât în osteneală cât şi în odihnă, atât în priveghere cât şi în muncă – este nevoie de măsură. Pentru că, acolo unde lucrul nu are măsură (chiar şi de ar fi bine făcut) nu există nici virtute. Lucrarea duhovnicească nu se împlineşte la întâmplare, după socotinţa fiecăruia în parte; nu faci ,,cât poţi”- ci faci ,,cât trebuie” - (adică atât cât adevereşte şi consfinţeşte  harul divin străduinţa   umană). Cel sănătos are o măsură, cel bolnav are altă măsură; cel puternic are o măsură, cel slab are altă măsură. Începătorul are măsura lui, cel sporit e la altă măsură; şi tot aşa.
        Încununarea tuturor nevoinţelor, strădaniilor şi eforturilor ascetice este bucuria euharistică a împărtăşirii cu Sfintele, Dumnezeieştile, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele şi de viaţă Făcătoarele Lui Hristos Taine – prin care ne unim cu Hristos Însuşi Cel Ce ne binecuvintează deopotrivă dorul sufletului şi lacrima trupului. Semnul unirii reale şi desăvârşite cu Hristos îl arată cuvântul Apostolului: ,,nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !”(Gal. 2, 20). Astfel de oameni sunt rari şi nu vor fi niciodată de găsit prin reclame sau pozaţi pe afişe de publicitate stradală. Uitând aceasta, mulţi dintre noi alergăm pururea după ceva  nou, mai interesant, eventual nemaiîntâlnit încă, căutând profeţii şi semne de sfinţenie nemaipomenită. Ar fi bine să pricepem că lumina cunoaşterii vine din lăuntrul nostru: precum ,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi  luminatorul sufletului este mintea. Oare cum ar putea să recunoască un sfânt cineva care nu a gustat sfinţenia ? Cum să percepem lumina sfinţeniei câtă vreme orbecăim în bezna necunoaşterii ? Slavă  Domnului, Sfânta Biserică are suficiente resurse pentru a dărui lumii valorile spirituale de care aceasta are neapărată nevoie; dar şi lumea trebuie să primească rânduielile sfinţeniei pentru a putea zămisli rod sănătos spre şlefuire. Fără mame bune care să nască prunci buni, fără tineri bine crescuţi şi educaţi corespunzător – viitorul sfinţeniei nu poate străluci. Dacă în perioada de aur a creştinătăţii cei mai de seamă oameni ai societăţii lepădau toate cele lumeşti pentru Hristos şi pentru mântuire, pentru a afla  calea sfinţeniei, în schimb noi, cei de astăzi, nu mai suntem în stare nici măcar să purtăm grija propriei noastre mântuiri – de unde să mai mântuim şi pe alţii ?! Strigă Psalmistul în Duhul Sfânt: ,,Scoală Doamne, mântuieşte-mă Dumnezeul meu !”(Ps. 3, 7) iar bătrânii ne învaţă: ,,mântuind, mântuieşte-te !”. Această bucurie de a fi pururea cu Hristos este începutul răsplătirii celei veşnice: ,,bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău  !” (Mt. 25, 21) iar Duhul Sfânt adevereşte: ,,Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El !” (Ps.2, 12). Mântuirea însăşi este darul Lui Dumnezeu, hărăzit nouă din preamarea Sa milostivire faţă de puţinătatea strduinţei noastre: ,,A Domnului este mântuirea şi peste poporul Tău binecuvântarea Ta !” (Ps. 3, 8). ,,Pentru că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă Îţi înălţăm – Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor !” Amin !

duminică, 9 octombrie 2011

Hramul Sfintei Parascheva, între evlavie şi târg

(fotocopie de rezolutie si calitate foarte mare, pentru imprimare color)

Motto: Moisi „scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt !” (Ieş. 3,5) „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur !” (Ps. 2, 11) „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari !”(Mt. 21, 13)

Noţiunea bisericească de „hram” sau de „sărbătoare” a unui sfânt locaş de închinăciune se referă la prăznuirea fie a unui eveniment din istoria sfântă a mântuirii (cum ar fi „Naşterea”, „Învierea” sau „Înălţarea Domnului”) fie a unui sfânt ori a unei sfinte – care ocrotesc locaşul respectiv din clipa întemeierii lui, prin voia ctitorului sau a comunităţii care l-a zidit. Acest locaş poate fi un simplu paraclis de rugăciune, o capelă, o biserică de parohie (sau de mănăstire) ori chiar o catedrală. Cu un astfel de prilej se strâng la rugăciune mulţimi de credincioşi pentru a participa la Slujba Privegherii, a Sfinţirii apei, a Sfinţirii untului-de-lemn şi a Sfintei Liturghii – orânduite de Biserică prin Sfânta Tradiţie spre a fi săvârşite în folosul închinătorilor. Slujba este săvârşită şi condusă de un sobor de preoţi şi diaconi, în fruntea cărora se află cel puţin ierarhul locului (dacă nu chiar un sobor de ierarhi) – în acest caz slujba numindu-se „Liturghia arhierească”.
De regulă (şi prin natura lucrurilor), scopul unei astfel de sărbători (numite „hram”) este cel de întâlnire tainică a credincioşilor cu Dumnezeul Cel Viu închinat, slăvit şi adorat în plenitudinea vieţii mistice şi liturgice a comunităţii bisericeşti, spre mântuirea oamenilor prin mărturisirea dreptei credinţe şi a valorilor spirituale ale Sfintei Tradiţii , spre întărirea evlaviei şi a credinţei poporului printr-o trăire mai profundă a creştinătăţii noastre – îmbogăţind astfel zestrea noastră sufletească. Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi Părinţi duhovniceşti ai turmei Lui Hristos iar cuvântul lor de îndemn şi povaţă este categoric: „ţineţi dreptarul cuvintelor sănătoase”(II Tim. 1, 13) – de va fi nevoie chiar şi cu preţul vieţii – şi chiar „ un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8).
Din păcate, prin spiritul statistic cu care ne-am obişnuit să tratăm fiecare chestiune socială, uneori foarte uşor se face confuzie între numărul aparent mare de credincioşi şi puterea credinţei sau calitatea evlaviei acestora; nu cred că pot fi considerate „fapte ale credinţei” comportamentul indecent, strigătele şi lamentările, înghesuiala plină de agitaţie şi intratul neconvenţional la închinare peste rând – spre sfidarea celor simpli şi răbdători care aşteaptă în tăcere. Rânduielile unui eveniment spiritual de o asemenea avengură (precum Hramul Sfintei Cuvioase Parascheva) trebuie păstrate cu stricteţe, altfel nu ştim câte din lumânările aprinse la Jertfelnic îşi vor mai trimite lumina la  Tronul Domnului Dumnezeu, dacă nu o facem în duhul bunului-simţ creştinesc; nu ştim câte din numele scrise pe pomelnice vor mai fi socotite de Cel Preaînalt prin miridele Sfintei Proscomidii. Poate ar fi bine să ne aducem aminte de Sfântul şi Dreptul Iov cel mult-pătimitor care, deşi lepădat la groapa de gunoi, a stăruit în rugăciune şapte ani (suferind chinurile şi durerile cu mărinimie de suflet şi credinţă nezdruncinată) până când a auzit glasul Domnului: „Încinge-ţi coapsele ca un viteaz şi te voi întreba şi Îmi vei da lămuriri !” (Iov 40, 7). Sau să ne amintim măcar de Rugăciunea Domnească: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13). De altfel, rostul principal al rugăciunii (săvârşite fie personal, fie în slujirea cea de obşte) este tocmai chemarea spre primire a celui mai sfânt odor ceresc ca dar de mântuire – harul Duhului Sfânt: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte Bunule sufletele noastre !” Nu degeaba cea mai importantă rugăciune de pocăinţă a Bisericii are în miezul ei implorarea Domnului: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine !” (Ps. 50, 12)
Problema este că la astfel de hramuri de avengură naţională (precum Hramul Sfintei Parascheva, sărbătoare a întregii Capitale a Moldovei)  vedem cum, încetul cu încetul, se pierde rostul împlinirii dreptăţii dumnezeieşti prin strădania preamăririi Domnului prin venerarea sfintelor moaşte spre încărcarea cu har de la Dumnezeu şi spre dobândirea folosului sufletesc. Toate acestea sunt în vremea noastră din ce în ce mai umbrite de efectul direct al calculelor economice prin  haosul uriaş al comerţului stradal, zgomotul infernal al concertelor de muzică laică,  explozia artificiilor, fumul micilor la grătar şi mirosul de bere, prin toată agitaţia atmosferei de distracţie generală ca şi prin cerşetoria nesfârşită şi impertinentă a tuturor neintegraţilor societăţii. Lucruri care, din păcate, se regăsesc ca o pată pe frumuseţea unei asemenea sărbători oriunde s-ar desfăşura ea – la Iaşi sau Bucureşti, la Timişoara sau Craiova, la Putna sau Nicula. Ar trebui ca noi, pelerinii creştin-ortodocşi, să fim la fel de atenţi duhovniceşte precum tinerii de la iezerul Sevastiei Armeniei pentru a nu ieşi din harul nevoinţei duhovniceşti a sărbătorii (pierzând astfel rostul prezenţei noastre acolo) şi a ne transforma din pelerini în turişti (membri de rând ai societăţii de consum). Dacă sufletul se va goli de harul credinţei – dreaptă, sfântă , caldă, pătrunsă de evlavie – atunci vom deveni simple „vase de lut” , precum grăit-a Domnul oarecând: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup !” (Fac. 6, 3). „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut !” (Ps. 13, 3) plânge Psalmistul. Spunem toate acestea anume pentru creştinii adevăraţi care obişnuiesc să petreacă ore întregi la rând în aşteptare cuminte şi tăcută - dar plină de veghere, murmurând în taina inimii Rugăciunea Lui Iisus – pentru a nu crede cumva că osteneala lor fi-va trecută cu vederea în ceruri: „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc. 10, 20) le-a spus Hristos Apostolilor Săi, care L-au urmat cu credinţă în lucrarea de mântuire a lumii. Pentru toţi cei confruntaţi cu potrivnicia necredinţei, nepăsarea ignoranţei şi lipsa inumană de bun-simţ, Hristos rosteşte: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre !” (Mt. 11,29). Iar pe cei aflaţi în  neorânduială creştină, Hristos îi avertizează: „mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi !” (Mc. 10, 31) şi „care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă !” (Mt 20, 27).
Doar cu gând curat, cu inimă smerită şi dragoste nefăţarnică (născute din adevărata virtute) vom putea culege Rodul liturgic al Pomului Vieţii-Hristos (Cel atât de râvnit de Adam după cădere). De Acesta însă se va învrednici (spune Sfântul Apostol Pavel) numai cel care  „s-a luptat după regulile jocului.” (2 Tim 2, 5) pentru că, zis-a Domnul: „cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar !” (Ioan 10, 1). Doar urmând calea cea dreaptă a credinţei şi evlaviei moşilor şi strămoşilor noştri  vom putea să dobândim zestrea duhovnicească a îmbogăţirii în Dumnezeu, iar sfinţii îngeri ne vor număra cu bucurie paşii spre sfintele locaşuri. „cine nu adună cu Mine risipeşte !” (Mt 12, 30). Ceea ce înseamnă că împărtăşirea cu Hristos Cel Euharistic trebuie să ni-L păstreze în minte spre a-L aduce prin rugăciune în inimă şi astfel să  aflăm bucuria îndemnului apostolic: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 7). „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41) căci „potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Pt. 5, 8).
Fie ca Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva, ocrotitoarea întregii Moldove, să ne trimită pururea harul smereniei şi curăţiei ei, mângâind sufletele împovărate de griji dar pline evlavie şi de dreaptă credinţă, răsplătind fiecăruia după osteneala sa !

Sfinţenia, curăţirea minţii și a inimii


Motto: „Nu știţi oare că nedrepţii nu vor moștenii Împărăţia Lui Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9); „Luaţi jugul Meu asupra voastră și învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)

Sfânta Evanghelie consemnează de multe ori îndemnul stăruitor la sfinţenie pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adresat ucenicilor Săi: „Fiţi dar voi desăvârșiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este !” (Matei 5, 48), iar Sfântul Apostol Petru, marele povăţuitor al obștii creștine, îndeamnă: „Fiţi treji, privegheaţi !” (I Pentru 5, 8); și iarăși: „Privegheaţi și vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Iată îndemnuri care sunt legate de finalul Rugăciunii Domnești: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean !” (Matei 6, 14) Lupta pentru acest scop, strădania pentru sfinţenie, este o nevoinţă a stăruirii în rugăciune, în postire prin aspra înfrânare, a trezviei personale a fiecărui creștin în parte.
            Mintea este un bastion asupra căruia diavolii dau război neîncetat prin gânduri pentru a-l doborî pe om. Prin imaginaţie (care în scrierile patristice este numită „tabla de ceară a minţii” sau „podul dracilor”) se adună în mintea noastră toate nălucirile care stârnesc poftele aducătoare de patimi și care, totodată, le deformează, supradimensionându-le pentru a le face să pară atractive și necesare. Aici, în minte, conform Sfântului Nicodim Aghioritul în cartea „Războiul Nevăzut”, se dau luptele acerbe între treptele păcatului, de la mândrie (cea dintâi treaptă) până la a șasea – căutarea prilejului de a păcătui și învoiala cu mintea la păcat. Nu degeaba Dumnezeiasca Evanghelie ne învaţă că și păcatele dor cu gândul poftite – tot păcat săvârșit pot fi numite: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui !” (Matei 5, 28) Sau o întrebare a Mântuitorului adresată fariseilor: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Matei 9, 4) Altfel spus, cugetarea minţii duce la pofta firii în inimă. Psalmistul David a închipuit prin Duhul Sfânt două raţiuni teologice înalte, zicând: „Fiica Babilonului, ticăloasa ! Fericit este cel ce va răsplătii ţie fapta pe care ai făcut-o nouă ! Fericit este care va apuca și va loci pruncii tăi de piatră !” (Psalmul 136, 9-10), adică gândul ticălos al minţii trebuie izbit de rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul !” și tot David: „În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoșii pământului ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea !” (Psalmul 100, 10) Doar așa, încă de la prima zvâcnire a gândului păcătos, te poţi izbăvi de el, fără a-l mai transforma în raţiunea patimii și in pofta păcătoasă: „Privegheaţi și vărugaţi ca să nu cădeţi în ispită !” (Marcu 14, 38) Deci, cea mai înaltă luptă se dă la nivel raţional, în minte (care este și centrul inteligibil unde se află și puterea cuvântătoare a omului) pe care, dacă nu o stăpânim, precum spune Ioan Carpatinul în volumul al patrulea al Filocaliei – „sageată scăpătată din arc fără ţintă precisă poate lovi unde nu trebuie !”.
Altfel spus, și cuvântul necugetat poate răni pe aproapele și ne poate dăuna și nouă și semenilor la mântuire. Spus-a Hristos: „Pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36) Iar una din cele mai puternice arme ascetice (recomandată de toţi Sfinţii Părinţi nevoitori) este virtutea tăcerii: „Taci tu pentru ca să vobească faptele tale !” sau „Tăcerea e de aur, vorbirea e de argint !” și iarăși „Vorba sună, fapta tună !”. David proorocul striga: „Pune Doamne strajă gurii mele !” (Ps. 140, 3) Cât de simplă poate părea la prima vedere sfinţenia atât de râvnită (și chiar de mulţi afișată – fie prin îmbrăcăminte, fie prin gesturi și atitudini teatrale ori prin simple păreri de înălţare a minţii) și cât de complex este, de fapt, procesul de curăţire a minţii și cât de anevoioasă este lupta de curăţire a gândurilor prin care dau război asupra oamenilor nevăzutele cete de demoni din văzduh ! (precum exclama psalmistul: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime !” Ps. 55, 2), „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12)
Odată curăţită mintea și pusă sub pază atenţiei prin puterea rugăciunii, ferită de raţiunile păcătoase ale poftelor necurate și imaginaţiei spurcate, următoarea treaptă este curăţirea inimii: altă etapă greu de împlinit pentru că inima este centrul spiritual de sălășluire a sufletului, a Lui Hristos, dar și al patimilor, numită partea „irascibilă” sau „mânioasă”. Tot Regele David spune: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.” (Ps. 4, 4) iar Sfânta Evanghelie ne arată că: „Din prisosul inimii grăiește gura !” (Matei 12, 34) „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele.” (Matei 12, 35) În toate Duminicile Triodului (prin excelenţa perioadă de pocăinţă și umilinţă) se cântă la strană stihira „Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită” - referindu-se la inima caldă, blândă, spiritualizată, luminată – „dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa !”.
Sfântul Grigorie Palama (supranumit „preîndumnezeitul la minte”) s-a rugat doi ani încontinuu, îngenucheat la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Luminează-mi intunericul !” și tot psalmistul David cânta: „să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele !” (Psalmul 140, 4) Pe lângă faptul că este casa sufletului, inima este și tronul Lui Dumnezeu. La rugăciunea curată a inimii, Hristos nu poate fi întâlnit decât în starea mistică a unirii minţii cu inima, unire tainică asemănătoare cununiei dintre mire și mireasă; și, de acolo, urmând uimirea sau răpirea cu duhul, vederea dumnezeiască prin ochii cei duhovnicești ai minţii. Spun Sfinţii Părinţi filocalici că o inimă cinstită este acea inimă care, spre a fi plăcută Lui Dumnezeu, împlinește două lucrări: spre sine nutrește cuget de aspru judecător (pentru ale trupului greșale), iar către aproapele vădește cuget de mamă (blândă și lesne iertătoare). Calea părerii de sine umflă inima cu un dulce venin și o înalţă spre cădere armarnică ! Sfântul Simeon Noul Teolog scrie (în volumul al optulea al Filocaliei) că o inimă înșelată cu părere de sine își arogă singură virtuţi pe care nu le are și se îndulcește întru sine de părerea sfinţeniei; numai că, asemeni fariseului la Templu, nu se raportează la Hristos (Modelul absolut) ci se apreciează prin semeni și slăbiciunile lor, cugetând astfel măreţ despre sine: „Cine sunt eu !...”
Sfântul Antonie cel Mare spune că omul bun și iubitor de Dumnezeu nu judecă aproapele său ci poartă grijă doar de propriile sale pacate; dacă este sfânt, însă, și totuși poartă grija altuia, uitând de păcatele sale, atunci acești „sfinţi” autoproclamaţi se numesc „mărunţi la cuget !”. De această micime a dat dovadă fariseul mai sus-pomenit, atunci când rostea cu infatuare: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni !” (Luca 18, 11) Nu degeaba, în finalul Pildei Vameșului și Fariseului, se spune că „vameșul s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18 ,14) Toţi sfinţii asceţi arată că lupta cu inima și pornirile ei nestăpânite poate dura chiar și toată viaţa, ba uneori și pe patul de moarte putem fi ispitiţi spre cădere. Avva Amona Nitriotul a spus ucenicilor care îl tulburau cu mărunţișurile lor (într-o anumită împrejurare) „de treizeci de ani mă lupt pentru nerăutate, de ce vreţi voi acum să-mi zădărniciţi osteneala, aruncându-mă în judecată ?!”, iar celui care greșise i-a zis cu blândeţe (precum Mântuitorul slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda): „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14) Așadar ceea ce ne ajută este tot trezvia minţii sau încordarea spre cunoștinţă, lăsarea in grija Lui Dumnezeu Cel Care veghează neîncetat peste toată făptura. În concluzie, sfinţenia sufletească este legătura dintre lucrarea inimii și lucrarea minţii, legătura care odihnește sufletul în virtutea dreptăţii faptelor bune: „Duh drept înnoiește întru cel dinăuntru ale mele !” (Psalmul 50, 11), „Jertfa Lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi !” (Psalmul 50, 18) Mântuitorul Iisus Hristos a arătat limpede faptul că blândeţea și smerenia sunt virtuţi cardinale și veșnice în odihna duhului prin cuvintele: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând si smerit cu inima si veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 19) Deci, sufletul nu poate fi scos din deznădejde ori din tulburare prin simpla contabilizare a „Acatistelor” și a „Psaltirilor” citite și a rugăciunilor făcute „de canon”; toate acestea nu sunt decât mijloace de îmbunătăţire, arme de curăţire; însă numai blândeţea și smerenia sunt virtuţile dumnezeiești care odihnesc pe omul cel duhovnicesc. Dacă nu împărtășim mintea din Hristos, inima cu permanenţa gândului la Hristos prin rugăciune, atunci tot degeaba dăm trupului „Euharistia Liturgică” – dacă în bezna minţii, a inimii și a sufletului nu-L avem pe Hristos, ci locul este murdar și plin de pofte și de patimi. Riscăm să auzim glas de tunet al Mântuitorului: „Nu vă cunosc pe voi !” (Matei 25, 12) și „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui !” (Matei 25, 41) Așa se poate explica faptul că atât de mulţi oameni „de biserică” (care frecventează Sfânta Liturghie, se roagă, postesc, se împărtășesc) rămân tulburaţi, neliniștiţi, deznăjduiţi si de multe ori își ies din fire, devenind (cum spun Sfinţii Părinţi) „păpușile dracilor” ! Adică putem vedea trupuri slăbite de post și rugăciune dar pline de patimi ! Trebuie dobândit Hristos lăuntric pentru ca euharistic El să ne confirme că petrecem în „lumină din lumină” ! Lumina Sfântului Botez (unită cu lumina faptelor bune) naște fii ai Luminii Sfintei Învieri, buni ostași ai Lui Hristos. Pentru că Hristos ne-a îndemnat: „Cât aveţi Lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36), „cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge” (Ioan 12, 35). „Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa” (Ioan 14. 6) Fără cale spre Hristos, fără viaţa în Hristos, fără adevărul Lui Hristos, suntem nimic ! „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5)

sâmbătă, 1 octombrie 2011

Se sting luminile


        
         De două mii de ani, Biserica Mântuitorului Iisus Hristos întemeiată pe jertfa morţii și Învierii Fiului Lui Dumnezeu s-a călăuzit sub puterea Duhului Sfânt prin sfinţii și dumnezeieștii apostoli, prin ucenicii lor, prin clerul și ierarhia superioară care au dus mai departe lumina învăţăturii revelate din Însuși gura Mântuitorului Iisus Hristos.
De-a lungul prigoanelor și încercărilor prin care a trecut Biserica Universală Ortodoxă, o categorie aparte sunt mărturisitorii - apărătorii dreptelor învăţături creștine. Și Biserica Ortodoxă Română a avut o armată de geniu, aceste făclii ale neamului românesc care au luminat cărarea mult-încercatului popor în două mii de ani de existenţă prin puterea celui rău, a popoarelor migratoare și năvălitorilor. Odată cu instaurarea comunismului, mărturistorii acestui neam, mulţi la număr, anonimi și chiar necunoscuţi au ţinut aprinsă candela rugăciunii pe străbunele altare de piatră ale bisericilor și mănăstirilor fiind pe drept cuvânt numiţi luminile acestui neam. Secolul al nouăsprezecelea sau „secolul roșu” a fost cel mai aprig edict satanic dat de sovietul bolșevic, trecut Balcanii sub tăvălugul comunist îndoctrinându-ne de la firul de iarbă și până la pruncul de ţâţă cu doctrina ateistă și materialistă a necredinţei în Dumnezeu.
Au reușit să are sub glia estului Europei creștine peste douăzeci de milioane de suflete creștine împreună cu intelectualitatea lor, împreună cu clericii lor, duhovnicii lor, episcopii lor și strămoșii lor, călcând în picioare toată învăţătura Sfintei Scripturi socotită „o religie de oameni inventată”.
            În acest întuneric de nepătruns în care diavolul a mutat iadul pe pământ, gurile de iad fiind pușcăriile comuniste de reeducare care au distrus de la sentimentul uman până la cel mai mic gând creștin, miilor de suflete smulgându-le nădejdea mântuirii și a iertării păcatelor, încercând să-i transforme pe oameni în simple animale cuvântătoare.
Dar, cum orice sistem are slăbiciunile lui și acest imperiu comunist a fost gestionat tot de puterea Lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt prăbușindu-se când se credea cel mai sigur și stabil tot prin aceeași oameni care au putut rezista reeducării, îndoctrinării și tuturor ideologiilor comuniste. Un singur ţel a stat la baza acestei mari biruinţe: credinţa în Dumnezeu și onoarea creștină; cultivate în sufletul poporului român și în alte popoare  creștine.
Aceste lumini, duhovnicii mănăstirilor, teologii înzestraţi cu dar cuvântător, preoţii parohiilor care și ei o parte au gustat moartea în sistemul comunist, nu s-au lăsat înfrânţi și au căutat să arate lumii că lumina vine de la răsărit, din Cer, de la Tronul Lui Dumnezeu.
Făcând o amintire a acestor lumini sfinte, vom enumera câteva figuri emblematice care au putut face faţă cu darul Lui Dumnezeu acestor groaznice opresiuni: Mina Prodan, Ioachim Spătaru, Vichentie Mălău, Antim Găină, Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Iachint Unciuleac, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Ioan Negruţiu, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc si astăzi încă în viaţă, părintele Iustin Pârvu, sunt lumini sfinte ale neamului românesc.
Alături de ele, astăzi, de întâi octombrie, la Mănăstirea Lainici, nenumăraţi credincioși, cler, popor și arhierei, vor ajuta la deschiderea Porţilor Raiului prin rugăciuni întru smerenie și evlavie pentru sufletul părintelui Adrian Făgeţeanu. Neobosit lucrător în via Lui Hristos, s-a mulţumit să-și primească dinarul răsplăţii dumnezeiești venind încă din primul ceas evanghelic al zilei la osteneala Crucii.
Nu a murmurat în nenumăratele încercări gustate cu amar și suferinţă încă din tinereţile sale prin părăsirea pământului Basarabiei rupt din trupul ţării noastre românești, trăind și gustând încercările închisorilor, umilinţa, foamea, bătaia, violenţele verbale și miile de hule aduse Lui Dumnezeu pe care-L slujea cu dragoste și credinţă.
Cele trei virtuţi cardinale sădite pe deplin în sufletul său: credinţa statornică în urma multor nopţi de tortură și reeducări, nădejdea adevărată în a suporta patruzeci de ani de comunism agresiv care nu au reușit să-i schimbe mentalitatea și dogma de credinţă, i-au sporit dragostea nemăsurată faţă de Dumnezeu și faţă de semenii în suferinţă.
Crescut la umbra mormântului lui Ștefan cel Mare și la poalele Mănăstirii Putna, părintele Adrian Făgeţeanul a devenit vrednic răzeș al Marelui Ștefan, fiind și el, parte din sfeștila luminândă a Rugului Aprins, unde cu consecvenţă și-a însușit îndatoririle de luminător al acestui neam, de la bunul prieten Sandu Daniil Tudor, de la Arsenie Boca, de la Mitropolitul Antonie Plămădeală, de la Alexandru Mironescu si mulţi alţi mari trăitori care i-au fost faruri și călăuze în găsirea cărării în întunericul vieţii ce avea să urmeze.
Asemenea Apostolului Pavel povestind de multe ori ucenicilor și fiilor duhovnicești câte a pătimit pentru Hristos și dreapta credinţă, nu a mărturisit pentru a se autovictimiza, ci așa cum spune Apostolul doar pentru a se lăuda în Crucea Lui Hristos: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Galateni 6, 14)
O crucea grea, a celor 98 de ani pământești împletită cu supărări și bucurii, cu nădejde și tristeţi dar plină de Lumina Lui Hristos și purtată în rugăciune de sutele și miile de suflete scoase din întuneric la lumină prin puterea Lui Hristos și lucrarea Sfintei Spovedanii.
 Așezat după cuviinţă așa cum se cuvine ostașilor adevăraţi ai Lui Hristos în ceata luminătorilor acestui neam, părintele Adrian Făgeţeanu ne binecuvintează din smeritul sicriul.
Nașterea din duh pentru veșnicie a numelui său și a personalităţii sale pentru Împărăţia Lui Dumnezeu astăzi, la întâi octombrie, urcă ușor pe scara virtuţilor spre braţele Lui Hristos. Maica Domnului, pe care a slujit-o și a iubit-o din tot sufletul, vine cu preacinstitul omofor să-i șteargă sudoarea frunţii după o neobosită muncă în via Fiului Ei.
Ajungând la Tronul Preasfintei și de Viaţă-Făcătoarei Treimi, Domnul Iisus Hristos îi va deschide porţile Raiului zicându-i: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Matei 25, 21)
            Dumnezeu să-l odihnească în pace, primindu-l în veșnica Liturghie Cerească a Părintelui Luminilor ! Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.