duminică, 27 noiembrie 2011

Dumnezeu în folclorul românesc al colindelor


          Praznicul Naşterii Domnului este cea dintâi sărbătoare din şirul sărbătorilor proprii anotimpului de iarnă - precum Anul Nou, Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului, dar şi Botezul Domnului (numit în popor Boboteaza).
          Pentru toţi cei ce au avut de-a lungul vieţii lor şansa de a învăţa carte la şcoli mai mult sau mai puţin înalte, desluşind prin osârdia lecturii tainele din slovele Sfintelor Scripturi, istoria a fost luminoasă; au fost însă şi oameni care (încă din vremea Sfinţilor Apostoli, ca şi din primele veacuri creştine), neavând această şansă, au putut primi şi păstra în sufletele lor predania sfântă a învăţăturii despre Vestea cea Bună a mântuirii doar prin viu grai, ca urmare a îndemnului adresat de Iisus ucenicilor Săi: „Mergând învăţaţi toate neamurile” (Mt. 28,19). Vremea trecând, rânduielile organizării spirituale şi materiale a Sfintei Biserici de pe faţa întregului pământ s-au definitivat treptat şi s-au cristalizat sub forma cărţilor de cult şi a catehismelor destinate învăţării poporului; astfel a luat fiinţă ceea ce ulterior a fost desemnat prin expresia „Pravila Bisericii” (adică cele şapte Laude, rugăciunile  şi slujbele obşteşti, împodobite cu preafrumoase cântări de slavă, catavasii, podobii şi stihiri, tropare şi condace – tot atâtea imne speciale de laudă adusă Lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi Sfinţilor de către inimile creştinilor adunaţi în comuniune frăţeasca). Astfel, în formarea şi pregătirea creştinilor pe drumul mântuirii, pe calea Lui Hristos – „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) – un loc aparte l-a avut nu doar cuvântul rostit ci şi mai ales cel cântat; aceasta a fost calea cea mai scurtă şi fără de rătăcire în călătoria către Împărăţia Lui Dumnezeu.

          Ascultând Scripturile şi deopotrivă imnele bisericeşti, simţind fiorul sfânt al credinţei vibrând corzile tainice ale sufletului, poporul simplu dar curat cu inima a început încet-încet, generaţie după generaţie, să şoptească la început iar mai apoi să glăsuiască din ce în ce mai răsunător răspunsul său de iubire şi de mulţumire la binefacerile Domnului revărsate asupra lumii – sub forma unor cântări delicate, pline de gingăşie şi de duioşie ce s-au numit colinde (aceasta pentru că erau cântate mai ales în întâmpinarea Prăznuirii Naşterii Pruncului Iisus sub forma unei vestiri purtate pe la porţile creştinilor de cete de copii şi tineri). Aceasta nu era altceva decât o prelungire în registru muzical a lucrării de catehizare pe care o săvârşea pictura bisericească asemeni unei ferestre deschise către cer, carte sfântă descoperitoare de taine celor neştiutori de carte. Oamenii din popor au primit toate aceste cântări (colinde, pricesne, slavoslovii) cu entuziasm şi bucurie – ca pe o hrană de întărire sufletească şi de înălţare duhovnicească, datorită atât caracterului lor religios-moral cât şi frumuseţii lor specifice  cu care luminau sufletele celor ce le ascultau. Unele astfel de cântări (în funcţie de zonă, de talentul interpretării şi de trăirea ascultătorilor) au devenit şi au rămas până astăzi piese muzicale celebre, cântate în mai toate bisericile în cadrul sfintelor slujbe ori la sfârşitul Sfintei Liturghii, la hramuri sau alte ceremonii şi evenimente bisericeşti. Ele au trezit din somnul nepăsării sau al necunoştinţei de Dumnezeu multe suflete, chemându-le la calea mântuirii.
          Dintre toate aceste cântări mai ales colindele au fost cunoscute şi îndrăgite cel mai mult de generaţii nenumărate de creştini, cuprinzând în versurile lor – pornind de la evenimente principale din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi a Bisericii Sale – întâmplări şi fapte pline de tâlc atât din Noul cât şi din Vechiul Testament. Adevărate opere dogmatice împletite din vers şi cântare, colindele pot fi considerate înfăptuiri teologice de o mare relevanţă, aducând la noi toţi în mod nemijlocit şi simplu mesajul divin al venirii Lui Iisus în lume şi scopul mântuitor al acesteia – dar nu oricum, ci în profundă stare de rugăciune, sub formă de cântare descoperitoare de valori inestimabile  din comoara nepreţuită a cunoaşterii Lui Dumnezeu dar şi a bucuriei pe care aceasta o aduce în suflet: „Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia Chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/ Şi vă bucuraţi !” Cuvintele acestea răsună ca un ecou al cuvintelor profetice inspirate de Duhul Sfânt în Psalmi Regelui David: „Din pântece mai înainte de luceafăr  Te-am născut !” (Ps. 109,3) vestind lumii naşterea cea mai înainte de toţi vecii a Fiului din Tatăl. Dar şi marele între prooroci Isaia (cel supranumit „Evanghelistul Vechiului Testament”) mai înainte vestise naşterea sub vremi a Fiului din Maică Preacurată: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu !” (Isaia 7, 14) precum şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca avea să tâlcuiască chipul împlinirii Tainei celei din veci ascunse şi de îngeri neştiute: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35). Colindul face pomenire de locul de naştere a Fiului de Împărat : „La Betleem colo-n  jos/ Cerul arde luminos/ Preacurata naşte astăzi pe Hristos” – parcă tot în continuarea şi  împlinirea chemării sfinte la rugăciune de laudă şi mulţumire adusă Domnului din Psalmi: „Toată suflarea să laude pre Domnul !” (Ps. 150, 6). Cântarea faptelor măreţe şi a minunilor făcute de Dumnezeu fiilor oamenilor pentru mântuirea lor   înseamnă angajarea întregii fiinţe lăuntrice: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi !” (Ps. 103, 34). La fel, colindul face pomenire şi de steaua călătoare: „Acolo când au ajuns/ Steaua lor li s-a ascuns” – adică mesagerul divin care i-a călăuzit pe magi la  peştera din Betleem pentru a aduce daruri sfinte – aur, smirnă şi tâmâie. Pomeniţi sunt în colinde şi îngerii şi păstorii, ca un simbol al prieteniei tainice dintre lumea cea nevăzută a sfinţilor îngeri (duhuri netrupeşti slujitoare Sfintei Treimi) şi cea văzută, a oamenilor buni şi simpli şi curaţi, având ochii inimii larg deschişi pentru a vedea cerurile şi a le primi lumina. Armonia aceasta dintre cer şi pământ, dintre îngeri şi oameni, la Naşterea Lui Iisus descoperă tocmai împăcarea omului cu Dumnezeu, împlinirea poruncii divine din cuprinsul Scripturii: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi !” (Mc. 9, 7). „Slavă întru cei de sus Lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire !” (Lc. 2, 14). Legătura dintre îngeri şi păstori reprezintă participarea întregii creaţii la evenimentul crucial al Naşterii Mântuitorului: „Îngerii cântau, păstori fluierau” „Fecioara Maria naşte pe Mesia !” . Dar şi natura întreagă cunoaşte pe „Cel făr' de-nceput”: „Vântul bate, nu-L răzbate/ Neaua ninge, nu-L atinge” ca pe Cel ce este Fiul Lui Dumnezeu din veci. Dar şi duioşia Maicii faţă de Prunc este redată în cuvinte pline de simţirea dorului-acel fior sfânt din inima Fecioarei (si pe care ,,doar geniul poporului român l-a putut cuprinde într-un cuvânt intraductibil ”- Părintele Dumitru Stăniloae)  mai înainte văzătoare fiind (încă de la Naştere ) a Pătimirilor Pruncului Iisus (precum avea şi Dreptul Simeon să o vestească –  „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel (Lc. 2, 34) iar „prin sufletul tău va trece sabie” (Lc. 2, 35): „Preacurata vede-n zare/ Cruce sfântă, Cruce mare” adică semnul biruinţei întregii creştinătăţi asupra morţii, asupra iadului şi asupra diavolului prin Răstignirea şi Învierea Lui Hristos. Zugrăvind în culori vii prin cuvinte inspirate icoana dogmatică a Pruncului Împărat şi Dumnezeu, lăudat, slăvit şi adorat de magii persani care-I aduc daruri, „colindul sfânt şi bun” (Mihail Eminescu) descoperă pe lângă firea dumnezeiască şi firea omenească a Celui Născut: Preacurata „n-are scutec de-nfăşat/ Nici hăinuţe de-mbrăcat/ Pentru Pruncul de-Împărat” pentru că, de fapt, El este „Cel Ce Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină” (Ps. 103, 2). Se pot lesne observa din unele versuri şi lucruri care arată simţǎmântul de compătimire, de împreună participare a colindătorilor la suferinţa Maicii şi a Pruncului mic care scânceşte din pricina frigului de afară sau după sânul matern, nevoit (în pofida descendenţei Sale regale - din arborele genealogic al strămoşului David) din pricina răutăţii omeneşti să Se nască într-o iesle săracă, pe fân uscat, şi să Se încălzească doar la suflarea dobitoacelor – a căror căldură naturală este singurul acoperământ pentru gerul iernii. Oarecând, Creatorul-a-toate l-a zidit pe om din ţărână şi i-a dat suflare de viaţă cu suflul Lui divin, făcând din Adam cel dintâi fiinţă „cu suflet viu” (1Cor. 15,45); iar acum, Adam cel de pe urmă, Iisus  Hristos (deşi prunc mic dar întreg Dumnezeu cu Duh-dătător-de-viaţă) îndeamnă tainic făptura necuvântătoare cea de El zidită să participe în chip uimitor la Naşterea Sa cea după trup; căci încălzind cu suflarea nărilor lor, din căldura lor firească, Pruncul nou-născut, până şi animalele (lipsite de năravul sălbatic al fiarelor) mărturisesc prin blândeţea lor pe Cel Care le-a  făcut şi le-a dat viaţă: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe !” (Isaia 1, 3)

          Astfel de exemple şi pilde din sutele de colinde care umplu văzduhul sărbătoresc al iernii prin glasurile cristaline de tineri şi copii pot continua la nesfârşit, pentru că şi tematica lor la fel de vastă se dovedeşte a fi de o valoare inepuizabilă. Cert este faptul că ele joacă un rol principal în frumuseţea şi căldura sfintelor sărbători, însufleţind şi înviorând inimile creştine din izvoarele nesecate ale tezaurului lor de teologie dogmatică populară, parte integrantă a Sfintei Tradiţii a Bisericii noastre Ortodoxe strămoşeşti. De altfel, despre pacea pe care o aduce în lume Pruncul Sfânt prin Naşterea Sa şi pe care o cântă pretutindeni colindătorii, vestise cu mult înainte tot Proorocul Isaia: „Astăzi lupii ţin ajun/ Porumbeii nu tremură de uliul căpcăun/ Câinii stânelor nu mai lărmuiesc/ Irozii se opresc – din relele lor” (putem vedea limpede în aceşti „irozi” inclusiv pe casapii de azi şi de ieri ai pruncilor nenăscuţi din pântecele mamelor lor);  e o linişte adâncă şi deplină care dă întregii făpturi (însufleţite sau nu) un cântec de leagăn ca balsam pentru dorul nostru după Dumnezeu ca şi copii ai Lui chemaţi de El la joacă cu îngerii şi cu stelele şi cu tot cerul – căci aşa îşi încheie cântul „colindul bun şi sfânt”: „Sus, în leagăn, printre stele/ Gângureşte Pruncul Sfânt !” De aceea putem spune că aceste minunate bijuterii de artă muzicală tradiţională sunt adevărate rugăciuni curate înălţate de creştini către Dumnezeu ca semn de iubire şi de preţuire faţă de Darul primit pentru mântuirea noastră, a tuturor: căci Iisus „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” (Simbolul Credinţei). Aceasta rămâne  temelia creştinătăţii de-a lungul celor două mii de ani de când a luat fiinţă Sfânta Biserică prin Taine, dogme şi rugăciuni.
          Numai că, din păcate , acest apogeu de cunoaştere a Lui Dumnezeu care este sfânta rugăciune, se vede primejduit atât din interiorul fiinţei umane (prin patimi de ocară şi de suflet ucigătoare – precum lenea , nepăsarea şi uitarea) cât şi din afara ei – prin globalizare, secularizare şi desacralizare. Transformarea dimensiunii tainice a Praznicului Împărătesc în sărbătoare comercială, în brand de marketing cu standard şi normă de vânzări şi promoţii, cu tombole şi petreceri celebre prin excesele de comportament - nu prea poate fi considerată o faptă de evlavie sau de respect faţă de Cel de Sus  Care pogoară la noi. Decăderea se poate lesne constata şi din faptul că sfintele colinde tradiţionale de o rară frumuseţe artistică ajung să fie interpretate şi redate prin instrumente inadecvate de tot felul de amatori şi ageamii într-o mulţime de versiuni „ de show” (sub formă de hit-uri sau şlagăre de muzică uşoară, ba chiar ca manele şi muzică de petrecere, ca fond muzical la reclame sau emisiuni de televiziune ori prin restaurante, pensiuni şi baruri- localuri în care lumea bea şi mănâncă, fumează şi chefuieşte ca să se „simtă bine”). Această degradare a sacrului în profan dă apă la moară „artiştilor” de duzină ca şi „vedetelor” şi starletelor de o zi să-şi „descopere  vocaţia” prin interpretarea colindelor într-o manieră improprie faţă de valoarea autentic culturală a interpretărilor oferite ţării de adevăraţii artişti şi oameni de folclor românesc care n-au alunecat în banalul aplatizat, lipsit de substanţă în conţinut (atât în text cât şi în melodie) al cântecelor de duzină. Nu există colinde „playback”; colindul se cântă cu sufletul deodată cu gura, şi numai în biserici, în casele creştinilor, în instituţii de prestanţă şi importanţă pentru viaţa comunităţii – care le ascultă şi le primeşte cu respectul cuvenit memoriei înaintaşilor şi strămoşilor care le-au creat şi le-au păstrat transmiţându-le din generaţie în generaţie-chiar şi în acele vremuri în care Biserica nu se putea bucura de libertatea de exprimare şi nici cărţile de cult nu erau prezente  ca astăzi pretutindeni. Circulând prin viu grai de la un om la altul şi dintr-un loc în altul – aşa s-a păstrat şi s-a transmis de-a lungul celor două mii de ani de creştinism învăţătura sfântă a credinţei noastre ortodoxe strămoşeşti. Ar fi un păcat să lăsăm să se creadă că aceste colinde ar fi nişte cântări la îndemâna oricui; sfântă rugăciune fiind, colindul dreptmăritor creştin se cântă în stare de curăţie şi de bunătate sufletească, spovedit, împărtăşit, împăcat cu Dumnezeu şi cu semenii, cu evlavie , cu voioşie şi cu smerenie – pentru a fi plăcut Domnului şi sufletului. Altfel s-ar putea să auzim în urechile conştiinţei glasul profetic insuflat de Duhul Sfânt: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta ? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale.” (Ps. 49, 17-22)

vineri, 18 noiembrie 2011

Crăciunul în suflet, în minte şi în inimă


Motto: „Hristos Se naşte, slăviţi-L !” (Catavasier)
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire !” (Luca 2, 14)

            Taina mântuirii neamului omenesc este strâns legată de taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” (Crezul) şi de naşterea Lui în cetatea Betleemului acum mai bine de două mii de ani.
            Acest eveniment de maximă importanţă nu s-a petrecut la întâmplare, ci a fost pregătit prin lucrarea Lui Dumnezeu încă de la începuturile lumii. Ar fi o greşeală să credem că Naşterea Lui Hristos, Logsul Întrupat, din Fecioara Maria ar fi rezultatul căderii adamice, ea este darul suprem al iubirii Lui Dumnezeu pentru lumea pe care a creat-o. Pornind de la premisa scripturistică „Duşmănie voi pune între tine (şarpe) şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15) putem parcurge cu ochii minţii întregul şir al tuturor evenimentelor care s-au succedat de-a lungul istoriei omenirii şi astfel să înţelegem deplin sensul „tainei celei din veci ascunse şi de îngeri neştiute” (Catavasier). Mai mult, faptul că  „Cuvântul trup S-a făcut” (In. 1, 14) rămâne taina tainelor atât pentru mintea teologilor de Dumnezeu insuflaţi cât şi pentru simplii creştini, trăitori şi mărturisitori ai minunii (care nu reduc sărbătorirea Naşterii Domnului la simpla dimensiune a plăcerilor gurmande, pentru că „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.” (Rm. 14, 17)). De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos a spus limpede: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36).
            Naşterea Pruncului în ieslea din Betleem a împărţit istoria lumii în două: înainte  de Hristos şi după Hristos; o nouă eră  a început, s-a încheiat o întreagă istorie milenară de plângere şi de durere sub povara morţii veşnice şi sub tirania întunericului demonic. De atunci şi până astăzi, Hristos strigă necontenit: „Eu sunt Lumina lumii !” (In. 8, 12); „cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii”  (In. 12, 36) căci „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge.” (In. 12, 35). Cu mult timp înainte încă, marele Isaia proorocul descoperise în chip minunat că „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14) – text cu neputinţă de înţeles chiar şi de către înţelepţii lui Israel, tălmăcitori ai textelor sfinte, care nu puteau pricepe cum să nască o fecioară, Fecioară fiind. Iar dacă astfel de taină nu putea fi înţeleasă atunci de către cei peste care odihnea Duhul Domnului Dumnezeu,  aleşi prooroci din veac vestitori ai celor mai presus de fire şi de cuvânt , oare  cu cât mai mult astăzi, când nesaţiul poftelor de mâncare şi îmbuibarea lăcomiei de băutură nu-şi mai află sfârşitul şi sunt fără de stavilă, - astfel de taine rămân de nepătruns ?! Oare care dintre oamenii sătui de viaţă şi copleşiţi de patimi ai acestui veac sufocat (prin mass-media şi nu numai) de tot soiul de „evenimente” (zise „mondene” şi „importante”) , ar mai putea fi interesaţi de chipul pogorârii Lui Hristos din cer pe pământ, între oameni, în noaptea aceea în care S-a născut di Fecioara Maria  în ieslea de la Betleem ?... Iată, Arhanghelul însuşi răspunde nedumeririi Celui ales de Dumnezeu pentru a mărturisi minunea : „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt” (Mt. 1, 20). Câtă taină, câtă adâncime de nepătruns, cât necunoscut de dumnezeire atunci când Îngerul se sfieşte în Nazaretul Galileii a grăi către Fecioară: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28);  trăind taina şi împlinind minunea, Fecioara însăşi se apără cu învăţătura Sfinelor Scripturi: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34). Iar aici , din fântâna tainelor divinităţii cereşti, pentru întâia oară asupra unei persoane omeneşti plămădite din ţărâna pământului se va aşeza întreaga Sfântă Treime în chip minunat ca oarecând cei trei tineri la Stejarul Mamvri oaspeţi la masa lui Avraam – atunci în chip materialnic,  acum duhovniceşte, prin lucrarea Duhului Sfânt – „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35).
            Prin toate acestea ni se arată nu numai nemărginirea iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni, dar şi dăruirea totală faţă de creaţia Sa: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In. 3, 16). Această venire în lume a Fiului Lui Dumnezeu în chipul cel mai smerit cu putinţă, ca un anonim, stingher în fânul unei iesle, în staul de dobitoace, din părinţi modeşti şi săraci, în „adânc de smerenie” şi „chip de rob” (după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare) ne arată că taina a fost cu totul de neînţeles pentru vremea aceea. Ca dovadă – incredibila meschinătate sufletească şi micime de cuget a regelui Irod (supranumit „cel Mare” !), capabil să ucidă paisprezece mii de prunci nevinovaţi „de doi ani şi mai jos” (Mt. 2, 16) doar pentru a lua viaţa Pruncului-Împărat care îi „ameninţa” tronul ! Oare cât de mare să fie lipsa raţiunii şi întunecarea cugetului şi neputinţa sufletului ca să fii dominat de groaza înfricoşării înaintea unui prunc în scutece ca înaintea unui duşman veritabil capabil să te învingă şi să te supună ? – mai ales în cazul stăpânului unui întreg regat păzit de armate întregi de bărbaţi nemiloşi ! Ceva de acest fel se poate recunoaşte, de altfel, şi în mercantilismul marketingului comercial consumist contemporan care tinde să reducă taina Naşterii Lui Hristos, taina vieţii veşnice, la o simplă „sărbătoare”  marcată de dezmăţ şi îmbuibare. Doar după ce vom pricepe că simţământul bucuriei de a fi cu Hristos nu vine din chefuri şi distracţii ci din întâmpinarea cuviincioasă a Lui (prin post şi rugăciune, prin mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui) ca pe un Prunc de Împărat purtat şi ocrotit de  îngeri, abia apoi vom  putea înţelege ceva din dorinţa sfântă a Lui Dumnezeu pentru noi oamenii – „să Se nască şi să crească, să ne  mântuiască !” („Colind”). Iar aceasta pentru că taina trebuie păstrată intactă şi nealterată pentru generaţiile viitoare , deplin curată şi întru totul dogmatică, precum a fost dintru începuturi – cu păstori, cu magi, cu îngeri, cu vestiri şi cântări din înalt, cu tot alaiul divino-uman al cerului şi al pământului, cu steaua de la Betleem (pentru magi şi pentru păstori, vestitoare de bucurie iar pentru  mulţi alţii, de atunci şi până astăzi, „savanţi” şi „cercetători în stele”, probabil un simplu corp ceresc lipsit de semnificaţie.)
            Praznicul Naşterii Domnului trebuie să ne cuprindă sufleteşte prin lucrarea de curăţire a inimii, dar nu printr-o pocăinţă marcată de tristeţe şi de frică, ci printr-o pocăinţă a bucuriei, prin care să simţi că eşti şi tu unul dintre magi sau dintre păstori; adică să simţi că şi ţie personal, în noaptea păcatului din văzduhul inimii tale, îţi luminează steaua călătoare a rugăciunii lui Iisus, care îţi pregăteşte fiinţa pentru venirea euharistică, prin Trup şi Sânge, a Lui Mesia – Hristos Cel mult vestit de prooroci – care să îţi transforme inima dintr-o iesle dobitocească plină cu fân uscat într-un locaş plin de lumină din Lumina Lui Iisus, „Lumina lumii” (In. 8, 12) „care a venit în lume să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur)  şi „să-i lumineze  pe cei dintru întuneric” (Sfântul Prooroc Isaia). Se cuvine celor ce umblă întru Lumină, ca fii ai Luminii, să fie pururea treji şi cu multă luare aminte asupra tuturor acestor lucruri care marchează istoria lumii şi dau sens real, creştinesc, vieţii noastre pe pământ. „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea.” (Lc. 11, 23) spune Pruncul Iisus, surpând deopotrivă domnia lui Irod, dar şi tirania diavolului. Semnificativ, regatul lui Irod se va împărţi între urmaşii săi, pentru ca lumea să afle şi să înţeleagă că singura împărăţie, veşnică este şi va fi „împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” (Mt. 25, 34). „Pentru că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin !”

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Postul trupesc şi sufletesc – mijloc de curăţire spirituală


Motto: „Când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală !”(Mt. 6, 17)
„Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug !” (Ps. 140, 4) „Ia aminte la rugăciunea mea, că m-am smerit foarte !” (Ps. 141, 6)


                Ca în fiecare an (de multe veacuri încoace), prin rânduielile statornicite de Sfânta Biserică prin Sfintele Sinoade Ecumenice ale Sfinţilor Părinţi – mari dascăli ai lumii şi ierarhi, va începe la 15 noembrie, Postul închinat Marelui Praznic al Naşterii Domnului (numit, simplu, în popor – Postul Crăciunului).
                Această perioadă de şase săptămâni din cursul anului bisericesc are multiple semnificaţii legate de rostul ei spiritual. În primul rând ne smerim şi postim pentru că Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi S-a smerit şi a postit  şi a flămânzit timp de patruzeci de zile în Pustiul Carantaniei, la Muntele Ispitirii: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Mt. 4, 1-2). Tot astfel a postit vreme de patruzeci de zile şi Proorocul Moise, văzătorul de Dumnezeu, în Pustiul Sinaiului, atunci când a primit prin descoperire întreaga învăţătură vechi testamentară destinată poporului ales: „Deci, fiind pogorât Domnul pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui, a chemat Domnul pe Moise în vârful muntelui şi s-a suit Moise acolo” (Ieşire 19, 20). Putem spune că postul, ca valoare spirituală, vine de la Dumnezeu,  iar ca vechime – este de o vârstă cu Adam.  Şi aceasta pentru că cel dintâi om a primit porunca înfrânării de la Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci !” (Fc. 2, 16-17)
                Postul în sine nu este o virtute, ci doar o armă de convingere a trupului  material să conlucreze, să se supună şi să asculte de omul spiritual, de „omul cel tainic al inimii” (I Pt. 3, 4), adică de sufletul înduhovnicit. Postul duce la limpezirea cugetării, precum scrie în volumul al patrulea al „Filocaliei”:  „prea multa mâncare şi băutură înceţoşează mintea şi aprinde poftele trupului”. Numai că simpla înfrânare de la anumite bucate , fără a fi dublată de înfrânarea duhovnicească prin trezvie , prin luarea aminte de sine şi prin necontenită rugăciune, nu mai este post, ci devine „dietă” sau „regim alimentar” – cu totul insuficientă şi ineficientă pentru a ne sfinţi ! Căci spune Sfânta Evanghelie: „Curăţiţi aluatul cel vechi, ca să fiţi frământătură nouă !” (I Cor. 5, 7). Postul se ţine de fiecare în parte după puterea fiecăruia. Rolul său principal este acela de instrument al trezirii duhovniceşti din somnul nepăsării prin care ne lipsim de nenumărate bunuri şi bogăţii spirituale (datorită neînfrânării, lăcomiei pântecelui şi îmbuibării); înţelepciunea patericală a cuprins magistral acest adevăr în zicala: „nu trăim ca să mâncăm , ci mâncăm ca să trăim !” Uşor este să-ţi adormi conştiinţa interpretând după bunul-plac cuvântul evanghelic: „Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om !” (Mt. 15, 11), dar la fel de lesne ţi-o poate trezi cuvântul proorocesc rostit de Duhul Sfânt prin gura Psalmistului David, Regele lui Israel: „mâncarea le era încă în gura lor când mânia lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât”  (Ps. 77, 34-35). Sau, şi mai simplu, amintindu-ţi de cele petrecute pe vremea lui Noe: „Mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi.” (Lc. 17, 27)
                Unele ca acestea nu sunt neapărat semne ale mâniei divine îndreptate împotriva, care L-ar deranja pe Cel de Sus,  pentru că ar mânca sau ar bea prea mult sau prea bine. Ceea ce într-adevăr Îl supără pe Dumnezeu este impertinenţa de care dă dovadă tocmai omul – cel menit a fi „împărat făpturii”, zidirea cea mai de preţ – faţă de Legea Dreptăţii şi faţă de poruncile rânduite cu înţelepciune de Stăpânul Cel a-tot-Ocrotitor şi Împăratul Cel a-tot-Puternic. Sfidarea sfinţeniei dumnezeieşti constituie probabil cea mai crâncenă faptă de răutate săvârşită de om faţă de Creatorul său, răspunsul cel mai rău-voitor la bunăvoinţa pe care El ne-o arată pururea din destul – Tu care „de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii !” (Ps. 144, 16)
                Treptele sau măsurile de postire diferă de la o persoană la alta, în funcţie de râvna sufletească şi de rezistenţa trupească a fiecăruia. Unii flămânzesc cu totul, nimic bând, nimic mâncând; alţii gustă foarte puţin doar din hrană uscată – pesmeţi, cereale, fructe sau seminţe. Pentru cei mai tineri şi mai puţin experimentaţi, li se potriveşte rânduiala mâncării „de post” (cu sau fără untdelemn) , precum celor mai vârstnici şi mai afectaţi de neputinţele bătrâneţilor ori de suferinţele bolilor – li se potriveşte rânduiala lacto-vegetariană. Şi unii şi alţii păstrează în minte reperele de adevărată asceză pustnicească a  luminătorilor pustiei – precum Sisoe, Antonie, Macarie, Pafnutie sau Pavel Tebeul. Ceea ce contează este gândul cel bun şi hotărârea de a posti (fie şi numai o perioadă mai scurtă –de trei, patru, cinci sau zece zile), pe care Dumnezeu le primeşte ca pe o ofrandă de bună-voire, ca pe o faptă a iubirii faţă de El, ca pe un gest de recunoştinţă pentru binefacerile primite de la Dânsul. Un gest pe care îl pot face până şi copiii – desigur, fiecare după putere şi după străduinţă. Înfrânându-ne de la bucate, însă, Hristos ne îndeamnă să nu fim trişti şi necăjiţi din pricina aceasta: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Mt. 6, 16-18). Pentru că, postind astfel , nu e deloc exclus să alunecăm în patimi subţiri (precum mândria sau părerea de sine sau îngâmfarea gândului - „cine sunt eu că pot posti !”). Suntem fiecare ceea ce suntem; iar dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci merită să ne străduim să-I mulţumim după putere pentru toate darurile primite de la El – pentru sănătate, pentru putere, pentru înţelepciune şi mai ales pentru capacitatea de a deosebi binele de rău şi pentru puterea de a alege cu dreptate !
Pe de altă parte, postul trebuie raportat şi la cele cinci simţuri ale trupului: ochii să nu privească deşertăciunea – precum zice Psalmistul: „Luat-am seama de-a dreapta şi am privit şi nu era cine să mă cunoască !” (Ps. 141, 4); este esenţial să ne ferim de orice fel de împrejurări vătămătoare de suflet, pentru a putea păstra mereu cugetarea la cuvântul dumnezeiesc de-viaţă-dătător şi să ne păzim gura de toate deşertăciunile şi răutăţile: „Pune Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire, împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140,3). La fel, picioarele să ne umble doar în cărările Evangheliei şi pentru împlinirea sfintelor porunci ale Domnului Dumnezeu, căci „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie !” (Ps. 141, 3). Grăit-a slujitorul Domnului: „că iată moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre” (Ieremia 9, 21) – adică prin simţuri !
                Postul trebuie să aibă ca roade bunătatea, dragostea şi răbdarea ce vin de la Dumnezeu, după cuvântul Apostolului: „Fraţilor roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5, 22-23). Aşadar, just ar fi să postim nu pentru că e Post şi atât; ci pentru că aşa ne învaţă Duhul Sfânt în Biserica Lui Hristos, pentru a fi deplin sănătoşi – deopotrivă la suflet şi la trup; pentru a fi curaţi cu inima ca şi cu trupul: „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri ? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu !” Deci cine nu îşi iubeşte şi nu-şi cinsteşte trupul ca pe un templu al Duhului Sfânt,  greşeşte împotriva Lui Dumnezeu ! Iar anii noştrii – „la număr şaptezeci, iar de vor fi în putere optzeci- şi cea mai mare parte a lor osteneală şi durere !” (Ps. 89, 10-11) – repede curg; iar la sfârşitul lor, sufletul se va înfăţişa la judecata particulară a vieţuirii sale pe pământ, la care se vor aşeza în balanţa dreptăţii dumnezeieşti – de-o parte toate cele ce am reuşit a împlini în cursul zilelor cu Dumnezeu, de cealaltă parte – toate cele ce am săvârşit în afara poruncilor divine, în cursul zilelor trăite fără Dumnezeu; de unde va şi veni – fie mila, îndurarea şi iertarea, fie pedeapsa şi osânda după faptele ce am făcut! Nu degeaba Mântuitorul Hristos ne-a spus: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21) . Chiar şi fără prea multă sau prea înaltă ştiinţă de carte teologică putem să pricepem, prin urmare, că cei care ignoră postul (dispreţuind pilda şi exemplul Lui Dumnezeu Însuşi) nu au nimic de-a face cu Ortodoxia ; căci Ortodoxie fără fapte nu există ! „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu !” (In. 12, 26); „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu !” (Lc. 12, 8). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri !” (Lc. 9, 26).
                Aşadar, rostul ultim şi scopul cel mai înalt al postului este de a ne uni în chip cât mai desăvârşit cu Dumnezeu Cel Viu pentru a fi cât mai mult cu El – aşa precum şi-au dorit Fecioara Maria şi Bătrânul Iosif, precum şi-au dorit şi magii care I s-au închinat, precum şi-au dorit şi păstorii  şi îngerii la Naşterea Lui Iisus, Cel Ce ne-a vestit cu dragoste: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară;” (In. 6, 37) căci „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). „Slavă întru cei de sus şi pe pământ pace întru oameni bunăvoire !”(cântare cântată de îngeri pentru oameni pe pământ).
                Post uşor şi binecuvântat !

Bogăţia materială şi îmbogăţirea spirituală


Motto: „Bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima de ea” (Ps. 61, 10)
„Unii se laudă cu căruţele, alţii cu caii lor, iar noi ne  lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru”  (Ps. 19,8)


                De la facerea lumii şi până astăzi, problema bogăţiei materiale a fost privită de către exegeţii vremurilor din toate punctele de vedere. Bogăţia poate fi atât un mijloc de poticnire, cât şi o cale  de a străbate cerul  prin milostenie până la Tronul Lui Dumnezeu. Problema bogăţiei trebuie abordată atât prin intermediul Sfintei Scripturi cât şi prin  viaţa de zi cu zi. Toate sunt ale Lui Dumnezeu şi de la Dumnezeu. Nu putem spune că gestionăm în lumea materială ceva ce ne-ar aparţine, căci toate sunt opera Creatorului: „Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. 103, 29). Prin aceste cuvinte Psalmistul David evidenţiază mila şi puterea Lui Dumnezeu în ceea ce priveşte dragostea faţă de om: „Cel ce răsare în munţi iarbă şi verdeaţă spre slujba oamenilor” (Ps. 146, 8), şi „dă hrană la tot trupul”(Ps. 135, 25).
                Privind în lumea Vechiului Testament întâlnim  oameni pe care bogăţia nu i-a împiedicat în a fi bineplăcuţi Domnului;  Avraam , Iacob, Lot, Iov, precum şi Iosif în Egipt au fost oameni înstăriţi care s-au bucurat de dragostea şi bunăvoinţa Lui Dumnezeu. Noi ne credem bogaţi şi stăpânitori de averi însă nu avem nimic în comparaţie cu Avraam şi Iov care aveau slugi cu brâie de aur şi turme nenumărate.  Toate au fost însă lepădate de aceşti oameni  cu o uşurinţă nemaiîntâlnită, nelăsând ca bunăstarea şi comoditatea traiului să intervină între ei şi Dumnezeu. Patriarhul Avraam părăseşte toate; îşi ia familia şi merge la locul în care a fost chemat de Dumnezeu, în ţinuturile Ţării Sfinte la „Stejarul Mamvri” : „Ieşi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-L voi arăta Eu” (Fac. 12, 1) Aici va avea cinstea de a se „întâlni” cu Sfânta Treime în chipul a trei tineri.  Şi exemplul lui Iov este mai mult decât grăitor. Acesta a rămas fără copii şi fără toată averea sa, prin pizma şi  prin lucrarea diavolului, însă îl binecuvintează pe Dumnezeu şi se hotărăşte să rabde totul, neavând nici un gând de împotrivire: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). Lepădarea de cele materiale este în acest caz totală. Nu acelaşi lucru putem spune şi despre  personajul descris de Mântuitorul în parabola Fiului risipitor care cu îndrăzneală a cerut ceea ce i se ”cuvenea”, dar mai apoi: „şi-a risipit averea, trăind în desfrânări” (Lc. 15, 13).                                     
        Tânărul bogat care nu se putea  leapăda de cele materiale pentru pentru a le dobândi pe cele veşnice, Îl întreabă pe Mântuitorul: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci ?” (Lc. 18, 18)  Răspunsul Mântuitorului este însă categoric: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.” (Lc. 18, 22). Tânărul nu răspunde cu promtitudine ci pleacă întristat. Întristarea o putem observa şi în vorbele  Mântuitorului L-a care ne arată că: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia Lui Dumnezeu” (Mt. 19, 24).  Aceste cuvinte sunt întărite şi de  imaturitatea spirituală şi de răutatea sufletească a celor doi  bogaţi ce ne sunt daţi ca exemplu negativ în Evanghelie.  Aceştia, orbiţi de cele materiale, transformă viaţa de pe pământ într-una de huzur  şi răutate uitând de moarte şi de judecata Lui Dumnezeu. Pe primul, care în locul milei sufleteşti şi a binelui uman  a mărit hambarele şi şi-a zidit depozite de protejare a agoniselii:  „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”, Dumnezeu îl avertizează:  „Nebune ! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. 12, 20).  Celuilalt bogat, care era o culme a aroganţei, ce trece de etapa zgârceniei şi ajunge la  măsura împietririi inimii faţă de suferinţa celor din jur, fie om sau dobitoc, lunecă în   opulenţă   (se îmbrăca  în porfiră şi vison, purta bijuterii şi petrecea în lux şi desfătare trecătoare, în timp ce săracul îi murea la poartă de foame) i-a fost pregătit chinul cel veşnic: „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.” (Lc. 16, 22-23). Aceasta este imaginea reală a omului lipsit de caracter, de milă şi compasiune faţă de semenii săi.
                Unor astfel de oameni Mântuitorul le adresează următoarele cuvinte: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Mt. 10, 37); lăsând să se înţeleagă faptul că nimic nu este mai important decât Dumnezeu şi mântuirea sufletului.
                Bogăţia trebuie agonisită în cer, nu pe pământ: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.” (Mt. 6, 19-20). Fiind mâhnit  de slăbiciunea firii umane, Mântuitorul adresează şi următoarele întrebări umanităţii: „ ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26). Iată cât de măruntă este arătată a fi viaţa trecătoare. De asemenea împăratul şi proorocul David afirmă: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Ps. 102,15), iar fiul său, înţeleptul rege Solomon trage următoarea concluzie: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sânt deşertăciuni !” (Eccl. 1, 2).
        Puterea şi influenţa lucrurilor materiale, deşi trecătoare  poate sminti chiar şi pe cei aleşi. Nu trebuie să  uităm cum să descoperim  lucrarea lui Dumnezeu asupra lumii neaplecându-ne către grijile lumeşti. Celebra expresie patristică „grija vieţii m-a scos din rai” este semn al faptului că uităm  de cuvintele spuse de Sfântul Apostol Pavel: „nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care face să crească.” (I Cor. 3, 7). Iar Duhul Sfânt arată în psami bunătatea Lui Dumnezeu: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii.” (Ps. 144, 16); „Cel ce dă hrană la tot trupul, că în veac este mila Lui.” (Ps. 135, 25). Aici se accentuează în chip  vădit faptul că  toată făptura  se hrăneşte şi se adapă din mâna Lui Dumnezeu: „lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce.” (Ps. 103, 30).
                Trebuie să înţelegem că nu poate exista viaţă, armonie şi echilibru în afara lucrării Duhului Sfânt.Toate există şi se hrănesc numai prin mila Lui Dumnezeu: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?” (Mt. 6, 26). Şi chiar dacă Solomon este cunoscut ca un vârf al înţelepciunii umane („Şi a dat Domnul lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării.” (III Reg. 2, 35), Mântuitorul ne transmite totuşi un adevăr de mulţi ignorat: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor ?” (Mt. 6, 28-30).
                Astfel nu bogăţia este cea care ne sminteşte, nu bunăstarea ne lipseşte de mântuire şi nici mulţimea averilor nu ne desparte de Dumnezeu. Ci ne desparte de Dumnezeu nemilostivirea, răutatea, lipsa de compasiune, puţina iubire şi zgârcenia faţă de cele materiale. Următoarele cuvinte sunt mai mult decât grăitoare în acest sens: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.[...] Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.” (Mt. 41, 46).  
                „Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile.” (Ps. 22, 7).