vineri, 23 decembrie 2011

Anul Nou sau - Despre neîncetata făurire a Timpului -

           


         Motto: „Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20) „Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui” (In. 3, 35) „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez.”(In. 5, 17) „Cu mâine zilele-ţi adaugi/ Cu ieri viaţa ta o scazi/ Şi ai cu toate astea-n faţă/ Dea pururi ziua cea de azi” (Mihai Eminescu)

Pentru oamenii vieţuitori în timp şi spaţiu, aici şi acum, pe pământ, problema trecerii vremii a fost pricinuitoare de adâncă meditaţie şi, totodată, un prilej de speculaţie filosofică. Şi aceasta pentru că raţiunea cu care omul a fost înzestrat prin creaţie a încercat mereu în mod spontan să afle noima tuturor lucrurilor – şi, mai ales a timpului: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori” (Ps. 102, 15) – cânta de demult Psalmistul, văzând şi înţelegând că omul nu poate, sărmanul, nicicum să oprească neînfrânata curgere a clipelor care izvorăsc una din alta şi se revarsă fără încetare...Taină de necuprins cu mintea, trecerea timpului a pus asupra „trestiei gânditoare” care e omul (Blaise Pascal) povara întrebării despre rostul ultim al acestei treceri. Nu întâmplător Scriptura ne vesteşte că vom da socoteală de timpul pierdut în deşert !
Dacă ar fi să ţinem seama fie şi doar de acest lucru, putem deja aborda problema timpului în perspectivă eshatologică. Cu alte cuvinte, este evident că timpul nu reprezintă un „hazard”, ci se structurează pe o logică a existenţei lui, are un Stăpân, are un Creator, are un Împărat care îl coordonează în integralitatea lui; iar Acela nu poate fi  decât Unicul Bunul Dumnezeu. El împarte timpul în epoci profund marcate de lucrarea Sa dumnezeiască, încadrându-l între cele două limite atemporale sau supratemporale, între „vecii vecilor” şi „mai înainte de toţi vecii”. Şirul veacurilor şi al mileniilor (de la cele dintâi ce au trecut deja şi până la – poate – miile de mii ce vor mai trece) aşează timpul între „începutul” creaţiei - „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1,1) şi „astăzi” al Lui Dumnezeu: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai !” (Lc. 23, 43), Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia !” (Lc. 19, 9), „Domnul a zis către Mine: "Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut !” (Ps. 2, 7); căci acest început al creaţiei (ivit de la Dumnezeu, Sensul Însuşi al existenţei tuturor) este actul de dragoste divină manifestată prin „zidirea cea de mare preţ” – făptura umană, precum spunea părintele Arsenie Boca, - dragoste care este evidentă în ceea ce a fost denumit ştiinţific drept „Intelligent Design” (sau, dacă vreţi, Preafrumoasa Înţelepciune a Lui Dumnezeu) – concept care se referă atât la raţionalitatea intrinsecă întregii creaţii, cât şi la frumuseţea ei uimitoare. Într-o analiză făcută la prima vedere, timpul prinde contur definit sub trei forme de existenţă (oarecum prin abstractizare): trecutul, prezentul şi viitorul. Măsura trecutului nu este fixă, precum nici prezentul nu este ireversibil; toate sunt în continuă mişcare, prezentul se mută dintr-o stare în alta, de la o etapă la alta şi de la o clipă la alta...; iar viitorul – rămâne un necunoscut imaginar, accesibil în fond doar Unicului său Creator, Domnul Dumnezeu, Cel Care îl pătrunde atotputernic prin atotştiinţa Sa: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie” (Ps. 138,16). Aici descoperim în mod real unitatea de măsură a timpului la Dumnezeu, a acelui timp pe care noi îl măsurăm în secunde: această unitate fundamentală este „clipa” – clipă care formează „ceasul” (nu orologiul de pe perete şi nici ceasul de la mână, ci acel „ceas” pe care vorba din popor îl numeşte „bun” sau „rău”). În felul acesta putem înţelege că anumite perioade al Timpului istoric sunt sau nu sunt favorabile umanităţii – în  funcţie de legătura noastră spirituală cu „astăzi” al Lui Dumnezeu. 



Consemnarea în Sfânta Scriptură a unor astfel de probleme o găsim exprimată de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi Fiul Omului (Cel întrupat şi născut din Fecioara Maria) în cuvinte de o claritate dincolo de orice îndoială sau nedumerire a minţii omeneşti: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24, 36). Iată cât de tainic este viitorul pentru noi atunci când ieşim din prezenţa Lui Dumnezeu în sensul trecător al existenţei noastre. Nu degeaba singurele persoane îndreptățite şi recunoscute de-a lungul veacurilor în Sfintele Scripturi au fost doar Sfinţii Prooroci din veac și Sfinții Apostoli – făpturi materialnice şi suflete îndumnezeite prin conlucrarea dintre voia proprie şi puterea lucrătoare a Duhului Sfânt „Care pretutindeni este şi pe toate le împlineşte” şi „Care de la Tatăl purcede” (In. 15, 26). Ipostasul Duhului Sfânt dă lumină şi sens materiei, aşezând-o în vremi sau în plinire de vremi (precum Scriptura arată). „Timpul creaţiei” (acel răstimp al celor şase zile în care Dumnezeu a făcut lumea şi toate cele dintr-însa – prezentate în referatul biblic despre crearea lumii) cunoaşte cu totul alte măsuri decât cele obişnuite nouă. Deocamdată nici un om (oricât de învăţat sau savant ar fi fost, doctor în teologie sau în ştiinţele naturii ori în ştiinţele exacte) nu a putut determina sau explicita cele ce ţin de răstimpul creaţiei – atât a lumii materiale văzute cât şi a celei spirituale nevăzute; nu a putut nici calcula raportul dintre materie şi inteligenţă din lăuntrul firii omeneşti şi nici măcar să formuleze în expresie riguros matematică principiul mişcării materiei în Univers: „Cel Ce întinzi cerul ca un cort” (Ps. 103, 3). Ceea ce omului i se prezintă ca „descoperire ştiinţifică epocală” (a ceva nemaipomenit, nemaiauzit şi nemaiîntâlnit, ba chiar de neimaginat şi de necrezut) Dumnezeu face pur şi simplu din dragoste şi bună-voire faţă de creaţia Sa pentru armonizarea ei: „de la Stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii” (Troparul Praznicului „Naşterii Domnului” ). De altfel, astronomia este tocmai acea ştiinţă care urmăreşte să afle şi să formuleze „regulile” timpului, rânduind anii şi vremurile după anotimpuri, incluzând toate acestea în ştiinţa timpului măsurat – fie de la izgonirea lui Adam din Rai, fie de la Naşterea Lui Hristos – până astăzi.  Tocmai de aceea s-au încercat nenumărate moduri de măsurare a timpului, felurite calendare şi sisteme astronomice, care s-au dorit a fi unul mai desăvârşit ca altul în raportul lor cu mişcarea astrelor pe cer, urmărind ciclurile temporale şi ţinând cont de soare, de lună, de stele, de zodii şi de constelaţii şi de galaxii, ca şi de toate celelalte planete din Sistemul Solar. La Dumnezeu vremile timpului se rânduiesc în ere divine: timpul de dinaintea plămădirii lui Adam („omul despre care doar Dumnezeu ştie”), timpul petrecerii lui Adam în Rai (timp deosebit, aparte, marcat de starea lui de om duhovnicesc şi nestricăcios), timpul istoric de la izgonirea lui Adam din Rai şi până la Întruparea Lui Hristos (sau vremea urmărilor păcatului strămoşesc, a morţii ca pedeapsă şi a stăpânirii iadului – „Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului !” Is. 14, 15), apoi vremea Întrupării de până la Naşterea Pruncului, (acea vreme a şederii Lui Hristos răstimp de nouă luni în pântecele Preacuratei Fecioare Maria pentru restaurarea divină a „sămânţei omeneşti” batjocorite de vrăjmaşul diavol care n-a suportat ca omul, trupesc fiind, să devină şi duhovnicesc), apoi timpul petrecerii Fiului Lui Dumnezeu cu oamenii pe pământ şi timpul de la Înviere până la Înălţare, ca şi timpul de la Întâia Venire a Lui Hristos până la Parusie, Cea de a doua Venire a Mântuitorului- viitor despre care neştiind noi nimic („nici ziua, nici ceasul”) (Mt. 24, 36 ), nici nu-l putem măsura. Apoi timpul slavei veşnice a Lui Dumnezeu de după Judecata de Apoi – când va fi „cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1) – ziua a opta a creaţiei, care înseamnă stare îngerească în Împărăţia Lui Dumnezeu: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36) şi „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 34).
Simplificând, Hristos prezintă veşnicia Lui Dumnezeu ca pe o casă cu multe locaşuri – „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2). Unele ca acestea ne arată că timpul nu a fost niciodată măsurat, cântărit sau cronometrat de Dumnezeu: „Nimicnicie vor fi anii lor” (Ps. 89, 5); umbră, vis, fum, nor, pânză de păianjen, „suflare ce trece şi nu se mai întoarce.” (Ps. 77, 44). Am putea spune aşadar că Timpul este viaţă. Viaţa noastră este Timpul nostru existenţial – timp care se scurge indiferent de voinţa noastră, „clipa” în Univers a existenţei noastre, care rămâne scrisă doar într-un singur loc, dacă viaţa noastră s-a dus conform cu Legea conduitei morale creştine: „bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !”(Lc. 10, 20). Aici este toată istoria „timpului” infinit al Lui Dumnezeu.



Denumirea de „Anul Nou”, deşi simplă şi clară, totuşi are o frumuseţe pe care nu reuşim să o vedem: nu are nume, nu are timp, nu are definiţie, este o simplă abstracţie. Ecclesiastul o spune: „nu este nimic nou sub soare !” (Eccl. 1, 9). De fapt, timpul curge la fel – şi măsurat, şi nemăsurat... noi îl credem nou. Prin Naşterea Sa „sub vremi” şi prin Învierea Lui în timp, Dumnezeu a înnoit timpul, l-a înfrumuseţat spiritual, dându-i sens divin. Hristos străbate timpul şi istoria indiferent că vrem sau că nu vrem, că ne convine sau nu. Dar noutatea în timp a dat-o Duhul Sfânt prin sfinţirea materiei, prin consacrarea raţionalităţii ei. Desigur, fiecare om se naşte ca fiinţă creată raţională, purtând Chipul Ziditorului Său; avem aşadar suflet veşnic raţional – cuvântător – şi nu ne obligă nimeni să arătăm aceasta, ea se descoperă în timp prin manifestările ulterioare; inteligenţa se manifestă la om în relaţia cu semenii săi, prin faptele pe care le săvârşeşte – până într-acolo încât uneori se afirmă: „omul acesta este sfânt, el poate ajuta pe alţii”, devine izvor de bine şi de raţionalizare (adică de îndreptare) şi pentru alţii: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel” (Ps. 67, 36). Altfel spus, noi putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeindu-ne prin har: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5) şi „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6). Iată că mintea poate să „dea pe afară” (cum sună o vorbă populară) – devii deştept, devii un punct de reper, un lider, devii far - precum spune Scriptura: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt. 5, 16). Ajunşi aici, acum putem explica de ce Sfinţii au în icoane un nimb strălucitor, o aureolă luminoasă în jurul capului: e pentru a arăta plusul de dragoste şi inteligenţă dăruit lumii din preplinul trăirii lor. Lumina aurie care le înconjoară făptura şi pe care o răspândesc în jurul lor este lumină din „Lumina lumii”, Hristos-Dumnezeu. De aceea Iisus a fost văzut de ucenicii Săi pe muntele Tabor ca Lumină fără margini, încât „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). Această lumină nu are nici spaţiu şi nici timp; nu degeaba noi, oamenii, ne încălzim făptura trupească la soare, dar de la mare distanţă, nu de aproape – că altfel am deveni din oameni „ai clipei” – oameni „eterni”, am dispărea pe loc, materia s-ar topi cu totul. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Dacă oamenii L-ar iubi pe Dumnezeu cu aceeaşi dragoste curată cu care El ne-a iubit pe noi, pământul s-ar topi !”
Obişnuita urare de „La mulţi ani !” este oarecum improprie, pentru că nu noi ne dăm anii, ci îi primim în dar; cumva înseamnă că solicităm de la Dumnezeu acordarea unei clipe mai lungi din veşnicia timpului. E adevărat, Domnul ne poate da clipe din „clipa” noastră, dacă ne este de folos – fie spre preamărirea sfinţeniei Lui, fie spre pocăinţa noastră, fie şi – de ce nu ? – spre mustrarea şi certarea Lui cea dreaptă faţă de reaua–voinţă omenească: „zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere” (Ps. 89, 10-11). Altfel spus, prelungirea numărului anilor vieţii poate să nu ne fie de folos; viaţa pământească îşi are sensul ei logic, de origine divină, în mersul creţiei. Noul An poate fi privit ca o scânteie în întunericul veacului, acea clipă de graţie în care ne reamintim de fapt pentru ce am fost făcuţi. De aceea mulţi dintre noi (parcă trezindu-se dintr-un somn al uitării şi al nepăsării) aleg să îşi petreacă „noaptea de Revelion” la biserică, în rugăciune şi priveghere, participând la Sfânta Liturghie, în comuniune cu Dumnezeu, având conştiinţa faptului că „clipa” următoare nu ne aparţine nouă, că  inima bate în ritmul clipelor care trec – „acum”, „acum”, „acum” – şi apoi iarăşi: „îndată”, „îndată”, „îndată” – n groapă...! Deci şi într-o clipă poate exista (în prezentul ei, de „aici” şi „acum”) „astăzi” – ul Lui Dumnezeu. Spun Sfinţii Părinţi că „în ceea ce te va găsi sfârşitul, în aceea vei fi şi judecat” („Patericul egiptean”) – adică un mic examen cu Divinitatea...

Ca temă de reflecţie  - atât pentru cei mai mult, cât şi pentru cei mai puţin credincioşi – cu prilejul Anului Nou n-ar fi rău ca pe viitor să avem grijă mai mult să ne bucurăm de darul existenţei noastre (care doar de la Dumnezeu este), să avem grijă mai degrabă să urcăm încetul cu încetul în icoana eternităţii, pentru a putea fi repere şi modele pentru alţii prin faptele şi viaţa noastră. Să purtăm grijă să agonisim nimbul veşnicei odihne în Casa Slavei Veşnicului Dumnezeu, în Rai. Şi să avem grijă să mulţumim Domnului prin zâmbet curat, prin sinceră bucurie lăuntrică pentru darurile primite (atât pentru răsăritul soarelui, cât şi pentru asfinţitul lui, atât pentru vară cât şi pentru iarnă, atât pentru toamnă cât şi pentru primăvară, pentru ploaie şi flori, pentru cer şi stele... toate sunt daruri ale Lui Dumnezeu pentru om, menite să-i înfrumuseţeze ... Timpul !). De altfel nici un alt rost nu ar avea toate aceste frumuseţi în timp dacă nu l-ar avea pe acela de a face frumos tocmai urcuşul nostru către Cer. Aşadar, pe lângă masa încărcată şi bogată, pe lângă paharul de băutură (dulce sau amară), să nu uităm însă nici de paharul morţii ... pentru că „clipa” noastră poate sfârşi chiar în clipa Anului Nou ! E adevărat, viaţa este un prilej de veselie, dar poate fi şi un prilej de meditaţie la tot ce am greşit, la tot ce nu am împlinit, la tot ce am mai putea face spre înveşnicirea noastră şi spre apropierea noastră mai profundă şi mai adevărată de Ziditorul: „Adânc pe adânc cheamă !” (Ps. 41, 9). Aceasta pentru ca viaţa noastră să poată face parte din clipele plăcute şi alese Domnului şi să ne aflăm şi noi printre oile turmei Blândului Păstor care îşi află odihna şi hrana din verdeaţa Raiului Sfintelor Scripturi și al Sfintelor Taine.
În concluzie – doar trăind frumos, vom muri frumos; doar făcând binele, vom găsi binele – mai ales că viaţa fiecăruia din noi e un fir tors din caierul Lui Dumnezeu ce duce spre ghemul veşniciei divine: „dragostea care niciodată nu cade” (I Cor. 13, 8). „A Mea este lumea şi plinirea ei” (Ps. 49, 13) „că ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii”(Ps. 49, 11). „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el” (Ps. 8, 4-5). Dorim tuturor sfânta mântuire, deplină sănătate şi tradiţionala urare: „La mulţi ani !” buni, vrednici şi rodnici pentru împărăţia Lui Dumnezeu !

marți, 20 decembrie 2011

Crăciunul, între Biserică şi lume


              
             Motto: ,,Împărăţia Lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17) „Dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă” (I Ioan 5, 14) „Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său ? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută  Domnului ? Nu ştiţi voi postul care Îmi place ? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi  legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman,
pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava Lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă ! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire” (Isaia 58, 5-9)

            Parcurgând perioada celor patruzeci de zile de Post, după rânduiala Bisericii, cu  strădaniile prevăzute de rânduielile cuprinse în dreptarul  învăţăturilor sănătoase ale predaniei strămoşeşti, creştinii (atât cei mai râvnitori , cât şi cei mai delăsători) au avut astfel şansa de a deveni părtaşi la bucuria Crăciunului, de a simţi fiorul duhovnicesc al Tainei Naşterii, ca o roadă a efortului de corectare a diferitelor scăderi, prin informare despre calea ce duce la mântuire, prin curăţirea sufletului şi împodobirea lui cu virtuţi sfinţite prin puterea Sfintei Euharistii: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie ? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema.” (Ps. 115, 3-4). Astfel, văzduhul duhovnicesc al inimii s-a încălzit cu dragostea rugăciunii sincere şi curate, pătrunse de izul cald al Scripturilor Sfinte ascunse în cântul colindătorilor – acei „cu taină închipuiţi” magi, îngeri şi păstori bine-vestitori ai venirii Lui Iisus în lume ca Prunc Sfânt Dumnezeiesc în noaptea sfântă de Crăciun. Acest tezaur ortodox, reactualizat an de an cu fiecare colindă şi cu fiecare inimă bună care se mai adaugă corului milenar de generaţii de colindători,  formează trăirea Bisericii vii a Lui Hristos. Naşterea Domnului nu face parte din categoria „ştirilor de senzaţie” din mass-media, nu reprezintă „bomba zilei”, nici „piesa de rezistenţă” a brandurilor comerciale, nici coeficientul-record de profit al lanţurilor de supermarket-uri ce-şi promovează produsele „din gama Crăciunului”. Oare chiar acesta să fi fost adevăratul motiv pentru care Fiul Lui Dumnezeu a venit în lume – ca să crească vânzările de pe piaţă şi să fie mai bine promovat produsul de consum cotidian ? Oare acestea să fie rosturile  venirii Lui Iisus în lume – tăierea porcilor pentru cei mari şi cumpărarea jucăriilor pentru cei mici ?
            Dacă ar fi să luăm seama la Taina Răscumpărării, la Jertfa Fiului Lui Dumnezeu de pe Golgota pentru mântuirea lumii – am descoperi că sensul acestui mare praznic şi-ar recupera câteva repere fundamentale pentru lumea modernă a veacului nostru. „Sărbătoare” înseamnă bucurie şi veselie, înseamnă bunătate şi omenie; orice abuz de mâncare şi de băutură, împins până la animalizare sau îndobitocire şi dezumanizare – riscă să ne păgubească de calitatea de creştin botezat în Hristos: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat !” (Gal. 3, 27). Păstrarea echilibrului în viaţa creştină înseamnă bună-cuviinţă, măsură, dreaptă socoteală - adică sfântă şi cuviincioasă cumpătare - dar, mai ales, păstrarea omeniei faţă de semeni. Crăciunul adevărat începe cu Privegherea din Ajunul sărbătorii, mai înainte vestită de venirea preotului în casa creştinului cu Icoana Naşterii Domnului. Apoi, pe lângă pregătirea bucatelor, primenirea casei, a hainelor, a tuturor celor trebuincioase necesităţilor vieţii de familie, trebuie să căutăm să avem curăţite sufletele, îmblânzite inimile şi luminate cugetele – prin mărturisirea păcatelor şi a greşalelor în Taina Spovedaniei şi prin împărtăşirea cu Hristos în Taina Sfintei Liturghii. Praznicul propriu-zis al Naşterii Domnului (în cele trei zile ale lui) este împodobit şi cu pomenirea a doi mari Sfinţi ai Bisericii: Preacuviosul Părinte Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (model ascetic al vieţuirii în Hristos şi înnoitor al monahismului românesc) şi întâiul Mucenic Arhidiacon Ştefan – simbolul jertfirii personale pentru îndumnezeire până la muceniceasca pătimire pentru păstrarea adevărului creştin în suflet. Iată repere social-morale prin care  putem să ne străduim să împlinim şi noi aceste două pilde de adevărată creştinătate sufletească. „Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim” – spune o vorbă din bătrâni; şi iarăşi - „omul se cunoaşte după fapte ca pomul după roade” (Mt. 7, 17-20). Trebuie să reuşim să dăm sens tuturor tradiţiilor, mai vechi sau mai noi, îmbrăcându-le în harul trăirii creştineşti personale pentru zidire sufletească. Moş Crăciun (prezentat în unele povestiri populare ca fiind gazda hanului prea plin pentru a mai putea găzdui pe Preasfânta Fecioară ca să nască în casă , în condiţii cât de cât civilizate, iar nu să fie nevoită să o facă în ieslea dobitoacelor) – acest Crăciun bătrân, „căci vechi de zile” (Mihai Eminescu), nu mai moare, ci cunoaşte o anume înveşnicire printre noi, creştinii, ca o mărturie pentru toate generaţiile – mai ales pentru cei tineri; el păstrează un caracter pedagogic – căci îi verifică pe cei mici dacă au sau nu repere creştine de conduită – dacă ascultă de părinţi, dacă se roagă acasă, dacă învaţă la şcoală, dacă sunt cuminţi sau nu prea. Tocmai de aceea este darnic şi generos, recunoscându-şi astfel vinovăţia de a fi fost în vremea Pruncului Iisus lipsit de generozitate şi de omenie, de milă şi de bunătate, nepăsându-i de Cel Ce Se năştea spre mântuirea lumii. De aceea, acest Moş Crăciun nu trebuie desacralizat sub chipul a tot felul de personaje îndoielnice şi profane (fie femei sau bărbaţi, artişti sau cine ştie ce alte „mari personalităţi”); el rămâne de fapt un anonim, practic un necunoscut în inima şi mintea copiilor, venind nu din Laponia sau din Ţara-gheţurilor, ci direct de la Ierusalim, de la ieslea Betleemului, de acolo de unde a pierdut cândva legătura cu cerul şi cu mântuirea  prin lipsa lui de bunătate.  Are canon să facă veşnic milostenie, este delegat – cu sarcina bine stabilită de morala creştină – să intre, precum spune „colindul sfânt şi bun” (Vasile Voiculescu), în „case fără foc, cu coşuri fără fum”, prin tindele cu zăpada nemăturată, în casa săracului, la copii necăjiţi – adică să cerceteze pe cei mai mici fraţi ai Lui Iisus, aflaţi în nevoi şi suferinţe: „Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Mt. 25, 40). Bradul verde de Crăciun, simbolul vieţii, simbolul sufletului veşnic tânăr şi frumos, încărcat cu jucării, cu globuri sclipitoare, cu zăpadă, cu ghirlande, cu artificii, cu beculeţe şi steluţe luminoase, nu poate fi altceva decât un fel de „icoană” a sufletului  ajuns prin nevoinţă şi prin har la inocenţa copilărească , la imaculata nerăutate a pruncilor: „Cine nu va primi împărăţia Lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.”(Lc. 18, 17). Iată, aceasta este dimensiunea creştină a darurilor trecătoare. Toate jucăriile şi luminiţele, globurile şi beteala – sunt simbolul faptelor bune şi al virtuţilor care ar trebui să ne împodobească sufletul şi să-l lumineze pentru a-l ridica din întunericul păcatului. Toate darurile şi cadourile sunt la rândul lor simbolul milosteniei, a tot ce e bun şi  frumos în viaţă; căci, prin iubirea de aproapele - „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39) -  ar trebui să facem daruri celor de lângă noi nu doar de Crăciun sau de sărbători, nu numai la ocazii, ci în tot timpul anului; ar trebui să fim generoşi şi milostivi cu semenii noştri ca şi cu niște copii: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Lc. 6, 36) – pentru că doar milostenia ajunge până la înălţimea Tronului Lui Dumnezeu.
            În sfârşit, masa bogată la care dorim cu toţii să ne desfătăm, trebuie binecuvântată cu rugăciune, dar şi cu măsura înfrânării-smerite de la mâncarea prea multă, spre a nu cădea în îmbuibare, evitând astfel „lăcomia care strică omenia”; şi chiar şi atunci când mestecăm şi înghiţim cu poftă bunătăţile pregătite cu grijă, ar fi bine să ne gândim totuşi că poate cineva, undeva, se stinge de foame, pentru că nu are ce mânca, pentru că nu are de pus pe masă nici măcar o pâine. Cel mai creştinesc sens al Crăciunului, al ospăţului îmbelşugat, ar fi ca atunci când aşezăm tacâmurile pe masă, în capul ei să rânduim o farfurie nouă, mare, curată, împodobită; iar toată frumuseţea sufletească a acestui gest ar fi ca în ea să aprindem o lumânare de ceară înaintea Icoanei Naşterii Domnului, anume pusă acolo, de faţă, pentru a trezi duhovniceşte în noi simţul omenesc şi frăţesc şi părintesc al milei. Iar toată mâncarea din farfuria aceea (de la felul cel dintâi până la desert) să o dăruim unui semen, ca un pacheţel; fie unui vecin mai în vârstă sau unui străin mai sărac sau unui om fără adăpost şi fără familie. În felul acesta, dacă fiecare creştin ar face aceasta, în cele trei zile de Praznic al Crăciunului nu ar mai fi flămânzi în faţa Lui Hristos care să aştepte să se aleagă măcar cu „fărâmiturile ospăţului” (Sfântul Ignatie Briancianinov); „căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25, 35-36). Privind din acest punct de vedere aceste două feluri de prăznuire a Crăciunului – atât cel din perspectivă bisericească, cât şi cel din perspectivă laic-secularizată, consumistă – am putea alcătui o simbioză mai umană cumva şi mai morală („Căci păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14), prin care n-am avea decât de câştigat – pentru că ne-am împăca cu Mântuitorul Iisus Hristos şi am fi prieteni ai Lui, dacă am respecta în acest fel porunca iubirii divine, Legea Cea Nouă. „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul !” (In. 13,34) – adică până la jertfă. Să jertfim şi noi ceva din puţinul nostru şi să-L primim pe Iisus în ieslea sufletelor noastre, în Betleemul inimii, în lăuntrul Ierusalimului minţii, în raza Stelei strălucitoare şi călăuzitoare a sufletului nostru spre Împărăţia Lui Dumnezeu – către care viaţa de aici să ne poarte ca pe nişte magi şi păstori porniţi spre Ierusalimul cel de Sus, la leagănul de îngeri al Lui Iisus, în slava cea nepieritoare a vieţii veşnice,  „căci Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta !” (In. 18, 36)
            „Hristos Se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !” Preasfântă Maica Lui Iisus, pururea-Fecioară Marie, ajută-ne nouă !

Cei dintâi martori ai Nașterii Lui Iisus - „Taina cea din veac ascunsă” -


Motto: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”
(Simbolul Credinţei)
„Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor
din toate Scripturile cele despre El.”
(Luca 24, 27)
„Atunci toată făptura va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău
şi Răscumpărătorul tău”
(Isaia 49, 26)



            Evenimentul Naşterii Domnului este temeiul de început al credinţei creştine şi temelia dogmaticii ortodoxe. De-a lungul istoriei lumii, în nici una dintre religiile care s-au manifestat printre popoare nu s-a întâlnit cazul vreunui lider care să-şi fi jertfit viaţa până la sacrificiul suprem pentru a-şi salva semenii. Punctul culminant al Revelaţiei supranaturale îl reprezintă trimiterea în lume de către Dumnezeu a Unicului Său Fiu pentru mântuirea ei; nu pentru a Se mărgini să privească sau doar să înveţe, oferind explicaţii şi norme pentru conduită ori criterii de funcţionare a relaţiilor dintre oameni. Reperul principal îl constituie iubirea intertrinitară: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In. 13, 35), „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” (In. 14, 20) Altfel spus, cei ce sunt ai Lui Dumnezeu sunt cei ce împlinesc porunca iubirii.
            Cel dintâi martor al Întrupării este Duhul Sfânt – a treia Persoană din Sfânta Treime, Care a  împlinit pregătirea pântecelui Fecioarei Maria prin depărtarea lestului pământesc, prin ştergerea păcatului adamic (moştenit prin naşterea ei pe cale firească din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana), făcând-o pe Maica Domnului „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Sfântul Ioan Damaschin), „Scaun de heruvimi” (Sfântul Roman Melodul) şi „Tron al Celui Preaînalt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1, 35). O dată cu revărsarea Duhului Sfânt peste Fecioara Maria începe şi căderea stăpânirii diavolului pe care o avusese până atunci asupra lumii: „Bucură-te,  izgonirea diavolilor !” (Acatistul Bunei Vestiri) și începutul împlinirii proorociei de la Facere: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (3, 15). Desăvârşita curăţie şi nevinovăţie a Fecioarei (ca şi adânca ei cunoaştere a Scripturilor Sfinte) este evidentă în răspunsul pe care îl dă Arhanghelului: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34), „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Dialogul acesta, de fapt, marchează un  al doilea moment decisiv al conlucrării dintre omul altădată izgonit din Rai şi Dumnezeu: Cel-vechi-de-zile, Dumnezeu Tatăl, este rugat să caute spre smerenia Fecioarei pentru a deschide calea pe care Dumnezeu Fiul o va străbate din sânurile Tatălui din veşnicie până în pântecele Fecioarei sub vremi. Smerenia Fecioarei este cea care a atras smerenia Lui Dumnezeu Însuşi, chenoza sau deşertarea de slava veşnică a Fiului prin Întrupare „luând chip de rob” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri): „a căutat spre smerenia roabei Sale” (Lc. 1, 48). Calea smereniei este calea adevărului – o spune Fiul Însuşi atunci când răspunde dragostei materne cu iubire fiască: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc !” (Lc. 8, 21). Şi doar Fiul poate şti câtă bucurie s-a făcut în ceruri atunci când Prunca Maria a fost închinată Templului din Ierusalim prin făgăduinţa Sfinţilor ei Părinţi după trup, Dreptul Ioachim şi Fericita Ana, şi câtă bucurie Tatăl Însuşi a avut atunci când Fecioara în vârstă de numai cincisprezece ani a cuprins în înţelegerea tainică a inimii ei lucrarea Lui de restaurare a omului căzut: „Iată roaba Domnului !” (Lc. 1, 38). Stăpânului a-toate şi Domnului tuturor, ea I-a adus ca sfântă slujire -  prin smerenie, bunăcuviinţă, evlavie şi credincioşie - răspunsul pe care altădată El l-a căutat în Rai la protopărinţii neamului omenesc, atunci când îl striga pe Adam: „Adame, unde eşti ?” (Facerea 3, 9). Abia ea a adus răspunsul cuvenit din partea umanităţii la iubirea de oameni a Lui Dumnezeu, răspunzându-I cu toată dăruirea - precum de altfel răspunde şi chemării strămoşului David: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta !” (Ps. 44, 12-13). Care altă frumuseţe - dacă nu cea a sufletului, a inimii curate şi a minţii - care contemplă pururea cerurile Domnului prin adâncul smereniei şi care singură redă întreagă sufletului omenesc asemănarea cu Dumnezeu (pierdută din mândrie prin păcatul  neascultării). Întru totul fără de prihană, sfioasă şi desăvârşit nevinovată se arată a fi Preacurata Copilă  din Nazaretul Galileii atunci când adresează mesagerului divin întrebarea: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta ?”(Lc. 1, 29)... să nu fie vreo înşelare, ca a Evei oarecând ! Drept pentru care trezvia ei atrage de la Domnul cel mai mare har cu putinţă de primit de către om – „căci ceea ce poate Stăpânul cu simplă voirea, aceea poate şi Maica Lui cu rugăciunea”:  ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35)
Întruparea Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară a fost mai înainte vestită în Sfintele Scripturi: ,,Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu” (Judecători 13, 5); „Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23). Naşterea Fiului din sânurile Tatălui mai înainte de toti vecii o vede Moise în umbra proorociei din Vechiul Testament: „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numeri 24, 17), după cum şi Naşterea din Fecioară în Betleemul Iudeii o găsim vestită în penumbra Vechiului Legământ: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor” (Miheia 5, 1). Desigur, nu întâmplător tot la Betleem, pe vremea proorocului Samuel, a fost uns  rege strămoşul după trup al Lui Iisus, marele David: „Domnul a zis către Samuel: Până când te vei tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel ? Umple cornul tău cu mir şi du-te, că te trimit la Iesei Betleemitul, căci dintre fiii lui Mi-am ales rege. Samuel a zis: Cum să mă duc ? Va auzi Saul şi mă va ucide. Iar Domnul a zis: Ia cu tine o juncă din cireadă şi zi: Am venit să aduc jertfă Domnului. Şi cheamă pe Iesei şi pe fiii lui la jertfă, şi Eu îţi voi arăta ce să faci şi-Mi vei unge pe acela pe care îţi voi spune Eu. Şi a făcut Samuel aşa, cum i-a spus Domnul. Şi când a sosit el la Betleem, bătrânii poporului, tremurând, i-au ieşit în întâmpinare şi au zis: Cu pace este venirea ta, văzătorule ?”(Regi cap 16, 1-4).
Aşadar, martor al întrupării este şi Arhanghelul Gavriil care a fost trimis din cer în Nazaret  să binevestească Fecioarei Maria Naşterea după trup a Fiului Lui Dumnezeu din Ea: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !”(Lc. 1, 28). Mărturia lui o întăreşte prin îndemnul pe care i-l adresează în vis Dreptului Iosif, zicându-i: ,,nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” (Mt. 1, 20). Aşadar, dacă patriarhului Avraam, la Stejarul Mamvri, Sfânta Treime i-a vorbit faţă către faţă în chipul a trei Oameni ospătaţi de el şi  de  soţia sa Sarra cu bucate materiale - azime, unt, lapte (simbol liturgic proorocesc fiind viţelul), iată că aici, la Întrupare, Maicii Domnului îi vorbeşte prin mesager ceresc; numai că – lucru minunat ! – în loc să se sfiască Fecioara la vederea îngerului, se sfieşte arhanghelul înaintea Fecioarei: „mă spăimântez a striga ţie: bucură-te Mireasă nenuntită !” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri). Se sfieşte deoarece , într-o clipeală de ochi, cea care se numise pe sine „roaba Domnului” - prin pogorârea Duhului Sfânt  (puterea Celui Preaînalt umbrind-o) - devine Stăpâna oamenilor şi a îngerilor deopotrivă, iar prin Naşterea Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu – Împărăteasa cerului şi a pământului, mai înaltă decât toată făptura: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Lc. 1, 49)
Alt martor minunat este steaua călătoare care îi va călăuzi pe magii veniţi din Persia (Melchior, Baltazar şi Gaşpar – după Tradiţie instruiţi în ale astronomiei în şcolile faimoase de lângă vechiul Babilon, la Şippar). Aici, la Betleem, precum zice cântarea „au învăţat ei de la Stea să se închine Soarelui dreptăţii”; şi aceasta pentru că atunci când  e vorba de minune, nu toate legile astronomiei mai corespund ştiinţei omeneşti. Steaua pare că lasă legile cerului şi mersul constelaţiilor, legile gravitaţiei şi rânduielile astrelor – şi devine mesagera Împăratului Celui Care a creat-o şi a aşezat-o în armonia cerului: „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7). Aici steaua simbolizează nepătrunsul infinitului căci, aşa precum nimeni nu ştie când au fost făcute stelele  (lucruri care se văd cu ochiul liber şi înfrumuseţează bolta nopţii) tot aşa şi Naşterea Lui Iisus este din veşnicie, fără început şi fără sfârşit, mai presus de puterea ştiinţei şi priceperii minţii noastre. „iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.” (Miheia 5, 1)
Aşadar, martori ai Întrupării, care au copleşit gândirea vremii  de atunci, devin şi magii înşişi aducători de daruri -  „aur, smirnă şi tămâie” (Mt. 2, 11). Luminaţi de stea, ei văd în Pruncul Iisus pe Fiul Lui Dumnezeu şi I se închină ca unui Împărat, dăruindu-I aur (precum fac vasalii înaintea suzeranului mai puternic decât ei). Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne confirmă că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu şi că ne este Domn: „Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Iar păstorilor de la marginea Betleemului tot un înger al Domnului, tot un slujitor ceresc al Împăratului Celui Mare, le vesteşte: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 10-11)
Pe lângă magi şi păstori (aleşi la vestirea Tainei prin îngeri şi prin oameni) un alt martor vrednic de crezare este Sfântul şi Dreptul Iosif, cel care o ocrotea pe Fecioara. Mirat de adâncimea tainei şi de necunoscutul petrecerii ei între oameni, mai întâi Iosif s-a întristat, s-a neliniştit şi s-a tulburat văzând cele ce se petreceau cu Fecioara: „drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19). Dar înştiinţat fiind de înger noaptea în vis, înţelege degrab lucrarea minunată a Domnului şi ne arată mai departe cum misterul necunoştinţei şi miezul tainei se dezleagă atunci când se naşte Pruncul Iisus: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” (Mt. 1, 25), cunoscând el însuşi astfel că ea este Mireasa Lui Dumnezeu şi Maica Pruncului Iisus - Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, „Lumina lumii” (In. 8, 12): „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi.” (Isaia 9, 1). Adâncimea de necuprins a Tainei descoperite nouă este revelaţia iubirii Lui Dumnezeu pentru lume, Care „într-atât ne-a iubit” încât a făcut totul ca să ne mântuiască. Vedem aceasta din cuvintele Mântuitorului Însuşi, aşa cum au fost ele consemnate de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu: „Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8,23)  „Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.” (Ioan 8, 42)
 Dar martorul istoric cel mai „ştiinţific” rămâne cel din paginile deopotrivă ale Sfintelor Scripturi şi ale Arhivelor de Stat: cezarul Augustus - iniţiatorul celui dintâi recensământ demografic la care au fost chemaţi să se înscrie toţi locuitorii Iudeii (pentru verificarea contribuabililor şi a impozabililor) – eveniment care de altfel şi marchează începutul noii ere creştine: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.”(Luca 2, 1-2). Iată aşadar temeiul adeveririi istorice a Naşterii Lui Iisus în cronologia romană – ceea ce arată că noi nu colindăm pentru a cânta o legendă în Taina Lui Iisus şi a întrupării Sale; Naşterea a fost un eveniment istoric pământesc. După cum un alt martor pământesc a fost şi regele Irod însuşi (numit „cel Mare”, domnind în   Ierusalim în timpul împăratului roman Augustus între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr.) - care, de teama de a nu-şi pierde tronul (în urma convorbirii cu magii sosiţi din Persia în căutarea Pruncului-Împărat) „ s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.” (Matei 2, 16). După cum şi Sfinţii Apostoli înşişi sunt martori direcţi ai învăţăturii Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu Cel născut din Fecioara Maria:  „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In. 6, 68).
 „Hristos Se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !” (Sfântul Grigorie Teologul)

Un asfințit al fericirii veșnice - blândul și smeritul părinte Visarion -


              
             Astăzi, 19 decembrie a trecut la Domnul spre veșnică odihnă și împreună slujire cu cerul, părintele protosinghel Visarion Breabăn, fostul stareț al Schitului Pojorâta Corlățeni (Câmpulung) în vârstă de patruzeci și șapte de ani în urma unor grave probleme de sănătate.
                Pentru mulți dintre noi părinte și duhovnic, pentru unii blând și bun povățuitor, pentru alții model de smerenie și răbdare, prin faptul că orice neajunsuri sau neplăceri ar fi întâmpinat nu s-a destăinuit nimănui niciodată. Celebra frază care-l caracteriza era: "nici prea bine, nici prea rău, în general bine, dar se poate și mai bine". Acest părinte duhovnicesc nu a fost mediatizat în mijloacele mass-media, nu s-a distins ca un orator sau predicator deosebit, dar faptele personale, râvna, munca și în special povățuirea la scaunul de spovedanie a născut un număr foarte mare de ucenici duhovnicești care au deprins rânduiala dreptei credințe păstrând și ducând mai departe tezaurul ortodoxiei prin păstrarea sfintelor porunci.
                Născut într-o familie de oameni evlavioși, Aneta și Gheorghe, care prin truda pământului au crescut cinci copii în frica Lui Dumnezeu, ancorați în realitatea greutăților zilei și deprinși cu sudoarea muncii, a intrat în monahism în anul 1988 la data de 18 aprilie la Mănăstirea Sihăstria. Casa acestor creștini a fost întotdeauna liman pentru oamenii care aveau probleme sau necazuri primind sfaturi și îndemnuri creștine de la tatăl Gheorghe care era cântărețul bisericii și paraclisierul preotului Vasile Popescu - vrednic și râvnitor slujitor. Mama sa era de obârșie din Ținutul Pipirigului (Neamț), nepoată a vrednicului de pomenire protosinghel și duhovnic al Mănăstirii Sihăstria, Varsanufie Lipan. În aceeași familie a existat și mătușa, monahia Iulia, trăitoare în Mănăstirea Agapia Veche, ucenica marelui duhovnic arhimandrit Cleopa Ilie.
                Părintele Cleopa, în tinerețile sale, simțind că fratele Vasile Lipan se pierde în lucrurile și deșertăciunea lumii l-a chemat la viața monahală, dar după o intensă străduință duhovnicească de trăire în curăție și păzire a poruncilor sfinte. Maica Iustina, soția părintelui Varsanufie va îmbrățișa viața monahală la Agapia Veche lângă mama părintelui Cleopa, monahia Agafia. Iar fratele Vasile Lipan va îmbrățișa viața monahală la Mănăstirea Sihăstria devenind mai apoi protosinghelul duhovnic Varsanufie Lipan. Maica Iulia și fostul ei soț, actualul protosinghel Doroftei Cucoș au îmbrățișat viața monahală, cuvioșia sa la Agapia Veche, iar părintele Doroftei a ajuns duhovnic la Mănăstirea Vorona (Botoșani), unde se va și muta la cereștile locașuri. Alături de aceste două familii binecuvântate, a mai îmbrățișat viața monahală și părintele Ambrozie Filip, iconomul mănăstirii Sihăstria din timpul stareției părintelui protosinghel Caliopie Apetrei, nepotul marelui scriitor popular Ion Creangă. Soția părintelui Ambrozie, monahia Mihaela, s-a retras la mănăstirea Agapia Veche lângă sora ei monahia Olimpiada. Acest trio duhovnicesc de țărani simpli din popor, dar cu multă frică de Dumnezeu, au fost leagănul copilăriei părintelui Visarion Breabăn pe atunci Vasile, un tânăr simplul, modest, curat cu sufletul si cu multă credință. Viețuirea la mănăstirea Sihăstria, lângă părintele Cleopa și Varsanufie l-au format în anii de dictatură la fel de sănătos și frumos la suflet ca vechii călugării de odinioară: răbdător în ispite, harnic și sârguincios în îndatoririle de zi cu zi, iar în același timp cu mare nădejde de mântuire în Dumnezeu.
                Amprenta satului Vicovul de Jos, a familiei creștine în care s-a format, leagănul duhovnicesc al mănăstirii Putna, inegalabilii părinți, Arhimandritul Iachint - părintele Bucovinei -, părintele Tudor, părintele Pamvo, părintele Damaschin, părintele Teofilact, adevărate făclii și călăuze duhovnicești în vremea fostului regim, și-au pus amprenta asupra tânărului formându-l pentru viața duhovnicească de mai târziu. După evenimentele din '89, când au fost redeschise mai multe schituri, împreună cu părintele Pamvo, duhovnicul lui, s-au retras pe iarbă verde, în obcinile Bucovinei, în Vârful Straja, unde au construit din temelii așezământul Sfântul Daniil Sihastrul închinat marelui povățuitor al Moldovei din vremea viteazului Ștefan. Era primul așezământ al sihastrului moldovean care-i purta numele și hramul. După o grea suferință de șase ani și de eforturi supraomenești, părintele Pamvo, a trecut la cele veșnice în vârstă de 44 de ani. Nevoința aspră, posturile îndelungi, osteneala peste putere, l-au trimis pe avva Pamvo, starețul schitului la cereștile locașuri în 18 decembrie 1997.
                Datorită multor inadvertențe de ordin economic și administrativ în coordonarea schitului de către noul stareț, fiind doritor de liniște, de contemplație și de rugăciune, părintele Visarion se va retrage la Schitul Pojorâta (Corlățeni). Acest schit patronat de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul era condus in acea vreme de protosinghelul Simeon Lupu, fapt care i-a înlesnit șederea în schit pentru isihie, datorită înțelegerii primite din partea starețului. Diavolul care veghează permanent la tulburarea interioară a monahului, din neluarea aminte a viețuitorilor din schit, a mistuit printr-un incendiu corpul de chilii. În urma acestui eveniment nedorit, ÎPS Pimen a rânduit ca reconstrucția să fie încredințată părintelui protosinghel Visarion Breabăn care avea deja experiența construirii unei mănăstiri sub îndrumarea protosinghelului Pamvo. Părintele Simeon a fost transferat din ascultare la o altă mănăstire. Încurajat de râvna tinereții și de dragostea de Dumnezeu, a construit un impozant corp de chilii, frumos lucrat în lemn în arhitectura bucovineană, cu toate acareturile necesare: bucătărie, cămări, beciuri și toate câte sunt utile într-o mănăstire. La scurt timp, același eveniment se repetă din lucrarea diavolului și toată munca istovitoare este mistuită într-un nou incendiu devastator. Nimeni nu a putut înțelege îngăduința lui Dumnezeu sau prin ce mână criminală de rea-voință au fost provocate aceste necazuri schitului. Obosit și bolnav, cu inima slăbită de reumatism și complicații cardiace, părintele Visarion s-a retras ulterior la o căsuță izolată unde-și căuta rostul și rânduiala mântuirii în preajma schitului, lăsând scaunul stărețesc unui alt tânăr din schitul format în obștea avută în ascultare.

                S-a implicat din plin în refacerea noului corp de chilii prin donații și ajutoare de la toți ucenicii din țară care-l cunoșteau și în scurt timp corpul administrativ, cu chilii cu tot, a fost refăcut integral. Diavolul, care păzește ca un leu pe cine să înghită, a strecurat mereu îndoiala la adresa părintelui Visarion că n-ar purta suficientă grijă de bunul mers duhovnicesc al schitului, fiind mereu avertizat că trebuie să se străduiască mai mult în menținerea unității obștii, a elementului duhovnicesc în schit, lucru care l-a făcut să se implice peste puterea sănătății sale. Astfel, boala i s-a agravat, complicațiile cardiace i s-au amplificat, ficatul i s-a îmbonăvit irecuperabil suportând un dublu atac cerebral. A fost internat de urgență la Spitalul Județean Suceava pe 16 decembrie 2011 de către bunul său ucenic, ieromonahul Daniel. Cu toate eforturile medicinei moderne, părintele Visarion nu a mai putut fi reanimat din coma indusă de accidentul cerebral.
                Așa s-a sfârșit nevoința duhovnicească a unei lumânări aprinse pentru Dumnezeu, în urmă cu douăzeci și cinci de ani de tânărul Vasile Breabăn, pornit pe calea mântuirii cu dorința de a câștiga Raiul și de a dobândi mila Lui Dumnezeu. Vorbele psalmistul David: "Doamne nu mă lua la jumătatea zilelor mele", pentru părintele Visarion, au fost binecuvântare, plecând la Dumnezeu nu pentru răspuns de timp pierdut în deșert, ci așa cum spune profetul Isaia, "în ani puțini a dobândit osteneală îndelungată". Citind pe Sfinții Părinți și pe Sfântul Teodor Studitul, povățuitorul de aur al calugărilor, vom vedea că monahii de demult își doreau să nu zăbovească prea mult în trup, dorind să ajungă mai repede în brațele Lui Dumnezeu.
                Asemenea și părintele Visarion, prin nevoința și străduința peste puterea firii și a sănătății șubrezite, dorea să încheie nevoința Postului Nașterii după tipic și rânduială, dar printr-o scurtă încercare mucenicească, Dumnezeu l-a chemat să serbeze Nașterea pruncului Iisus chiar în Grădinile Raiului. Pentru monahii tineri sau pentru timpul modern de astăzi, nevoințele aspre pot părea uneori aberații sau habotnicii, dar până nu ești patruns de fiorul Duhului Sfânt și până nu te dăruiești total Lui Hristos, nu poți fi feștilă aprinsă în candela veșniciei Lui Dumnezeu. Urmând modelul marilor duhovnici ai Putnei și Sihăstriei de odinioară, chiar dacă căruntețile abia se simțeau la tâmple, părintele Visarion Breabăn, pe numele tainic de nevoință, ieroschimonahul Varsanufie, va rămâne o filă de pateric românesc contemporan și în același timp un reper și model spiritual pentru cei care l-au ascultat și i-au păzit cuvântul și blagoslovenia, devenind prin el, buni ostași ai Lui Hristos pe calea mântuirii. Părintele Visarion, ducându-și cei trei talanți la scaunul de judecată va raspunde Lui Hristos: "Iată Stăpâne, trei talanti mi-ai dat și am adus șapte." Domnul Hristos îi va răspunde cu blândețea și dragostea părintească de Dumnezeu și Creator: "Bine slugă bună și sârguincioasă, peste puține ai fost pus, peste multe te voi pune, intră în bucuria Stăpânului Tău".
                Toate cele relatate mai sus au fost culese de la prietenul din copilărie al părintelui Visarion, cu care a mers împreună la biserică și mai apoi l­a mănăstire.
                 Veșnică să-i fie amintirea și pomenirea în vecii vecilor. Amin.