sâmbătă, 19 februarie 2011

Judecata umană între sfânta dreptate şi grozava nedreptate

            Motto: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău.” (Matei 18, 15)

            Sfintele Scripturi de Dumnezeu insuflate sunt pline de pilde şi învăţături din care putem înţelege faptul că toată răutatea care se petrece între un om şi altul îşi are pricina în nedreptatea comisă unul celuilalt: „Cel ce face milostivire Domnul şi judecată tuturor celor ce li se face strâmbătate !” (Psalmi 102, 6). Tocmai din acest motiv, Sfinţii Părinţi scriitori şi trăitori ai Filocaliei ne îndeamnă permanent: „Către noi înşine să avem inimă de judecător, iar către aproapele nostru inimă de mamă”; abia atunci şi numai aşa va iubi Dumnezeu judecata omenească.
            Concret, este vorba despre diferenţa fundamentală care apare în mod eviddent între judecata omului şi judecata Domnului. Cezarul acestui veac judecă sub influenţa legilor lumeşti şi condiţionat de împrejurările politice, sociale, economice, de subiectivismul relaţiilor de simpatie sau antipatie - dictate de cele mai multe ori de interesul de moment; conştiinţa însă - adevărată instanţă de judecată divină, bici şi vargă a mustrării Lui Dumnezeu ! - ,aduce la lumina zilei tot adevărul, chiar şi ascuns de ar fi în cele mai încurcate hăţişuri. De pildă, - lucru ştiut de toată lumea – în vremea noastră abuzul de putere (în orice domeniu socio – profesional s-ar exercita) a devenit un adevărat mod de afirmare egoistă şi iresponsabilă a sinelui propriu. Pe de altă parte, ştim cu toţii că Dumnezeu nu va obstrucţiona niciodată judecata omenească,  pentru a nu încălca în vreun fel libertatea vreunui om  – nici cu ameninţarea pedepsei aspre, nici chiar cu inevitabila răsplătire cuvenită fiecărei fapte - , dar măsura cu care se va face la vremea ei această răsplătire este scrisă negru pe alb în Sfânta Evanghelie: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10, 44). Iar aceasta pentru că înaintea Lui Dumnezeu mare este doar omul care îşi pune sufletul pentru aproapele său. Vedem limpede lucrul acesta în sfânta carte de înţelepciune care este ,,Patericul”, plin de nenumărate pilde de cădere, dar şi de ridicare ale asceţilor nevoitori şi luptători pentru mântuire din cursele vrăjmaşului care pizmuiesc mântuirea oamenilor.
            Dumnezeu Cel Bun şi de oameni Iubitor ne-a îndemnat prin gura Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă unii altora sarcina păcatelor !” (Galateni 6, 2). Când femeia păcătoasă, care greşise în faţa Legii şi trebuia omorâtă cu pietre, a fost adusă înaintea Mântuitorului Hristos, Iisus le-a spus acuzatorilor ei: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei !” (Ioan 8, 7) De ce a dat  un asemenea răspuns ? - pentru că omul drept şi temător de Dumnezeu nu va arunca cu piatra niciodată asupra aproapelui său. Spune Sfântul Antonie cel Mare: „Numai oamenii mărunţi la suflet şi mărunţi cu cugetul împart embleme şi stigmate semenilor lor, fără a ţine cont de neputinţa lor.” Iar Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte părinteşte: „nu pizmuindu-vă unii pe alţii” (Galateni 5, 26) ”voi cei tari purtaţi neputinţa celor slabi !” (Romani 15, 1) Altfel spus, Apostolul neamurilor vrea ca nu cumva să ajungem a crede că legea iubirii creştine nu ne mai îndeamnă la dragoste şi iertare. E foarte adevărat că Iuda L-a vândut pe Iisus, că Petru s-a lepădat de El - şi totuşi, Fiul Lui Dumnezeu înseta după sufletele lor căzute, ”dorea ca toţi să se mântuiască !” (I Timotei 2, 4). Ca dovadă că a primit lacrimile desfrânatei ca şi pocăinţa verhovnicului  apostolilor. Din păcate însă, noi, fiii şi urmaşii lor, creştini de cele mai multe ori plini de o evlavie făţarnică şi de un pietism ostentativ, manifestăm la vedere acte care presupun o credinţă fierbinte, pe când în ascuns suntem precum lupii sălbatici, având  gurile pline de Carnea şi Sângele sfinte ale Euharistiei şi aţintindu-ne ochii spre păcatele semenilor ! Prea mult şi prea adesea suntem gata de a ucide sufleteşte, gata de a împrăştia răutate asupra aproapelui, gata de a sfâşia pe cel ce stă în calea putreziciunii noastre sufleteşti şi împotriva fărădelegilor noastre - mascate sub vălul falsei smerenii. Creştinii falşi sunt mai periculoşi decât sectele şi decât păgânii, pentru că aceia au strâmbat adevărul după mintea lor şi urmează nebuniei lor pe cale pierzării, în vreme ce  creştinii (care vor să pară oi cuvântătoare, fiind de fapt capre râioase) întunecă - prin  orbirea sufletească a răutăţii lor şi a „păstorilor” năimiţi, adevăraţi lupi îmbrăcaţi în piei de oaie - vederea Adevărului Celui Viu, Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu  şi Mântuitorul lumii.
            În această adevărată artă duhovnicească de o fineţe unică  a dezlegării sufletelor  din robia lanţurilor păcatelor, părintele sufletesc, preotul-duhovnic, are deopotrivă rol de  medic tămăduitor al patimilor, de  judecător al gravităţii  păcatelor, dar şi de părinte iertător plin de iubire compătimitoare; nu mai bun ca Dumnezeu, dar nici înlocuitor al Lui  în rânduirea pedepselor: „Mila Ta Doamne mă va urma în toate zilele vieţii mele !” (Psalmi 22, 7) Prin gura proorocului Său, Dumnezeu vestise mai înainte: „Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Matei 9, 13) De aceea cere Dreptul Judecător din partea oricărui păcătos ca jertfă adusă Domnului - „ duhul umilit,  inima zdrobită şi smerită” (Psalmul 50, 18). În vremea noastră s-a cam pierdut  sensul cuvintelor „fericiţi cei milostivi” (Matei 5, 7) sau „fericiţi făcătorii de pace” (Matei 5, 9); e mult mai greu astăzi să faci pace decât dreptate!Poate dreptatea se face uneori cu sabia ori prin vărsare de sânge, pe când pacea este dar dumnezeiesc: „Pace vouă! Pacea Mea dau vouă!”(Ioan14.27); „Învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi afla odihnă sufletelor voastre !” (Matei 11, 29) Neodihna sufletească, neliniştea permanentă şi frământarea continuă sunt roadele care macină pururea sufletul omului  ticălos  lipsit de lucrarea duhovnicească a virtuţilor şi preocupat mai mult de osândirea faptelor altora decât de pocăirea propriilor sale păcate din pricina zavistiei care îi muşcă pururea inima. Invidiosul, răutăciosul, duşmănosul, zavistnicul - toţi aceştia suferă o asemenea pervertire sufletească  încât pe cele bune le văd rele, pe cele drepte le consideră strâmbe - deformate fiind de mintea lui întunecată de negura răutăţii, atentând permanent la integritatea celor din jur din pricina tulburării sale: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar !” (Isaia 5, 20) Nu degeaba Mântuitorul a zis că „Luminătorul trupului este ochiul” (Luca 11, 34) - după cum  este ochiul (curat sau murdar) aşa va fi şi trupul. Vederea alterată vatămă şi mintea şi de aceea strigă Dumnezeu prin proorocul Său: „Ochi au şi nu văd, minte au şi nu pricep, urechi au şi nu aud” (Matei 13, 13). În veacul acesta de pe urmă, vrăjmaşul cel de demult, satana şi diavolul, desacralizează taina iubirii creştine, transformând-o în ură grozavă şi neîmpăcată, sufocând-o prin ţinerea de minte a răului - neiertarea ducând la necredinţă ! Aceasta pentru ca să se împlinească şi alt cuvânt al Mântuitorului: „Rătăcirea cea din urmă s-a făcut mai rea ca cea dintâi !” (Matei 27, 64).
            E bine pentru unii să înţeleagă faptul că Taina Spovedaniei nu este un instrument folosit pentru manipularea semenilor profitând de cunoaşterea păcatelor lor; de vor fi fiind unii care să facă aşa ceva... - vor auzi cuvintele aspre ale Judecăţii: „Întrucât aţi făcut celor mai mici, Mie Mi-aţi făcut !” (Matei 25, 45)... ”ori bine, ori rău.” (II Cor. 5, 10)
                                    Părintele Calistrat,
                          Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

vineri, 11 februarie 2011

Clevetirea - păcat de moarte

Motto: „Pune Doamne strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele !” (Psalmii 140, 3)

          În vremea noastră, Părinţii Duhovnici ai poporului creştin aud tot mai des, la Taina Spovedaniei, replici de genul: ,,nu prea am mai păcătuit, părinte !”, ,,doar cu zisul din gură ce am mai greşit” - şi aceasta ca o scuză, ca un fel de îndreptăţire de sine. Numai că, departe de a socoti una ca aceasta ca pe ceva derizoriu, Sfînta Scriptură prezintă un avertisment de-a dreptul înfricoşător: ,,Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36), iar  Psalmistul afirmă :  „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele; iar cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor.” (Psalmi 140, 4)
            Din învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii cu privire la judecata particulară aflăm că, ieşind din trup în clipa morţii şi începând urcuşul către Dumnezeu, sufletul trebuie să străbată vămile văzduhului - lucru cu adevărat înspăimântător, nu din alt motiv decât acela că, în chip real-duhovnicesc ni se vor arăta afişate în zapisele diavolilor  propriile noastre păcate – toate cele uitate, nespovedite, nepocăite - ascunse cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă ori cu neştiinţă. Spre deosebire de mulţimea nenumărată a păcatelor de tot felul, clevetirea (ca şi suratele ei - vorbirea de rău, defăimarea, bârfirea, ocara, prigonirea şi dosădirea) constituie un punct  vamal special în itinerariul acesta ascendent prin  văzduh, la care vom fi opriţi pentru a ni se cerceta toate vorbele rostite despre semenii noştri, ca şi consecinţele nefaste ale acestor vorbe produse de-a lungul timpului . Alfel spus - nu e chiar  atât de simplu ! Pentru că altfel nu s-ar fi rugat atât de stăruitor Psalmistul: ,, de cele străine fereşte pe robul tău !” (Psalmi 18, 14) Omul care pretinde că are pe Duhul Sfânt nu poate face rău nici în ascuns nici la vedere; bunătatea şi dragostea sunt atribute divine, ele se recunosc din faptele noastre zilnice: ,,Cine are urechi de auzit să audă !” (Matei 11, 15)
         Ceea ce reprezintă cu adevărat o urâciune insuportabilă în societatea românească contemporană este faptul că ascensiunea pe scara ierarhică a valorilor sociale şi a funcţiilor profesionale se face, din păcate, nu prin lucrare şi străduinţă, ci prin distrugerea imaginii aproapelui de către confratele său, prin calomnierea acestuia. Inspirat de Duhul Sfânt Regele Prooroc David proclamă: ,,cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Psalmi 36, 9), - şi iarăşi: „pe viclean urăşte Domnul !” (Psalmi 5, 6). Este evident faptul că nu poţi turna temelia de piatră a edificării tale sufleteşti pe ruinele înlăcrimate ale suferinţelor produse semenilor tăi, atât timp cât această temelie nu poate fi alta decât  porunca iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Iată Psalmistul: ,,cu cei ce lucrează fărădelegea nu mă voi însoţi cu aleşii lor !” (Psalmi 140, 4). În veacul acesta meschin şi păcătos, verticalitatea morală a  bărbăţiei sufleteşti caracterizate în principal prin cinste, demnitate şi onoare nu mai este de mult un etalon social de promovare a valorilor creştine. Este foarte uşor să arunci vorbe grele sau minciuni, să dezbini şi să distrugi, încercând să-ţi croieşti cale liberă spre ceea ce doreşti să obţii, numai că astfel de fapte contravin flagrant moralei creştin-ortodoxe. Nu degeaba fericeşte Proorocul pe: ,,bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor !” (Psalmi 1, 1). Pentru simplul fapt că am progresat ştiinţific, intelectual, material, tehnologic – nu cred că putem fi de-acum siguri şi că Dumnezeu ar fi schimbat legile sufletului. Scris este: ,,De ce cu cel tâlhar şi desfrânat partea ta puneai, ai crezut că voi fi asemenea ţie, mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale toate păcatele tale !” (Psalmi 49, 19 -22).Trebuie să fim cu multă luare aminte, pentru că mântuirea noastră depinde tocmai de aproapele nostru, de cel care este icoana Lui Dumnezeu pentru noi: ,, Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) Dumnezeu Se odihneşte pururea în creaţia Sa - şi mai ales în om ! Fiecare dintre cei asemenea nouă este icoana Hristosului Celui viu, întrupat şi înviat pentru mântuirea noastră, a tuturor. Nu e atât de simplu şi de uşor să crezi că indolenţa, respingerea, ignoranţa şi defăimarea aproapelui ar fi ceva banal, firesc, normal şi nesemnificativ. Iată ce ne îndeamnă Sfânta Scriptură: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 18, 10) Fiecare persoană are dreptul la viaţă, la existenţă, la mântuire, la armonie, la participarea spirituală în spaţiul liturgic divin. Şi bine ar fi ca toţi, cu un singur cuget şi cu o singură inimă, să mărturisim puterea Celui în Treime slăvit: ,,toţi sunteţi dumnezei  şi fii ai Celui Preaînalt !” (Psalmi 81, 6)
          Dumnezeu Însuşi este şi rămâne Cel Care are puterea şi dreptatea de a ne judeca pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă, după cum Singur ştie cum ne-a creat şi cu câţi talanţi ne-a înzestrat. „Nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor.” (I Corinteni 4, 5); şi iarăşi Sfânta Scriptură spune: ,,vai de cel prin care vine sminteala !” (Matei 18, 7). La Judecata de  Apoi Dumnezeu va cere sufletele celor căzuţi din mâna celor care le-au smintit, indiferent de rangul avut în viaţa aceasta trecătoare, aducându-le aminte de cuvântul pe care nu l-au socotit: ,,Milă voiesc iar nu jertfă !” (Mt. 9,13)

vineri, 4 februarie 2011

Inima între dragoste şi ură

               

            
               Într-unul din volumele bogate în învăţături de suflet folositoare ale “Filocaliei”, Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca ori de câte ori nu putem stabili precis care ar trebui să fie măsura unui lucru bun să păstrăm acest cuvânt: “Către tine să ai inimă de judecător iar către aproapele inimă de mamă !”. Psalmistul David spune iarăşi că “de cele ce greşiţi în inimile voastre, să vă căiţi !” (Ps. 4,4); şi iarăşi: “mâniaţi-vă, dar  nu greşiţi !” (Ps. 4, 4).” Să nu apună soarele întru mânia voastră !” (Ef. 4,26) strigă Apostolul neamurilor, pentru că ”ajunge zilei răutatea ei !” (Mt 6,34).
           Toate aceste citate nu sunt altceva decât fundamentarea creştină a faptului că Dumnezeu ne vrea veşnic în iubire. Iubirea veşnică a Lui Dumnezeu se concretizează în aceea  că noi primim mereu iertare şi dezlegare de păcatele noastre: “N-am venit să judec şi să pierd lumea, ci s-o mântuiesc !”(In 12,47). În lumea noastră cotidiană, atât  ura dintre semeni cât şi dragostea între creştini - a devenit  piatră de poticnire ! Toţi oamenii sunt de acord că religia creştină  ortodoxă este întemeiată pe porunca iubirii Lui Dumnezeu, dar şi a  aproapelui; la aceasta ne obligă textul Noului Testament: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt 19,19).” Aproapele” nu este caracterizat nici de neam, nici de vreun grad de rudenie, nici de interes, nu aduce vreun câştig special, nici nu prezintă vreun motiv pentru a fi iubit cu o măsură alta decât măsura  iubirii însăşi: “Iubiţi pe cei ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă fac rău !” (Mt. 5,44). Aceasta este porunca demolatoare a  zidurilor de piatră din inima omului. Aceasta este  piatra de poticnire pentru mulţi care s-au crezut ai Lui Hristos dar nu s-au învrednicit a-i vedea faţa sau a gusta din dulceaţa Împărăţiei mult râvnite. Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi, răstignit fiind pe Cruce, ca de altfel şi Sfântul Întâiul Mucenic Arhidiaconul Ştefan atunci când era omorât cu pietre, - au împlinit cu propria pildă  porunca de căpătâi a iubirii: “Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23,34), - “nu le socoti lor păcatul !” (F.A. 7,60). Numai că, din păcate, la capătul a două mii de ani de Evanghelie şi creştinism, după mii de volume cu conţinut creştinesc şi în ciuda a milioane de texte exegetice menite să ne apropie mai mult de înţelegerea profundă şi corectă a învăţăturii Fiului Lui Dumnezeu, totuşi ura dintre oameni şi duşmănia dintre creştini au ajuns până la uşile Sfintelor Altare, unde mulţi dintre noi aducem scrise pe pomelnicele pentru Acatist sau Sfânta Liturghie, numele duşmanilor noştri, pentru a fi pedepsiţi aspru şi necruţător de… Bunul Dumnezeu ! Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să iertăm tot ce avem împotriva cuiva, să lăsăm darul la uşa altarului, mai întâi să ne împăcăm cu pârâşul pe cale, abia apoi să aducem darul; numai că, odată cu darul, noi aducem şi ura din inimile noastre (încercând, de s-ar putea, să o revărsăm chiar în lăuntrul Sfântului Altar), cerând Lui Dumnezeu dreptate pentru nedreptăţile noastre, denaturând astfel cuprinsul Rugăciunii Domneşti, “Tatăl nostru”, după adaptarea la forma vieţii noastre: “Fie Doamne voia mea, să nu mai fie voia Ta !”.
                 E foarte adevărat - avem motive grave şi cât se poate de serioase să urâm, să duşmănim, să ţinem minte răul !Vă daţi seama ? - ne-a fost atinsă mândria, ne-a fost atins orgoliul, nu  am fost luaţi în seamă la adevărata noastră valoare ! Oare cum să ne coborâm noi pe noi înşine la nivelul iertării şi al uitării răului ? Una ca asta o fi bună - dar doar  pentru cei simpli, lipsiţi de sens “superior” şi de valoare “autentică” în societatea “creştină” în care trăim ! În ziua de azi cei care hotărăsc ei înşişi cui i se cade a fi miluit şi cine nu merită să i se facă dreptate sunt „textierii” şi „cunoscătorii” Legii  Sfintelor Scripturi; zice  David Proorocul: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi.” (Ps. 54,24); şi iarăşi: “Cu buzele lor binecuvântau, dar cu inima blestemau !” (Ps. 61, 4). De altfel, Sfânta Evanghelie confirmă: “omul se cunoaşte după fapte ca pomul după roade” (Mt. 5,17-18). Comparaţia rămâne universal valabilă, indiferent că suntem sau nu creştini, pentru că: “Din prisosul inimii grăieşte gura”(Mt 12,34), iar “omul rău scoate cele rele din vistieria inimii sale, pe când omul bun scoate cele bune.” (Lc. 6, 45)
            Am relatat aceastea pentru a înţelege cu toţii că “de nu vom ierta celor ce ne greşesc nouă, nici Dumnezeu nu va ierta păcatele noastre” (Mt. 6,15). Sfânta Scriptură: “Faceţi oamenilor ceea ce vreţi să vă facă ei vouă !” (Mt. 7,12). Primeşti iubire la iubire şi rău când faci rău. De aceea Dumnezeu ne-a dat măsura iertării: “nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte !” (Mt. 8,21-22) - altfel spus, infinită trebuie să fie iertarea semenilor noştri, tot aşa cum  nemărginite sunt iertarea, milostivirea şi iubirea Lui Dumnezeu.
                De câte ori căutăm să aflăm măsura iubirii în Sfintele Scripturi, să ne aducem aminte de cuvintele Mitropolitului Antonie al Ardealului: “De câte ori am judecat pe cineva pentru o pricină, ca să nu greşesc, am cântărit situaţia totdeauna prin prisma propriului meu “eu”: dacă aş fi fost eu în locul celui osândit- ce mi-aş fi dorit de la cel ce osândeşte greşeala ? Desigur, întotdeauna am oferit iertarea, pentru că a ierta înseamnă a iubi şi a te asemăna cu Dumnezeu !”. Îndumnezeirea este şi scopul vieţii noastre creştine însăşi, pentru care nutrim permanent dorul după unirea cu Dumnezeu. Inima se dovedeşte a fi deopotrivă  împărăţie a vieţii şi a morţii, sau locul cel mai adânc al iubirii şi al urii: “Ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Mt. 9,4)
                                                                                     
                                 Părintele Calistrat
                                  Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

marți, 1 februarie 2011

Deprimarea sufletească



Motto:„S-a subţiat ca pânza de păianjen sufletul meu !” (Psalmul 38, 15)


        În tot cuprinsul (aproape de necuprins de mintea unui singur om) al literaturii ascetice duhovniceşti scrise de Sfinţii Părinţi ai Răsăritului creştin, întâlnim de nenumărate ori referiri la adresa a ceea ce psihologia modernă şi contemporană au numit „deprimare”. Bătrânii nevoitori, vechi de zilele petrecute în aspra singurătate a pustiei şi numiţi cu evlavie de ucenici şi de popor„stareţi”, au vorbit de fiecare dată despre primejdia delăsării duhovniceşti ca despre unul dintre cei mai mari şi înverşunaţi vrăjmaşi ai mântuirii sufletului.
         Cel dintâi om al cărui suflet a simţit din plin muşcătura dureroasă a colţilor deprimării a fost strămoşul Adam însuşi; iar cauza acestei răniri n-a fost alta decât propria lui neascultare de bunătatea Lui Dumnezeu. Spre deosebire de căderea lui Adam, căderea îngerului – răzvrătirea lui Lucifer – a avut principală motivaţie mândria. A dorit să fie Dumnezeu (adică să-I ia locul Acestuia, să şadă el pe Tronul Slavei) dar nu în Duhul Sfânt, ci fără lucrarea Lui. Ca urmare, de-a lungul istoriei care a urmat veac după veac, nenumăraţi luptători şi nevoitori ai virtuţii creştine au trecut prin focul şi sabia ispitei celei mai cumplite - înălţarea minţii sau, altfel numită, trufaşa cugetare a părerii de sine(mulţi pierzându-se cu totul pe cale) - oameni care au voit să ajungă la cerul Domnului prin  forţele proprii, fără ajutorul Lui, şi care s-au procopsit cu ceea ce Sfinţii au numit ,,căderea în sus’’, îmbolnăvindu-se de ,,angelism’’ şi ajungând (precum deplânge Sfântul Simeon Noul Teolog ) ,,cursa dracilor din iad’’ Filocalia, volumul al VIII-lea). Cea mai mare greşeală pe care o poate face cel care doreşte să se mântuiască este (după cuvântul Sfântului Părinte Ioan Scărarul din volumul al IX-lea al Filocaliei) lipsa consfătuiri: „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele”, ,,mântuirea stă întru mult sfat’’, ,,frate pe frate întărindu-se sunt ca o cetate bineîntărită !’’.
          Nu este nimic mai uşor decât să formulezi sentinţe ostile la adresa cuiva, cel mai adesea complet distructive pentru sufletele mai slabe, făcând aceasta cu uşurătatea şi iresponsabilitatea pe care nu le pot da decât numai nelucrarea duhovninească şi nepăsarea sufletească lipsite total de orice cunoştinţă a adevărului lucrurilor. Sfântul Apostol Pavel arată că cea mai mare fapte bună şi dumnezeiască este dragostea: „Dacă nu am dragoste nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2); singura cale mai presus de orice altă cale. Tocmai de aceea tot Sfântul Apostol Pavel a mustrat cu asprime insolenţele şi ieşirile pătimaşe ale creştinilor de ieri şi de azi, care iubesc mai mult ura, invidia, grăirea de rău, defăimarea şi răzbunările. Apoi i-a înfierat şi pe aşa-zişii povăţuitori care caută a îndrepta credinţa şi conduita altora după ,,dreptarul’’ propriei lor nepăsări: „Voi cei tari, purtaţi neputinţa celor slabi şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos” (Romani 15, 1), - deci ,,nu pizmuindu-vă şi urându-vă unii pe alţii’’. Spune Domnul Hristos: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35). Iată aşadar  măsura duhovnicească la care ar trebui să aspire  societatea de astăzi, sfredelită şi mărunţită de pornirile urii şi  uciderii sufleteşti a aproapelui, a celor de lângă noi.
            Din păcate, în lumea de astăzi cei mai mulţi dintre noi vieţuim cu impresia falsă că autosuficienţa şi mulţumirea de sine în care ne complacem sunt destul de spiritualizate doar pentru faptul că bisericile par pline iar rafturile librăriilor gem sub mulţimea cărţilor folositoare de suflet. Numai că trăirea Adevărului-Hristos nu se prea poate măsura sau contabiliza după numărul orelor îngropate în biblioteci, ci în dragostea revărsată şi în sudoarea cursă din truda şi strădania depuse pentru formarea duhovnicească a unui suflet mai mult sau mai puţin căzut: „Cine îşi pune viaţa sa pentru aproapele său - acela se aseamănă cu Hristos !”; şi iarăşi: ,,Cine face din omul rău om bun - gura lui este gura Duhului Sfânt!” (Sfântul Chiril al Alexandriei). Ar trebui poate să ne amintim mai des de avertismentul Mântuitorului: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii !” (Matei 12, 36). Toate vorbele (cugetate sau nechibzuite), toate faptele (bune sau rele), ba chiar şi gândurile ne vor fi cercetate la Tronul Dreptului Judecător. Mai mult, sufletele celor slabi se vor cere din mâna cunoscătorilor tainelor Împărăţiei Lui Hristos. Mântuirea nu se măsoară în valori materiale, în capacitate economică sau dominaţie politică, mântuirea este dor dumnezeiesc, este adevărul absolut - Învierea Lui Hristos, învierea sufletelor noastre, şi aceasta pentru că avem drept rost pe pământ agonisirea Duhului Sfânt, scopul vieţii creştine.
          Stă scris de veacuri în ,,Patericul’’ părinţilor îmbunătăţiţi  – că ,,la vremea de apoi dragostea multora se va răci” iar diavolul va bate război cumplit creştinilor, mai mult ca la început - şi aceasta deoarece creştinii vieţuiesc în nepăsare faţă de cele sfinte, drept pentru care Dumnezeu va îngădui asupra lor ispite îngrozitoare şi doar ,,cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui !’’. Oricine poate cădea, fie creştin simplu, fie om duhovnicesc. Dar dacă avem trăire curată şi autentică în Dumnezeu, fapta iubirii acoperă greşeala fratelui, precum făcea avva Ammona Nitriotul în pustie cu ucenicii săi. „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos !” (Galateni 6, 2). „Diavolul umblă ca un leu căutând  pe cine să înghită !” (I Petru 5, 8). De aceea, ,,cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă !” (I Corinteni 10, 12), iar ,,cel căzut să-şi aducă aminte de unde a căzut şi să se ridice !’’ (Apocalipsă 2, 5).
                                                                                                                               
 Părintele Calistrat,
                                                           Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.

Dumnezeu şi păcatele oamenilor

Motto: „Plata păcatului este moartea.” (Romani 6, 23)

          Una dintre noţiunile fundamentale ale gândirii creştine cristalizate magistral de-a lungul vremii în literatura bisericească este cea de „păcat” sau „fărădelege”. Ilustrând în felul său unic drama umanităţii de după căderea prin neascultare, Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” (Romani 7, 19). Altfel spus, de cele mai multe ori, cădem în păcat fără  voia noastră - sau chiar împotriva propriei noastre voinţe.
        Păcatul în sine  este grav prin aceea că produce  o despărţire de Dumnezeu, pentru un timp mai lung sau mai scurt, depinzând de  gravitatea faptei săvârşite. Iar gravitatea unui păcat se măsoară prin aceea că repercursiunile pe care le are (deopotrivă atât asupra celui care îl săvârşeşte cât şi asupra celor din jurul lui) sunt de cele mai multe ori cu neputinţă de cântărit. Iată mărturia Sfintelor Scriputuri: „Adame unde eşti ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ti-am poruncit să nu mănânci ?" (Facerea 3, 10-11) Dumnezeu este Viaţă şi Izvor de Viaţă - iar omul, neascultând de porunca divină, de îndemnul părintesc cuprins în aceasta, a cunoscut de îndată moartea. Aceasta nu a fost altceva decât consecinţa însăşi a ruperii  comuniunii omului cu Dumnezeu, iar nicidecum emanaţia aseităţii Sale, prin Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui Care este Viaţa veşnică. Lucru de altfel afirmat clar şi răspicat tot în cuprinsul Dumnezeieştilor Scripturi: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Ceea ce devine evident este faptul  că Dumnezeu suferă şi Se întristează pentru păcatele noastre. Nu este o suferinţă fizică, este vorba de revărsarea milei Sale şi a harului Său, pe care îl întoarce de la noi în vreme  ce El ar dori să ni-l reverse tot timpul: „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10).
             Aspectul acesta capital al gravităţii unui păcat săvârşit (cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, cu cuvântul sau cu lucrul, în noapte sau în zi) capătă relief şi evidenţă prin prisma iubirii dumnezeieşti care se vede silită nu doar a-Şi retrage mila, ci şi chiar aduce pedepse asupra  făpturii mâinilor Sale: „Pierdut-ai de la Tine pe tot cel ce curveşte” (Psalmul 72, 26). În cuprinsul Vechiului Testament se întâlnesc situaţii în care Dumnezeu face afirmaţii grave, pe un ton deloc de ignorat: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ !” (Facerea 4, 10); sau: „Zis-a deci Domnul: <<Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu>>" (Facerea 18, 20-21). Unele ca acestea confirmă fără putinţă de tăgadă că înaintea Lui Dumnezeu toate sunt păcate, numai că unele sunt făcute cu ştiinţă, în vreme ce altele sunt făcute din neştiinţă (aici termenul de „neştiinţă” nu are  sens logic sau informaţional, nu include greşelile făcute aşa-zicând „ din neatenţie”). Nu încap scuze puerile înaintea atotştiinţei divine: „Adormirea conştiinţei este moarte sufletească” pentru că „Frica Domnului îndepărtează păcatele, şi la cine petrece, de la acela abate mânia” (Ecclesiasticul 1, 20); nu este vorba despre o frică torţionară, ci dimpotrivă, despre teama de a nu-L supăra izvorâtă tocmai din dragostea  faţă de El. De altfel, în cuprinsul celei de-a şasea rugăciuni de dezlegare din Taina Sfinţirii Untului-de-lemn, Sfânta Biserică mărturiseşte într-un glas: „toată dreptatea (scuza) noastră este înaintea Ta ca o cărpă lepădată !”. Adică Dumnezeu n-a îngăduit  smerirea Fiului Său prin „chenoză”- întru Întruparea pentru mântuirea neamului omenesc noastră, - pentru ca noi oamenii  să-L ignorăm cu nepăsare. Sfânta Evanghelie: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Care din creştini nu ştie că Iisus Hristosul Domnului Dumnezeu a venit în lume „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” ? Oare cine nu a auzit de Jertfa Crucii, de moartea Domnului dar şi de  Învierea Lui - pentru spălarea păcatelor tuturor oamenilor în Sângele Mielului Lui Dumnezeu ? Oare nu L-a arătat lumii întregi Sfântul Ioan Botezătorul  zicând: „Iată Mielul Lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatele lumii !” (Ioan 1, 29) ?
          Într-adevăr, ceea ce trebuie să mai afle creştinii este faptul că au la îndemână (din mila Domnului faţă de neputinţa omului) - douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru ale zilei, şapte zile pe săptămână - Taina Tainelor, Taina Împăcării cu Dumnezeu şi cu semenii, Taina Pocăinţei, a iertării tuturor păcatelor. O asemenea ignoranţă, care desconsideră aceasta, se dovedeşte a fi cu adevărat ucigătoare de suflet şi duce la pierderea harului Sfântului Duh: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Psalmi 50, 12).  „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui;  dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 32). Aşadar, bine ar fi să avem grijă să nu pierdem darul Duhului Sfânt pe care l-am primit prin Sfântul Botez şi prin care trebuie să dăm răspunsul de judecată la Tronul Judecăţii de Apoi, la Învierea cea de obşte când va fi chemarea cea mare: „Iată, Mirele vine, ieşiţi în întâmpinarea Lui !” (Matei 25, 6).
          „Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi ! Şi ne auzi pe noi !”
                                                      Părintele Calistrat,
                                                        Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi.