sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Vameșul lăuntric și fariseul din afară


(Sărutul lui Iuda)


Motto: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc !”
 (Ioan 21, 17)

 „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti !”
(Matei 15, 28)

La o primă vedere, pentru toți căutătorii de mântuire ai zilelor noastre, legătura cu Dumnezeu poate fi foarte ușor realizată. Un adevărat creștin știe că această legătură, însă, nu se poate realiza decât pe calea bimilenară (bătătorită deja de pașii moșilor și strămoșilor de demult) a învățăturilor Sfintei Scripturi: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.” (Matei 17, 21); lucru imposibil fără o credință reală, statornică și vie – singura care Îl poate face pe Dumnezeu să caute la rugăciunea noastră: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Matei 9, 28). Cu alte cuvinte, motivul decisiv pentru care Dumnezeu caută la inima omului este tocmai inima însăși – în care nu există întuneric, nu există răutate, nu există patimă: „ştergeţi de dinaintea ochilor Mei răutăţile din sufletele voastre, lăsaţi-vă de răutăţi !” (Isaia 1, 16); de altfel, Domnul a spus-o: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale scoate ce este bun; iar omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate ce este rău” (Luca 6, 45).
Dacă luăm de-a gata toată oferta spirituală contemporană, fără o analiză de profunzime, tot ceea ce vedem pare credință, iar tot ceea ce ne pare credință promite mântuire. În realitate, Ortodoxia începe numai dinaintea ușilor bisericii, din pridvorul care prilejuiește curățirea de păcatul strămoșesc prin săvârșirea în el a Rânduielii catehumenatului, adică a rugăciunilor de lepădare a toată lucrarea răutății. Cristelnița Botezului este pântecele Bisericii, iar îndumnezeirea făpturii prin energiile necreate ale Duhului Sfânt stă tocmai în unirea cu Hristos: „Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat !” (Galateni 3, 27). El Însuși a zis: „de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția Lui Dumnezeu.” (Ioan 3, 5). O afirmație ca aceasta a fost ceva tulburător până și pentru apostoli atunci când au înțeles fermitatea cu care Dumnezeu cere acest lucru de la noi, oameni pământești care ne închipuim că chiar Îl iubim. O fermitate izvorâtă din adevărul celor rostite, din miezul cuvintelor dumnezeiești ale Lui Hristos, confruntat permanent cu atitudinea refractară a poporului care nu a înțeles niciodată la justa ei valoare rolul și lucrarea credinței. Ca prim temei de neclintit atât pentru interiorul cât și pentru exteriorul viețuirii noastre creștinești, stă povața: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce Mă iubește.” (Ioan 14, 21). Aceasta este dovada iubirii supreme: neclintirea în respectarea și împlinirea poruncilor dumnezeiești. Ne-am obișnuit să-L căutăm pe Dumnezeu în formalismul ritualist al rânduielilor de tipic, uitând însă că Domnul Hristos Însuși i-a mustrat pe farisei cu asprime: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici !, că voi curățiți partea din afară a paharului și a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire și de neînfrânare.” (Matei 23, 25). Evanghelia Noului Testament evidențiază în tot cuprinsul ei piatra de poticnire a necurăției din lăuntrul inimii omului pentru sufletul care sălășluiește în trup precum licoarea în pahar: „Că din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, hoții, mărturii mincinoase, defăimări.” (Matei 15, 19). Inima în care nu este Dumnezeu are tot acest izvor de răutate și devine început a-toată-răutatea. În convorbirea cu tânărul bogat, Iisus descoperă un aspirant sincer la viața cea veșnică și la înălțimea stării de a fi asemenea Domnului prin lepădarea de sine, plin de credincioșia păzirii poruncilor, plin de dorința sinceră de a cunoaște adevărul – inspirată de Persoana Domnului Hristos și de înalta Sa învățătură mesianică, recunoscându-i atât calitățile oratorice (numindu-L „Învățătorule bun”, Matei 19: 16), cât și greutatea sfaturilor înțelepte care reformau din temelie decadența iudaică a rânduielilor și obiceiurilor Vechiului Legământ, care Îi adresează întrebări capitale – legate de problema eliberării din robia păcatului pentru a afla răspunsurile mult dorite chiar din gura „Bunului Învățător” – despre Care vestea minunilor și a puterii de pătrundere a slovelor Legii celei Vechi (păstrate în scrierile Proorocului Moise) și de împlinire a cuvintelor proorocilor de demult – se răspândise deja: „Cum ştie acesta carte fără să fi învăţat ?“ (Ioan 7, 15). … Mirare de care aveau să aibă parte până și Sfinții Ucenici și Apostoli Luca și Cleopa atunci când un „străin oarecare” „începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a tâlcuit din toate Scripturile cele despre El.” (Luca 24, 27) – „dar nu L-au cunoscut pe El”. Tânărul bogat a dat glas întrebării universale, pricină de meditație mai ales pentru noi, cei trăitori în vremuri fără un reper clar și fără valori bine dimensionate: „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică ?” (Marcu 10, 17). Oare ce trebuie să facem ? Răspunsul este dat în Sfânta Scriptură: „păziți poruncile Mele” și veți cunoaște că „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru !” (Levitic 18, 30). Păzirea poruncilor este prima treaptă; treapta a doua a acestui urcuș pe calea mântuirii este urmarea Lui Hristos: „du-te, vindeți averile […] și vino de-Mi urmează Mie” (Matei 19, 21). Aici lucrurile însă se complică tocmai pentru faptul că prea puțini sunt cei ce pot face acest lucru cu adevărat greu de împlinit. Atât de cutremurătoare și de categorică a fost chemarea, încât descoperim în ea deopotrivă planul pământesc cât și dimensiunea spirituală: „tânărul a plecat întristat” (Matei 19, 22). Atins în fariseismul implicit al faptelor săvârșite la vedere (adică tocmai în ceea ce el credea suficient pentru mântuire) tânărul se descoperă a fi formalistul de serviciu care străbate toată istoria Vechiului Testament: „Dumnezeule, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni […] postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig.” (Luca 18, 11-12) - și nu sunt în rând cu cei care calcă Legea sau nu-și fac datoria față de ea. Dar iată că dimensiunea spirituală a nevoințelor este cea care face legătura între formă și fond, între contur și conținut: „cu greu va intra un bogat în împărăția cerurilor.” (Matei 19, 23) – adică cel bogat în fapte și lucrări, toate făcute însă la vedere, prin trâmbițare-de-sine, „de ochii lumii” (pentru că „dă bine la imagine”) și lipsite de substanța morală, fără de care toată osteneala formalistă ajunge să sufere o comparație plină de ironie: „Și vă mai spun: Mai lesne e să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” (Matei 19, 24); ceea ce încă o dată îi pune în mare încurcătură pe ucenici și apostoli, tulburându-i cu întrebarea plină de grijă și de temere: „Atunci, cine poate să se mântuiască ?” (Matei 19, 25), iar răspunsul divin limpezește lucrurile o dată pentru totdeauna: „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.” (Luca 18, 27).
În fața spectacolului lumii, Domnul Hristos a confirmat că „strâmtă este poarta și îngust este drumul ce duce la viață și puțini sunt cei ce îl află.” (Matei 7, 14). Femeia cananeeancă (părtașă unei vieți – prin însăși rânduiala ei – lipsite de orice ritual legal conform normei iudaice, adânc înrădăcinată însă în nădejdea de mântuire și convinsă că numai credința de neclintit are puterea să dezlege suferința) iată că nu se dă nicidecum izgonită de la fața Lui Hristos, „Fiul lui David”, în ciuda durității vorbelor adresate de Mântuitorul. Iar răsplata statorniciei din inima, din mintea, din tot sufletul ei este tocmai izgonirea demonului chinuitor de la fiica ei: „Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela.” (Matei 15, 28). Pe de altă parte, vameșul care s-a suit la Templu, păcătos știindu-se și smerit fiind, „s-a coborât mai îndreptățit la casa sa” (Luca 18, 14) – „îndreptat” tocmai prin faptul că și-a conștientizat starea lăuntrică, cercetând adâncul sufletului, propria sa conștiință, și înțelegând că împărăția Lui Dumnezeu nu este la dispoziția oricui, așa cu credea de fapt celălalt – fariseul proțăpit trufaș înaintea Sfântului Altar și rugându-se cu glas mare tocmai pentru a fi auzit de ceilalți,  - câte și cum face el și ce stare de corectitudine există în sufletul lui ! Dacă luminătorul sufletului este mintea, precum „Luminătorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22) - oare nu avea el atâta înțelepciune cât să-și recunoască viclenia și fățărnicia în care se îmbrăcase prin autosuficiența și mulțumirea de sine ? „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici !” (Matei 23, 13): acesta este verdictul hotărât de Hristos în vremea aceea (dar și după aceea…) pentru a-i trezi pe unii ca aceștia la realitate, pentru ca să cunoască cât de departe sunt de Adevăr. Oare degeaba i-a mustrat atât de aspru și de ironic prin cuvinte precum „călăuze oarbe, care strecurați țânțarul și înghițiți cămila” ? (Matei 23, 24) De altfel, le-a și arătat calea cea dreaptă pe care se cuvine să fie împlinită lucrarea mântuirii: „Iar cand postiți, nu fiți posomorâți ca fățarnicii” (Matei 6, 16), „Tu însă, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața” (Matei 6, 17). „Vai vouă” (Isaia 1,24) celor care vă smoliți fețele când postiți și vă rugați „prin sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni” (Matei 6, 2);  – „Amin zic: și-au luat plata lor” (Matei 6, 5).
Au fost multe (și dezastruoase!) ieșirile din firescul normalității în tot acel popor chemat la îndreptare, iar urmările falsității comportamentului sufletesc și ale fățărniciei religiozității de suprafață au dus până la lepădare de credință și sinucidere. Petru Apostolul dorea tot timpul să fie trup și suflet pentru Hristos și să facă orice pentru a-I fi bine-plăcut: „Doamne, cu Tine sunt gata să merg şi-n temniţă şi la moarte” (Luca 22, 33), dar răspunsul Celui ce cunoaște inima și cugetul omului a fost: „mai înainte de a cânta cocoşul, tu de trei ori te vei fi lepădat de Mine” (Matei 26, 34). Într-adevăr, Sfânta Scriptură confirmă plânsul și căința lui Petru și sinceritatea sufletului său atunci când „a plâns cu amar” (Matei 26, 75), fiind iarăși chemat la apostolie de către Domnul Hristos după Învierea Sa din morți: „Paște oile Mele !” (Ioan 21, 17)  – îndemn care a întărit credința Apostolului cu nădejde și cu dragoste, adeverite și împlinite prin curajul sfârșitului martiric al vieții sale duse pentru Dumnezeu. Atât Sinaxarul Bisericii Universale, cât și „Patericele” de pretutindeni sunt pline de numele celor care au ales viața veșnică în Hristos, fără a-și mai cântări (și auto-aprecia în stil narcisist) calitățile trupești și sufletești, precum vedem pe unii dintre creștini socotind că Biserica nu este vrednică de unii ca ei – prea valoroși pentru a sluji cu sfințenie credinței, Bisericii, Lui Hristos – uitând însă adierea de cânt a Duhului Sfânt: „Omul, ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului, așa va înflori.” (Psalmul 102, 15).
Pe de altă parte, păcatele urii, vicleniei, fățărniciei distrug credința sănătoasă și ne strivesc inima sub povara invidiei și a fiicelor acesteia, care nu suportă nicidecum binele aproapelui: „Şi văzând ucenicii, au murmurat: „Pentru ce risipa aceasta ?, că mirul acesta se putea vinde scump, iar banii să se dea săracilor“ (Matei 26, 8-9). Zgârcenia și lăcomia, pline de otrava zavistiei, se ascund de fapt sub masca milosteniei ca virtute sufletească. Unde a dus „venirea în fire” după săvârșirea răului – s-a văzut cel mai bine în cazul lui Iuda Iscarioteanul („aruncând arginţii în templu, a plecat de acolo; şi ducându-se, s-a spânzurat.” (Matei 27, 5)) care a pierdut toată nădejdea, credința și curajul răspunderii propriilor fapte, zicând „Greşit-am vânzând sânge nevinovat.” (Matei 27, 4-5). Din păcate, protagonistul acestei istorii tragice a reușit să câștige adepți până în zilele noastre, în care creștinii au o credință simplistă și nestatornică, lipsită de temeiul jertfirii de sine și al convingerii nezdruncinate că tot ceea ce ne încearcă este tocmai plata cuvenită pentru superficialitatea și păcatele noastre, din îngăduința Lui Dumnezeu, spre dojenire și îndreptare. Oare nu cumva toată fala și luxul unui trai deșănțat, marcat de laxitatea morală a tuturor plăcerilor de orice fel din care ne înfruptăm fără jenă sau căință, tot acest cumul al dorințelor nesănătoase stârnite dintr-o imaginație neînfrânată care ne împinge la patimi cu caracter inuman – oare nu cumva toate acestea zilnic Îl supără pe Dumnezeu ? Iată, suntem pe acest pământ miliarde de suflete – fiecare gândind în felul lui, fiecare crezând că el are dreptate, că faptele lui sunt corecte, că închinarea lui este cea mai primită, că el deține dreptatea, că el e singurul care niciodată nu greșește - și că doar cei din jur sunt întotdeauna de vină! La unele ca acestea, Dumnezeu răspunde cu un singur cuvânt: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia” (Facere 6, 3). Pentru a ne ajuta să înțelegem ce vrea Hristos de la vameșul nostru suflet și de la fariseul nostru trup, Sfântul Apostol Pavel scrie: „iar dacă cineva ia parte la luptele atletice, nu e încununat dacă nu s-a luptat după legile acestora.” (II Tim 2, 5), „dar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14), căci „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine.” (Galateni 2, 20). Și iarăși: „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii sau hrăpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (I Cor 6, 9-10) așa încât „în ea niciodată nimic întinat nu va intra.” (Apocalipsa 21, 27).
„Cel ce are urechi de auzit, să audă !” (Matei 11, 15)

vineri, 20 ianuarie 2012

De la vameşul Zaheu la vameşii contemporani



Motto: „Nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos.” (Iacov 2, 1)
„Dacă va intra în adunarea voastră un om cu inele de aur în degete, în haină strălucită, şi va intra şi un sărac, în haină murdară [...] voi puneţi ochii pe cel care poartă haină strălucită.” (Iac. 2,2-3)

Este un lucru îndeobşte cunoscut (şi recunoscut ca atare) de toată lumea că e foarte uşor să faci rău pe când binele se săvârşeşte cu anevoie; trebuie trudă şi luptă cu osteneală şi sudoare ca să-ţi aduni bruma de puteri să reuşeşti să faci ceva bun. În schimb, impulsurile de răutate din noi nu putem să le controlăm nicicum şi nicicând; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel scria cu adâncă amărăciune: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”(Rm. 7, 19). Iată aşadar cât de vicleană este lucrarea diavolului şi cât de mărunţi suntem noi, oamenii, în cugetul inimii noastre faţă de măreţia slavei Lui Dumnezeu.
Încă din vremea Mântuitorului vameşii au fost priviţi de către popor ca nişte indivizi de cea mai joasă speţă din pricina zgârceniei, a vicleniei şi a lăcomiei lor feroce, fiind asemănaţi păgânilor: „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18, 17). Din păcate, se pare că şi în vremea noastră acest tip vameş (hapsân şi nemilos) s-a răspândit cu mult peste măsura socială admisibilă (ca număr, comportament, atitudine şi fel de a fi). Ştim desigur preabine că mai-marii zilei (cei ce guvernează şi conduc destinele naţiunii) doresc întotdeauna binele nostru, al tuturor... 
„Prosperitate”, „egalitate de şanse”, „trai decent” – sunt tot atâtea lozinci pe care le-au adoptat ca măsuri sociale şi economice toate formaţiunile politice care s-au perindat pe la conducerea ţării de două decenii încoace, promiţând de fiecare dată „o nouă guvernare” – desigur în duhul transparenţei propovăduite în Scripturile Sfinte: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Lc. 10, 27). Cum am putea noi, muritorii de rând şi oameni obişnuiţi, să cugetăm greşit jertfirea conducătorilor pentru semenii lor – de pildă atunci când vreun membru al Guvernului Statului de Drept, sau vreun parlamentar (fie el deputat sau senator), un „vameş” al zilelor noastre – intră ţanţoş în biserică şi se „închină” în faţa Lui Dumnezeu, dovedind prin aceasta supuşilor din jurul său cât este el de drept şi de cinstit... Şi, fiindcă veni vorba despre onestitate – de ce să nu mai menţionăm faptul că într-o singură lună, el încasează de la Stat un salariu valorând cât ia un simplu contribuabil pe tot anul, din ianuarie până în decembrie ? Din prima îţi sare în ochi dragostea creştină de care s-a umplut pământul românesc şi patosul cu care vameşii zilei, dragii de ei, luptă să ne implementeze reforme de dezvoltare pentru bunăstare şi un trai decent, după norme cu adevărat picate din cer, pe care nu vor să le înţeleagă nicidecum toţi cei care tulbură liniştea publică, umplând străzile cu strigătele lor de disperare ! Nu este oare evident că s-a împlinit  cuvântul Scripturii cu unii ca aceştia ? – „au ochi şi nu văd, urechi au, dar nu aud !”(Ier. 5, 21) că li se vrea binele cu orice preţ... iar dânşii protestează ! Culmea !...
Pe de altă parte, e foarte adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se pomeneşte nicăieri de vreo „adunare populară” sau de vreun „miting”; haosul spiritului de turmă era gestionat de Însuşi Domnul Hristos – Care din milă îi cuprindea cu privirea Sa pe toţi acei necăjiţi şi sărmani, îmblânzindu-le sufletele cu puterea Duhului Sfânt, vindecându-le bolnavii şi hrănindu-i cu pâini şi peşti, înmulţite în mod tainic minunat; numai că le simţea şi pulsul credinţei: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat.” (In. 6, 26). Asta este şi astăzi problema de fapt; opinia publică nu are neapărat nevoie de un lider cinstit (care să şteargă din vocabularul limbii române cuvântul „corupţie”) ci mai degrabă de un lider care (indiferent cum) să le dea pâine ! Numai că (se vede limpede în Scripturi) cel ce propune pâine multă într-un mod necinstit e diavolul; Dumnezeu nu dă astfel de pâine: „Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu !” (Mt. 4,4).
Dacă vom căuta un model de conducător cinstit tot în Sfânta Evanghelie, vom găsi scris: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). În vremea noastră, plusul de avere stă în cecuri şi în conturi în valută sau la bursă; nici vorbă de sărăcie sau criză – banii stau efectiv în sac, în tezaurele conturilor externe ale bancherilor din toată lumea, pe care Hristos i-a delimitat categoric de Sfânta Sa Biserică: „Scris este: "Şi va fi casa Mea casă de rugăciune"; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari.” (Lc. 19, 46)  „şi, intrând în templu, a început să dea afară pe cei ce vindeau şi pe cei ce cumpărau în templu, iar mesele schimbătorilor de bani le-a răsturnat.” (Mc. 11, 15). Ce vrea oare Hristos să spună ? De fapt, un singur lucru: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut !”(Mt. 25, 45). Unde să găsim oare un conducător cu adevărat temător de Dumnezeu în fruntea naţiunii, pe care chiar să-l doară inima de semeni săi ? Nu are nimeni inimă pentru cel sărac, pentru că cei mari sunt sus, sus de tot – iar cei mici, foarte mici – sunt prea jos... E greu să priveşti de unde ai plecat şi să-ţi aduci aminte, căutând în urmă la ceea ce ai fost. Important este faptul că Hristos a rostit limpede: „un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor căci mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu.” (Mt. 19, 23- 24). Pentru noi creştinii este o mângâiere – aşteptarea judecăţii dreptăţii Dumnezeieşti; dar până una alta fiecare trebuie să mănânce pâinea cea de toate zilele. Nu prea mai poate fi înţeleasă judecata Domnului pe pământ, între oamenii care au uitat cele mai elementare rânduieli de bun simţ, ignorând mila şi căinţa şi dispreţuind suferinţa ! Cu adevărat e greu de înţeles cum – deşi pe comorile de pe pământ „molia şi rugina le strică iar furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19) – totuşi tot nu se află loc în conştiinţa omului în care să mai gândească la Dumnezeu, ca să-şi adune comoară în cer „unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Ca să poţi să miluieşti pe cel sărac, să poţi îmbrăca pe cel gol sau hrăni pe cel flămând – trebuie să fii îmbrăcat în haina smereniei, în haina lui Hristos, Care „Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 6-7). Nu poţi înţelege suferinţa până nu o simţi, nu poţi înţelege durerea până nu o încerci.
Cam tot aşa suferă şi vameşii zilelor noastre care guvernează peste tot ceea ce a făcut Dumnezeu (şi peste pământ şi peste apă, şi peste holde şi peste bogăţii minerale, aur şi petrol) atât de stăpâni de parcă totul le-ar aparşine cu titlu de „Tezaur de la Dumnezeu” ! Uită că toate acestea ne-au fost date pentru a trăi şi a ne folosi tuturor ! Uită că „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea !” (Ps. 23, 1) ! „iar pământul l-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 113, 24) zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28).
Oare să trebuiască neapărat ca Dumnezeu să Se Întrupeze din nou pentru ca să vină să explice societăţii moderne că nu este echitabil ca unii să ia tot în timp ce alţii pier de foame ?! Nu degeaba Iisus ne-a lăsat un cuvânt pentru istoria de peste veacuri: „cine nu adună cu Mine risipeşte” (Mt. 12, 30); de aceea nu avem, ci suntem lipsiţi şi suferim, căci „cine nu este cu Mine este împotriva Mea !” (Mt. 12, 30). Din cerul cel sfânt căutând spre pământ, Dumnezeu a zis: „cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui.” (Apoc. 22, 11-12). Atunci când bogatul cel nemilostiv a murit, sufletul său a ajuns în iad, cuprins de văpaie, nu pentru că dispunea de avuţii imense, ci pentru că Lazăr cel sărac şi bolnav – ba până chiar şi câinii – mureau de foame înaintea porţii lui !... „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit” (Ps. 33, 10) – acesta este cuvântul profetic care ne vesteşte că Dumnezeu va pune stavilă tuturor abuzurilor şi relelor prin chemarea oamenilor la „răspuns bun la Înfricoşătoarea Sa Judecată”. „Cine are urechi de auzit să audă !”(Mt. 11, 15) „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută”, spune înțelepciunea populară.
„Iar voi aţi necinstit pe cel sărac ! Oare nu bogaţii vă asupresc pe voi şi nu ei vă târăsc la judecăţi ? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun întru care aţi fost chemaţi ?” (Iacov 2, 6-7)

duminică, 15 ianuarie 2012

Sfântul Ioan Botezătorul - chipul ascetului contemplativ

Motto: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2)
„Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând 
peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt.” (In. 1,33)
„Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea
am venit eu, botezând cu apă.”(In. 1, 31)

            După învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, întâlnirea omului cu Dumnezeu este cu putinţă să se  întâmple numai în taina sfintei rugăciuni. De la Învierea Lui Hristos şi până astăzi, asumarea Crucii în Numele Lui Dumnezeu este confirmată în Sfânta Evanghelie ca „putere a Lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1, 16). Iar împlinirea cuvântului Sfintei Evanghelii înseamnă în primul rând trudă şi osteneală, sudoare şi lacrimă, jertfă cu putere de bunăvoie şi, nu în ultimul rând, răsplată de la Duhul Sfânt: „vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi mântuieşte Bunule sufletele noastre !” (Rugăciunea „Împărate Ceresc”).
            Cercetând Sfintele Scripturi vom descoperi că hotărârea omului de a păşi pe calea Domnului implică tocmai decizia care trebuie luată în numele Crucii: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24), cu atât mai mult cu cât un astfel de demers este circumscris unuia dintre cuvintele cele mai categorice ale Mântuitorului: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri !” (Mt. 8, 38). Cu alt prilej, tot Hristos Domnul ne-a îndemnat: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29), încredinţându-ne prin aceasta că nu vom purta noi singuri, cu slabele noastre puteri,  durerea Crucii şi că trebuie doar să facem pasul către El din convingerea inimii pentru ca Dumnezeu să-l poată scrie în Cartea Vieţii, iar noi să devenim astfel statornici în cugetare şi voinţă: „Învăţătorule, Te voi urma oriunde vei merge” (Mt. 8, 19) iar Hristos i-a răspuns: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi; Fiul Omului însă nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20) – aceasta pentru a ne înştiinţa cu privire la consecinţele nestatorniciei noastre sufleteşti, deodată şi cu cuvântul: „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc. 9, 62). Mai mult decât atât, să nu uităm nici răspunsul Mântuitorului la întrebarea verhovnicului Apostolilor: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ?” (Mt. 19, 27) - „Bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc. 10, 20). Iată deci că răsplata divină nu e de natură materială şi nici vreo oarecare răsplată pământească spre satisfacerea vreunui interes de moment: „Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă !” (Mc. 10, 44). În cazul în care însă fumul părerii-de-sine iscat din lăuntrul pătimaş al iubirii-de-sine întunecă mintea,  se va întâmpla precum a păţit tânărul bogat care, deşi sincer şi curat şi bine intenţionat în dorirea sa de mântuire şi viaţă veşnică, păzind toate poruncile – s-a poticnit tocmai de miezul strădaniei omeneşti căutătoare a unirii tainice cu Dumnezeu: „una îţi lipseşte: vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22). Iată, tocmai în aceasta stă izbânda naşterii duhovniceşti a omului nou, prin moartea omului vechi trupesc – totul depinzând de capacitatea de voinţă şi credinţă. Toţi dorim să fim bine-plăcuţi Domnului, dar nu toţi suntem hotărâţi să-L urmăm şi să-I împlinim poruncile. În acest sens, sfinţii primelor veacuri creştine au primit harul Duhului Sfânt pe măsura străduinţei lor, iar harismele s-au revărsat din plin asupra lor pentru  vieţuirea cea asemenea îngerilor, ca nişte oameni reveniţi la starea adamică de dinainte de căderea în păcat, având capacitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi cu îngerii Lui, de a certa demonii şi de a tămădui bolile – toate aceste daruri (de la cea mai adâncă smerenie până la cea mai înaltă contemplaţie) umplând Pustia Sketică, acolo unde se sălăşluiseră miile de pustnici şi nevoitori în Numele Lui Dumnezeu.  Iar toate aceste harisme mai presus de firea omenească nu au fost nicidecum vise romantice sau iluzii cinematografice; ele îşi au începutul în sfinţenie ( care este calea de întâlnire cu Dumnezeu) şi împlinirea în dragostea Lui Dumnezeu (care este desăvârşirea sau răsplătirea ostenelii din „lupta cea bună” – I Tim 6, 12).
            Despre toate acestea (încă mai dinainte de petrecerea lor) se vesteşte, de fapt, în toate referinţele pe care  cei patru Sfinţi Apostoli şi Evanghelişti le dau despre persoana şi lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul, fiul arhiereului Zaharia şi al soţiei lui, Elisabeta – „glasul celui ce strigă în pustie” (Mc. 1, 3) şi înainte-Mergătorul Arhetipului absolut, Iisus Hristos, Cel Unul Născut, Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care ne-a spus: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui Care M-a trimis pe Mine” (In. 6, 38). Lepădarea de sine este cea care omoară trupul dar înviază în veşnicie sufletul: „în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22). Calitatea cea dintâi este dăruirea de sine. Câţi ani avea Iisus atunci când a intrat  în slujba omenirii ? Doar doisprezece ani. Atât avea atunci când, intrând în Templu, i-a uimit pe toţi cei de acolo cu desăvârşita Sa cunoştinţă a Legii celei Vechi pe care o dovedea înaintea cărturarilor şi fariseilor „ce se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui.” (Lc. 2, 47). Iată că la treizeci de ani este botezat în Iordan de către Ioan pentru ca, trei ani şi jumătate mai târziu, să-i întrebe pe acuzatorii Săi: „cine dintre voi Mă vădeşte de păcat ?” (In. 8, 46) iar către cel ce Îl lovise peste obraz – la  îndemnul arhiereului – îndreaptă focul demnităţii şi al verticalităţii morale, întrebându-l în auzul tuturor: „dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi ?” (In. 18, 23). Aşadar, nu S-a lăsat nici o clipă intimidat nici de corupţia vremii, nici de mersul „neamului viclean şi desfrânat” (Mt. 12, 39), ci rămâne credincios până la capăt: ascultarea „Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (In. 4, 34). La fel, şi Maica Domnului se dăruieşte conştiinţei lumii ca lumină din „Lumina Cea dintâi” prin trei predici scurte dar pătrunzătoare, izvorâte din propria ei lucrare sufletească, dovedind prin aceasta că a fost aleasă, sfinţită şi binecuvântată din toate neamurile nu pentru că pur şi simplu „aşa a fost să fie” rânduit de Sus, ci pentru că ea a păzit cele ce se cuvenea a  a le săvârşi: „Iată roaba Domnului !” (Lc. 1, 38) - adică supunere deplină şi ascultare desăvârşită;  „Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,38) - adică încredinţare totală voii Lui Dumnezeu printr-o lepădare de sine fără precedent; şi, nu în cele din urmă - „Faceţi orice vă va spune !” (In. 2, 5) convinsă fiind că acesta este singura cale de a deschide mila Lui Dumnezeu şi porţile Cerului – ceea ce a dus la deschiderea pentru totdeauna spre Rai a drumului drept, sănătos, lipsit de spinii curselor diavoleşti. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6) vestit-a Fiul lumii întregi; iar, către Tatăl: ,,Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească !” (In. 17, 1) iar Tatăl I-a răspuns (şi la Tabor ca şi la Iordan) cu acelaşi răspuns până atunci şi de atunci nemaiauzit şi nemaiîntâlnit: „Tu eşti Fiul Meu Cel iubit, întru Tine am binevoit !” (Mc. 1, 11).
            Şi Sfântul Ioan Botezătorul se prezintă lumii în acelaşi fel: născut din  părinţi drepţi şi temători de Dumnezeu (o mamă plină de Duh Sfânt care I se închină Lui Iisus încă din pântecele Maicii Sale şi un tată martir al Adevărului), este vestit de Dumnezeu prin înger (mai înainte de a se naşte) ca vas ales pentru planul de mântuire al lumii. Ioan va fi hrănit, crescut şi povăţuit de înger, devenind „cel mai mare om născut din femeie” (Mt. 11, 11) până atunci, şi totodată fiind proorocit de glasul Lui Dumnezeu, precum spune Maleahi: „Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta” (Mt. 11, 10). Iar cuvântul lui Ioan era autoritar pentru că vestea Adevărul descoperit lui de „graiul Lui Dumnezeu” (Lc. 3, 2):  „Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !” (Mt. 3, 3). Ioan era atât de temeinic ancorat în cuvântul Adevărului, încât vorbele lui erau ca o lumină în întuneric pentru poporul din pustie: „acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el” (In. 1, 7); „nu era el Lumina, ci a venit ca să mărturisească despre Lumină !” (In. 1, 8). La el toate (şi îmbrăcămintea şi vorba, şi portul şi purtarea , felul său însuşi de a pune problema) îi punea în dilemă pe iudei. Când i-a întrebat Hristos: „Botezul lui Ioan de unde a fost ? Din cer sau de la oameni ?” (Mt. 21, 25) au răspuns : „Nu ştim !” (Mt. 21, 27) pentru că nici nu-l ascultaseră dar şi se temeau de poporul care cunoştea preabine viaţa dusă de Ioan: „avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana era lăcuste şi miere sălbatică” (Mt. 3, 4) şi „propovăduia în pustia Iudeii” (Mt. 3, 1) ca unul care dobândise deja  „duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe şi duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia 11,2-3), folosind toate aceste daruri de la Dumnezeu după cuviinţă: „Iisus a început să vorbească mulţimilor despre Ioan: Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Au trestie clătinată de vânt ?Dar de ce aţi ieşit ? Să vedeţi un om îmbrăcat în haine moi ? Iată, cei ce poartă haine moi sunt în casele regilor. Atunci de ce-aţi ieşit ? Să vedeţi un prooroc ? Da, zic vouă, şi mai mult decât un prooroc. Că el este acela despre care s-a scris: "Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta". Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 7-11).
            Tot astfel,  în Rânduiala Tunderii în monahism, atunci când monahului i se dă lumânarea aprinsă în mână, i se aduce aminte de cuvintele Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri !” (Mt. 5, 16) iar Sfântul Apostol Pavel descrie lucrarea proprie monahului în cuvinte inspirate din viaţa ostăşească: „Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Ef. 6, 11-18).
            Aşa să ne ajute Domnul Dumnezeu !

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Botezul - apă şi Duh Sfânt

Motto: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” 
(Matei 3, 11)
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.”
(Ioan 3, 5)


            În şirul împărătesc al sărbătorilor care împodopesc cu harul lor anotimpul alb al iernii, după Praznicul luminat al Naşterii Domnului urmează Ziua Anului Nou marcată atât de aducerea-aminte de Tăierea-împrejur a Pruncului Iisus Hristos Cel născut din Fecioara Maria, la opt zile după Naşterea Sa (precum arată Sfintele Scripturi: „când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21), cât şi de pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru, al lumii mare Dascăl şi Ierarh, Vasile cel Mare, Arhiepisopul Cezareei Capadociei. Ne aflăm deja, cu alte cuvinte, în plină Revelaţie supranaturală (sau mai presus de fire) căci, începând chiar de la Naşterea cu Trupul din preacuratele sângiuiri ale pururea-Fecioarei Maria a Mântuitorului Iisus Hristos (precum mărturisim cu toţii în Simbolul Credinţei - „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut”), putem vorbi de „Epifania” sau Arătarea Lui Dumnezeu.
            Cuvintele Sfintelor Scripturi cuprind şi păstrează în ele în chip tainic prezenţa nevăzută a Domnului Dumnezeu, cu putinţă de cunoscut din lucrările Sale: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1); „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). Cea dintâi „arătare” a prezenţei şi lucrării Lui Dumnezeu în creaţie o vedem chiar din primul capitol al Cărţii Facerii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26) – iată aşadar Sfânta Treime – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt ! Pe de altă parte, în taina Praznicului de la Iordan a Botezului Domnului, găsim iarăşi Sfânta Treime de faţă şi la arătare: „închinarea Treimii s-a arătat” (Troparul Praznicului); aici survin semne materiale vădite: „Iordanul s-a întors înapoi” (Ps. 113, 3), „apele s-au înspăimântat” (Ps. 76, 15) – cum adică, materia să aibă însuşiri sau trăiri asemănătoare celor omeneşti, precum spaimă sau sfială ? Aici vedem prezenţa divină, lucrarea Duhului Sfânt: „iar Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului ! Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat – slavă Ţie !” (Troparul Praznicului).
            Cercetând în altă parte a Sfintei Scripturi, vom descoperi la Turnul Babel (când cu amestecarea limbilor) iarăşi prezenţa Sfintei Treimi, cu putinţă de recunoscut prin lucrarea celor Trei Ipostasuri, unite, nedespărţite şi neamestecate: „să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7). Iată, aceeaşi lucrare a Duhului Sfânt care a schimbat graiul oamenilor, făcându-i să nu se mai poată înţelege între ei cu privire la săvârşirea răului. Altădată, la Stejarul Mamvri, Avraam odihneşte şi ospătează Sfânta Treime (arătată lui în chip de „trei Oameni” - Fac. 18, 2), aceasta fiind o formă vizibilă a Epifaniei în toată splendoarea Duhului, precum consemnează Sfânta Scriptură: „Pogorî-Mă-voi deci să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu.” (Fac. 18, 21). Avraam conduce pe cei doi tineri până la Sodoma şi Gomora pentru a cerceta starea spirituală a oamenilor din acele cetăţi.
            Iarăşi, faptul că Naşterea Domnului a fost mai presus de fire, caracterizată de întreita feciorie a  Maicii Domnului (fecioară mai înainte de Naştere, fecioară în timpul Naşterii şi fecioară după Naştere – şi prin aceasta – „pururea-Fecioară” !) reliefează aceeaşi stare trupească înduhovnicită, mai presus de firescul biologic al lucrurilor omeneşti. Faptul că darurile magilor sosiţi tocmai din Persia erau aduse unui Prunc spre închinare şi adorare ca unui Împărat şi Dumnezeu („aur, smirnă și tamaie” - Mt. 2, 11) arată că vederea Lui Dumnezeu nu este cu putinţă oamenilor, căci „spre El nu cutează a căuta oştile îngereşti, dar văzând pe Cuvântul întrupat, pe tine Preacurată cu toţii te fericim” (Irmosul Cântării a noua din Canonul Slujbei de  Prohodire). În cazul Botezului, avem o Epifanie împlinită în două etape: mai întâi, la opt zile de la Naştere, ca Prunc tăiat-împrejur, purta în braţele Maicii Fecioare („şi când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” - Lc. 2, 21) – prilej adecvat pentru a vedea şi a înţelege că Iisus nu a avut  un trup aparent, o „nălucire” sau un trup nefiresc, ci că avem de a face cu un om în „carne şi oase” (precum spune Iisus Însuşi după Învierea Sa: „pipăiţi-Mă şi vedeţi, că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am” - Lc. 24, 39); iar mai apoi, la Iordan, avem atât Faţa văzută cât şi Faţa nevăzută a Lui Dumnezeu: Dumnezeu-Fiul  în apă, nimic zicând, botezat de către Ioan („aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” – Mt. 3, 15), Dumnezeu-Duhul („în chip de porumbel”) şi Dumnezeu-Tatăl mărturisind din cer „adeverirea cuvântului” – adică Cuvântul din veşnicie de la Sânul Tatălui, dar prin „deşertare” , ca Fiu al Omului , prezent şi în timp; „chenoza”, ca Naştere din Fecioară sub vremi („luând chip de rob”)  o avem la râul Iordanului, la Botez, cu cerurile deschise şi Duhul în chip de porumbel venind asupra Lui.
            ... şi tot aşa mai departe. Vorbirea despre Epifaniile (sau „arătările” Lui Dumnezeu) ar putea continua – precum stă totul consemnat în Sfintele Scripturi: Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt - iar la sfârşitul veacurilor Parusia, a doua Venire a Mântuitorului „pe norii cerului”, precum este scris: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă !” (Mt. 24, 30) dar şi (ca Drept Judecător) şederea pe Scaunul Judecăţii de Apoi, însoţit de cei doisprezece Apostoli: Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului !” (In. 5, 22).
            Dar pentru a reveni la tema Botezului, tot din gura Lui Hristos aflăm prin Sfintele Scripturi: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (In. 3, 5); deci  Hristos ne spune „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Mt. 5, 17). Ceea ce constituie argumentul categoric pentru aceasta este tocmai faptul că El S-a supus „botezului” Legii celei Vechi atunci când „a primit a opta zi  a  Se tăia-împrejur pentru noi şi pentru a noastră mântuire” (Troparul Praznicului). Unii ar putea deduce de aici că la Iordan Iisus ar fi trecut printr-un al doilea Botez – lucru contradictoriu învăţăturii Sfintei Scripturi despre: „un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5). Să fi fost oare o greşeală ? Dar nu acesta era motivul pentru care Hristos S-a supus lui Ioan şi botezului spălării cu apă a păcatelor mărturisite chiar atunci şi acolo de către toţi cei ce se botezau; Hristos n-avea nici un păcat. Scopul a fost cu totul altul: anume acela de a Se face cunoscut lumii, dar nu oricum, ci în baza a trei mărturii: mărturisirea lui Ioan, Porumbelul-Duhul Sfânt asupra Lui şi glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit !” (Mt. 3, 17). Atunci şi acolo, la Botezul Domnului în râul Iordan, s-a petrecut sfinţirea firii apelor, adică s-a înnoit firea materiei, s-a curăţit şi s-a umplut de energiile îndumnezeitoare ale harului necreat, devenind astfel mediu de propagare a Luminii Dumnezeieşti, primind putere vindecătoare şi de viaţă dătătoare prin harul Duhului Sfânt. De aceea, în limbajul bisericesc obişnuit, vorbim atât despre Agheazma Mică (pe care  o folosim spre sfinţirea zilnică a vieţii noastre) cât şi despre Agheazma Mare (apa „cea plină de putere îngerească” – Slujba Botezului) care curăţă şi înnoieşte, regenerează şi sfinţeşte.  Acesta a fost rolul Botezului Lui Iisus în Iordan: de a intra public în misiunea operei mesianice, dar nu oricum, ci în mod divin: „Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc !” (Mt. 3, 11) afirmă răspicat Sfântul Ioan Botezătorul, adăugând: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3, 30). Persoana Sfântului Prooroc Ioan, înainte-Mergătorul şi Botezătorul Domnului, mărturisită de tot poporul ca fiind „om trimis de la Dumnezeu” (In. 1, 6), a fost piatra de hotar din şirul lung al Sfinţilor Prooroci din veac, mai înainte vestitori şi mărturisitori ai Cuvântului veşnic viu; dovadă stă mărturia pe care Domnul Însuşi o dă: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 11), fiind socotit şi numit de Sfânta Biserică adevărat „înger în trup” (Mt. 11, 10-11).
            Acum, dacă ar fi să luăm în considerare toate „botezurile” am vedea că ele survin în raport cu timpul istoric şi cu devenirea spirituală a omenirii în sensul duhovnicesc al existenţei. Astfel, vorbim atât despre potopul cu apă din vremea lui Noe, trecerea prin Marea Roşie, cât şi despre  botezul cu apă al lui Ioan, atât despre tăierea-împrejur, cât şi despre botezul „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Mt. 3, 11); vorbim despre  un „botez al pocăinţei”, al lacrimilor sau „plânsului duhovnicesc”, dar şi despre un „botez al sângelui”, al mucenicilor şi mărturisitorilor, toate culminând cu „botezul focului”, al purificării finale, „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Toate aceste forme de botez au fost şi sunt în slujba omului, pentru a-l uni cu Dumnezeu şi a face cunoscută lucrarea Lui Dumnezeu în lume: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele  Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. 28, 19); „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer !” (Mt. 18, 18). Pe lângă toate acestea trebuie să înţelegem că Botezul este uşa de intrare în creştinism, „uşa Tainelor”. Nu putem vorbi de un alt mod de altoire în Viţa-Hristos, Pomul Vieţii. „Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (In. 10, 1) pentru că „Eu sunt Uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui !” (In. 10, 9). Să slăvim şi să cinstim Sfânta Treime, Care ne-a făcut pe toţi după dar „Dumnezei şi fii ai Celui Preaînalt” (Ps. 81, 6) - „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc !” (Ps. 103, 5)