vineri, 30 martie 2012

La bucuria Învierii cu Iisus Hristos prin pocăinţa Mariei Egipteanca

  „Şi dacă Hristos n-a înviat,  zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este  şi credinţa voastră.” 
(I Cor. 15, 14) 
„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.”
 (I Cor. 15, 22) 
„Bucurie se face îngerilor Lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte.” (Lc. 15, 10)

             
     Cercetând învăţătura patristică despre pocăinţă, care cuprinde nenumărate volume scrise prin osteneli şi experienţe ascetice covârşitoare, putem afla o descriere simplă şi clară a lucrării căinţei pentru păcate în suflet: „Pocăinţa este scara care ne urcă acolo de unde am căzut” (Sfântul Efrem Sirul); „Nu  există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit” (Sfântul Isaac Sirul); „Dacă nu ar fi pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc” (Avva Isaia Pustnicul); „Dacă sufletul se va învinovăţi cu smerenie în faţa Domnului, căzând înaintea Lui, Domnul îl va iubi” (Avva Pimen). Acestea sunt doar câteva cuvinte duhovniceşti din care putem înţelege că punctul de pornire în nevoinţa de întoarcere la calea cea dreaptă, care duce la viaţă, este voinţa, dorinţa de a ne mântui şi curăţi prin pocăinţă. Aşadar, cheia succesului este la noi înşine. Sfântul Antonie cel Mare  a afirmat un lucru care sintetizează toată „Filocalia”: „De va voi omul – le poate pe toate câte le voieşte; deci, de va vrea să nu păcătuiască – îi stă lui în putere aceasta !”. Din această afirmaţie putem înţelege că  nu există patimă fără consimţirea noastră sufletească cu păcatul.      
 O credinţă sănătoasă (adică lucrătoare, vie) vine numai dintr-o viaţă sănătoasă dusă în conformitate cu legile Lui Dumnezeu, dintr-o rugăciune curată şi o credinţă dreaptă înaintea Lui Dumnezeu: „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2, 4). Rugăciunea nu este numai convorbire cu Dumnezeu; în general, oamenii se roagă, fiecare în felul său – dar puţini sunt cei care cred şi nădăjduiesc că Dumnezeu îi ascultă; pentru că tot atât de puţini sunt cei care  Îl iubesc. Rugăciunea curată are următoarea definţie: „ochii sufletului înălţaţi către faţa Domnului” – astfel este starea de adevărată rugăciune. Ca să-L vedem pe Dumnezeu,  nu suntem noi în măsură, să-L privim faţă către faţă;  nu a făcut-o nici Moise în Muntele Sinai („Iar când voi ridica mâna Mea, tu vei vedea spatele Meu, iar faţa Mea nu o vei vedea !” – Ieş. 33, 23); nu a făcut-o nici marele Ilie, care  L-a simţit în „adiere de vânt lin” (III Reg. 19, 13); nici apostolii n-au putut privi măcar slava Lui, căci „au căzut cu faţa la pământ” (Mt. 17, 6), „arătând  slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă). Dar când ochii sufletului se deschid prin lucrarea Duhului Sfânt, atunci putem spune şi noi odată cu Psalmistul: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Ps. 15, 8) (adică statornicia în respectarea poruncilor divine: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte”- In. 14, 21).
Starea înaltă nu este o stare meritorie, ci este un dar divin;  în clipa în care Domnul retrage harul Său – te supune unui examen: poţi învinge sau poţi pierde, poţi să ai sau poţi să nu ai. În grădina Raiului, Adam a fost creat fără păcat - dar aceasta nu l-a ferit de ispita şarpelui; tot ascultarea şi împlinirea poruncii divine constituiau temelia trăirii în Dumnezeu. Din căderea lui Adam nu rezultă că diavolul a fost de vină, ci că Adam a uitat de Dumnezeu şi de Icoana Lui cea veşnică: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Oare atât de repede să lepezi jertfa cea curată şi să slujeşti altar străin ? Fruct avea şi Pomul Vieţii, fruct avea şi Pomul cunoştinţei binelui şi răului; dar la Pomul Vieţii era Icoana Dumnezeului Care l-a creat pe om, cu  Care el vorbise... Şi totuşi, deşi porunca fusese foarte clară, ajunge să alerge spre „dumnezeu” străin. Omul este creaţia care a primit poruncă să devină dumnezeu „după chip şi asemănare”. Se întreabă Sfinţii Părinţi unde a fost pocăinţa lui Adam, de ce nu a cerut iertare, de ce nu şi-a înţeles greşeala ? Simplu – prin căderea în neascultarea mâncării din pomul oprit - „ochii lor au fost ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24, 16); căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia Lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 9).
Aici taina este mai adâncă decât înţeleg de obicei oamenii. Dumnezeu a dorit să aibă în jur duhuri slujitoare prin cele nouă cete orânduite în trei triade, precum se arată în Sfânta Scriptură, în „Cartea Profetului Daniel”: „mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui !” (Daniel 7, 10). Acestea dintru început trebuiau să se desăvârşească prin primirea totală a harului – şi astfel să se împlinească o desăvârşită apropiere de Dumnezeu a îngerilor care nu au fost biruiţi de ispita mândriei, ci au rămas lângă Creatorul lor pentru totdeauna, pentru că în liberul lor arbitru şi îngerii s-au aflat în postura de a alege binele sau răul, înfrângerea sau biruinţa: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii ! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri ! Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului Celui Puternic voi aşeza jilţul meu ! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi !” (Is. 14, 12-14). Căderea lui Lucifer şi a tuturor îngerilor care l-au urmat a fost cea mai mare tragedie a lumii nevăzute,  un examen îngeresc picat. Dar scris este că Dumnezeu a făcut neamul omenesc pentru ca oamenii – prin ascultare, prin supunerea voii omeneşti Voii Lui Dumnezeu, adică prin slujire, să ocupe locurile îngerilor căzuţi: „plini-va căderi; va zdrobi capetele multora pe pământ !” (Ps. 109, 6). Sfânta Scriptură arată limpede faptul că anarhia  şi neorânduiala nu au nimic în comun cu Dumnezeu. În concepţia Sfinţilor Părinţi orice păcat echivalează cu o ucidere a Lui Dumnezeu,  o nouă răstignire a Lui Hristos – de aceea omul păcătos este numit călcător de Lege. Supus aceluiaşi examen de apropiere de Dumnezeu  în vederea îndumnezeirii sale  prin harul divin, Adam s-a trezit în faţa unui alt „dumnezeu”, unul străin , nu recunoscut după  chip şi asemănare; un „dumnezeu” al poftei, al propriei plăceri. Inima lui Adam nu s-a întâlnit cu Dumnezeul Cel Viu ca să-şi însuşească lecţia de îndumnezeire prin ispitire, prin încercare; astfel a venit şi căderea: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Octoihul Mare) - de aici şi pedeapsa iadului dată omenirii până la Hristos.
Dumnezeu este Dragoste negrăită şi nemăsurată, dar este şi Dreptate supremă. Având  o mentalitate raţionalist-intelectualistă, lumea se întreabă: „Dacă Dumnezeu este iubire, atunci de ce dă pedepse veşnice ? De ce trimite oameni în iad ? De ce îngăduie toate necazurile, nedreptăţile, nenorocirile şi calamităţile care copleşesc pământul ?” Motivul este unul singur: asupra omului care a lepădat reperul moral şi dreptarul valorilor reale, Dumnezeu trimite plăgi şi astfel statorniceşte iarăşi echilibru între întuneric şi lumină. Ca Dreptate supremă, Dumnezeu nu poate  considera răul ca fiind egalul binelui.
   Pentru a putea pricepe noţiunea  de „pocăinţă”, trebuie să admitem faptul că, precum căderea îşi are treptele ei, aşa şi ridicarea îşi are treptele şi etapele ei. Cel mai mult contează contextul în care cazi sau te ridici: „cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Lc. 12, 48). A ţine conferinţe pe tema pocăinţei sau a scrie tot felul de cărţi pe această temă fără să o lucrezi tu  însuţi, este ca şi cum te-ai afla lângă un om care moare de sete, dar nu se poate mişca; îl duci lângă fântână dar nu-i dai apă din ea, ci aştepţi să-i treacă setea prin simpla vedere a fântânii. La fel, preafrumoasele cuvântări despre Dumnezeu: sunt ca o grădină plină cu tot felul de flori în care duci un orb ca să le admire... sigur le va descrie, sărmanul, aşa cum a putut el să le perceapă, lipsit de vedere fiind ! Aşa şi în viaţa noastră particulară – toate textele, glumiţele, părerile, ifosele, impresiile, aerele despre noi înşine – nu-L impresionează deloc pe Dumnezeu, nu-I stârnesc nici măcar vreo curiozitate de genul „O, oare cine sunt aceştia care vorbesc atât de frumos despre Mine ?”. Problema pocăinţei în Biserică începe (vorba Maicii Alexandra de la Dragomirna) cu „o seriozitate înfiorătoare”. Atunci când Dumnezeu l-a zidit pe om, a pus în el două lumi – una spirituală şi alta materială; totodată l-a aşezat între două sfere existenţiale: una divină, Pomul Vieţii (Liturghia–Euharistia-Hristos), şi alta demonică – Pomul cunoştinţei binelui şi răului. Cele două lumi stau ancorate de liberul-arbitru – între puterea de a înţelege şi puterea de a alege; de aici şi cele două căi: una plină de har, spre Rai, în veşnicie şi alta plină de întuneric, spre iad, fără Dumnezeu. Toate aceste „pieţe şi uliţe,drumuri şi garduri” (Lc. 14, 21-23) trec prin inima omului, intersectându-se din toate direcţiile, dar sufletul alege calea cea dreaptă şi direcţia cea bună prin raţiune şi inteligenţă punând în lucrare alegerea şi discernerea între bine şi rău, între moarte şi viaţă: „Întoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, că Domnul ţi-a făcut ţie bine !” (Ps. 114, 7), căci „Legea Ta cugetarea mea este” (Ps. 118, 77). „Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit ? Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani !” (Ps. 138, 21-22). Doamne  „îndreptează înaintea mea calea Ta !” (Ps. 5, 8) şi astfel „viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale îmi vor ajuta mie !” (Ps. 118, 175).
      Pocăinţa ne dă posibilitatea de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu prin exercitarea libertăţii de voinţă; voinţă care ne poate duce şi la asemănarea cu demonul, dacă este îndreptată spre păcat. Aici este cheia înţelegerii păcatului. De obicei  noi vorbim despre păcat la modul căldicel: „a greşi e omeneşte”, „ei, e firesc, toţi greşim dar Dumnezeu ne iartă pentru că este bun şi milostiv”. Numai că nu-i chiar aşa; problema se complică prin faptul că păcatul are diverse căi de a intra în om şi destule trepte de a se sădi în inima lui. Are căi văzute – simţurile , şi căi nevăzute – raţiunea şi imaginaţia.  Sufletul atins de păcat este asemea lui Adam cel căzut; pentru că, chiar dacă este de origine divină, aflat în păcat ajunge lipsit  complet de lumina vederii şi a cunoaşterii Lui Dumnezeu: „Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude Numele Tău, Doamne” (Ps. 141, 7). Nu ştim, noi oamenii, şi nici nu cunoaşem adâncul şi rădăcina răului ! Păcatul în sine nu e doar o simplă greşeală, o cădere morală, o izbucnire a poftei sau orice altceva asemănător. Privit în perspectivă duhovnicească, păcatul este o verigă care îl leagă şi-l uneşte pe suflet cu diavolul sădind stricăciune și putreziciune în fire. Aici este rădăcina păcatului, începutul  păcatului însuşi. De exemplu – în faţa Lui Dumnezeu, pierderea fecioriei nu este doar un act biologic;   odată cu aceasta , omul pierde şi harul îngeresc al sfintei inocenţe, transformându-se în om căzut.  Ridicarea se face la nivel de suflet, dar la nivel de trup trauma rămâne – aceea este urma păcatului. Nu degeaba zice Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12). Starea de cădere şi starea de ridicare nu se influenţează nicidecum una pe alta.  De cele mai multe ori pofta sau dorinţa de păcat este de mii de ori mai mare decât dulceaţa însăşi a păcatului.
Despre păcat nu ar trebui să vorbim ca şi cum am trata un subiect filozofic; păcatul este rană demonică în trupul creaţiei Lui Dumnezeu. Dumnezeu a zidit atât lumea văzută cât şi pe cea nevăzută după un plan dinainte stabilit, propriu şi personal. Drept pentru care nu permite şi nici nu îngăduie ca vreun alt „arhitect” să vină şi să modeleze în trupul creaţiei Sale. De aceea L-a trimis pe Duhul Sfânt în chip de limbi de foc peste apostoli, creştinătate şi lume , încurajându-i chiar şi pe păgâni la restaurarea în iubire: „păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii” (Rm. 2, 14). Duhul Sfânt are rolul de a corecta tot ceea ce diavolul încearcă să schimbe şi să strâmbe în creaţie, plinind şi desăvârşind ceea ce diavolul sluţeşte şi urâţeşte ca un răzvrătit şi nesupus ce este: „cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1) „deoarece însuşi satana se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14), „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Pt. 5, 8). Aşadar, rolul Duhului Sfânt este unul sfinţitor şi restaurator al creştinătăţii prin puterea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii. La nivel sufletesc şi spiritual, de pildă, taina pocăinţei este înnoirea  Sfântului Botez prin lacrimile de căinţă şi de durere, este reintrarea în har sub protecţia Crucii Lui Iisus Hristos. Iar la intrarea în creştinism, prin Botezul cu apa sfinţită, spălăm păcatul strămoşesc şi ne eliberăm din moartea cea veşnică: „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22).
De aceea, în procesul de mântuire prin pocăinţă nu ne putem baza exclusiv pe bunătatea sufletească, chiar dacă aceasta este starea de împăcare a omului cu Dumnezeu. Psalmistul David spune că dreptatea este mai tare decât bunătatea: „Cât de bun este Dumnezeul lui Israel, cu cei drepţi la inimă !” (Ps. 72, 1). Este insuficientă bunătatea pentru că nu poţi aduce  jertfă întru păcat. Potrivit învăţăturii creştine „mântuirea este unirea sufletului cu Dumnezeu, asemănarea cu Dumnezeu prin har, unitatea chipului Lui Dumnezeu cu Prototipul Dumnezeiesc, - unitate nu ca identificare , ci ca înălţare veşnică a chipului spre asemănare” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „Teologia Dogmatică Ortodoxă”). De aceea putem spune că Dumnezeu nu avea nici nevoie şi nici motiv să primească trup omenesc şi să meargă la răstignire. Scopul a fost tocmai acela ca să sfinţească firea omenească, carnea însăşi, trupul întreg să-l cureţe prin har. Fiindcă diavolul a fost viclean, a stat  în spatele păcatului, ascuns ca după un paravan, pândindu-l pe om şi îndemnându-l să facă fapte păcătoase din proprie voinţă. Îl face să se lase cuprins de plăcere şi de patimă, nu-l forţează, ci sădeşte şi înrădăcinează încet, dar sigur, tot mai adânc, păcatul în inima lui, lucrând prin „sfaturile” date imaginaţiei. Apoi îl ademeneşte cu ruşinea demonică, să nu dezvăluie păcatul, ci să-l ascundă, să-l ignore, să-l minimalizeze. Generalizarea stării de păcat în conştiinţa adormită se face prin replici de genul: „toată lumea greşeşte”, „e ceva normal, firesc, nu eşti singurul”, „ce atâta teamă pentru nişte lucruri normale şi obişnuite”. Astfel apare obişnuinţa cu păcatul şi deprinderea cu săvârşirea lui, apoi lupta în fire, şi astfel deprinderea devine normalitate. Păcatul rămâne nespălat prin absenţa pocăinţei şi în cele din urmă scopul final este atins: transformat în deprindere, devenit „o a doua natură”,  păcatul face sufletul asemănător demonului. De aici şi folosirea uneori a expresiei: „s-a demonizat”, „este demonizat”, lucru vizibil din lupta şi frământarea acelui suflet pierdut – oricare ar fi el. Şi totuşi, termenul este folosit incorect. Pe pământ, în trupul material, mergem până la îndrăcire, adică prin fapte rele ajungem până la asemănarea cu diavolul. Iar în viaţa viitoare, după ieşirea din trup prin moarte, sufletul merge în flăcările iadului, acolo unde continuă procesul de satanizare şi demonizare totală. Spune Sfânta Evanghelie: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29) – adică vor deveni asemănători cu Hristos pe Care L-au slujit după har şi prin har , iar aceştia sunt Sfinţii şi Drepţii. Şi iarăşi : „vor ieşi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii” (In. 5, 29)  – adică păcătoşii se vor asemăna atât în interior cât şi în exterior cu satana, devenind un singur duh cu el. Existenţa diavolului e marcată de ura faţă de Dumnezeu şi – nu doar atât – ci este o necontenită respingere a Lui Dumnezeu. Respingere pe care o vedem cel mai bine în ignoranţa din timpul vieţii omului fără Dumnezeu: repulsiv, respingător, nepăsător la cuvântul Scripturii – „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25), căci netrebnicii nici nu primesc, nici nu ascultă. David strigă: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu !” (Ps. 13, 1).
Dacă am putea privi cu ochii minţii în inima păcătoasă, am vedea că în om nu e doar pata păcatului (ca şi cum ai păcătuit pur şi simplu şi gata); deoarece conştiinţa a adormit, noi intrăm fără să fim conştienţi într-o dulceaţă, într-o iubire a păcatului; începem să iubim păcatul, devenim  pătimaşi, adică „mistici ai patimilor”. Tâlcuită pe înţelesul nostru, al oamenilor de rând, „mistica păcatului” înseamnă „iubirea tainică a satanei”. De aceea au orânduit Sfinţii Părinţi canoane, oprelişti şi restricţii aspre;  nu ca să ne sperie, ci ca să înţelegem adâncimea păcatului. Conform învăţăturii Sfântului Nicodim Aghioritul, păcatul are douăsprezece trepte. Periculoasă este treapta întâi: fapta bună cu mândrie sau cu înălţare în minte, căutând slavă şi cinste de la oameni (iată, în aparenţă diavolul nu vine ca să te pună să faci ceva rău; satana e blând şi prietenos cu tine). Apoi , dispreţuirea aproapelui, îndulcirea minţii, căutarea prilejului de a păcătui – duc la făptuire, pe treapta a cincea. Lupta pe care păcatul o dă permanent asupra omului  se vede din căderea repetată şi din deprinderea cu păcatul – treptele a şasea şi a şaptea. Apoi obişnuinţa cu păcatul se vede din lupta ce se dă în firea omului, patima devenind o a doua natură. După care vine moartea conştiinţei, deznădejdea, lipsa de pocăinţă – aceasta fiind ultima treaptă, precum zice Scriptura: „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23).
Am amintit aceste trepte nu doar pentru a le enumera , ci pentru ca acela care este muncit şi chinuit de patimi să ştie pe ce treaptă a păcatului a ajuns. Repetarea şi plăcerea, dorinţa păcătoasă,  se mai pot opri prin postire şi aspră nevoinţă; dar când s-a ajuns la firea păcatului, la patimă – acolo te poartă diavolul de păcat precum  duce ţăranul boul la târg de funie – eşti un om pierdut ! Cum ar zice poporul: „aista-i cu satana” , „cestălalt are pe diavolul în el”, „ăsta nu e cu Dumnezeu !”. Soarta unor astfel de oameni nu poate fi decât iadul morţii celei veşnice; fac umbră pământului fără rost.  
Deşi grosolană, forma învederată de păcat, patima (adică neputinţa de a te mai stăpâni)  nu e ceea ce vedem la prima vedere. Sfinţii Părinţi filocalici scriu că păcătosul Îl urăşte pe Dumnezeu, ar vrea ca Dumnezeu nici să nu existe. Dacă i-ar fi cu putinţă, L-ar ucide – asta din înflăcărarea dragostei spre păcat. Sufletul lui este dăruit total diavolului, nu prin făgăduinţă ci prin faptele personale. De aceea, când suntem naşi în Taina Botezului, suntem întrebaţi de către preot şi trebuie să răspundem în mod categoric: „te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui, de  toţi slujitorii lui şi de toată trufia lui şi de toată slujirea lui ?” – şi aceasta de trei ori la rând. După care suntem  îndemnaţi: „suflă şi îl scuipă pe satana !” – semn că te-ai lepădat cu adevărat de slujirea lui. Cel scuipat e demonul care s-a unit prin păcat cu sufletul omului. Tocmai de aceea mântuirea păcătoşilor  este foarte grea , foarte anevoioasă – uneori chiar imposibilă ; aceasta  pentru faptul că nu opresc păcatul, îl continuă la nesfârşit, devenind următori diavolului de la care primesc în sufletele lor ura faţă de Dumnezeu – da, „de la tatăl lor, diavolul” (In. 8, 44). Tocmai puterea păcatului îi va îndepărta de Dumnezeu. Iar după moartea trupului, soarta sufletului păcătos reprezintă contrariul sorţii drepţilor – care dobândesc în Duh o unire totală cu Creatorul lor. Pe când păcătoşii – care în viaţă s-au îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu – după moarte, această îndepărtare de Creatorul pe Care L-au ignorat încă din viaţa lor pământească continuă la nesfârşit. Şi aceasta de acum independent de voinţa lor – pentru că nu mai există pocăinţă după moarte ! Astfel, prin îndepărtarea de Dumnezeu, ei se apropie de satana şi ajung la asemănarea cu el. Toate conform Scripturii: „Duceţi-vă  de la Mine !” (Mt. 25, 41) - dar nu temporar, ci veşnic, o ducere fără întoarcere, şi aceasta deoarece porunca de întoarcere nu o mai dă nimeni vreodată: „slăbit-au şi nu era cine să le ajute !” (Ps. 106, 12); „nu vă cunosc pe voi !”(Mt. 25, 12). Unde să se ducă ? Tocmai aceasta este grozava catastrofă a omenirii inconştiente de urmările nepocăinţei şi ale uitării de Dumnezeu: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. 25, 41). Altfel spus, Dumnezeu sloboade cu dreptate definitivă, ca cei care au slujit în viaţă diavolului, sfidând încredinţarea şi încuviinţarea Domnului, să fie declaraţi trădători şi dezertori duhovniceşti, iscoade ale satanei: „pe viclean îl urăşte Domnul” (Ps. 5, 6) şi  „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. 36, 9). Le dă răsplata conform alegerii propriului liber-arbitru, aşa cum şi-au dorit ei înşişi: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Mt. 6, 24). De aici concluzia : pentru păcătoşii care nu opresc păcatul mântuirea este imposibilă ! Păcătoşii se află într-o asemenea unire mistică cu satana încât au pierdut puterea de a alege binele de rău. Într-o astfel de stare, voinţa proprie firii mai lucrează doar ca dorinţă: „asta îmi place, asta fac !”, „nu mă pot opri, nu mă pot stăpâni !”, „nu mă pot lăsa de păcat !”. Ajuns în culmea păcatului, păcătosul nici nu realizează că există viaţa din Rai. Prin moartea conştiinţei, în mintea lui a încetat să mai existe până şi posibilitatea de a mai înţelege că există o bucurie veşnică: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune”(Gal. 6, 8)
Problema păcatului constituie un punct foarte sensibil în vremea noastră, când dialogurile duhovniceşti sunt din ce în ce mai încurajatoare şi din ce în ce mai optimiste privind relaţia dintre om şi Dumnezeu. Din nefericire , auzim din ce în ce mai des discursuri ale unor minţi neinstruite filocalic (instrucţie care reprezintă temelia misticii şi asceticii creştine), aflate într-o totală lipsă de cunoaştere a Sfintelor Scripturi: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Acestea oferă povăţuiri tot mai căldicele în ceea ce priveşte pocăinţa duhovnicească proprie sufletului creştin-ortodox.  Dacă am purcede la o privire de ansamblu, am sesiza slăbirea duhovnicească în lupta cu păcatul. Din ce în ce mai multe capricii de familie, tot mai multe depresii, sinucideri din ce în ce mai numeroase, tot mai mulţi copii abandonaţi, pretutindeni droguri, plăceri împinse la extrem – în general, dezvoltându-se un sistem libertin de gândire, cugetare şi voinţă, de genul: „fac ce vreau cu viaţa mea !”.  Şi nicăieri nu vedem  vreo urmă de căinţă măcar sau de părere de rău. Toată lumea este mulţumită că Dumnezeu e bun şi blând şi că îi iartă pe toţi – că doar ce altceva ar avea de făcut decât să ierte ?
Iar, mai nou, se manifestă şi un curent (inspirat din obiceiuri greceşti ori din alte reminisceţe ale mentalităţilor din trecut) care propovăduieşte o împărtăşire cât mai deasă, prin care omul ar fi sigur că  rămâne cu Dumnezeu chiar şi atunci când se află şi persistă în starea de cădere ! Cum ar fi, de pildă:  trăiesc trupeşte cu prietena mea, necununaţi fiind – dar mă împărtăşesc pentru ca să nu cad în deznădejde ! Într-un cuvânt, „sfinţim” păcatul, îi dăm o conotaţie ortodoxă –asta după părerea minţilor care plutesc în bezna părerii de sine şi Îl confundă pe Dumnezeu cu mama sau cu tata care iartă repede tot – că doar cel ce a greşit e propria lor odraslă şi nu se poate face familia de râs ! Dar iată ce scrie Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta ?” (Ps. 49, 17), „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai” (Ps. 49, 19), „ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Iar Sfântul Apostol Pavel îi îndemnă pe creştini în prima sa  „Epistolă către corinteni”: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). Să nu folosim spre Dumnezeu alte căi de iertare şi de împăcare decît  cele consacrate şi adeverite, pentru că negreşit  „cu moarte vom muri” (Fac. 2,17): „cei ce viclenesc de tot vor pieri” (Ps. 36, 9). Căile consacrate ale pocăinţei sunt lacrima, părerea de rău, oprirea păcatului, iubirea Lui Dumnezeu şi fapta cea bună. Oprirea viciului de orice fel este semnul trezirii conştiinţei din păcat şi al împăcării cu Dumnezeu. Dacă ar fi să comparăm lupta cu păcatul din zilele noastre cu lupta dusă de cei din trecutul Bisericii, textele noastre se vădesc a fi nişte surogate pietiste, fiind lustruite cu fraze în care Dumnezeu e blând şi bun cu păcătoşii şi cu păcatul. Una ca aceasta se aseamănă cu tratarea unui om bolnav de cancer cu metastaze generalizate, care îşi plăteşte foarte bine medicul ; şi din acest motiv , de ruşine, acesta nu-i mai spune că moartea va surveni cât de curând, ci pretinde că îi dă tratament bun, hrană bună, îngrijire corespunzătoare, încurajându-l mereu că totul e normal, că toate merg spre bine, că medicamentaţia e perfectă şi că tratamentul duce sigur la vindecare. Cam aşa se întâmplă şi cu noi creştinii: lipsim dumnicile şi în sărbători de la Sfânta Slujbă, ne rugăm din ce în ce mai puţin şi mai slab, mătănii nu mai putem face pentru că suntem sedentari, post nu mai putem ţine pentru că suntem sub regim medical – dar totuşi ne împărtăşim pentru că suntem ortodocşi ! Este total greşit !
            Pentru a pătrunde în adâncimea stării de pocăinţă, ca recomandare practică, îndemnăm la lectura zilnică din „Vieţile Sfinţilor”  şi din „Paterice” (în special din „Patericul Egiptean”) sau „Ascetica şi mistica” Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae; iar pentru cei mai sporiţi duhovniceşte - „Fărâmiturile ospăţului” şi „Experienţele ascetice” ale Sfântului Ignatie Briancianinov (aceasta pentru ca să nu enumerăm mult mai multe titluri dintre cele de referinţă).
Vom arăta acum pe scurt etapele „revenirii în sine” (Lc. 15, 17)  a omului depărtat de Dumnezeu şi modul cum putem învia duhovniceşte prin participarea propriei noastre voinţe, fără a fi constrânşi sau obligaţi, întrucât Scriptura zice: „De veţi aduce Domnului jertfă de izbăvire, să o aduceţi de bunăvoie !” (Lev. 19, 5) şi „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). Cele patru etape distincte ale întoarcerii la Dumnezeu au fost parcurse de pildă  de către Sfânta Maria Egipteanca – modelul consacrat al pocăinţei creştine a cărei pildă de vieţuire zguduie din temelii sufletul putred de păcat. Sfintele Pelaghia şi Taisia sunt doar alte două nume de pe lista foarte lungă a modelelor de pocăinţă. Iar ca model de curaj cu adevărat creştinesc  şi de  mărturisire a virtuţii avem cel mai autentic chip de sfinţenie, cel al Sfintei Tomaida din Alexandria, care a plătit împotrivirea la păcat cu însăşi viaţa ei. „Revenirea în sine” (aşa precum se zice în „Parabola fiului risipitor”) este de fapt străpungerea inimii prin trezirea conştiinţei, după o îndelungată secetă a acesteia. Peste inimă vine ploaia căinţei şi a părerii de rău. Se produce „zdrobirea inimii” (când cele săvârşite ai dori să nu le fi făcut vreodată).   Această rouă lăuntrică înmoaie inima şi duce la deschiderea ochilor minţii spre vederea păcatelor săvârşite (multe, foarte multe, şi mari şi mici, şi grele şi mărunte – de orice fel ar fi, urâciune fiind înaintea Domnului Dumnezeu). Această etapă (numită trezirea şi cercetarea conştiinţei) este cea în care păcatele sunt descoperite pentru că ard sufletul cu dogoarea lor.
Etapa următoare: mergerea pe drumul pocăinţei spre scaunul de spovedanie: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.” (Lc. 15, 18). Acest pas important (mergerea la duhovnic) este mai decisiv decât trezirea din păcat. Aici uneori situaţia se poate complica, dacă ţinem cont de cuvântul Sfintei Scripturi: „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. 18, 7). Prima întrebare este aceasta: ţi-ai ales bine duhovnicul ? „ Sunt călăuze oarbe, orbilor; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă.” (Mt. 15, 1),  este duhovnicul pe măsura neputinţei tale ? Îl  interesează cu adevărat mântuirea ta ? Într-un cuvânt: „Oare duhovnicul pe care l-am ales este preocupat dacă eu mă mântuiesc, adică dacă eu vreau să mă mântuiesc ?” În „Pateric” se povesteşte despre un bătrân care văzând neputinţele şi nehotărările ucenicului său, i-a zis: „Strigă pururea către Dumnezeu: fie că vreau, fie că nu vreau – mântuieşte-mă !”. Odată ales duhovnicul, apar două aspecte: întâi duhovnicul să aibă grijă de sufletul penitentului, să-l asculte cu răbdare, să-l cerceteze dacă nu cumva a fost deja muşcat de otrava şarpelui, adică de ruşinea falsă de a nu-şi mărturisi toate păcatele; apoi, mărturisirea păcatelor trebuie să fie sinceră şi curată, cu hotărârea fermă de a nu mai păcătui. Şi astfel, începe a treia etapă: „de bunăvoie mă voi mărturisi Domnului !” (Ps. 27, 10). Aici penitentul trebuie să ia hotărârea de a nu mai greşi, trebuie să pună capăt păcatului, pentru că altfel spovedania nu-şi mai atinge scopul, nu are sens, efectul ei este doar cel al unui simplu dialog – dacă omul se ridică de la spovedanie pentru a se întoarce cu ştiinţă şi cu voinţă la aceleaşi păcate şi vicii pe care le-a spovedit. Sfinţii Părinţi spun că semnul desăvârşitei viclenii este spovedania făţarnică, formală, „de ochii lumii”, făcută în ton cu tradiţia: „m-am spovedit în post”. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că: „Nu există nenorocire mai mare în faptul că ai căzut în păcat, ci în faptul că după ce ai căzut nu te scoli; deci nu în faptul că ai păcătuit, ci în încăpăţânarea de a rămâne în păcat !”; şi „nu amâna pocăinţa pentru mâine, acest mâine nu are niciodată sfârşit !”; iar „duhovnicul trebuie să fie preocupat de mântuirea păcătosului, el însuşi fiind implicat în procesul de curăţire sufletească prin pocăinţă”.  Sfântul Isaac Sirul scrie că „nu există păcat de neiertat în afară de păcatul nepocăit”, iar Sfântul Efrem Sirul condamnă păcatul păcătosului în alt mod, prin raportare la Jertfa de răscumpărare prin Cruce şi Înviere a  Mântuitorului Iisus Hristos: „Dumnezeu , Care e sfânt, fără de păcat, pentru tine nu a cruţat pe Fiul Său Unul-Născut; iar tu, un păcătos care nu te pocăieşti, măcar nu ai milă de tine însuţi ?”.  În vechime, Avva Pimen spunea că „cine vrea să-şi cureţe păcatele, le curăţă cu lacrimile”; iar în vremurile mai noi , Sfântul Tihon de Zadonsk zice : „te-a răbdat Dumnezeu până acum văzându-ţi faptele nelegiuite – dar nu se ştie de te va răbda şi de aici înainte...”. Sfântul Grigorie Dialogul îl mustră pe păcătosul nepocăit: „ nu numai că  nu plângem faptele săvârşite de noi, dar mai şi înmulţim ceea ce ar trebui să plângem !”. Sfântul Apostol Pavel a plâns vreme de trei ani ziua şi noaptea , îndreptând lipsurile altora: „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.” (FA 20, 31) - iar noi nu ştim să plângem pentru propriile noastre păcate ! ...
În concluzie, pocăinţa este cheia; nu se poate despărţi cuvântul „iertare” de cuvântul „pocăinţă”. O spune chiar Hristos: „Iertate sunt păcatele tale !” (Mt. 9, 2), „de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău !” (In. 5, 14). Pildă stă femeia păcătoasă care a plâns la picioarele Lui Iisus, spălându-le cu lacrimi şi ştergându-le cu părul capului ei. Nu fapta în sine a contat, ci curajul de a se arunca la picioarele Lui Iisus în mod public, fără jenă, fără reţinere, ştiind că este poate unica şansă de a primi iertarea şi dezlegarea păcatelor ei de la Însuşi Izvorul şi Tămăduitorul sufletelor noastre, Mântuitorul Iisus Hristos. Şi ce spune Iisus ? „Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei !” (Mt. 26, 13). Aşa ar fi şi cu noi, dacă spovedania noastră ar fi sinceră şi curată, fără întoarcerea la căile păcatului. De aceea pocăinţa noastră nu poate fi pomenită şi ea în veacul veacului – întrucât noi singuri o negăm cu propriile noastre fapte... „Ei, m-am spovedit de atâtea ori - şi la ce bun ? Nu mi-a folosit la nimic ! Tot aşa sunt, tot aşa am rămas. Ba, chiar uneori parcă-s mai rău ca înainte – măcar atunci nu ştiam, dar acuma nu mai am nici o scuză, că ştiu ce-i rău.”
Împotriva unui astfel mod de gândire se îndreaptă ultima etapă din viaţa de pocăinţă, cea care priveşte rânduirea canonului potrivit pentru păcatele săvârşite, ca medicament (fie şi amar) pentru rană adâncă. Împlinirea sau neîmplinirea canonului este elementul principal  care ne scuză sau ne acuză la Judecată înaintea Lui Hristos. Din nefericire, foarte mulţi dintre credincioşi nu respectă rânduiala primită din diferite pretexte şi motive. Acest lucru este foarte primejdios, reprezentând piedica cea mai importantă pe drumul sporirii duhovniceşti. Pe de  altă parte, îndeplinirea canonului fără trezvie, fără atenţie , fără o voinţă puternică, în lipsa unui nou început bun , face ca totul să se prăbuşească, să se transforme într-un mare eşec. O încercare de  „îndreptare” ar fi „pelerinajul” din duhovnic în duhovnic, în căutare de tot mai multe sfaturi – care toate rămân, însă, neurmate şi neîmplinite... Prin aceasta uneori se şi produc nefericite dezbinări între duhovnici, deoarece creştinul crede că un duhovnic îl poate mântui, iar altul nu. Aici se evidenţiază cel mai bine lipsa de experienţă şi maturitate duhovnicească; realitatea a arătat limpede  că oriunde te vei duce, tot de tine dai şi tot cu propriile tale patimi te întâlneşti.
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor”(Mt 3,2), „drepte faceţi cărările Domnului”(Mt. 3, 3) – acesta este mesajul celui mai sfânt şi drept bărbat, „înger în trup”, duhovnicul Vechiului Testament – cuvinte adevărate peste veacuri şi milenii. Verdictul final, aspru dar drept , a fost categoric: „Securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 3, 10). Mânios pentru faptul că oamenii făceau un simplu formalism din predica sa şi din botezul cu apă al pocăinţei, Sfântul Prooroc i-a tăiat cu cuvinte de năpraznă: „Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie ?” (Mt. 3, 7).  Domnul Iisus Hristos Însuşi a adeverit mulţimilor dreptatea Înaintemergătorului: „Ce-aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Au trestie clătinată de vânt ?” (Mt. 11, 7), „un om îmbrăcat în haine moi ?” (Mt. 11, 8) - „Adevărat zic vouă: nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul !” (Mt. 11, 1).  De aceea, numai cu duhovnici neșovăielnici putem avea creştini neșovăielnici şi serioşi. Dacă luăm cuvintele Domnului în deşert, aducem asupră-ne mânia divină: „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri !” (Lc. 13, 3). „Cine are urechi de auzit - să audă !” (Mt. 11, 15).

luni, 26 martie 2012

Învierea duhovnicească a sufletului prin dumnezeiasca rugăciune

„Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, 
pentru toate neamurile ?»” (Mc. 11, 17) 
      
        Motto: „Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Şi s-a lăsat pe lac o furtună de vânt, şi corabia se umplea de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: Învăţătorule, Învăţătorule, pierim. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei şi ele au încetat şi s-a făcut linişte.” (Lc. 8, 23-24) „Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul Lui Dumnezeu era asupra Lui.” (Lc. 2, 40)

            Din mulţimea nenumărată a rugăciunilor Bisericii şi din multitudinea feluritelor forme de expresie a înălţării sufletului omului la Dumnezeu, dintre toate slujbele de laudă, de cerere şi de mulţumire  aduse Atotţiitorului, sfinţii aflaţi pe cea mai înaltă treaptă de vieţuire în credinţă – pustnicii – au ales ca şi răsuflare duhovnicească neîncetată a inimii lor (lipită întocmai de ritmul răsuflării trupeşti) strigătul „Doamne  miluieşte !” (Mt. 17, 15) din Evanghelie. Dar nu doar că şi l-au însuşit, ci mai mult, l-au interiorizat şi adâncit în necuprinsul simţirii duhovnicesti prin efortul (împlinit prin trezvie fără repaus) de curăţire a minţii de orice gând şi a inimii de orice cuget, revărsând deodată cu lacrimile de durere şi cuvinte de suspin: „miluieşte-ne” (Mt. 9, 27), „izbăveşte-ne” (In. 12, 27), „iartă-ne” (Lc. 14, 18), „mântuieşte-ne” (Mt. 8, 25). De cele mai multe ori, rugăciunea de obşte a Bisericii a fost preluată şi asumată de monahi în chip de cerere de ajutor făcută în nume personal, neapărat necesară în planul nevoinţei individuale: „Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la sluga Ta când mă necăjesc. Ia aminte la sufletul meu şi-l mântuieşte pe el !” (Ps. 68, 20-21) striga oarecând Psalmistul către Domnul Dumnezeu, pătruns de fiorul smereniei: „Răcnit-am din suspinarea inimii mele.” (Ps. 37, 8).
            O altă categorie aparte de rugăciuni bisericeşti au luat fiinţă ca răspuns al sufletului omenesc în contextul împrejurărilor concrete ale vieţii, ca efect direct şi nemijlocit al stării duhovniceşti proprii fiecărui nevoitor în parte. Aşa au apărut şi s-au format (căpătând consacrare mai ales în şi prin mediile monahale) o serie întreagă de expresii cuvântătoare numite „plânsuri” sau „plângeri”: de la plânsul pătruns de căinţă pentru păcatele săvârşite până la plânsul duhovnicesc ca simţire radioasă a bucuriei împăcării cu Dumnezeu din convingerea că am dobândit mila Lui care covârşeşte mulţimea fărădelegilor noastre. Acest fel de rugăciune se poate numi „ umilicioasă” sau „de-umilinţă-aducătoare”; într-un fel Îl convingi pe Dumnezeu în starea de umilinţă, în altfel vorbeşti cu El în rugăciunea de laudă; atât una cât şi cealaltă vor aduce liniştea minţii şi pacea inimii dar nu pot fi dobândite de toti nevoitorii în aceeaşi măsură.
            Cercetând cu atenţie conţinutul tezaurului patristic şi literar al sfintei tradiţii ortodoxe de cântări înălţate spre slava Lui Dumnezeu, vom contempla cu uimire înăţimea tainei şi puterii vederii Lui Dumnezeu căpătând expresie inegalabilă , de pildă în opera Sfântului Simeon Noul Teolog – „Imnele iubirii dumnezeieşti”. Sau, dacă ar fi să ne amintim de Sfântul Efrem Sirul (cel care a scris trei tomuri voluminoase de „Cuvinte de pocăinţă” alături de o mulţime de alte rugăciuni umilicioase, de zdrobire a inimii împietrite de păcat) vom descoperi aşa-numitele „Plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul” orânduite după fiecare zi a săptămânii în parte. Sau,  şi mai simplu, urmărind pravila obişnuită  a oricărui creştin simplu, evlavios şi râvnitor, vom găsi în acest context aceleaşi rugăciuni „de înduioşare” a inimii  şi de „înduplecare” a minţii: „Canonul de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos”, „Canonul de rugăciune către toate Puterile cereşti şi toţi Sfinţii”, „Canonul de rugăciune către Sfântul Înger Păzitor al vieţii omului” – toate  rugăciuni cu un pronunţat caracter eshatologic, care-l conduc pe om la pocăinţă şi îndreptare pentru a reuşi nu atât să priceapă cât să simtă cât de adâncă este taina vieţii şi a morţii ! Iar ca o cunună la toate acestea, pentru a intensifica puterea chemării milei Lui Dumnezeu asupra sufletului, imnografii Bisericii au multiplicat – am spune, la nesfârşit... – invocarea cea plină de durere dar şi de nădejde: „Miluieşte-mă Dumnezeule, miluieşte-mă !” („Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul”). Dar de ce oare toate acestea ? De ce şi de unde atâta stăruinţă asupra faptului că nu există pocăinţă fără lacrimi şi fără umilinţă ?
            Dacă ar fi să judecăm prin prisma concepţiilor lumeşti, starea de  umilinţă este socotită categoric o stare de degradare, de înjosire, de alterare a demnităţii umane. Faptul că ai fost să spunem criticat, judecat, bârfit, propus public ca tip negativ sau clevetit în mass-media, pentru unii deja reprezintă o asemenea degradare, încât aceasta să însemne chiar şi sfârşitul vieţii lor, dintr-o deznădejde care îi împinge până la sinucidere – ca pentru a demonstra ostentativ societăţii că nu au mai putut face faţă unei asemenea apasari din partea lumii. Dar dacă mintea ar avea încrucişare cu Dumnezeu în raţiuni şi cugetări duhovniceşti, ţi-ai aduce de îndată aminte de cuvintele Lui Hristos : „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In. 15,20) şi „Nu este sluga mai mare decât stăpânul.” (In. 13, 16). Oare umilinţa adusă asupra Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos pe drumul Crucii prin pătimire de spini, de trestie, de oţet şi fiere, de înveşmântare în hlamidă mincinoasă, de scuipări şi batjocoriri, de bice şi loviri – să fi fost uşoară între cohortele soldaţilor  romani dezlănţuite de furia şi invidia fariseilor şi cărturarilor care L-au răstignit din ură ? În viața omului simplu la cuget, curat la inimă şi nevinovat în lăuntrul sufletului său, cu adevărat credincios, putem vedea ca în oglindă puterea acestei măsuri de  răbdare a Lui Iisus nemaiîntâlnite vreodată în sânul umanităţii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34). Cine ar fi putut rosti astfel de cuvinte în afară de Dumnezeu Însuşi ?
            Pe de altă parte se cuvine să precizăm faptul că „umilinţă” şi „smerenie” nu înseamnă de fapt unul şi acelaşi lucru – precum nici „vorba smerită” nu este totuna cu „smerita cugetare”. Când ne referim la smerenie, nuanţele sunt atât de flexibile şi înşiruite într-un spectru atât de larg încât toate „Patericele” din lume nu cred că ar putea epuiza prezentarea şi exemplificarea felurilor de smerenie posibile. În scrierile despre vieţile şi experinţele Sfinţilor vom întâlni deseori folosită expresia de „adâncă smerenie”, fiind vorba cu alte cuvinte despre o mai mare sporire a sufletului în simţirea tainică a prezenţei şi lucrării Domnului Dumnezeu în lume; am putea spune că este vorba despre o vedere mistică a Lui Dumnezeu, de o iluminare adică, chiar de vederea duhovnicească ce culminează în uimire şi extaz. Mult prea uşor ne „jucăm” astăzi cu aceste cuvinte de rostirea cărora buzele noastre păcătoase ar trebui să se ruşineze cu temere şi cu sfială. Smerenia este cununa de pietre scumpe a Dumnezeirii Adevărului-Hristos Care a venit în lume şi l-a biruit pe diavol şi a călcat moartea cea veşnică: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29); şi tot în Sfânta Scriptură scrie: „cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Mt. 23, 12)
            În vremea noastră, din lucrarea diavolului (prin cei trei mari uriaşi pierzători ai sufletului omenesc – trândăvia, nepăsarea şi neştiinţa), din ignorarea şi dispreţuirea sfintelor porunci ale Lui Dumnezeu prin lepădarea gândului la moarte, îndemnul la smerenie a devenit cu totul de neînţeles şi lipsit de orice relevanţă sau putere de convingere. Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la cunoaşterea de Dumnezeu ? Cum să te smereşti dacă n-ai ajuns la vederea propriilor păcate ? Cum să te smereşti dacă nu vrei şi nu te străduieşti să simţi şi să trăieşti în Duhul Adevărului: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12), „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10), lipsit fiind de harul credinţei de la Duhul Sfânt şi de fiorul temerii de Dumnezeu precum spune şi Iisus, Fiul lui Sirah: „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu” (Sir. 1, 14) sau, precum zice şi vorba din bătrâni: „Cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău” (Părintele Cleopa Ilie). Dacă vom încerca să cercetăm înţelesurile expresiei de „smerită-cugetare” vom observa că aceasta reprezintă opusul părerii-de-sine, potrivnicul înălţării minţii, varianta alternativă la bizuinţa-pe-sine, precum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară” (I Tim. 6, 7), „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul Lui Dumnezeu; nu din fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef.  2, 8-9), înţelegând astfel şi cele ce Sfântul Apostol le scria corintenilor: „Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi” (I Cor.  4, 13). Iar dintre Proorocii cei din veac răsună tânguitor şi glasul Regelui David: „Iar eu sunt vierme şi nu om” (Ps. 21, 6). La rândul lor, avându-şi gândul la lucrarea smeritei cugetări duhovniceşti, Sfinţii Părinţi ai Bisericii rosteau unii către alţii un îndemn cu valoare de proverb pentru viaţa spirituală: „Nevoieşte-te şi lucrează ca şi cum ai trăi o mie de ani, dar roagă-te şi priveghează ca şi cum ai muri mâine !”. Cu alte cuvinte, smerita cugetare  este acea  lucrare a minţii care cultivă virtutea smereniei în mod sistematic, ca şi exerciţiu ascetic interior de disciplinare, ordonare şi selectare a gândurilor. Dar pentru sfinţi, smerenia pe care au luat-o de bunăvoie asupra lor nu a avut niciodată vreun capăt la care ei să se oprească în lupta pentru mântuire, drept pentru care au înaintat din ce în ce mai adânc pe calea nevoinţelor, sporind evlavia prin înmulţirea lacrimilor, dobândind în acest fel umilinţa – înţeleasă şi trăită ca un adevărat „abis de semerenie” .
            Despre această stare de umilinţă, învăţătura filocalică are sute sau poate mii de pagini scrise însă nu atât cu cerneală, cât cu lacrimile sfinţilor care au plâns mai mult păcatele lumii decât pe cele ale lor: „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142, 2), „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, în balanţă toţi împreună sunt deşertăciune !” (Ps. 61, 9), „Nimicnicie vor fi anii lor” (Ps. 89, 5). Pe de altă parte, trebuie avut în vedere şi faptul că starea de umilinţă are o caracteristică aparte şi anume ea poate fi publică. Dintr-un anumit punct de vedere smerenia poate fi înţeleasă şi ca un act de dreptate prin respectarea poruncilor Lui Dumnezeu; în acest sens ea este o taină a fiecărui suflet în parte; nu poţi distinge prea uşor un om cu adevărat smerit de un simplu om obişnuit (care are şi bune şi mai puţin bune); ceea ce te poate ajuta să-i deosebeşti este tocmai cercetarea faptelor lor; pentru că doar virtutea smereniei poate  aduce  sufletul în stare de pace, de  mulţumire, de corectitudine, de prietenie; cel smerit e grabnic săritor în ajutor, e blând şi răbdător; iată, acestea sunt caracteristici sufleteşti care definesc smerenia; precum şi cuvântul bun, purtarea cumpătată, grăirea măsurată, absenţa oricăror vorbe uşuratice sau putrede – tot atâtea semne care ne arată că acel om nu vrea să-L piardă pe Dumnezeu din mintea şi din inima Lui. Pildă în această privinţă îl avem pe Sfântul Prooroc Moise, văzătorul-de-Dumnezeu, mahnit de poporul cârtitor care – deşi ieşise în chip minunat din Egipt, totuşi se temea că Faraon cu oastea sa îi va ajunge şi îi va omorî pe toţi (Ieş. 14, 10-13): Moise şi-a îndreptat tăcut privirea către cer aşteptând semn de la Dumnezeu. Şi glas s-a auzit: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15) Aşteptând încrezător porunca divină, Moise îşi intensifica rugăciunea lăuntrica într-o profundă stare de umilinţă pentru păcatul poporului care cârtea la adresa Domnului Dumnezeu cu nemulţumire şi neruşinare – asta după ce văzuseră plăgile lui Faraon !... „Atunci a zis Domnul către Moise: Moise, ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării şi desparte-o !” (Ieş. 14, 16). În acest context, putem deduce din cuvântul Apostolului – „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. 15, 1) – că una dintre lucrările smeritei cugetări este tocmai această suportare şi îndurare cu răbdare, cu calm şi cu blândeţe a slăbiciunilor şi neputinţelor celor de lângă noi. Propriu-zis, smerenia cea plină de umilinţă este o lucrare duhovnicească ce nu are nimic de a face cu mentalitatea şi cu vocabularul pietist. În ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, virtutea umilinţei înţeleasă ca adânc de smerenie s-a manifestat „cu putere şi cu slavă multă” mai ales în cazul unei pleiade aparte de sfinţi nevoitori cunoscuţi îndeobşte sub numele de „cei nebuni-pentru-Hristos”; anume acei ostaşi duhovniceşti ce au luat asupra lor de bunăvoie crucea unei „nebunii” care nu e din lumea aceasta: să flămânzeşti ziua şi noaptea, să dormi prin peşteri sălbatice sau colibe improvizate ori prin cine ştie ce ascunzişuri nebănuite, să umbli gol complet sau doar înfăşurat în zdrenţe - şi toate acestea pentru ca astfel să rabzi ocara şi dispreţul celorlalţi doar pentru că îţi păstrezi intactă libertatea de a sluji neîncetat Lui Hristos Dumnezeu pe această cale, în special, prin rugăciunea neîncetată a inimii. Literatura de specialitate abundă de relatări despre astfel de vajnici ostaşi ai Duhului Sfânt, precum: Sfântul Simeon din Emesa (sec. VI), Sfânta Isidora din Egipt (sec. VI), Sfântul Andrei din Constantinopol (sec. X), Sfântul Isidor din Rostov (sec. XV), Sfântul Vasile din Moscova (sec. XVI), Sfântul Teofil din pustia Kitaev (sec. XIX), Sfântul Toma din Siria şi Sfânta Xenia din Sankt-Petesburg - iar lista cu numele acestor mari trăitori ai misterului îndumnezeirii firii omeneşti prin purtarea cu deplin curaj a Crucii ar putea continua mult şi bine. Pentru a înţelege miezul acestei harisme speciale care este nebunia-pentru-Hristos (asumată şi trăită ca cea mai înaltă formă de umilinţă duhovnicească) , trebuie să ne amintim de uimirea Sfîntului Antonie cel Mare atunci când Dumnezeu i-a descoperit măsura sporirii duhovniceşti a curelarului din Alexandria şi a soţiei lui (precum şi cea a oierului sau cimpoierului pomeniţi în alte locuri din „Vieţile Sfinţilor”) – toţi aceştia nefiind monahi totuşi duceau viaţă duhovnicească pentru Dumnezeu la o înălţime asemănătoare pustnicilor. Astfel de exemple nu vor putea fi înţelese niciodată de cei care văd în Dumnezeu doar pe  Cel Care i-a creat şi Care  prin aceasta dator este să le satisfacă cererile  şi pretenţiile de natură economică şi administrativă şi să le dea cu dinadinsul deplină sănătate şi belşug de prosperitate.
            Treptele nevoinţei sunt pe măsura străduinţei fiecăruia în lucrarea postului şi rugăciunii. Să nu uităm însă că nici viaţa lumească, plină de încercări şi marcată deopotrivă atât de oportunităţi cât şi de privaţiuni, nu este lipsită de propriile ei umilinţe – unele dintre acestea având chiar un impact deosebit de dur asupra sufletului: un eşec, o nenorocire, o pagubă, un accident, un dezastru sau o catastrofă, o hotărâre greşită în viaţă – toate acestea de multe ori asemănându-ne Sfântului şi Dreptului Iov cel mult-pătimitor întru adevărata cunoaştere de sine. Astfel de lucruri nu ar trebui prea iute trecute cu vederea, pentru că sunt pedagogice, precum zice Scriptura: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 20). Această formă de nevoinţă (nebunia-pentru-Dumnezeu) deşi de multe ori văzută ca împinsă la extrem de ochii celor neiscusiţi, reprezintă una dintre căile de vieţuire care a dăruit cerurilor multe stele strălucitoare înălţate pe bolta duhovnicească a Bisericii. Fără astfel  de valori umane de netăgăduit, Sfânta şi Dumnezeiasca Evanghelie nu ar mai fi avut nici o relevanţă în sânul societăţii contemporane – şi aşa confuză şi mult distanţată de cuvântul Lui Dumnezeu. Tocmai de aceea fugind de umilinţă, neînţelegându-i sensul şi rostul, ajungem să ne izbim de adevărul proverbului bătrânesc: „când nu te smereşti tu, te smereşte viaţa”. În zadar fugi de umilinţă toată viaţa, pentru că la urmă tot te găseşte Dumnezeu atunci când  trebuie să ţi-o arate ca s-o guşti. Nu degeaba Sfântul Ioan Iacob Hozevitul viersuieşte în poeziile sale (adunate în volumul „Hrană duhovnicească”): „Căci din apa umilinţei au băut în viaţă sfinţii”. Aşadar starea de umilinţă plină de harul smereniei este apogeul apropierii omului de Dumnezeu din propria sa dragoste şi dorire, necondiţionat, neobligat şi neconstrâns: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18, 20). Şi tocmai de aceea „Vieţile Sfinţilor” sunt pline de asemenea ecranizări literare duhovniceşti despre sfinţi văzuţi de ochii lumii doar ca nişte simplii trăitori prin obşti de călugări sau prin pustietăţi (ori chiar şi în lume – dacă ar fi să ne amintim fie şi numai de acea femeie care slujea într-un han încălţată cu pantofi plini de cuie pentru a se împotrivi ponirilor plăcerilor trupeşti, muncind ca să-şi crească cei trei copii ai ei feriţi de nelegiuirile lumii)... cu cât adânc al inimii putem şi noi să exclamăm odată cu Psalmistul: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne” (Ps. 138, 14), „toate întru înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25) „şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !” („Sfinţirea cea Mare a apei”).
            Rădăcina ultimă a acestei umilinţe fără seamăn este de fapt îndelungă răbdarea Lui Dumnezeu pentru păcatele nemăsurate  ale oamenilor, izvorâtă din nemărginirea iubirii şi doririi Lui de a ne mântui. În sufletul nostru, această mult-binecuvântată stare de umilinţă nu poate să se ivească decât din multa rugăciune îndelungată prin înmulţirea psalmilor şi prin stăruirea în săvârşirea necontenită a pravilei personale: „Împărătesei Celei alese mai înainte de veci Îi serbăm noi cu credinţă şi cu umilinţă Acoperământul Ei cel întru-tot-luminos” (Icosul I al „Acatistului Acoperământului Maicii Domnului”). Degeaba ne-am imagina că ar fi nevoie de vreo tehnică inginerească anume pentru a ajunge  la această treaptă duhovnicească; mintea şi inima sunt singurele ancore sufleteşti care se pot înfinge adânc în Dumnezeu pentru ca sufletul să primească liniştea şi pacea de la Duhul Sfânt. Să nu uităm că cei mai mulţi dintre noi adresăm rugăciuni Lui Dumnezeu în mod negustoresc – „dă-mi”, „fă-mi”, „vreau”, „îmi trebuie” şi „aş mai vrea” şi „am văzut şi aceea” şi „vreau şi cealaltă” – totul ca la supermarket sau ca la târgul de oferte. O fi şi acesta un chip al rugăciunii... dar sigur nu-i dintre cele ce Îl  mulţumesc pe Dumnezeu. Poate ar fi cazul să ne amintim de cuvintele Lui Hristos din predica de pe munte: „cine este omul acela între voi care, de-i va cere fiul său pâine, el îi va da piatră ? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe ?” (Mt. 7, 9-10),  „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea.” (Mc. 11, 24), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 32), „Nu ştiţi ce cereţi” (Mt. 20, 22), „Când vă rugaţi, ziceţi «Tatăl nostru»” (Lc. 11, 2). Ca să  nu mai vorbim de faptul că în realitate rugăciunea ar trebui să facă parte integrantă din viaţa şi fiinţa noastră: „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17)
            Un alt aspect care ţine de delicateţea cuvenită săvârşirii rugăciunii, este cel care se referă la poziţia necesară trupului aflat în rugă pentru a aduce umilinţa: fie în genunchi, fie în picioare, cu faţa la pământ sau cu mâinile ridicate, îmbrăcat cu sac şi acoperit de cenuşă precum ninivitenii sau cu cămaşa sfâşiată ca şi Iov oarecând. Pentru vremea noastră, în condiţiile de progres tehnologic urban agresiv realizat în societatea contemporană, cel mai curat am putea să ne rugăm în timpul nopţii, în intimitatea căminului familial sau între zidurile chiliei ori cel mai bine în biserică, la rugăciunea de obşte. Ce ar mai trebui ştiut (şi s-a pierdut din vedere) este şi faptul că rugăciunile cele mai plăcute Lui Dumnezeu sunt cele făcute la lumina candelei sau a lumânărilor, în faţa Icoanei, în mireasmă de tămâie  şi înveşmântat cuviincios (cum ar fi capul acoperit pentru femei,  ca semn de respect faţă de Maica Domnului şi faţă de Sfinţii din Icoane), în linişte profundă, în tăcere adâncă sau chiar şi în şoaptă, cu evlavie, cu răbdare , cu luare-aminte, îngrijindu-ne anume să  nu ne lăsăm deranjaţi şi tulburaţi de preocupări lumeşti în timpul rugăciunii pentru ca să o putem duce la bun sfârşit, oricât ar dura – fie o jumătate de oră , fie un ceas întreg sau chiar şi jumătate din noapte, până când neputinţa firii trupeşti şi nevoia de odihnă îl face pe nevoitor să pogoare cu mintea de la cele cereşti la cele pământeşti. Aşadar, la rugăciune „toată grija cea lumească să o lepădăm” (Heruvicul). Aşa ne vom aduce aminte să cerem  „sfârşit creştinesc vieţii noastre, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată” de la Hristos – fără frică, fără spaimă, fără teamă dar cu fiască şi sfântă sfială, că am putea pierde nădejdea mântuirii prin neglijenţă sau prin nepăsare. De aceea este nevoie de atenţie, pentru ca să nu ni se despartă mintea de Dumnezeu, ci pentru a rămâne pururea cu El precum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Ef. 5, 19) şi „şi aşa pururea cu Domnul vom fi !” (I Tes. 4, 17).
            În rugăciunile de umilinţă putem găsi elemente care să ne familiarizeze din timp pentru vremea întâlnirii cu Hristos Cel Înviat, pentru ca să  nu mai reacţionăm anarhic şi îngoziţi la semnalul morţii, aşa precum fiarele sălbatice ţinute în captivitate, speriate şi hăituite. În „Pateric” ni se povesteşte despre un sfânt părinte care aflat pe patul de moarte râdea din toată inima, văzându-i pe ucenicii săi deopotrivă de speriaţi şi de uimiţi de veselia pe care el o simţea la sfârşitul vieţii sale. În loc să le ofere cuvinte testamentare  şi maxime duhovniceşti de întărire, bătrânul le-a răspuns: „râdeam pentru că vă temeți toți de moarte și am mai râs pentru că nu sunteti gata. Am râs pentru că de la osteneală merg la odihna”. Zice  Scriptura: „Nu plângeţi după mort şi nu-l bociţi” (Ier. 22, 10) căci „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22). Sfârşitul nostru îşi află cununa tot prin cuvântul Scripturii: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă şi rămâi întru porunci” (Sir. 28, 6). De-a pururea cugetarea la moarte ne fereşte de rău pentru că teama de a-L nu supăra pe Dumnezeu este începutul iubirii desăvârşite pentru El.
            De aceea, aceste rugăciuni de smerită cugetare cuprinsă în volumul de faţă nu sunt propuse rugătorilor pentru ca aceştia să înceapă să  stoarcă nenumărate ştergare de lacrămi, nici nu au intenţia de a stârni un „curent al elitei plângăcioase”. Nu ne dorim defel o Ortodoxie lacrimogenă, pietistă, ridicolă şi izolată de realitate, ruptă de bunăstarea şi de progresul tehnico-ştiinţific proprii veacului nostru. Aceste rugăciuni urmăresc să formeze creştini ponderaţi, cu inimă caldă, neîmpietrita, atentă la tot ceea ce înseamnă hazard, şoc, surplus de avutie provenit din lăcomie şi avariţie, libertinaj greşit înţeles şi rău asumat, miraj seducător şi mincinos, dar depăşit fără agitaţie, printr-o gândire înţeleaptă , în stare să deosebească sacrul de profan şi binele de rău. Oare cum ne stă atunci când ne trezim că ne apucă spaima de cipul biometric încorporat în paşaport sau în cartea de identitate sau în permisul de conducere auto – toate acestea fiind simple făcături de mâini omeneşti, lăsate tot prin îngăduinţa Lui Dumnezeu („Au nu se vând două vrăbii pe un ban ? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi !”- Mt. 10, 29-30) dar în schimb minimalizăm şi ignorăm total pericolul social şi primejdia morală a libertinajului generalizat din toate domeniile, care tinde să distrugă până şi cele mai curate minţi şi calde inimi de prunci, atentând virulent la fecioria inocenţei proprie sufletului de copil, ca să nu mai pomenim de efectele desfrâului generalizat al plăcerilor trupeşti devenit o adevărată industrie în societatea contemporană globalizantă-zisă creştină-, împinsă la extrem pe scară planetară şi proiectată intenţionat parcă pentru distrugerea familiei ca şi piatră de temelie a societăţii umane. Lipsa de rugăciune este cel mai periculos cip pentru ortodocşi, lipsa de post , lipsa de spovedanie, de împărtăşanie, de comuniune cu Duhul Sfânt în lucrare - iar noi ne plângem că decădem şi că Dumnezeu nu ne ascultă ! ... Opriţi haosul cu rugăciunea !, înapoi la poarta Raiului !, fuga la filele Sfintelor Scripturi !, să primim iarăşi ca mântuitoare învăţătura relevată a Lui Iisus Hristos despre împărăţia Lui Dumnezeu: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (In. 18, 36)
            Abia atunci când vom îngenunchea din nou la picioarele Lui Hristos-Prunc în braţele Preacuratei Sale Maici, pururea-Fecioara Maria, vom avea mai puţine încercări, mai puţină tristeţe şi mai multă bucurie. Abia atunci când vom cere din nou ajutorul Sfinţilor Îngeri păzitori nu vom mai cădea prea uşor la vreme de ispită. Când ne vom aminti că omul este „umbră” (Ps. 38, 9), „vis” (Iov. 20, 8), „nor uşor” (Is. 19, 1), „ca pânza de păianjen” (Ps. 38, 15), „ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului” (Ps. 102, 15) şi astfel ne vom gândi şi la moarte, o vom primi ca pe o trecere necesară intrării în veșnicie, nu ca pe ceva groaznic: ,,Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.” (In. 12, 24). Să învăţăm umilinţa duhovnicească nu ca pe o jignire, ca pe o degradare faţă de cei din jur, ci să vedem în ea acea cale de a ne apropia atât de mult de Dumnezeu încât să ne unim cu El şi astfel să-L cunoaştem cu adevărat, rugându-L să ne primească iarăşi ca pe nişte fii ai Săi iubiţi, dornici de mântuire: „şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Dar cel mai important este să primim de la Dumnezeu răspunsul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, intră întru bucuria Domnului tău !” (Mt. 25, 21); iar pentru a putea înainta pe drumul mântuirii , avem nevoie de cuvântul Mântuitorului: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33) căci „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l păzesc” (Lc. 11, 28).
            Rugăciunea este lucrarea tuturor creştinilor râvnitori, osărduitori pe ogorul mântuirii sufletului, cu nădejdea că prin ea va creşte numărul celor cu adevărat iubitori de Hristos, aşa precum la începuturile sale „Biserica sporea prin mângâierea Duhului Sfânt” (Fapte 9, 31) atunci când „cei ce au primit cuvântul lui Petru s-au botezat şi s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 41). „Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosului ! Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine, păcătosul ! Cel Ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă ! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă !” (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

sâmbătă, 24 martie 2012

La Bunavestire, pe „Scara Raiului” spre slava Domnului

Motto: ,,Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1)
,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14)
,,Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.” (I Tim. 3, 16)




              În primăvara acestui an (al 2012-lea de la Întruparea Fiului Lui Dumnezeu), Biserica Ortodoxă Română uneşte în cea de-a patra Duminică din  Sfântul şi Marele Post harul împărătesc al Praznicului Buneivestiri cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, egumenul Muntelui Sinai din veacul al şaptelea de la Hristos şi autorul unuia dintre cele mai importante tratate de spiritualitate monahală din întreaga literatură ascetică creştină, cunoscut sub numele de „Scara dumnezeiescului urcuş”, „Scara Raiului” sau „Cartea despre nevoinţe” – rod deopotrivă atât al  celor nouăsprezece ani de ucenicie în desăvârşită ascultare faţă de bătrânul său povăţuitor, cât şi al sfintelor experienţe duhovniceşti avute de-a lungul vremurilor de înmiite osteneli şi lupte duse pentru mântuire.
                Cele trei voturi sau jurăminte monahale proprii vieţuirii călugăreşti în plenitudinea virtuţilor pe care le cultivă, le implică şi le subsumează sunt temelia formării duhovniceşti a oricărei persoane dornice de dobândire a mântuirii pe calea deplinei însingurări şi a tăcerii profunde. Mai întâi, preafericita ascultare pentru Hristos, cea care zămisleşte sfânta smerenie – arma de nebiruit în lupta împotriva demonilor; apoi, preacurata feciorie – cea mai înaltă treaptă spirituală de purificare a trupului prin necurmată înfrânare şi aspră nevoinţă, care au ca vârf sau culme a fineţii duhovniceşti fecioria sufletului, curăţia inimii şi limpezimea minţii prin cugetare contemplativă despre Dumnezeu; şi, în cele din urmă, preabinecuvântata sărăcie sau lepădarea de la sine atât a tuturor avuţiilor materiale cât şi a tuturor agonisirilor sufleteşti dobândite din proprie voie şi părere. Acestea toate la un loc fac dintr-un monah acel înger în trup arătat Sfântului Pahomie cel Mare ca şi chip al desăvârşitei vieţuiri pentru Împărăţia Lui Dumnezeu şi întru slava Lui nemuritoare. Acestea sunt cele trei lucrări duhovniceşti de căpetenie ale călugăriei asumate prin făgăduinţă şi împlinite prin străduinţa sporirii în neîncetata rugăciune şi în înfrânarea postului care subţie mintea, simţurile şi trupul.
                Aşa se dobândeşte slava cerească spre care tinde sufletul nostru, ca dovadă că asceza are de fapt rostul de a chema sufletul acolo de unde şi-a luat fiinţă - adică la Dumnezeu. În acest sens, cu multă uşurinţă descoperim modelul desăvârşit tot în această a patra Duminică din Post în persoana  Maicii Domnului, cea care avea să fie vestită de către Arhanghelul Gavriil că Îl va naşte pe Fiul  Celui Preaînalt prin zămislire fără de sămânţă şi naştere fără de prihană. Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc la unison faptul că nu este cu putinţă minţii omeneşti să descrie în cuvinte adecvate însuşirile sfinţeniei Maicii Lui Dumnezeu. Am putea spune că pentru cea care avea să mijlocească mântuirea lumii şi zdrobirea legăturilor morţii şi izbăvirea de osânda iadului, urcuşul pe treptele desăvârşirii a început încă din clipa în care sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana şi-au dorit un prunc pe care să-l  închine Dumnezeului Celui viu al lui Israel. Aşadar sfinţenia Maicii Domnului  îşi are rădăcina în însăşi alegerea sfinţilor şi drepţilor Ei părinţi care aveau să O zămislească şi să O nască.
               Deşi bătrâni şi drepţi fiind, atât Ioachim cât şi Ana (stearpă fiind) au suferit ceartă şi ocară de ruşine de la Isahar, arhiereul Legii Vechi, pentru că s-au încumetat să aducă jertfă la Templu deşi nu se învredniciseră de o viaţă întreagă să se izbăvească de blestemul nerodirii de fii. Tăria credinţei lor însă i-a făcut să stăruie in rugăciune şi postire (precum arată Sfântul Simeon Metafrastul) ca să afle har la Dumnezeu şi să poată naşte prunc (orice ar fi fost să fie) pe care să-l dăruiască Sfântului Dumnezeu, afierosindu-l Templului. Odată făcută făgăduinţa, ea a fost împlinită  în urma rugăciunilor fierbinţi înălţate către cer, atunci când Ioachim şi Ana au fost înştiinţaţi de înger că Ana va rămâne grea şi va naşte prunc. Prin aceasta Dumnezeu săvârşeşte mai multe minuni deodată: dezlegarea sterpiciunii, zămislire şi rodire la adânci bătrâneţi, începere a lucrării de mântuire a lumii ce avea să se săvârşească prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4)
            Dăruită Templului încă de la vârsta fragedă de numai trei ani, după făgăduinţa făcută încă dinainte de zămislirea ei, Fecioara Maria va fi vasul cel sfinţit al dumnezeieştii Taine: ,,Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea Ta.” (Ps. 44, 12-13) – a poftit adică frumuseţea sufletului împodobit prin lucrarea Duhului Sfânt din rădăcină sfinţită, părinţi evlavioşi şi temători de Dumnezeu; iată de aici  începe scara virtuţilor în creştinismul ortodox !
         Sfinţenia şi treptele ei încep încă din pântecele mamei. Educaţia evlavioasă este începutul a tot lucrul bun şi sănătos. Iată cum i se adresează arhanghelul Gavriil Fecioarei în vârstă de numai cincisprezece ani: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28). Din această adresare mai presus de fire,  primită ca o dezvăluire cerească, putem vedea calităţile duhovniceşti ale Fecioarei Maria, deja pline de puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; adică tocmai ceea ce va descoperi îngerul în continuare: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35). Aşadar, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra trupului şi sufletului Fecioarei, întreaga ei fiinţă se va umple de toate  harismele şi darurile dumnezeieşti, înmănunchindu-le într-un mod unic în persoana ei, devenind ,,Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului). Întrebarea pe care pururea-Fecioara Maria o adresează Arhanghelului Gavriil - ,,Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34), ,,nu mă amăgi cu înşelăciune căci n-am cunoscut dulceaţă, de nuntă nu m-am împărtăşit – deci prunc cum voi naşte ?” (Canonul “Acatistului Buneivestiri”) - atrage atenţia asupra faptului că dorul dumnezeiesc nu se cade a fi nesocotit în vreun fel pentru vreun alt chip al dorului pământesc trecător lipsit de sens divin. Iar în răspunsul pe care la rândul Ei îl dă, se poate observa limpede împlinirea celei dintâi porunci de căpetenie a Decalogului: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta !” (Deut. 6, 5); aşadar, minte feciorelnică, luare-aminte neslăbită şi trezvie neclintită în ascultare desăvârşită de Dumnezeu prin păzirea rugăciunii neîncetate. Şi, de vreme ce este vorba iată despre o prezenţă vizibilă a îngerului din cer, atunci vorbim în mod evident şi neîndoielnic de vedere duhovnicească, poate chiar de răpire în duh.
      Dovadă stă şi întrebarea referitoare  la datoria şi responsabilitatea ascultării de Dumnezeu – „să nu fie o înşelare ca a Evei oarecând ...”. Iar din perspectiva smereniei şi a slujirii sfinte prin lepădarea de lume şi de toate cele deşarte ale acesteia ... nici nu mai încape îndoială, dacă ar fi să vedem cât de simplu şi de transparent este graiul cuviincios al Fecioarei Maria către cer: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,38). Aici se găseşte absolutul desăvârşirii prin taina de nepătruns cu mintea a odihnirii Dumnezeirii în sufletul Fecioarei, făcând-O „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Acatistul Buneivestiri).
           Cuviosul Părinte Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria, exprimă cel mai frumos în „Imnele” închinate Maicii Domnului, atât adâncimea cât şi înălţimea puterii rugăciunii care umple fiinţa umană desăvârşită: „Cine este Aceasta, frumoasă ca zorile şi curată ca dimineaţa ? Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată !”. Doar  prin astfel de cuvinte putem descrie măcar puţin din slava şi măreţia Lui Dumnezeu, remarcând totodată câtă deosebire este de fapt între slava cea văzută şi slava cea nevăzută ce umple locul despre care Hristos spune: ,,Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2)  ,,împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).     Proorocia despre măsura unică de desăvârşire a Maicii Domnului a răsunat cu o mie de ani mai înainte, prin harul Duhului Sfânt revărsat în psaltirea Regelui David: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). La Tronul Sfintei Treimi stă Maica Lui Dumnezeu privind pe „Fiul Ei Cel Unul-Născut” (Lc. 2, 7) de la Duhul Sfânt prin bunăvoirea Tatălui Ceresc. Vedem astfel că Iisus Hristos a înălţat firea noastră omenească pe Tronul slavei Domnului Dumnezeu, dându-i statură împărătească, Maica Domnului primeşte veșnic cunună de Împărăteasa a cerului şi a pământului, Arhistratega oştirilor îngereşti. Aceasta ne arată că firea omenească s-a umplut de slava Dumnezeirii.
              Noţiunea de „slavă” este una dintre cele mai des întâlnite în cuprinsul Sfintei Scripturi şi una dintre cele mai folosite în limbajul duhovnicesc al rugăciunii; ea poate avea şi o conotaţie negativă – atunci când i se atribuie  în mod greşit un alt sens decât cel adevărat, spiritual. În acest sens, slava deşartă se referă în special la „căderea în sus”, la căderea (angelică) prin mândrirea pentru presupusele virtuţi proprii, iar nu prin oarecari  păcate, cădere produsă prin aţintirea ochiului minţii în chip narcisist spre mulţumirea-de-sine, păcătuind astfel prin înălţarea minţii – rod al părerii de sine şi fiică a mândriei. Aşa putem aluneca în „slava deşartă” a lumii acesteia, ,, slava de la oameni” (In. 12, 43) – adică primirea de laude pentru presupuse înfăptuiri pozitive săvârşite „de ochii lumii”; pentru unii ca aceştia, Iisus răspunde: ,,Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (In. 6, 2 ), contrat celor smeriți, căci ,,slavă de la oameni nu primesc !” (In. 5, 41), iar Apostolul întăreşte: ,,n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii” (I Tes. 2, 6). Deci omul cu adevărat virtuos lucrează în ascuns faptele credinţei, oricum ar fi acestea, precum zice şi Sfânta Scriptură ,,să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3) – observaţie foarte pertinentă ţintind mustrarea fariseilor care săvârşeau rânduielile Legii în văzul lumii – pe uliţe şi în pieţe, ca să fie lăudaţi de ceilalţi: ,,tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Mt. 6, 17)
         Există de asemenea o serie nesfârşită de întrebuinţări ale termenului de „slavă”. De pildă, slăvirea Lui Dumnezeu ca şi Creator a tot ceea ce există: ,,Slavă Ţie, Doamne, Celui Ce ai făcut toate !” (Anixandarele Vecerniei Mari); iată, măreţia Lui Dumnezeu şi atotputernicia Lui: ,,Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Despre acestea vorbeşte în mod elocvent referatul biblic cu privire la crearea lumii în şase zile la sfârşitul cărora ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Fac. 2, 2); în ziua a şaptea ,, S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Fac. 2, 3) şi ,,a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Fac 2,4). Cuvântul „a sfinţit-o” nu înseamnă altceva decât că în această a şaptea zi Dumnezeu a revărsat harul din plin, a revărsat viaţa prin puterea energiilor necreate ale Duhului Sfânt, punând întreaga creaţie, lumea cu toate ale ei, pentru totdeauna sub pavăza şi puterea Proniei Divine: ,, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25). Şi atât de frumoasă în măreţia ei s-a arătat zidirea, întrucât ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Aceeaşi măreţie de necuprins a Liturghiei cosmice a naturii întregi l-a făcut pe David Proorocul să exclame: ,,Toată suflarea să laude pe Domnul !” (Ps. 150, 6), dimpreună cu îngerii din cer: ,, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii Lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov. 38, 7). Spunea Părintele Dumitru Stăniloae că însuşi cuvântul „lume” provine tocmai de la această lumină care iese din tot ceea ce există ca şi pecete a raţionalităţii profunde a întregii creaţii ce-şi înalţă doxologic şi euharistic glasul către Creatorul: ,,Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina !” (Doxologia Mare).
            În dar ni s-a dat Lumina Divină mai întâi, apoi cea a astrelor, apoi lumina cunoştinţei ce vine ca descoperire, ca revelaţie din voia Celui Preaînalt: ,,Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl” (In. 14, 8). Răspunsul la această cerere vine tot din Sfintele Scripturi: ,,Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească pe Tine !” (In. 17, 1), ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Prin aceste căi umple Dumnezeu de învăţătură inima omului şi-i deschide calea spre lumină, spre slava cea cerească: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).
         Avem aşadar slava cunoaşterii dumnezeieşti, pe care au văzut-o proorocii şi drepţii Vechiului Testament, prin vedere duhovnicească, prin deschiderea ochilor duhovnicești întru rugăciunea neîncetată. Rugăciunea de mulţumire este calea cea mai simplă şi cea mai înaltă de a preamări pe Dumnezeu: ,,Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie !” (Rugăciunile începătoare). Putem vorbi de o slavă a Lui Dumnezeu revărsată în cele văzute – atât în frumuseţea naturii cât şi în cea sufletească, descoperită prin capodoperele marilor gânditori ai lumii, prin harisma geniului manifestat şi întruchipat prin artiştii din muzică şi poezie, pictură şi sculptură, arhitectură şi desen, literatură şi filozofie creștină, o adevărată cultură a duhului; deşi nimic din toate acestea nu ar putea rodi fără trudă, sudoare şi osteneală: ,,Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac !” (Ps. 112, 12).               Lumina cea Sfântă a strălucit în chip deplin prin Persoana Logosului întrupat, vestit deopotrivă prin proorocii din vechime – ,,Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. 118,103) cât şi mărturisit de apostoli: ,,Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (In. 6, 68) ba chiar până şi de slugile arhiereilor şi fariseilor: ,,Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” (In. 7, 46). Iar în înaltul muntelui Tabor s-a pus hotarul dintre văzut şi nevăzut, s-a făcut trecerea de la slava vizibilă la slava de necuprins de către mintea omenească, rezultat al lucrării permanente a Lui Dumnezeu Care voieşte să Se descopere lumii şi tuturor celor ce  Îl caută: ,,Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Chiar dacă poporul Israel a putut să-L desconsidere într-atât încât ,,au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă !” (Ps. 105, 20).
          Prin activitatea Sa mesianică pe parcursul a trei ani şi jumătate de propovăduire cu cuvântul şi cu fapta, Mântuitorul Iisus Hristos a căutat tocmai să ridice mintea lumii de la cele pământeşti văzute la slava cea mai presus de ceruri a celor nevăzute, la Tronul Dumnezeirii: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Ridicarea omului căzut nu a fost deloc uşoară;  căci omul  nu mai putea privi cerul pe care îl închisese din propria greșeală, limitând veşnicia la timp: ,,arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă) iar ,,ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). Dar iată, odată simţită şi pregustată fericirea slavei celei veşnice în inima apostolilor, Petru a zis: ,,Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; să facem trei colibe” (Mc. 9, 5). Iată, aşadar, sporirea în Duhul aduce omul la simplitate şi asceză: trei colibe, nicidecum ,, comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19). Înaintarea aceasta în har, sau urcuşul duhovnicesc (numit de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Marelui Vasile, „epectază”) a fost proorocită tot în sunet de psaltire de David, Regele lui Israel: ,,suişuri în inima sa a pus” (Ps. 83, 6) ,,merge-vor din putere în putere” (Ps. 83, 8), ,,adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9), ,, Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps. 148, 2). Acesta este hotarul măsurii minţii omeneşti de a-L vedea prin Duhul Sfânt pe Hristos Cel Înviat în slava Tatălui: ,,pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le Cel Ce eşti necuprins” (,,Ceasurile Paştilor”).
             Revenind la „slava” ca preamărire a tot ce este bun şi foarte bun (precum zice Scriptura – ,,şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut, şi  iată - erau bune foarte !” – Fac. 1, 31), ajungem iarăşi la hotarul limitării posibilităţii firii omeneşti de a comunica pe cale mistică. Sfântul Apostol Pavel însuşi o spune: ,,fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu” (II Cor. 12, 2) şi o confirmă în prima sa Epistolă către Corinteni: ,,precum este scris: «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).
             Acum vom încerca să ne apropiem de împărăţia care nu este din lumea aceasta. Avem Tronul Lui Dumnezeu, Scaunul Preasfintei Treimi, acolo unde „serafimi stau înaintea Domnului, strigând unul către altul:  Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3). Puterile îngereşti sunt în slujirea lor rânduite în trei triade, în trei rânduri de câte trei cete, în ordine ierarhică, fiecare împlinind poruncile Lui Dumnezeu: ,,Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps. 148, 2), ,,Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri” (Ps. 148, 4). Acum cu ochii minţii trebuie să privim eshatologic Parusia slavei Lui Dumnezeu: ,,Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2),  ,,împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Aceasta pentru ca să putem înţelege faptul că Iisus a îndumnezeit în Persoana Lui firea noastră omenească unind-o ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, înălţând-o la Tatăl mântuită din moartea cea veşnică: căci El ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), ,,Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl” (In. 10, 15) ,,Care M-a trimis” (In. 5, 37). Această pătrundere a Lui Iisus Hristos în slava cea veşnică nepieritoare este esenţa şi miezul Evangheliei, dorinţa Lui Dumnezeu: ,,ca toţi să fie una” (In. 17, 21) şi ,,să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi” (Ef. 1, 18). Aceasta a fost cu putinţă de realizat numai prin Jertfa Lui Hristos, prin Cruce de la moarte la Înviere, trecerea firii omeneşti prin moarte pentru izbăvirea ei de stricăciune prin Înviere, astfel îndumnezeită şi capabilă să străbată cerurile: ,,Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos,  sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef. 1, 20). Dobândirea mântuirii astfel realizate de Hristos de către fiecare din noi depinde de împlinirea poruncilor Sfintei Evanghelii: ,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38). ,,Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Ef. 2, 5). Planul divin de mântuire a lumii prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu în Fecioara Maria împlinindu-se prin Înviere şi Înălţare, între slava dumnezeiască şi firea omenească s-a aşezat ca hotar Taina îndreptării prin pocăinţă: ,,Pocăiţi-vă,  căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2) - împărăţia Lui Dumnezeu cea văzută până la Înviere, apoi cu totul nevăzută şi de nepriceput minţii lipsite de lucrare adică inimii fără credinţă: ,,nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Lc. 10, 22), căci ,,cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Ca drept dovadă că numai credinţa este izvor de viaţă: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28) ,,dreptul din credinţă va fi viu” (Avac. 2, 4) ,,credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Mc. 5, 34) ,,Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In. 11, 21) ,,Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava Lui Dumnezeu ?” (In. 11, 40) ,,Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi !” (Lc. 8, 50).
           Atotputernicia Tatălui este exprimată în cuvintele Scripturii ca sumă a atributelor slavei Sale prin actul creaţiei: ,,El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 5). La rândul său, ochiul minţii trebuie să străbată cerurile până la tronul Lui Dumnezeu, aşa precum vedem în Cartea Profetului Iezechiel: ,,Era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului !” (Iez. 1, 26-28) adeverind cuvântul testamentar: ,,Eu sunt Cel ce sunt !” (Ies. 3, 14), ,,Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul !” (Apoc. 21, 6).
             Parusia este taina intrării lumii pe poarta slavei veşnice, este veşnicia zilei a opta, începutul cel nou: ,,cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1). O descriere corespunzătoare găsim în Cartea Proorocului Daniel: ,,Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui !” (Daniel 7, 9-10). Iată mintea nu poate cuprinde în chip firesc măreţia vedeniei prooroceşti. Iisus Hristos ,,începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) este Cuvântul Tatălui către lume, prin Care s-au făcut cunoscute lumii cele necunoscute încă de la întemeierea ei. Prin chenoză, Iisus a pogorât împărăţia Lui Dumnezeu la noi -  nu doar prin cuvintele Evangheliei, ci şi prin lucrare şi prin har: ,,Cel Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei), pe toate făcându-le Tatăl prin Fiul în Duhul: ,,Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). La fel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mărturiseşte puterea de Domn şi împreună-Lucrător cu Tatăl a Fiului: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14). Născut din Maică sub  vremi – „şi Cuvântul trup S-a făcut” (In. 1, 14) – avem desăvârşirea operei Fiului în lucrarea Tatălui sub lumina Duhului Sfânt: ,,Hristos Iisus  S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume, care este mai presus de orice nume; ca întru Numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava Lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 7-11). Prin aceasta Epistola Sfîntul Apostol Pavel către Filipeni concentrează în puţine cuvinte întreaga lucrare mesianică a Fiului dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul la restaurarea lumii încă dinainte de Întrupare, ca şi Cuvânt al Tatălui: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1).
         Cuvântul a fost de faţă la împlinirea voii Tatălui – ,,dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2, 15), astfel diavolii au fost îndepărtaţi de la faţa Lui Dumnezeu, iar prin Înălţare (,,înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru” - Troparul Praznicului Înălţării Domnului) restabileşte în har întreaga creaţie în slujirea spre slava Lui Dumnezeu întru veşnicie.   Vederea Lui Dumnezeu şi slava zilei a opta, Liturghia cea veşnică a iubirii dumnezeieşti începe odată cu Apocalipsa, epifania totală – ,,noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4, 17), când se vor pune scaune de judecată cu avertisment de pregătire şi priveghere: ,,Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa Lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul !” (I Tes 4, 14-17).
                Slava cea veşnică - ,,Iar Dumnezeul a-tot-harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi !” (I Pt. 5, 10) - înseamnă cu adevărat a-L vedea pe Dumnezeu, toţi cei ce învrednicindu-Se să-L vadă pururea (adică cei mântuiţi) dobândind  demnitatea îngerească, chiar dacă legaţi de trup: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5). Dar ca să rămâi cu Dumnezeu în Hristos, trebuie ca El să fie în tine: ,,cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6, 56). Zis-a Domnul: ,,Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10, 9) ,,Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10) - El este Uşa Slavei !
          Într-un cuvânt, slava Lui Dumnezeu este locul plin de lumină, de iubire şi de har unde veşnic şi necontenit se revarsă iubirea Creatorului peste creaţia Sa. Slava Lui Dumnezeu este biruinţa Mielului: ,,Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau Numele Lui şi Numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apoc. 14, 1) ,,Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă Lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană !” (Apoc. 14, 4-5) ,,După acestea, am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia ! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru !” (Apoc. 19, 1). Slava Lui Dumnezeu este preoţie veşnică în cer şi împărtăşire de mii de ani, pentru păzirea  în viaţa de aici a tuturor poruncilor divine: ,,Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai Lui Dumnezeu şi ai Lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani !” (Apoc. 20, 6). Atunci când vorbim de cer nou şi pământ nou, nu mai facem referinţe de ordin material; slava Lui Dumnezeu este veşnicia nemărginită a dumnezeirii: ,,Şi am văzut iar un tron mare alb şi pe Cel Ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele !” (Apoc. 20, 11); la fel: ,,Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: «Iată, cortul Lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei ! Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut». Şi Cel Ce şedea pe tron a grăit: «Iată, noi le facem pe toate !» Şi a zis: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate». Şi iar mi-a zis: «Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul !»” (Apoc. 21, 1-6).
                Aici hrana este Lumina iar apa este Învăţătura Evangheliei care izvorăşte veşnic de la Dumnezeu. Cu sfântă sfială şi cu adâncă smerenie, cu inimă în tremur şi cu fior de recunoştinţă putem şi noi să zicem: ,,Peste tot poporul Dumnezeul nostru” (Stihira Laudelor), ,,Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este !” (Ps. 98, 5). Zis-a Domnul: ,,Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6), pentru că în slava Domnului intra-vor toţi sfinţii Săi, fii îndumnezeiţi prin har, dar de-o-fiinţă cu Tatăl este numai Fiul: ,,Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea” (Apoc. 4, 11) şi Ţie slavă, mulţumire şi închinăciune Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin !