vineri, 27 aprilie 2012

Învierea Lui Hristos şi Sfintele Mironosiţe sau Femeia şi Mântuirea Lumii


Motto: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Fac. 3, 15)
„Faceţi orice vă va spune El !” (In. 2, 5)
 „Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul” (In. 20, 18)
„Maica Domnului păstra în inima ei toate cuvintele Lui.” (Lc. 2, 51)
„Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului ?” (Mc. 16, 3)

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă însăşi taina mântuirii noastre. Zidit ca rege al creaţiei întregi sau „împărat al făpturii”, omul a fost dintru început centrul întregii creaţii a Lui Dumnezeu.  Însă căderea în păcatul neascultării a zădărnicit planul  divin de împlinire duhovnicească a omului. Căci Dumnezeu dorea să-l desăvârşească pe om făcându-l ca pe o oglindă a Sa. Iar această desăvârşire consta în faptul că omul trebuia să dobândească duhovniceşte nemurirea şi înmulţirea prin cuvânt. Trebuia să ajungă la viaţa îngerească, lipsită de afectele neputinţelor şi condiţionărilor biologice pe care Adam le-a dobândit în urma „îndumnezeirii” realizate după sfatul celui rău, adică prin dialogul Evei cu diavolul; Evă care era tocmai tovarăşul lui Adam întru împărtăşirea frumuseţilor Raiului: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.” (Fac. 2,18). Interesant este faptul că deşi Adam merita nemurirea, viaţa îngerească şi îndumnezeirea prin har, totuşi nu a aşteptat timpul coacerii fructului duhovnicesc, nu a răbdat trecerea răstimpului în care Dumnezeu să lucreze la maturizarea lui spirituală. Iar cel dintâi semn al lipsei lui de experienţă  a fost lipsa de smerenie. În cartea „Femeia şi mântuirea lumii”, Paul Evdokimov scrie că „smerenia este arta de a fi la locul tău”; sau, altfel spus, smerenia înseamnă să nu-ţi doreşti ceea ce nu ţi se cuvine. Chiar dacă meriţi ceva, totuşi, să nu ceri până nu primeşti – pentru că esenţial este să înţelegi just când a sosit într-adevăr momentul de a fi înfrumuseţat duhovniceşte cu darurile dumnezeieşti. Dacă Eva cea veche a căzut în neascultare din prea marea grabă a ei de a se îndumnezei, în schimb Eva cea nouă, Fecioara Maria, devine oglinda modelului spiritual absolut de feminitate prin Întruparea din Ea a Fiului Lui Dumnezeu. Deşi binecuvântată şi lăudată de către arhanghelul Gavriil - „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28) - trimis din cer pentru a-i vesti primirea celor mai alese daruri prin puterea Duhului Sfânt  – „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri.” (Lc. 1, 35), - totuşi Fecioara Maria se încrede  doar Lui Dumnezeu, dând dovadă de multă trezvie: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Cu privire la acestea, Sfânta Scriptură ne certifică starea de înălţime duhovnicească a Fecioarei din Nazaretul Galileii care avea să devină Maica Fiului Celui Preaînalt: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale.” (Lc. 1, 48). Iar măreţia minunată a Întrupării, Naşterii şi a veşnicei feciorii s-a răsfrânt în uimirea întregii omeniri în faţa Celei mai cinstite decât heruvimii - Căreia I se închină, pe Care O cântă şi O cheamă în ajutor la toate cererile cele spre mântuire: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile !” (Lc. 1, 48).
În cărţile Vechiului Testament putem vedea că strămoaşa Eva a avut urmaşe care de care mai alese şi mai plăcute Domnului Dumnezeu, unele dintre acestea fiind pomenite ca modele de sfinţenie în rugăciunile de binecuvântare din cadrul Tainei Sfintei Cununii, iar altele – deşi aparent de o moralitate îndoielnică- totuşi s-au dovedit şi ele vrednice de a îndeplini prin lucrarea lor planul mântuitor al Lui Dumnezeu.  

Sfinţenia femeii este în primul rând temelia căsniciei şi sprijinul bărbatului. Atunci când a trecut prin pământul Gherara şi s-a oprit în Cadeş, temându-se că locuitorii de acolo nu au frică de Dumnezeu, patriarhul Avraam a prezentat-o pe Sarra, soţia lui, ca fiindu-i soră, făcându-l pe Abimelec (care nu ştia adevărul) să poftească la frumuseţea ei. Dumnezeu, însă, i s-a arătat în vis regelui, şi atunci Abimelec şi-a cerut iertare de la Dumnezeu şi şi-a răscumpărat păcatul, dăruindu-i lui Avraam o mie de sicli de argint, vite mari şi vite mici, robi şi roabe. Apoi, la rugăciunea lui Avraam, Dumnezeu i-a vindecat pe  Abimelec, pe soţia lui şi pe roabele acestuia de pedeapsa stârpiciunii, adică de blestemul nerodirii. La rândul său, patriarhul Avraam însuşi are bucuria ca Sarra, deşi bătrână şi stearpă, să nască din bunăvoinţă dumnezeiască pe Isaac, începătură a legământului Lui Dumnezeu cu oamenii:  „Şi l-au întrebat Oamenii aceia: «Unde este Sarra, femeia ta ?» Iar el, răspunzând, a zis: «Iată, în cort !»  Zis-a Unul: «Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu.» Iar Sarra a auzit din uşa cortului, de la spatele lui. Avraam şi Sarra însă erau bătrâni, înaintaţi în vârstă, şi Sarra nu mai era în stare să zămislească. Şi a râs Sarra în sine şi şi-a zis: «Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu ?» Atunci a zis Domnul către Avraam: «Pentru ce a râs Sarra în sine şi a zis: ‚Oare cu adevărat voi naşte, bătrână cum sunt ?’ Este oare ceva cu neputinţă la Dumnezeu ? La anul pe vremea aceasta am să vin pe la tine şi Sarra va avea un fiu !»” (Fac. 18, 9-14). Acest Isaac s-a dovedit a fi chipul profetic al Jertfei Unuia-Născut Fiul Lui Dumnezeu, Iisus Hristos: „Atunci a grăit Isaac lui Avraam, tatăl său, şi a zis: «Tată !» Iar acesta a răspuns: «Ce este, fiul meu ?» Zis-a Isaac: «Iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă ?» Avraam însă a răspuns: «Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !» Şi s-au dus mai departe amândoi împreună. Iar dacă au ajuns la locul, de care-i grăise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a aşezat lemnele pe el şi, legând pe Isaac, fiul său, l-a pus pe jertfelnic, deasupra lemnelor. Apoi şi-a întins Avraam mâna şi a luat cuţitul, ca să junghie pe fiul său.” (Fac. 22, 7-10).
Din întâmplarea petrecută cu regele Abimelec, reiese că desfrâul şi păcatul se află la rădăcina nerodirii de fii şi că mulţi sunt cei care suferă astfel, neavând moştenitor fie şi un singur prunc, femeia curată fiind o binecuvântare în mâna soţului ei.
Un alt exemplu de familie întemeiată pe sfinţenie sunt Isaac şi Rebeca, cea care l-a luat de soţ prin semn dumnezeiesc. Rebeca era o femeie aleasă de Dumnezeu pentru misiunea pe care o avea de îndeplinit, fiind din pământul lui Avraam; lui Isaac nu-i era îngăduit să-şi ia femeie canaaneancă: „Să nu iei femeie feciorului meu din fetele Canaaneilor.” (Fac. 24, 37) şi „Deci, ajungând eu astăzi la fântână, am zis: «Doamne, Dumnezeul stăpânului meu Avraam, de este să mă faci să izbutesc în calea ce fac. Iată, eu stau la fântână; şi fata căreia eu îi voi zice când va veni să scoată apă: «Dă-mi să beau puţină apă din urciorul tău !» Iar ea îmi va zice: «Bea şi tu, şi cămilele tale le voi adăpa», aceea să fie femeia, pe care Domnul a rânduit-o pentru Isaac, robul Său şi fiul stăpânului meu, şi prin aceasta voi cunoaşte că Te milostiveşti spre stăpânul meu Avraam.” (Fac. 24, 42-44). Acelaşi lucru apare şi în viaţa patriarhului Iacov: nu are îngăduinţa de a-şi lua femeie din Canaan: „Să nu-ţi iei femeie din fetele Canaaneilor.” (Fac. 28, 1). Dar cel mai valoros rod al pântecelui a fost al Rahilei. După ce a gustat smerenia şi umilinţa nerodirii, Dumnezeu a dezlegat nerodirea pântecelui ei iar ea l-a născut pe Iosif, unul din cei doisprezece patriarhi, prin care va lucra providenţial Dumnezeu în ţara Egiptului, la Putifar: „Dar Şi-a adus aminte Dumnezeu şi de Rahila şi a auzit-o Dumnezeu şi i-a deschis pântecele. Şi zămislind, ea a născut lui Iacov un fiu; şi a zis Rahila: «Ridicat-a Dumnezeu ocara de la mine !» Şi a pus copilului numele Iosif, zicând: «Domnul îmi va mai da şi alt fiu !»” (Fac. 30, 22-24). Mariam, sora lui Moise, este implicată în salvarea acestuia ca prunc  pus în coşul dat cu smoală pentru a fi dus de apă: „Femeia aceea a luat în pântece şi a născut un băiat şi, văzând că e frumos, l-a ascuns vreme de trei luni. Dar, fiindcă nu putea să-l mai dosească, a luat mama lui un coş de papură şi l-a uns cu catran şi cu smoală şi punând copilul în el l-a aşezat în păpuriş, la marginea râului. Iar sora copilului pândea de departe ca să vadă ce are să i se întâmple. Iar sora copilului a zis către fata lui Faraon: «Voieşti să mă duc să-ţi chem o doică dintre evreice, ca să alăpteze copilul ?»” (Ieş. 2, 4-7). 























Semfora, soţia lui Moise şi fiica preotului Ietro din Madian, este tot un model de femeie temătoare de Dumnezeu: „Preotul din Madian însă avea şapte fete, care păşteau oile tatălui lor. Şi venind acestea au scos apă şi au umplut adăpătorile, ca să adape oile tatălui lor.” (Ieş. 2, 16); „şi a rămas Moise la omul acela şi i-a dat pe fiica sa Sefora de soţie.” (Ieş. 2, 21). Şi „a luat Ietro, socrul lui Moise, pe Sefora, femeia lui Moise, care fusese trimisă înainte de acesta acasă.” (Ieş. 18, 2), „şi a venit Ietro, socrul lui Moise, cu fiii acestuia şi cu femeia lui, la Moise în pustie, unde-şi aşezase el tabăra, la muntele lui Dumnezeu.” (Ieş. 18, 5). „Apoi Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu ardere de tot şi jertfă. Şi au venit Aaron şi toţi bătrânii lui Israel să mănânce pâine cu socrul lui Moise înaintea lui Dumnezeu.” (Ieş. 18, 12). 
























La fel şi Rut moabiteanca, cea care s-a lepădat de păgânismele poporului ei şi a rămas cu poporul lui Israel, căsătorindu-se cu Booz şi devenind astfel strămoaşa regelui prooroc David, născându-l pe Obed, tatăl lui Iesei , tatăl marelui rege al poporului Israel: „Şi tot poporul care era la poartă şi bătrânii au zis: "Suntem martori ! Să facă Domnul pe femeia care intră în casa ta ca pe Rahila şi ca pe Lia, care amândouă au ridicat casă lui Israel. Să câştigi avere în Efrata şi numele tău să fie mărit în Betleem.” (Rut 4, 11). „Lui Salmon i s-a născut Booz; lui Booz i s-a născut Obed; lui Obed i s-a născut Iesei; lui Iesei i s-a născut David.” (Rut 4, 21-22). 

Ana proorociţa este un alt model feminin al Vechiului Testament , mama profetului Samuel, cea care s-a rugat lui Dumnezeu până când Acesta i-a dezlegat stârpiciunea şi, la bătrâneţe, ea l-a dobândit fiu pe Samuel. Rugăciunea de foc a Anei a fost atât de profund interiorizată, încât nici măcar preotul Eli, slujitorul de la Cortul Domnului,  nu a putut să o înţeleagă, socotind-o semn de beţie: „Dar pe când se ruga ea aşa îndelung înaintea Domnului, Eli privea la gura ei; şi fiindcă Ana vorbea în inima sa, iar buzele ei numai se mişcau, dar glasul nu i se auzea, Eli socotea că ea e beată. De aceea i-a şi zis Eli: «Până când ai să stai aici beată ? Trezeşte-te şi te du de la faţa Domnului !»” (I Regi 1, 12-14); după care „Eli i-a răspuns şi i-a zis: «Mergi în pace şi Dumnezeul lui Israel să-ţi plinească cererea pe care I-ai făcut-o !»” (I Regi 1, 17). Domnul  i-a ascultat rugăciunea şi Ana a zămislit prunc : „După câtva timp a zămislit Ana şi a născut un fiu şi i-a pus numele Samuel, căci îşi zicea ea: «De la Domnul Dumnezeul Savaot  l-am cerut !” (I Regi 1, 20).
Apoi Abigail, femeia lui Nabal din Maon, cel ce avea turme în Carmel; deşi frumoasă şi deşteaptă - „În Maon era un om foarte bogat, care-şi avea turmele în Carmel; acesta avea trei mii de oi şi o mie de capre şi venise în Carmel la tunsul oilor sale. Numele omului aceluia era Nabal, iar numele femeii lui era Abigail. Femeia aceasta era foarte deşteaptă şi frumoasă la chip, iar el era om aspru şi rău la nărav; se trăgea din neamul lui Caleb.” (I Regi 25, 2-3) - trăia întru smerenie cu un bărbat necredincios; dar are puterea de a vesti cuvântul Lui Dumnezeu în auzul lui David:  „va face Domnul domnului meu tot binele ce l-a grăit pentru tine şi te va pune povăţuitor peste Israel.” (I Regi 25, 30); „atunci David a zis către Abigail: «Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel, Care te-a trimis acum în întâmpinarea mea ! Binecuvântată fie mintea ta şi binecuvântată să fii şi tu, că nu m-ai lăsat acum să merg la vărsare de sânge şi să mă răzbun !” (I Regi 25, 32-33). Drept pentru care David îi laudă înţelepciunea şi o ia de soţie.
 Micol, fata regelui Saul, însă ,va rămâne pentru totdeauna stearpă pentru faptul că l-a dispreţuit în inima ei atât pe regele David cât şi pe slujitorii în faţa cărora acesta se dezbrăcase de haine pentru a juca înaintea Domnului; pedeapsa primită de la Dumnezeu pentru trufia şi egoismul mândriei ei femeieşti a fost nerodirea de copii până la sfârşitul vieţii: „Şi David dănţuia cât putea înaintea Domnului şi era îmbrăcat cu efod de in. Aşa a adus David şi tot poporul chivotul Domnului cu strigăte şi cu sunete de trâmbiţă. Iar când a intrat chivotul Domnului în cetatea lui David, Micol, fiica lui Saul, se uita pe fereastră şi, văzând pe regele David sărind şi jucând înaintea Domnului, l-a dispreţuit în inima sa.” (II Regi 6, 14-16); „dar când s-a întors David ca să binecuvânteze casa sa, atunci Micol, fiica lui Saul, i-a ieşit întru întâmpinare şi i-a zis: «Câtă cinste şi-a făcut azi regele lui Israel, descoperindu-se înaintea ochilor roabelor şi robilor săi, cum se descoperă un om de nimic.» «Înaintea Domnului voi juca», a zis David către Micol; «binecuvântat este Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău şi a casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului Domnului, Israel; cânta-voi şi voi juca înaintea Domnului. Şi încă şi mai mult mă voi înjosi şi voi fi încă şi mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicilor de care grăieşti tu, voi fi în cinste.» Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei.” (II Regi 6,20-23). 

Prin  înţelepciunea şi dibăcia reginei Estera a fost salvată onoarea lui Israel. Estera câştigă inima regelui Artaxerxe, şi datorită lui Mardoheu, îl pedepseşte pe Aman, duşmanul de moarte al iudeilor, chiar prin mâna regelui: „În ziua aceea, regele Artaxerxe a dat reginei Estera casa lui Aman, vrăjmaşul Iudeilor; iar Mardoheu a fost chemat de rege, căci Estera îi spusese că el este rudă cu ea. Şi regele şi-a scos inelul pe care-l luase de la Aman, şi l-a dat lui Mardoheu; iar Estera a pus pe Mardoheu ispravnic peste casa lui Aman. Apoi Estera a vorbit din nou înaintea regelui, a căzut la picioarele lui, a plâns şi l-a rugat să abată răutatea lui Aman Agaghitul şi uneltirea lui pe care el o îndreptase împotriva Iudeilor.” (Estera 8, 1-3).
Asemeni Esterei, şi Iudita va salva soarta poporului Israel de ameninţarea vrăjmăşiei demonice a lui Olofern, căpetenia oştirii asirienilor din vremea regelui Nabucodonosor; ameţit de vin şi năucit de frumuseţea ei, trufaşul oştean va sfârşi cu capul tăiat: „Şi Iudita i-a răspuns: «Cine sunt eu să mă împotrivesc domnului meu ? Căci tot ce este plăcut ochilor săi mă voi grăbi să fac, şi aceasta va fi o bucurie pentru mine până în ziua morţii mele !»" Şi sculându-se, s-a împodobit cu veşmintele ei şi cu tot felul de podoabe femeieşti, iar roaba ei s-a dus înainte şi i-a întins blana înaintea lui Olofern, pe care Bagoas i-o dăduse Iuditei pentru trebuinţa ei zilnică, ca să se poată întinde pe ea ca să mănânce.” (Iudit 12, 14-15); „şi după ce au plecat toţi şi nu mai rămăsese nimeni în iatac, nici dintre cei mari şi nici dintre cei mici, Iudita a venit lângă pat şi a zis în inima sa: «Doamne, Dumnezeul Cel atotputernic, priveşte în ceasul acesta la fapta mâinilor mele, spre slava lui Israel ! Căci acum este vremea să ai grijă de moştenirea Ta şi să aduci la îndeplinire gândul meu, spre pieirea vrăjmaşilor care s-au sculat împotriva noastră.» Şi îndreptându-se spre stâlpul patului care era la capul lui Olofern, a luat paloşul lui. Şi, apropiindu-se de pat, a prins pe Olofern de păr şi a zis: «Întăreşte-mă, Doamne, Dumnezeul lui Israel, în ziua aceasta !» Apoi îl lovi peste gât de două ori din toate puterile şi-i reteză capul.” (Iudit 13, 4-8). Iar biruinţa femeii nu a fost pentru propria ei slavă deşartă, ci spre slava Dumnezeului-Savaot al lui Israel: „Şi ea le-a zis cu glas tare: «Lăudaţi pe Dumnezeu ! Lăudaţi-L ! Preaslăviţi pe Dumnezeu, Care n-a lipsit neamul lui Israel de mila Sa, ci a zdrobit în noaptea aceasta prin mâna mea pe vrăjmaşii noştri !» Şi a scos capul din desagă şi, arătându-l, le-a zis: «Iată capul lui Olofern, căpetenia armatei Asirienilor; iată şi perdeaua sub care sta în beţia lui. Şi Dumnezeu l-a ucis prin mâna unei femei !»” (Iudit 13, 13-14). Lauda adusă Iuditei de către Oziaş, una dintre cele trei căpetenii ale cetăţii Betulia, vesteşte profetic biruinţa Fecioarei Maria asupra diavolului prin Întruparea Lui Iisus de la Duhul Sfânt din preacuratul Ei pântece: „Iar tu femeie vei zdrobi capul şarpelui” (Fac. 3, 15), căci şi despre nădejdea  Iuditei în Dumnezeu s-a spus că nu i se va curma pomenirea în inimile oamenilor: „ Şi Oziaş i-a zis Iuditei: «Mărită să fii tu, fiică, de Dumnezeu Cel preaînalt, înaintea tuturor femeilor de pe pământ, şi preaslăvit să fie Domnul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi Care te-a condus pe tine ca să tai capul căpeteniei duşmanilor noştri. Şi nu se va curma pomenirea în inimile oamenilor despre nădejdea ta în Dumnezeu, ci în veci îşi vor aduce aminte de puterea lui Dumnezeu !»” (Iudit 13, 17-18). 

  O altă pildă vetero-testamentară de trăire sfântă în frica de Dumnezeu şi adevărul poruncilor Lui este Susana , cea care a fost supusă încercării diavoleşti prin ispitirea spre păcat de către doi bătrâni judecători ai lui Israel aprinşi de pofta trupească. Refuzul Susanei faţă de păcat este unul foarte categoric: „Mai bine este pentru mine să nu fac şi să cad în mâinile voastre decât să păcătuiesc înaintea Domnului” (Sus. 1, 23),  „şi iată mor, nefăcând nimic din cele ce au viclenit aceştia asupra mea !” (Sus. 1, 43). Judecata pricinii a fost făcută de către un tânăr neîntinat pe nume Daniel: „Şi a strigat pruncul cu glas mare: Curat sunt eu de sângele acesteia !” (Sus 1, 45) - „ şi a zis către ei Daniel: «Despărţiţi-i unul de altul şi-i voi întreba.»" Şi după ce s-au despărţit unul de altul, a chemat pe unul din ei şi a zis către el: "Învechitule în zile rele ! Acum au venit păcatele tale, pe care le făceai mai înainte, făcând judecăţi strâmbe, şi pe cei nevinovaţi învinuind, şi pe cei vinovaţi slobozind, de vreme ce Domnul zice: Pe cel nevinovat şi pe cel drept să nu-l omori.” (Sus 1, 51-52); şi astfel, după cuvântul Scripturii, fuga de păcat aduce izbăvirea, căci  cei doi călcători de lege au sfârşit prin pedeapsa cu moartea conform Legii lui Moise.
Toate aceste modele feminine biblice vin să demonstreze rolul providenţial al femeii în lucrarea de păstrare a adevărului Legii lui Dumnezeu din vremea Vechiului Legământ. Aşadar, greşeala Evei nu a distrus nicidecum rolul femeii în viaţa lumii, ci odată cu făgăduinţa „zdrobirii capului şarpelui” (Fac. 3, 15), ocara femeii a fost limitată şi nu a dus la pierderea valorii ei spirituale şi nici nu i-a curmat lucrarea în planul de mântuire a lumii gândit şi îndeplinit de Dumnezeu. Astfel, din femei s-au născut toţi proorocii şi drepţii Vechiului Testament şi prin ele s-a continuat lucrarea de mântuire a neamului omenesc din robia morţii.





















De la Sarra cea stearpă  şi până la Ana şi Elisabeta (numite şi ele „sterpe”) care au dat naştere celor mai importante vase sfinţite spre săvârşirea planului de mântuire a lumii, Fecioara Maria, Maica Domnului, şi Sfântul Ioan Botezătorul, Vechiul Testament  este plin de  exemple limpezi şi chipuri incontestabile ale valorii spirituale a femeii. Smerenia  a fost piedestalul pe care femeile şi-au avut locul plin de bunul-simţ etic şi practic în lucrarea de mântuire a lumii.
Fecioara Maria va încununa întreaga lucrare. Ea va fi cleştele mai înainte-văzut de  marele Isaia ce avea în el cărbunele aprins al dorinţei de izbăvire. Tot ea se va regăsi şi în toate celelalte chipuri umbroase ale profeţilor cu privire la Născătoarea cu trupul a Fiului Lui Dumnezeu: „Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel.” (Is. 7, 14) - dar nu stearpă, ci fecioară, în ea  întruchipându-se plinirea tuturor  darurilor: „Cu noi este Dumnezeu.” (Is. 8, 9). La fel, porumbiţa lui Noe, aducând nu ramură de măslin ci pacea Duhului Sfânt şi răscumpărarea păcatului strămoşesc. Apoi, scara lui Iacov: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea” (Fac. 28, 12), fiind scară pe care S-a coborât Dumnezeu până la noi şi pe care a înălţat firea omenească  până la dreapta Tatălui. Rugul aprins din Sinai , care nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii: „Iar acolo i S-a arătat îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug; şi a văzut că rugul ardea, dar nu se mistuia.” (Ieş. 3, 2), fiind Fecioara rug duhovnicesc ce a purtat focul Duhului Sfânt prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu fără să se ardă de El. Toiagul lui Aaron care a odrăslit: „Toiagul lui Aaron, din casa lui Levi, odrăslise, înmugurise, înflorise şi făcuse migdale.” (Num. 17, 8) - precum şi Fecioara a răsărit din părinţi sfinţi şi drepţi, deşi sterpi până la adânci bătrâneţi, mai târziu tot ea fiind toiag dumnezeirii prin pururea-fecioria ei umbrită de Duhul Sfânt, zămislind şi născând pe Hristos-Dumnezeu: „Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema !” (Lc. 1, 35). Sfeşnic cu şapte lumini: „După aceea a făcut un sfeşnic de aur curat şi sfeşnicul acesta l-a lucrat din ciocan. Fusul lui, braţele lui, cupele lui, nodurile lui şi florile lui erau toate dintr-o bucată. Din laturile lui ieşeau şase braţe: trei braţe ale sfeşnicului ieşeau dintr-o latură a lui şi trei braţe ale sfeşnicului ieşeau din cealaltă latură a lui. Un braţ avea trei cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor; alt braţ avea trei cupe tot în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor; aşa aveau toate cele şase braţe, care ieşeau din laturile sfeşnicului.  Iar pe fusul sfeşnicului erau patru cupe în forma florii de migdal, cu nodurile şi florile lor.Cele şase braţe, care ieşeau din el, aveau: un nod sub primele două braţe, un nod sub alte două braţe şi un nod sub ultimele două braţe. Nodurile şi ramurile de pe ele erau una cu fusul. Sfeşnicul întreg era lucrat din ciocan, dintr-o singură bucată de aur curat. Apoi i-a făcut şapte candele, mucări şi tăviţe de aur curat.Dintr-un talant de aur curat au făcut sfeşnicul cu toate cele necesare lui.” (Ieş. 37, 17-24) - prin strălucirea în lume a celor şapte daruri ale Duhului Sfânt. Cădelniţă cu totul de aur: „A făcut vase trebuitoare pentru masă: talere, cădelniţe, linguri şi cupe pentru turnat, toate de aur curat” (Ieş. 37, 16); „a aşezat jertfelnicul cel de aur în cortul adunării, înaintea perdelei. Şi a aprins pe el tămâie mirositoare, cum poruncise Domnul lui Moise.” (Ieş. 40, 26-27) - căci a purtat în sine focul dumnezeirii. Apoi cortul chivotului în care erau tablele Legii Vechi: „Apoi a luat şi a pus Legea în chivot, a petrecut pârghiile prin inelele chivotului şi a pus deasupra, la chivot, capacul;   a dus apoi chivotul în cort, a atârnat perdeaua şi a închis chivotul Legii, precum poruncise Domnul lui Moise. După aceea a pus masa în cortul adunării, în partea de miazănoapte a cortului, în afară de perdea.” (Ieş. 40, 20-22), - Fecioara fiind cortul cel sfânt şi chivot însufleţit şi tabla Legii Darului, precum se spune şi în Slujba Parastasului. Uşă încuiată a văzut-o Iezechiel prin care, singur Domnul trecând, a lăsat-o încuiată, nestricând cheile fecioriei: „Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.»” (Iez. 44, 2). David o vede împărăteasă în haine de aur: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.” (Ps. 44, 11). Maica Domnului este asemănată cu norul uşor prin care S-a pogorât la noi Dumnezeu. Maica Domnului este muntele cel sfânt întru care a binevoit Dumnezeu: „Fi-va în vremurile cele de pe urmă, că muntele templului Domnului va fi întărit peste vârfurile munţilor şi se va ridica pe deasupra dealurilor. Şi toate popoarele vor curge într-acolo.” (Is. 2, 2). Şi tot în preînchipuire, norul în chipul porfirii cu rază de aur, întru care s-a ascuns Soarele Cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Spicul nearat, lâna lui Ghedeon şi multe altele asemeni acestora – toate  sunt proorocii ale Vechiului Testament cu privire la persoana Maicii Domnului.
Centrul de greutate al operei de mântuire este Jertfa pe Cruce, moartea şi Învierea Lui Hristos. Dar mai înainte de patima Sa, de-a lungul întregii Sale activităţi, Mântuitorul a arătat permanent milă dar şi respect faţă de femeie, - încă de la facerea Evei din coasta lui Adam, de fapt: „Şi a zis Adam: «Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.»” (Fac. 2, 23). Iisus, Fiul Lui Dumnezeu, preţuieşte constant valoarea spirituală a femeii, a trupului ei, a pântecelui ei de viaţă roditor – şi tocmai de aceea a ales deşertarea şi îmbrăcarea în trup omenesc din preacuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei Maria, făcând distincţia între cele două firi, omenească şi dumnezeiască. La nunta din Cana Galileii preface apa în vin, dar îi spune totodată Maicii Sale: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie ? Încă n-a venit ceasul Meu.” (In. 2, 4). 

Fecioara trăieşte dimensiunea cuvântului dumnezeiesc în toată profunzimea lui. De când avea trei ani în Templul lui Solomon şi până la nunta din Cana, Maica Domnului ştia că tot ce se proorocise sau fusese scris s-a împlinit. La fel, la Bunavestire, la Naştere, în toate etapele din viaţa Mântuitorului ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat. De aceea rosteşte un cuvânt scurt şi pătrunzător, cuvânt hotărâtor, de Mamă a Lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune El !” (In. 2, 5). Lucru înţeles şi de popor din gura Mântuitorului atunci când o femeie fericeşte cu glas mare pe Cea care L-a purtat şi L-a hrănit la sânul ei: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt !” (Lc. 11, 27). Hristos îi răspunde că ceea ce face într-adevăr fericirea oamenilor este de fapt ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui Dumnezeu, aşa precum a făcut Cea care a devenit prin aceasta sfântă, aleasă din toate neamurile, Împărăteasă şi Doamnă: „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc !” (Lc. 11, 28). Confirmarea acestor cuvinte îşi are corespondentul în celelalte cuvinte divine: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc !” (Lc. 8, 21). Atunci când, la vârsta de doisprezece ani, aflându-Se la praznicul din Ierusalim, Iisus a fost căutat de către Maica Sa împreună cu bătrânul Iosif, El le-a răspuns: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui.” (In. 4, 34) pentru că „Eu nu sunt din lumea aceasta.” (In. 8, 23). A arătat milă faţă de fiica lui Iair pe care a înviat-o: „copila n-a murit, ci doarme !” (Mt. 9, 24). A fost plin de compasiune pentru văduva din Nain, pentru lacrimile şi durerea ei, drept pentru care l-a şi înviat pe singurul ei copil pe care îl duceau să-l îngroape. Apoi mila şi preţuirea faţă  de surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care le vizita adesea şi le învăţa (inclusiv atunci când Marta tinde să exagereze strădania pentru cele materiale: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea.” (Lc. 10, 41-42). Nu a dispreţuit niciodată omul căzut sau păcătos, şi mai ales partea feminină.
 Iată, femeii gârbove i-a vindecat suferinţa. Pe femeia cu scurgere de sânge o laudă în mod indirect: „Am simţit o putere care a ieşit din Mine.” (Lc. 8, 46). Apoi pe femeia desfrânată Iisus  a ferit-o de uciderea cu pietre de către pârâşii ei prin cuvântul celebru de îndemn la trezirea conştiinţei propriei păcătoşenii în fiecare dintre noi: „cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (In. 8, 7) – adică în afară de Dumnezeu nimeni nu poate judeca şi decide soarta şi viaţa unui om. O altă faptă vrednică de pomenire este cea a femeii păcătoase care a spălat picioarele Lui Iisus cu lacrimi şi le-a şters cu părul capului ei. Simon fariseul cugeta dispreţuitor despre cea care se atinsese de picioarele Domnului; dar Iisus i-a zis: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei !” (Mt. 26, 13). Iar mila Lui Iisus faţă de făptura căzută este deplină şi neştirbită: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte !” (Lc. 7, 47) căci „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea.” (In. 12, 47).  Nu trebuie uitat şi trecut cu vederea nici faptul că Maria Magdalena, cea întocmai-cu-apostolii, fusese o frumoasă desfrânată din cetatea  Magdal din Galileea, care fusese cuprinsă de demoni: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9). La fel să nu uităm nici dragostea cu care Maria, sora lui Lazăr, în Betania, i-a uns Lui Iisus picioarele cu mir de mare preţ spre îngroparea Lui: „Că ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea.” (Mt. 26, 12).
Putem spune că sfintele femei cele numite „mironosiţe” (ca nişte purtătoare de mir ce erau), prezente la moartea Lui Iisus, au fost un fel de uceniţe ale Maicii Domnului. Ea este izvorul evlaviei lor. Aşa L-au ajutat pe Iisus în activitatea Sa mesianică: Maria lui Cleopa (rudă cu bătrânul Iosif), Maria lui Lazăr, Maria Magdalena, Salomeea , Ioana lui Huza şi celelalte. Sfintele femei erau toate trup şi suflet implicate în lucrarea mântuirii, căci nu trebuie scăpat din vedere faptul că în jurul Lui Iisus se interesau de mântuire mai ales femeile. Ele erau curierii duhovniceşti ai tuturor minunilor pe care Iisus le înfăptuia; toate minunile pe care El le săvârşea erau transmise prin viu grai în toate ţinuturile Ţării Sfinte. Aşa a ajuns vestea mântuirii şi până la Fotini, femeia samarineancă de la fântâna lui Iacov, care ştia că trebuia să vină Mesia şi a crezut în aceasta până în ziua în care L-a privit în faţă şi a vorbit cu El: „I-a zis femeia: ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.” (In. 4, 25). Şi ca o cunoscătoare a scripturilor Vechiului Legământ, Îl întreabă: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui ?” (In. 4, 12).
Să nu uităm nici stăruinţa femeii canaanence de a-L implora pe Iisus pentru fiica ei cea rău chinuită de un demon: „Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.” (Mt. 15, 28).
Trebuie ţinut cont că în jurul Lui Iisus erau noroade nenumărate. Scriptura consemnează: „Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii.” (Mt. 14, 21). Deci nu avem de-a face doar cu un simplu curent de popularitate stârnit de simpatia faţă de Iisus. Să ne amintim însă şi punctul de vedere al soţiei lui Pilat, care şi ea avea deplină încredere în Iisus: „Nimic să nu-I faci Dreptului acestuia, că mult am suferit azi, în vis, pentru El.” (Mt. 27, 19). Apoi să nu uităm momentul crucial al patimilor Domnului, când credinţa sfintelor femei s-a cutremurat ca şi a sfinţilor  apostoli, dar ele nu au părăsit scena patimilor până în ultima clipă. Îndrăzneala şi bărbăţia lor este amestecată cu pietate, cu plângere şi cu tânguire, lucru pe care Iisus nu-l trece cu vederea. El punctează în mod indirect slăbiciunea şi nestatornicia firii omeneşti, arătând că un act de credinţă propriu unui plan de mântuire nu trebuie filtrat prin dramatism şi disperare: „Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?” (Lc. 24, 26) – îi întreabă pe cei doi apostoli aflaţi pe drumul spre Emaus. În schimb, pe femeile care plângeau şi se zbuciumau (printr-o atitudine caracteristică sensibilităţii feminine) pe Drumul Crucii, le îndeamnă oarecum dojenitor dar şi compătimitor: „Şi întorcându-Se către ele, Iisus le-a zis: fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri !” (Lc. 23, 28).
Iisus ştie slăbiciunea firii omeneşti în toată amploarea ei şi Îl doare faptul că zidirea Sa cea mai de preţ, omul, este atât de chinuit de diavol şi de slugile Lui: „Văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor.” (Mt. 9, 36). De aceea, cu alt prilej, îi mustră blând cu cuvintele: „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat...” (In. 6, 26). Iisus simte durerea Tatălui din înaltul Tronului Ceresc, Care vede că jertfa iubirii Sale – „pe Fiul Său Cel Unul-Născut Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8),  L-a dat - pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16) – nu convinge firea omenească cea căzută, la parametrii spirituali necesari pentru a înţelege mesajul împărăţiei Lui Dumnezeu; căci n-a răbdat Preabunul Dumnezeu să vadă firea omenească chinuită de diavolul, ci a venit şi ne-a mântuit pre noi.
În drama  răstignirii, pe lângă sutaşul Longhin care a mărturisit: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !” (Mt. 27, 54), de faţă mai erau  „toţi cunoscuţii Lui şi femeile care Îl însoţiseră din Galileea; stăteau departe, privind acestea” (Lc. 23, 49). Curajoasă şi plină de zel – ştim din Sfânta Tradiţie – că s-a arătat şi Sfânta Veronica, o credincioasă următoare a Lui Iisus, care pe Drumul Crucii I-a şters faţa de sânge cu o năframă albă pe pânza căreia a rămas imprimat chipul Lui – moment unic în istoria mântuirii. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan scrie că la Crucea Lui Iisus stăteau Maica Domnului şi el însuşi, alături de Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena. Aici se face fuziunea spirituală a cuvintelor de învăţătură despre mântuire ale Bisericii Lui Hristos de mai târziu – „extra ecclesiam, nulla salus” (în afara Bisericii  nu există mântuire): „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău ! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta ! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine.” (In. 19, 26-27). Deci sesizăm că Iisus nu amestecă suferinţa trupului omenesc cu lucrarea dumnezeiască a planului de mântuire a neamului omenesc. Cele două firi ale Mântuitorului şi cele două voiri lucrează unite şi neamestecate. Însângerat , aproape de ceasul morţii, simţind împlinirea lucrării Tatălui, Iisus a rostit cuvântul: „Săvârşitu-s-a !” (In. 19, 30). 

Semnalăm şi puterea de sacrificiu a Mariei Magdalena şi a celor dimpreună cu ea: „Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus” (Mc. 15, 47). Sfânta Evanghelie ne confirmă  că în ceasul morţii Lui Iisus pe Cruce, aproape de Golgota se aflau: „Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi, şi mama fiilor lui Zevedeu” (Mt. 27, 56). Sfântul Evanghelist Marcu ne confirmă şi prezenţa Salomeei alături de celelalte femei „care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi Îi slujeau, alături de multe altele care se suiseră cu El la Ierusalim” (Mc. 15, 41). Sfântul Evanghelist Matei chiar confirmă că după prăvălirea pietrei de pe uşa mormântului, Maria Magdalena şi Maria lui Cleopa şedeau în faţa acestuia: „acolo era Maria Magdalena şi cealaltă Marie, şezând în faţa mormântului” (Mt. 27, 61).
După Înviere femeile sunt primele sosite la mormânt şi cele care Îl văd pe îngerul Lui Dumnezeu: „Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi.” (Mt. 28, 5). Primesc îndemn ceresc prin înger să-i vestească şi pe apostoli: „Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi” (Mt. 28, 7). Sunt pline şi de bucurie şi de frică şi, cuprinse de o anumită febrilitate, experimentează toate stările posibile într-o asemenea situaţie: „Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui” (Mt. 28, 8). Răsplata curajului lor este vederea Lui Iisus Cel înviat: „Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă !” (Mt. 28, 9) „Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.” (Mt. 28, 9). „Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi !” (Mt. 28, 10) după care le-a trimis la propovăduirea veştii Învierii:  „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.” (Mt. 28, 10). Sfântul Marcu scrie despre faptul că „după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului ? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.” (Mc. 16, 1-4); „şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat !” (Mc. 16, 5). Aici, prin glasul îngerului, străbate dragostea Lui Iisus faţă de omul căzut: „Mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7). Iar intervine frica, teama , spaima, tremuratul, şovăiala, căci  „ieşind, au fugit de la mormânt cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau !” (Mc. 16, 8).
Semnificativă este afirmaţia Sfântului Apostol Marcu atunci când vorbeşte despre îndoiala ucenicilor şi de neîncrederea lor faţă de persoana Mariei Magdalena: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii (Duminică) El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut !” (Mc. 16, 9-11). La rândul său  şi Sfântul Luca consemnează faptul că mironosiţele şi-au amintit de cuvintele Lui Iisus care prevesteau patimile, răstignirea, moartea şi Învierea Lui: „Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Lc. 24, 6) – în acest loc este pomenită şi Sfânta Ioana alături de cele care au dus vestea la apostoli; dar „cuvintele acestea au părut înaintea lor ca o aiurare şi nu le-au crezut” (Lc. 24, 11). Indirect, cei doi apostoli, Luca şi Cleopa confirmă şi ei pe drumul Emausului că mironosiţele au fost primii martori şi apostoli ai Învierii: „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu !” (Lc. 24, 22-23). Maria Magdalena însăşi a gustat amărăciunea unei clipe de îndoială, văzându-se ironizată de către apostoli, şi aproape  începe şi ea să creadă că Iisus a fost furat din mormânt:„Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus...” (In. 20, 13). Este întâmpinată de doi îngeri pentru a-i opri plânsul nejustificat iar „Iisus i-a zis: Maria !” (In. 20, 16), poruncindu-i pentru a doua oară: „Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” (In. 20, 17) – pentru a înălţa firea omenească la tronul Lui Dumnezeu, pentru ca voi toţi cei ce aţi fost cu Mine şi vă cunosc şi râvna şi slăbiciunile să vă  mântuiţi !... „Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc !” (Rm. 7, 19) „căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios !” (Mt. 26, 41). Aici se împlineşte şi cuvântul din „Pildele” înţeleptului Solomon: „femei bărbat - cine a văzut ?”... Iată, ele nu s-au ascuns de frica iudeilor precum bărbaţii.  Sfântul Apostol Pavel îndeamnă ca „femeile să tacă în biserică” (I Cor. 14, 34) – dar uceniţele Maicii Domnului nu puteau să tacă, ele fuseseră martorele faptelor şi minunilor Lui Iisus. De aceea Apostolul neamurilor nuanţează: „puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12, 9), şi precizează: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari !” (I Cor. 1, 27). Nu cu mult timp înainte, Mântuitorul îi îndemnase pe ucenicii Săi: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10, 28). 




















Chiar dacă nu toate sfintele femei mironosiţe au fost  menţionate după numele lor, ele rămân apostoli adevăraţi şi martori sfinţi ai Învierii. Iar Maica Domnului este modelul absolut al sfintelor femei care au urmat-o şi i-au ascultat îndemnurile, împlinind poruncile Lui Iisus: şi Marta şi Maria, surorile lui Lazăr, şi Ioana, femeia lui Huza, un dregător al lui Irod, şi Suzana „şi multe altele care le slujeau din avutul lor” (Lc. 8, 3). Apostolii (care s-au bucurat şi ei de slujirea sfintelor femei adusă lui Hristos în timpul activităţii Sale) mai târziu, după pogorârea Duhului Sfânt, au avut cu toţii (inclusiv marele Pavel) bucuria şi onoarea de a fi slujiţi de femei vrednice care i-au urmat întocmai în strădanie prin propria lor lucrare la răspândirea cuvântului Evangheliei printre neamuri. Într-adevăr, tăcând, ele fac misiune în Biserică. Viaţa sfintelor femei creştine  a fost sămânţa miilor de muceniţe şi mărturisitoare care au murit pentru Hristos şi deopotrivă model viu de pocăinţă pentru toate cele care aveau să umple sinaxarele Bisericii şi cerul Lui Dumnezeu cu strălucirea trăirii lor în Hristos. Harismatice, ele au împlinit în taină lucrarea Duhului Sfânt, căci femeia slujeşte Domnului dând viaţă pe pământ prin naştere de fii.
Citându-l pe Feodor Mihailovici Dostoievski, teologul Paul Evdokimov scrie: „Frumuseţea va salva lumea” – dar nu frumuseţea trupească, materialnică sau biologică – ci frumuseţea Duhului Sfânt, frumuseţea Mântuitorului Iisus Hristos, frumuseţea iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni. Înaintea lumii rămâne veşnic chipul din icoană al Maicii Domnului, Femeia înveşmântată în Lumina Soarelui-Hristos, zdrobind capul şarpelui: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată !” (Ps. 44, 11)

vineri, 20 aprilie 2012

Toma – credinţă sau necredinţă ?


  Moto: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !” (In. 20,29)
 „El a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă !” (Lc. 24, 36)
„Ei, înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh.” (Lc. 24, 37)
„Le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Iar ei încă nu credeau de bucurie şi se minunau.” (Lc. 24, 40-41)
„Trebuiau să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.” (Lc. 20, 44)  

Potrivit Sfântului Apostol Pavel, cele trei virtuţi de căpetenie (numite „teologice”) ale sufletului creştinesc sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea. Simpla raţiune omenească nu poate explica complet întreaga bogăţie de semnificaţii legate de cuvântul „credinţă”. Starea de a fi sau dimensiunea existenţială la care accede omul prin puterea credinţei nu poate fi explicată în cuvinte omeneşti: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer” (II Cor. 12, 2). Este remarcabil faptul că explicaţiile omeneşti nu fac decât să limiteze descoperirea divină, „răpirea din sinele propriu” către o realitate inexprimabilă în termeni obişnuiţi: „cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 4). Sfânta Scriptură ne atrage atenţia asupra acestui lucru tot prin glasul Apostolului neamurilor: „Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor. 5, 7) .
Aparent simplă şi lipsită de profunzime, în realitate infinit de complexă în adâncimile lucrărilor ei, Ortodoxia poate fi îmbrăţişată la o primă vedere de către oricine doreşte: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6,37); sau, altfel spus, „de veţi aduce Domnului jertfă de izbăvire, să o aduceţi de bunăvoie !” (Lev. 19, 5). Dar, odată intrat în lucrarea tainelor credinţei pe calea cea dreaptă, te izbeşti de ceea ce unora le pare o simplă obişnuinţă, dar în realitate reprezintă de fapt războiul nevăzut al sufletului, un război al gândurilor şi al duhurilor: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime !” (Ps. 55, 2); duhuri nevăzute care încearcă permanent să strice lucrarea cea dreaptă a credinţei şi să-l împingă pe nevoitor spre sminteală, înşelare şi abatere de la calea cea dreaptă: „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie !” (Ps. 141, 3). Mântuitorul Însuşi i-a avertizat pe apostolii Săi că momentul de cercetare, de verificare şi de întărire a credinţei vine prin ispitire, prin încercare severă: „iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31). Tocmai de aceea şi Sfântul Apostol Pavel a atras atenţia asupra necesităţii trezviei ca luare-aminte de sine: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12).
Taina Învierii a fost atât de adâncă şi de cutremurătoare încât i-a pus în dilemă atât pe apostoli (care s-au înspăimântat şi au fugit) cât şi pe oamenii din Ierusalim care, deşi începuseră prin a striga cu putere: „Osana ! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului !” (Mc. 11, 9), totuşi au sfârşit prin a striga la fel de tare: „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (Lc. 23, 21). Aceeaşi dramă sufletească o trăieşte şi Sfântul Apostol Petru care Îi spusese lui Iisus cu glas plin de convingere şi devotament: „şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine !” (Mt. 26, 35). Chipul dumnezeirii lui Hristos l-a cunoscut Sfântul Petru în grădina Ghetsimani: „Pune sabia în teacă !” (In. 18, 11) - „ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?” (Mt. 26, 53). Cu toate acestea, deşi văzuse vindecarea minunată a urechii lui Malhus, sluga arhiereului, -după atâtea alte nenumărate minuni la care fusese martor  –, tot nu a fost suficient pentru a-l convinge pe Simon, fiul lui Iona, cel numit Chefa, că Îl are în faţă pe Fiul lui Dumnezeu Însuşi ! Cercetat de trei ori la rând de către cei alături de care se încălzea la foc în curtea arhiereului  Anna, Petru a negat că-L cunoaşte pe Iisus, că Îi este ucenic sau că L-a văzut vreodată: „ a început a se blestema şi a se jura: nu cunosc pe omul acesta !” (Mt. 26, 74).
Iată fapte care au adus îndoială în sufletele multora cu privire la învierea lui Iisus. Mărturie stă şi episodul cu sfintele femei mironosiţe care zoreau dis-de-dimineaţă cu miresme la mormânt şi au fost întâmpinate de Iisus: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi !” (Mt. 28, 9-10) şi totuşi, ele„ au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8); lucru confirmat cu privire şi la ucenici de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu: „La urmă, pe când cei unsprezece şedeau la masă, li S-a arătat şi I-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat” (Mc. 16, 14). Sau atitudinea Mariei Magdalena faţă de sfinţii îngeri aflaţi la mormântul lui Iisus, atunci când le-a spus: „au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus !” (In. 20, 13). Răspunsul lui Iisus („Iisus i-a zis: Maria !” - In. 20, 16) a venit tocmai pentru a schimba starea sufletească a uceniţei din îndoială în certitudine: „Nu te atinge de Mine !” (In. 20, 17). La fel, cuvintele sfinţilor apostoli Luca şi Cleopa pe drumul către Emaus: „nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt. Şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri care le-au spus că El este viu !” (Lc. 24, 22-23).
Acestea sunt doar câteva exemple despre câtă controversă sufletească au putut stârni întâmplările succedate cu repeziciune de la învierea Domnului din morţi. Într-adevăr, cernerea a fost cât se poate de puternică – pentru că, deşi fuseseră ucenicii lui Iisus vreme de trei ani şi jumătate, totuşi apostolii s-au arătat a fi tulburaţi şi înfricoşaţi de mersul evenimentelor: „erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor” (In. 20, 19). Ceea ce dovedeşte că acea credinţă tare despre care le vorbise Iisus era încă departe de ei: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Mt. 17, 20).
Pentru a-l putea înţelege lăuntric pe Sfântul Apostol Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, trebuie să cunoaştem contextul în care se găsea. Mai întâi, toţi ucenicii se simţeau urmăriţi şi bănuiţi, erau timoraţi şi se ascundeau de frica iudeilor după hotărârile luate de către farisei şi cărturari, de mai-marii poporului dimpreună cu arhiereii din sinedriul Templului şi care au dus la răstignirea lui Iisus. Odată săvârşită răstignirea iar Iisus pus în mormânt, s-a spulberat orice urmă de nădejde din inimile ucenicilor chinuiţi de amarnice îndoieli şi munciţi de întrebări fără răspuns: cum să moară Cel care pe alţii îi înviase ? Cel care pe alţii îi vindecase ? Cel care făcuse nenumărate minuni preaslăvite ? Cum să fie mort ca un om de rând ? Moartea Mântuitorului a bulversat toată mulţimea iudeilor care crezuseră în El: „noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” (Lc. 24, 21). Într-o asemenea situaţie, zvonurile despre învierea Domnului şi arătările Lui nu prezentau nici o credibilitate, pentru că vorbele se schimbau cu iuţeală de la o zi la alta în fel şi chip. Se spunea chiar că trupul Îi fusese furat de către ucenici (aceasta în urma mituirii de către arhierei şi bătrâni a soldaţilor de la paza mormântului): „au dat bani mulţi ostaşilor zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam” (Mt. 28, 12-13). În felul acesta se instaurase o stare de confuzie generală în care nimeni nu mai era deplin încredinţat că Hristos ar fi înviat. Acesta a fost momentul în care Toma, „unul din cei doisprezece, cel numit Geamănul, care nu era cu ei când a venit Iisus” (In. 20, 24)  ajunge sub semnul incertitudinii totale cum că spusele lor legate de Iisus şi de învierea Lui ar fi adevărate. Cauza acestei atitudini a Sfântului Apostol Toma era tocmai şovăielnicia, nevolnicia şi lipsa de curaj şi de tărie a celorlalţi apostoli în afirmarea şi mărturisirea Tainei Învierii Domnului. Filocalia ne arată că omul duhovnicesc se naşte prin dobândirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia şi cumpătarea. La Toma vorbim însă despre o sfântă îndrăzneală: „Îndrăzniţi ! Eu am biruit lumea.” (In. 16, 33); iar Sfântul Apostolul Ioan, în Cartea Apocalipsei, întăreşte: „Iar partea celor fricoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă” (Apoc. 21, 8). Lipsa de curaj a celorlalţi aposoli îl determină interior pe Toma să se revolte: ce fel de Înviere trăiţi voi cu teamă şi cu frică ? Ce credinţă în Înviere a pătruns în sufletele voastre de sunteţi cuprinşi de teamă şi staţi ascunşi ? Totuşi, atunci când venise la ei prin uşile încuiate, Iisus le-a dat binecuvântarea Învierii: „Pace vouă !” (In. 20, 19). Şi deşi au fost uimiţi de prezenţa Lui, tot în îndoială au rămas, ba chiar în mintea lor „înspăimântându-se şi înfricoşându-se, credeau că văd duh” (Lc. 24, 37). Dar Iisus le-a răspuns: „pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase” (Lc. 24, 39), apoi le-a cerut ceva de mâncare: „iar ei i-au dat o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere” (Lc. 24, 42). Şi totuşi, toate aceste întâmplări şi evenimente n-au fost suficient de convingătoare pentru ucenicii Domnului – un motiv în plus pentru Toma să se revolte -  dincolo de atitudinea fricoasă şi de tonul poate tremurând şi stins de spaimă al ucenicilor: „Am văzut pe Domnul” (In. 20, 25). Categoric, atitudinea apostolilor era prea superficială iar ei nu aveau „inimă arzândă” pentru a pătrunde Taina. Iisus Însuşi confirmă că erau tulburaţi peste fire şi peste puterea de înţelegere: „De ce sunteţi tulburaţi şi pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră ?” (Lc. 24, 38).
În aceeaşi stare îi găsim şi pe Luca şi pe Cleopa cu privire la Învierea lui Iisus, fiind marcaţi de o credinţă şovăielnică faţă de toate cele petrecute cu Iisus: „Şi El a zis către ei: O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?” (Lc. 24, 25-26). Şi tot nu i-a convins, deşi le-a amintit de cele ce le vestise mai înainte de răstignire, pe când era încă cu ei în Galileea, prevestindu-le patimile şi moartea şi anunţându-i că după trei zile se va scula din morţi. Drept pentru care Iisus a trecut la tâlcuirea Scripturii, reluând strădania de a-i convinge prin explicaţii aduse pe temeiul proorociilor: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El.” (Lc. 24, 27). Din astfel de motive ajunge Toma să se înverşuneze cumva faţă de spusele fraţilor săi apostoli, care mărturiseau Învierea ca şi cum nu ar fi fost un fapt real; probabil că erau prea sceptici, de parcă nu ei înşişi trăiseră tainic întâlnirea cu Hristos intrat la ei prin uşile încuiate. Rănit la inimă de îndoiala lor şi hotărât să clarifice problema care era mai mult a lor decât a sa, Toma a pretins cel mai greu şi categoric argument: vederea fizică şi pipăirea lui Iisus – întocmai ca înainte de Înviere: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede !” (In. 20, 25).
Aici este momentul culminant al iubirii de oameni a lui Dumnezeu faţă de lumea care L-a răstignit şi pe care a voit să o mântuiască prin moartea şi Învierea Sa. Iisus a înţeles şi atitudinea sfintelor femei care deşi vorbiseră cu îngerul („un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb” - Mc. 16, 5) despre învierea lui Iisus, au fugit înfricoşate: „Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau” (Mc. 16, 8). „Şi după opt zile” (In. 20, 26)  ucenicii erau iarăşi adunaţi în casă, cugetând cele despre Înviere (poate că analizau a câta oară, puse cap la cap, toate cele întâmplate) iar Toma era şi el cu ei. Din senin, Iisus a stat în mijlocul lor (Sfânta Evanghelie nu explică cum, dar este limpede mărturia deplinei libertăţi a Atotputernicului Dumnezeu de a Se arăta sau nu, după cum voieşte, „pe toate umplându-le Cel ce e necuprins”). Atotştiinţa divină face din Iisus promotorul explicării categorice a învierii Sale prin cuvintele adresate Sfântului Apostol Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios” (In. 20, 27). Din această clipă, douăzeci de veacuri de creştinism sunt acoperite de îndrăzneala lui Toma. Dacă el nu ar fi făcut acest gest (aparent revoltător din punct de vedere teologic) astăzi tot mai mulţi ar fi fost cei la fel de îndoielnici ca şi ucenicii Domnului în zilele Învierii Lui. Toma a înlăturat cu hotărâre şi îndrăzneală, o dată pentru totdeauna, atitudinea căldicică şi şovăielnică a tuturor celor din jurul său cu privire la Taina Învierii lui Hristos. Poate că a forţat cumva nota din punct de vedere uman – dar nu-i pare rău nici o clipă; inima lui îşi recapătă toată îndrăzneala atunci când se vede descoperit de Domnul în felul în care gândea chiar în acele clipe.
Sfânta Biserică laudă atât îndrăzneala ucenicului cât şi iubirea de oameni a Mântuitorului în cântările Învierii: „Cine a ferit mâna ucenicului nearsă, atunci când s-a apropiat de coasta cea de foc a Domnului? Cine i-a dat ei îndrăzneală de a putut pipăi osul cel de văpaie ? – Numai coasta care a fost pipăită. Că dacă aceasta n-ar fi dat puterea dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi semnele patimilor care au făcut să se cutremure cele de sus şi cele de jos ? Lui Toma s-a dat harul acesta de a o pipăi pe ea şi de a grăi lui Hristos: Domnul meu eşti şi Dumnezeul meu !” (Icos, Canonul Utreniei, Duminica Tomei).
Într-o asemenea împrejurare, Iisus a continuat să explice apostolilor că în credinţă nu merg chiar toate prin vedere. Sunt taine care pot fi privite şi taine care nu pot fi privite. Nu totul poate fi atins şi pipăit. Drept pentru care le rânduieşte două răspunsuri: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In. 14, 15)  şi „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2, 4). Esenţa credinţei nu stă în cuvintele: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut.” (In. 20, 29). Esenţa stă în efortul uriaş al sfinţilor prooroci din veac, din vremea Vechiului Legământ, care au trăit şi propovăduit doar prin credinţă şi nădejde că va veni ziua când vor vedea pe Mesia – Izbăvitorul: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !” (In. 20, 29). După multe alte minuni şi arătări săvârşite până când „S-a înălţat la cer” (Mc. 16, 19), la finalul afirmării şi asumării Învierii prin credinţă categorică şi statornică, nu neapărat prin experienţa vederii şi pipăirii sau palpării materiale, Iisus îi lămureşte deplin pe apostoli prin cuvintele: „să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui” (In. 20,31).
Aşadar şi în viaţa de zi cu zi, atunci când este vorba despre mântuirea noastră, trebuie să ne ancorăm puternic sufletele în credinţă. Cea mai mică îndoială (oricât de măruntă şi nesemnificativă ni s-ar părea) ne poate abate de la calea mântuirii. Mântuirea este cel mai sensibil lucru la care aspiră fiecare creştin dornic de Împărăţia lui Dumnezeu. Cine voieşte să creadă cu adevărat, va afla că înveşmântarea în Lumina Învierii şi agonisirea Duhului Sfânt prin împlinirea poruncilor Domnului vin numai din trăirea intensă şi cu putere a vieţii în Hristos. Nu avem cum să-L convingem pe Dumnezeu fără să respectăm (precum spune Sfântul Apostol Pavel) rânduielile jocului: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.” ( II Tim. 2,5). Iisus Hristos a zis: „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49),  pentru că El este „Cel ce face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” (Ps. 103, 5). Iisus a biruit lumea şi ne-a îmbrăcat în Duhul Sfânt prin lucrarea celor şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi prin credinţă şi ascultare desăvârşită faţă de Tatăl: „M-am coborât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” (In. 6, 38). Iar apostolilor le-a dat o putere binecuvântată şi mai presus de fire de a pricepe tainele Învierii cuprinse în Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45). Apoi „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (In. 20, 22) ca să poată înţelege şi primi tainele încreştinării eshatologice a Universului întreg şi binecuvântarea păcii lăuntrice: „Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă !” (In. 20, 21). Odată pacea aşternută în sufletele lor, Apostolii privesc altfel legătura cu cerul – cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul. Acum Iisus Hristos le transmite mesajul ce va fi de îndeplinit în timp, de când El va şedea de-a dreapta Tatălui pe Tronul Dumnezeirii: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20, 21). Iisus înviat suflă asupra lor Duhul Sfânt cu un scop întreit: de a-i învăţa pe oameni („mergând, învăţaţi toate neamurile” - Mt. 28, 19), de a-i boteza („botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” - Mt. 28, 19), şi de a-i ierta şi dezlega: „cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 23). Pentru ca ochii să li se deschidă, inimile să li se aprindă şi să-L cunoască pe Iisus: „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24, 35). Aceasta este şi rămâne pentru totdeauna temelia creştinătăţii până la sfârşitul veacurilor: Sfânta Euharistie: „Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (I Cor. 11, 26).
Această fermitate a Mântuitorului Iisus Hristos a fost promotorul întregii lucrări misionare apostolice de încreştinare a lumii. Din momentul Înălţării Domnului la Cer, curajul umple sufletele ucenicilor: „pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Lc. 24, 51). Rămaşi singuri, dar tari în credinţă, întăriţi fiind de Duhul Sfânt, apostolii „s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare” (Lc. 24, 52). Odată dispărute frica şi îndoiala, Toma devine purtătorul-de-flamură spre îndemn la un creştinism sănătos şi neşovăielnic, ca cel care, cu ceva timp înainte, deja îşi încurajase şi îndemnase fraţii întru apostolie către eroism, prin cuvintele: „să mergem şi noi şi să murim cu El !” (In. 11, 16) şi, împreună cu ei, devine începătură întregului cer al mucenicilor din următoarele veacuri de cumplite persecuţii ale împăraţilor romani de la Nero până la Sfântul Constantin cel Mare.
Dacă atitudinea bărbătească a Sfântului Apostol Toma nu ar fi venit precum o piatră de întărire a propovăduirii evanghelice, şi astăzi foarte mulţi ar fi crezut că poate creştinismul nu e decât o religie oarbă, fanatică şi pietistă, fără nici o logică şi lipsită de transparenţă. Iisus însă „Acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Ev. 13, 8)  ne spune şi nouă, precum oarecând lui Toma la Înviere, să nu fim necredincioşi ci credincioşi: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6), „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii” (Apoc. 21, 6), „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieş. 3, 14), „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !” (In. 20, 29), „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mc. 13, 31), „unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (In. 12, 26), „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (In. 14, 21)

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Învierea lui Hristos, omorârea morţii celei veşnice

Moto: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.” (I Cor. 15, 14)
„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Gal. 6, 14)
         „Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.” (Ps. 15, 10)
„Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Cor. 15, 22)
Ceea ce rămâne la temelia de neclintit a praznicului luminos al slăvitei Învieri este faptul că Taina Învierii face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii după căderea lui Adam, iar acest plan face parte din „Taina cea din veac ascunsă  şi de îngeri neştiută”. Nu s-a găsit încă vreun teolog care să dezvăluie oamenilor ce anume L-a făcut pe Dumnezeu să reverse noian de iubire spre lumea căzută în păcat, încât să se împlinească această taină divină. Scriptura vorbeşte despre izvorul de iubire al Creatorului pentru zidirea Sa în cuvinte uimitoare: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In. 3, 16). Putem înţelege în mod just dorinţa Domnului de a-l salva pe om din faptul că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.” (Fac. 1, 26). Aceasta este propriu-zis înrudirea omului cu Dumnezeu – chipul şi asemănarea. De aici se poate deduce de ce Dumnezeu nu a răbdat ca omul (zidirea cea mai de preţ a mâinilor Sale – „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” Ps. 118, 173) să rămână căzut într-un plan inferior de existenţă în care să fie batjocorit de către potrivnicul lui Dumnezeu, diavolul. Căci n-a putut Dumnezeu să îngăduie ca făptura Sa să fie înghiţită de pieire – de vreme ce menirea ei era viaţa cea veşnică în Lumina cea pururea fiitoare. Avertismentul dat celor dintâi oameni de către Dumnezeu dovedeşte că El n-a voit ca sfârşitul creaţiei Sale să fie moartea – o dimensiune în afara iubirii dumnezeieşti: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 17). Este limpede că Dumnezeu i-a arătat omului că destinaţia sa este viaţa fără împuţinare în timp, într-o petrecere care ar fi trebuit să-i urce pe Adam şi Eva către îndumnezeirea prin har, până la deplina stabilitate duhovnicească, atunci când unirea şi apropierea totală de harul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt ar fi fost definitivă: „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”(Fac. 2, 7). Viaţa era continuată prin comuniune şi împărtăşire permanentă din rodul Pomului Vieţii – chip tainic al vieţuirii în Hristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, născut iar nu făcut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei).
De fapt, Taina Învierii se arată a fi suprema dorinţă a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Pentru a nu raţionaliza taina, Proorocul Avacum vesteşte Învierea în chip umbros: „un lucru pe care voi nu l-aţi crede, dacă l-ar povesti cineva !” (Avac. 1, 5). Parcă pentru a-i da un răspuns pe măsură, Psalmistul David sintetizează prin puterea Duhului Sfânt, vestind: „Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Ps. 117, 25). Ziua Învierii a fost numită de către melozi şi imnografi „cea dintâi a săptămânii”, „împărăteasă şi doamnă”, „Praznic al praznicelor şi Sărbătoare a sărbătorilor”, cântând: „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt !” S-ar putea pune întrebarea dacă şi marele Moise, văzătorul de Dumnezeu, cel care l-a scos pe poporul israelitean din robia egipteană, ar fi avut cunoştinţă de taina aceasta mare a Învierii; şi dacă da, atunci de ce nu a accentuat cumva proorociile despre aceasta. Un răspuns ar putea fi minunea cu toiagul – atunci când a lovit piatra şi mai întâi a curs sânge iar mai apoi a curs apă, preînchipuind prin aceasta coasta lui Hristos din care au ţâşnit sânge şi apă, Botez şi Euharistie. Moise s-a ferit de căderea în idolatrie a poporului său, mereu muşcat de apucături şi năravuri canaanite şi de aceea a evitat să propovăduiască prea puternic învăţătura despre înviere pentru a nu-i arunca pe israeliţi în politeism prin adorarea morţilor - precum la alte neamuri. Totuşi, din anumite obiceiuri şi ritualuri proprii Vechiului Legământ, se pot observa la vechii evrei urme ale învăţăturii despre înviere; de pildă, punerea în mormânt a vaselor cu mâncare şi băutură spre folosinţa celui răposat, în vederea vieţii viitoare.
Cele dintâi minuni şi prevestiri ale vieţii de după moarte în Vechiul Testament le găsim relatate cu privire la sfinţii prooroci Ilie şi Elisei, care au înviat unul pe fiul  sunamitencei iar celălalt pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului: „După aceasta s-a îmbolnăvit copilul femeii, stăpâna casei, şi boala lui a fost atât de grea, că n-a mai rămas suflare într-însul. Şi a zis ea către Ilie: «Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu ? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul ?» Iar Ilie a zis: «Dă-mi pe fiul tău!» Şi l-a luat din braţele ei şi l-a suit în foişor unde şedea el şi l-a pus pe patul său. Apoi a strigat Ilie către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, oare şi văduvei la care locuiesc îi faci rău, omorând pe fiul ei ?» Şi suflând de trei ori peste copil, a strigat către Domnul şi a zis: «Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el !» Şi a ascultat Domnul glasul lui Ilie; şi s-a întors sufletul copilului acestuia în el şi a înviat. Şi a luat Ilie copilul şi s-a coborât cu el din foişor în casă şi l-a dat mamei sale şi a zis Ilie: «Iată copilul tău este viu!» Atunci a zis femeia către Ilie: «Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta !»”(3 Regi 17, 17-24) şi „ Intrând Elisei în casă, a văzut copilul mort, întins în patul său. Şi după ce a intrat, a încuiat uşa după sine şi s-a rugat Domnului. Apoi s-a ridicat şi s-a culcat peste copil şi şi-a pus buzele sale pe buzele lui şi ochii săi pe ochii lui şi palmele sale pe palmele lui şi s-a întins pe el şi a încălzit trupul copilului. Sculându-se apoi, Elisei s-a plimbat prin foişor înainte şi înapoi. După aceea s-a dus şi s-a întins iar peste copil. Şi a strănutat copilul de şapte ori şi şi-a deschis copilul ochii.” (4 Regi 4, 32-35)  În cazul celor plini de harul Duhului Sfânt, până şi oasele lor sunt dătătoare de viaţă precum se vede în Cartea a 4-a Regilor (unde se povesteşte despre un mort aruncat într-o groapă lângă oasele sfinţite ale profetului Elisei,de care atingându-se,a înviat): „Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei şi a înviat şi s-a sculat pe picioarele sale.” (4 Regi 13, 21) Sfântul şi Dreptul Iov are şi el o viziune care preînchipuie taina şi puterea învierii: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia” (Iov 19, 25-27), arătând că trupul deşi va putrezi în mormânt, totuşi va fi iarăşi ridicat prin puterea Domnului, iar sufletul Îl va vedea pe Dumnezeu cu aceiaşi ochi – viaţă după moarte. De  asemenea şi Sfântul Proroc David vesteşte în Psalmi asemeni Sfântului Iov: „Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura” (Ps. 15, 11). Acelaşi lucru este confirmat în cartea „Numerii”: „Să te binecuvânteze Domnul şi să te păzească ! Să caute Domnul asupra ta cu faţă veselă şi să te miluiască ! Să-Şi întoarcă Domnul faţa Sa către tine şi să-ţi dăruiască pace !” (Num. 6, 24-26). La baza tuturor acestor texte stă învăţătura despre Învierea lui Hristos apărată cu tărie de Sfântul Apostol Pavel în „Epistola sa către Corinteni”: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor ?” (I Cor. 15, 12). Atât Sfântul Prooroc Isaia cât şi Sfântul Profet Iezechiel vorbesc despre o înviere a morţilor; cel dintâi vede lucrarea lui Dumnezeu ca pe o rouă de lumină, roua Duhului Sfânt – rouă pe care o aflăm şi pe lâna lui Ghedeon: „Morţii Tăi vor trăi şi trupurile lor vor învia ! Deşteptaţi-vă, cântaţi de bucurie, voi cei ce sălăşluiţi în pulbere ! Căci roua Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia” (Is. 26, 19), iar cel de-al doilea vorbeşte despre un duh de viaţă: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia, oasele acestea ?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului ! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia !» Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor. Şi mi-a zis iarăşi Domnul: «Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Israel. Iată ei zic: «S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină». De aceea prooroceşte şi le spune: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel. Astfel veţi şti că Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre. Şi voi pune în voi Duhul Meu şi veţi învia şi vă voi aşeza în ţara voastră şi veţi şti că Eu, Domnul, am zis aceasta şi am făcut», zice Domnul.” (Iez. 37, 1-14) Cartea Profetului Daniel vorbeşte şi ea despre învierea morţilor: „Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor scula, unii la viaţă veşnică, iar alţii spre ocară şi ruşine veşnică. Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor” (Daniel 12, 2-3). Dumnezeu îi spune lui Daniel: „Şi tu mergi spre sfârşitul tău şi te odihneşte şi te vei scula, ca să primeşti moştenirea ta în vremea cea de apoi !»” (Daniel 12, 13). La fel şi în cărţile „Macabei”: „Pentru aceea şi acesta, ca şi cel dintâi, pe rând toate chinurile le-a suferit şi, când era să moară, a zis: «Tu dar, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică».” (II Mac. 7, 9), „Din cer le-am dobândit acestea şi pentru legile Lui nu ţin seamă de ele, pentru că nădăjduiesc că de la El iarăşi le voi dobândi»” (II Mac. 7, 11), „Şi când era să moară, aşa a zis: «Bine este a muta nădejdile cele de la oameni şi a aştepta pe cele de la Dumnezeu, că noi iar vom învia prin El, iar ţie nu-ţi va fi înviere spre viaţă»” (II Mac. 7, 14), „Ci Ziditorul lumii, Care a zidit pe om de la naşterea lui, vă va da ca un milostiv iarăşi duh şi viaţă, de vreme ce acum nu vă este milă de voi, iubind legile Lui” (II Mac. 7, 23), „Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat” (II Mac. 12, 44-46), „şi fiind încă viu şi înfierbântat, s-a sculat cu mâinile, iar sângele din el ţâşnea tare şi, deşi rănit greu, a alergat trecând printre mulţime, şi stând pe o piatră ridicată după ce i-a curs tot sângele, şi-a scos maţele şi prinzându-le cu amândouă mâinile, le-a aruncat spre mulţime, rugându-se Celui care stăpâneşte peste viaţă şi peste duh, ca iarăşi să i le dea; şi în felul acesta a murit” (II Mac 14, 45-46) – tot atâtea texte convingătoare pentru credinţa în învierea morţilor. 
        Toate aceste scrieri sunt tot atâtea mărturii ale faptului că Mântuitorul Iisus Hristos a desăvârşit această Taină adâncă a învierii din morţi prin propria Sa moarte şi Înviere – care a fost faptul central în opera de mântuire a lumii, căci moartea lui Hristos este învierea noastră. Hristos vine cu puterea de la Tatăl („Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”- Mt. 28, 18), ca Stăpân al vieţii şi al morţii. În faţa mormântului fratelui ei Lazăr, Marta este întrebată de Însuşi Hristos Domnul: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu ?”(In. 11, 40). Iar aceasta, pentru faptul că Iisus a ţinut să împlinească întocmai cuvântul Scripturii: „orice pricină să se dovedească prin spusa a doi sau trei martori” (Deut. 19, 15). Altfel spus, învierea lui Hristos n-a fost o înviere singulară, fără vreo altă mărturie, o înviere spontană şi izolată, fără nici o legătură cu istoria lumii. În lucrarea de împlinire în lume a Tainei Învierii, putem observa o desfăşurare pe etape de vârstă. În marea Sa iubire de oameni, Iisus a avut grijă să tămăduiască de moarte toate etapele vieţii omeneşti. De pildă, a înviat o copilă, pe fiica lui Iair, mai-marele sinagogii: „Copila n-a murit, ci doarme” (Mc. 5, 39), „Fiică, ţie zic, scoală-te !” (Mc. 5, 41), „şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce” (Mc. 5, 43), înviere făcută din dragoste pentru un prunc nevinovat, arătând prin aceasta că toţi copii sunt sub lucrarea proniatoare a Duhului Sfânt. Numai că la actul de întoarcere a sufletului fetiţei în trup, n-a lăsat pe nimeni acolo ci a poruncit să iasă toţi din casă. Altă faptă dumnezeiască a fost învierea săvârşită în Nain. În acest caz, Domnul a readus la viaţă pe un tânăr „singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă” (Lc. 7, 12), în văzul tuturor celor ce formau cortegiul funerar: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te” (Lc. 7, 14). Iarăşi, un lucru important: pe copilă, fiind mică, a luat-o de mână – dar tânărului i-a poruncit prin cuvânt. Pentru ca, în cele din urmă, să îl învie pe Lazăr, chemându-l afară din mormânt, tot prin puterea cuvântului (în acest caz fiind vorba nu despre un tânăr, ci despre un bărbat aflat la vârsta deplinei maturităţi trupeşti şi sufleteşti – adică peste vârsta de 30 de ani, atunci când omul s-a format deja în gândire şi comportament, în general în toate manifestările personale, precum Mântuitorul Iisus Hristos atunci când a ieşit la propovăduire în jurul vârstei de 30 de ani). Cei care au fost înviaţi prin puterea lui Iisus ulterior au murit din nou, la vremea biologică cuvenită. Dar toţi cei care au murit cu credinţa în Hristos vor învia întru Hristos pentru că „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce crede în Mine are viaţă veşnică.” (In. 6, 47). Aici Hristos face reforma nu doar la nivel de moarte şi de iad: „Cu moartea pe moarte călcând” iar iadul zdrobindu-l şi eliberând pe cei legaţi acolo de sub puterea diavolului: „Să se bucure făptura, să se veselească toţi pământenii că vrăjmaşul iad prădatu-s-a; femeile cu miruri să iasă în întâmpinare, că izbăvesc pe Adam şi pe Eva cu tot neamul, şi a treia zi voi învia !” (Canonul Sâmbetei celei Mari, Cântarea a 9-a) La acestea cel mai frumos răspunde Pavel: „De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte” (Evr. 12, 1). Şi tot Apostolul nemurilor arată că Învierea lui Hristos este actul central al mântuirii noastre: „S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (I Cor. 15, 5-8). Pentru cei care mor având botezul în numele Sfintei Treimi şi credinţa dreaptă în Hristos cel înviat, nădejdea învierii lor este Învierea cea de obşte, precum se şi roagă Sfânta Biserică în „Rânduiala Proscomidiei”: „pomeneşte Doamne pe toţi cei care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci au adormit cu împărtăşirea Ta, dreptmăritori părinţi şi fraţii ai noştri”: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi” (In. 11, 24) sunt cuvintele de răspuns ale Martei sora lui Lazăr. Mai înainte de răstignirea şi învierea Sa, Iisus a încercat să facă pace între saduchei şi farisei, în conflictul privitor la problema învierii morţilor, zicându-le: „Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: «Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov» ? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor.” (Mt. 22, 31-32)
Aşadar, este limpede şi neîndoielnic faptul că învăţătura dogmatică despre învierea morţilor reprezintă veriga de încheiere, necesară şi firească, a întregului lanţ de profeţii şi viziuni ale proorocilor din vremea Vechiului Legământ, atât cu privire la venirea Răscumpărătorului şi mântuirea noastră, cât şi despre Împărăţia lui Dumnezeu, care nu este din lumea aceasta („Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” – In. 18,36) şi despre domnia eshatologică a lui Dumnezeu, atât pe pământ cât şi în ceruri: „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri, să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 4-5). Dreptmăritorii creştini care au trecut în veşnicie merg la Dumnezeu cu credinţa în înviere pentru ca la ieşirea lor din morminte, la a doua venire a Mântuitorului, să poată lua parte la taina lui Dumnezeu prin intrarea în marea comuniune cu Dumnezeul cel viu şi Sfânt Care ne-a creat pentru Sine, iar nu din întâmplare sau hazard. Aceasta este măreţia slavei dumnezeieşti a Mântuitorului Iisus Hristos, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei). Iar această dimensiune a atotoputerniciei Lui divine o găsim în formula dogmatic-liturgică „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le Cela Ce eşti necuprins” – ca om în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, iar ca Dumnezeu în Rai cu tâlharul şi pe Tron cu Tatăl şi cu Duhul – în dimensiunea veşniciei, „mai înainte de toţi vecii” pe toate umplâdu-le Cel necuprins.
Învăţătura dogmatică a Bisericii vorbeşte despre lucrările celor două firi şi două voiri în Persoana lui Iisus Hristos. Unul este trupul morţii: Hristos Cel chinuit, bătut, biciuit, încununat cu spini şi răstignit; altul este trupul slavei. Dincolo de cuvintele profetice ale Psalmistului David – „Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele” (Ps. 37, 5) şi „Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi” (Ps. 21, 20), stă Mântuitorul lumii încununat de puterea Tatălui în lumina Duhului, „arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă). În întreita Sa slujire de Arhiereu, Profet şi Împărat, Iisus este Dumnezeu smerit în chip de om – „Fiul Omului” (Mt. 11, 19), - „Iată Omul !” (In. 19, 5). Împlinind Scripturile, Cel lovit, legat şi chinuit angrenează toată creaţia în actul mântuirii: „soarele s-a întunecat” (Lc. 23, 45), „s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt. 27, 45), „catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, şi pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Mt. 27, 51). Şi nu doar atât; avem ca mărturie porunca dată Apstolului Petru: „Pune sabia în teacă” (In. 18,11) – un apel la demnitate şi prestanţă, la asumarea şi trăirea unei învăţături sfinte în duhul păcii şi al blândeţii pentru a nu se produce o confuzie între Jertfa Sfântă a patimilor lui Hristos şi o oarecare rebeliune iudaică împotriva stăpânirii romane: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29). În Ghetsimani Hristos Îşi arată puterea ca Dumnezeu, lipind la loc urechea lui Malhus, sluga arhiereului, tăiată de apostolul Petru, totodată întrebându-l pe acesta: „Ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri ?”(Mt. 26, 53) 
   Strălucirea luminii sfinte a Învierii uneşte două imagini biblice una de cealaltă: Naşterea Pruncului în ieslea de la Betleem în puterea nopţii (sau arătarea lui Dumnezeu ca om în lume, smerit şi neştiut, în miez de noapte) şi naşterea din nou a lumii prin Învierea Aceluiaşi Iisus-Dumnezeu. Atunci prunc plăpând în braţele Maicii Sale, Preacurata Fecioară Maria – iar acum Împărat al cerului, pe Tron cu Tatăl şi cu Duhul, judecând lumea: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22). Iată, firea omenească mântuită şi dezrobită şade pe Tron cu Tatăl şi cu Duhul prin Hristos, Cuvântul întrupat, după ce atunci, la Naştere, a fost protejată cu blândeţe şi căldură de braţele ocrotitoare ale Maicii Domnului. La răstignire, bătut în cuie pe cruce, învelit în giulgiu curat şi uns cu miresme, pus în mormânt gol şi rece din piatră – iar acum, la Înviere, Stăpân peste toată făptura. Toţi cei ce-L văzuseră şi auziseră s-au îngrozit şi au fost complet dezarmaţi de finalul tragic şi de necrezut al Proorocului salvator şi povăţuitor: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele ce s-au întâmplat în el în zilele acestea ? El le-a zis: Care ? Iar ei I-au răspuns: Cele despre Iisus Nazarineanul, Care era prooroc puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor („Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” – In. 7,46) Cum L-au osândit la moarte şi L-au răstignit arhiereii şi mai-marii noştri; iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Dar şi nişte femei de ale noastre ne-au spăimântat ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt, şi, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.” (Lc. 24, 28-23). Dar iată-L întocmai aşa precum îngerii au zis femeilor mironosiţe: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi ? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit, fiind încă în Galileea” (Lc. 24, 5-6). Iată-L înviat, făcând minuni: ”Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat” (Mt. 27, 52). La Naştere cântau îngerii cu păstorii, iar acum îngerii se închină cu sfială şi respect. Înaintea întregii făpturi îndumnezeite în lumina harului sfânt al Învierii, Răscumpărarea s-a împlinit: „Săvârşitu-s-a !” (In. 19, 30). La Naşterea lui Iisus cântau împreună, iar acum, la Învierea Sa, vorbesc împreună -  lumea văzută se sfătuieşte cu lumea cea nevăzută: „Aceia i-au zis: Femeie, de ce plângi ? Pe cine cauţi ? Ea le-a zis: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (In. 20, 13) zice Maria Magdalena către îngeri, iar Domnul o strigă pe nume: „Maria !” (In. 20, 16). Dacă străjile au păzit mormântul dar „s-au făcut ca morţi” (Mt. 28, 4), nu înseamnă că Hristos a dorit ca ei să nu cunoască învierea, ci doar că propria lor trăire i-a scos din lucrarea Tainei; doar unul singur a putut mărturisi atunci când a împuns cu suliţa coasta lui Iisus, zicând: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta !” (Mt. 27, 54) Îngerul a venit şi a răsturnat piatra de pe mormânt descoperindu-l gol, deşi peceţile erau întregi şi neatinse – ceea ce dovedeşte faptul că taina rămâne veşnic Taină, neputând nimeni explica vreodată raţional învierea. Iisus a trecut prin piatra mormântului la Înviere, întocmai precum la Naştere prin Fecioara, iar mai apoi la apostoli prin uşile încuiate, Dumnezeu fiind.
După învierea Sa din morţi, mesajul transmis lumii s-a exprimat prin binecuvântarea: „Pace vouă !” (Lc. 24, 36) – adică nu mai încercaţi să cuprindeţi cu mintea adâncul lucrărilor dumnezeieşti mântuitoare, şi prin îndemnul: „Bucuraţi-vă !” (Mt. 28, 9) – altfel spus v-am vestit deja că ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat după voia Tatălui: „Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească.” (In. 17, 1) Din dorinţa Fiului de a mântui lumea în mod nemijlocit, pentru că a îngăduit cu iubire nemărginită ca Fiul Său Cel Unul Născut să ia chip de rob şi să pătimească pentru a-i mântui pe oameni din căderea neascultării de Dumnezeu („în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu” – Fac. 3, 5), Tatăl primeşte ca dar aducerea firii omeneşti desăvârşite prin îndumnezeire. Căderea ar fi putut fi şi mai catastrofală, dacă Adam cel „îndumnezeit” după sfatul şarpelui ar mai fi avut acces la Pomul Vieţii după ce păcătuise prin neascultare. Nu degeaba Dumnezeu „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii” (Fac. 3, 24) – altfel, omul s-ar fi înveşnicit în rău, precum Lucifer şi diavolii săi: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci !…»” (Fac. 3, 22) Astfel, totuşi căderea nu a fost totală ci doar parţială. De aceea putem spune că în lumina Tainei Învierii, întreaga activitate mesianică a lui Iisus nu a fost o poveste, un basm sau o legendă. Fiul a cerut voie Tatălui să lupte cu diavolul deopotrivă ca om adevărat şi Dumnezeu adevărat. De aceea a luat chip de rob şi trup din preacuratele sângiuiri ale Fecioarei, plecând de la aceeaşi măsură ca Adam cel dintâi, zămislit fără de păcat şi fără de sămânţă. Sub acest chip Hristos, în viaţa Sa pământească de 33 de ani a luptat cu satana care a încercat permanent zădărnicirea planului de mântuire, fără să reuşească însă a cunoaşte vreodată înţelepciunea divină, fiindcă a căzut ca un răzvrătit înainte de a o recunoaşte. În schimb Adam-omul a apucat să discute cu Dumnezeu în Rai, aşa că şi Hristos-Omul, Cuvântul întrupat avea puterea să împlinească taina ferindu-Se de cursele vrăjmaşului: „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie” (Ps. 141, 3). Hristos a învins toate cursele (inclusiv cele trei mari ispite din Pustiul Carantaniei) dar şi cursele din finalul luptei, acolo unde satana păstra ultimul punct strategic – moartea. Boldul morţii: pântecele iadului i-a înghiţit pe toţi oamenii de la Adam la Hristos, pe cei drepţi ca şi pe cei nedrepţi; la mijloc era blestemul adamic. Adam foloseşte fructul neascultării spre moartea sufletească; Hristos foloseşte fructul ascultării pentru a pătrunde prin moarte în iadul pecetluit: „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10). Iar acolo, în iad, acoperă „moartea cea atee”, moartea adamică, în haina de lumină a dumnezeirii (smerenia, ascultarea şi iubirea). Din clipa aceea, ea îşi schimbă ura şi pornirea, făcându-se blândă şi domestică, se supune lui Iisus şi trece de la forma plină de otrava urii faţă de viaţă la forma de somn dulce sub mâna Stăpânului vieţii, ca o roabă supusă, devenind un lucru plin de sens, iar nu hazard necruţător. Primeşte asupră-i Legea cea sfântă, devine somn şi întâlnire cu Hristos, devine uşierul lui Hristos şi este obligată ca oricărui om botezat şi credincios din lumea aceasta care o gustă să i-L arate pe Hristos Cel Înviat, iar nu să aducă asupră-i osânda iadului precum se întâmpla în vremea Legii celei Vechi: aceasta este ascultarea ei de la Învierea lui Hristos şi până la Cea de a doua Venire a Lui: „când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25). Aşa precum şi Sfântul Apostol Pavel arată limpede rostul morţii în Hristos după învierea lui Iisus din morţi: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: «Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă»” (I Cor. 15,42-45) şi „iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51-52). De aceea, Apostolul Neamurilor întreabă triumfător: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta ? Unde îţi este, moarte, boldul tău ?»” (I Cor. 15, 55)
Aşa a pus capăt Hristos războiului de 5508 ani dintre om şi Dumnezeu, început prin căderea lui Adam şi a Evei. În mijlocul iadului, Hristos îl umple de lumină; propovăduieşte acolo Sfânta Evanghelie vreme de 33 de ore şi la final îi scoate afară pe Adam şi Eva cu toţi drepţii: „Milostivirea Ta, cea nemăsurată/ Cei ţinuţi în legăturile iadului, văzându-o/ La Lumină au mers Hristoase, cu picioare vesele/ Lăudând Paştile cele veşnice” (Canonul Învierii, Cantarea a 5-a), „Coborâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului/ şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice/ Care ţineau pe cei legaţi, Hristoase./ Iar a treia zi, precum Iona din chit,/ Ai înviat din mormânt.” (Canonul Învierii, Cantarea a 6-a), „Prăznuim omorârea morţii/ Sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice./ şi, săltând, lăudăm pe Pricinuitorul/ Pe Unul Cel Binecuvântat/ Dumnezeul părinţilor şi preaslăvit.” (Canonul Învierii, Cantarea a 7-a). Valul de lumină revărsat din mormântul lui Iisus spre cer este de fapt calea Adevărului mărturisit: „toate s-au umplut de lumină”, „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12).  De aceea cântă Biserica: „Lumina cea fără de ani din mormânt cu trupul tuturor a răsărit !”. Stând în mormânt, Hristos S-a odihnit peste creaţie aşa precum Tatăl la zidirea din nimic a lumii S-a odihnit în ziua a şaptea (”în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale” - Fac. 2, 2). Aşa cântă şi Biserica în Canonul Paştilor: „Astăzi ai sfinţit ziua a şaptea, pe care o ai binecuvântat întâi cu încetarea lucrărilor; că toate le prefaci şi le înnoieşti, odihnindu-Te, Mântuitorul meu, şi iarăşi zidindu-le” (Canonul Sâmbetei celei Mari, Cântarea a 4-a ).
Despre puterea Învierii şi despre adâncimea ei dogmatică cel mai întărit duhovniceşte propovăduitor al ei rămâne tot Sfântul Apostol Pavel, prietenul şi slujitorul lui Iisus, convertit de Acesta pe drumul către Damasc: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), scriind totodată şi cel mai frumos tratat hristologic în prima sa „Epistolă către Corinteni”: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor ? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră. Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit. Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 12-22).
Restauraţi şi mântuiţi în Hristos, putem spune şi noi odată cu Sfinţii Apostoli Luca şi Cleopa în drumul spre Emaus: „Oare, nu ardea în noi inima noastră ?”  (Lc. 24, 32). Hristos S-a arătat ucenicilor Săi după ce a înviat pentru a-i îndemna la mărturisirea şi transmiterea credinţei în mântuirea lumii prin moartea şi Învierea Lui: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa? Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.” (Lc. 24, 25-27) Astfel „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35) pentru că „ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască.” (Lc. 24, 16) Iar acum, odată cu Toma cel încredinţat de Dumnezeirea lui Hristos („Domnul meu şi Dumnezeul meu !” – In. 20, 28) să cântăm şi noi cu bucurie şi cu pace sfântă: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le !”