sâmbătă, 30 iunie 2012

Sfinţii Apostoli şi Evanghelia mântuirii


 „În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor !” (Ps. XVIII, 4)
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.” (Mt. XXVIII, 19)
„Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte I, 8)
„Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri !” (Lc. X, 20)
„Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni !” (Mt. IV, 19)
 Încă de la începuturile creştinismului, privind în ansamblul mișcării istorice, vom vedea că învăţătura Mântuitorului s-a cristalizat în expresia scrisă a celor patru Sfinte Evanghelii ale Sfinţilor Apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Acest adevărat tezaur al revelaţiei divine  revărsate prin însăşi Persoana Lui Hristos conţine parabole şi învăţături care, toate la un loc, exprimă voia şi povaţa pentru lume cu privire la ceea ce Dumnezeu doreşte ca oamenii de pe pământ să afle şi să ştie despre intenţiile şi lucrările Lui: „aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis !” (In. XVII, 3), „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” (In. III, 17)
Este binecunoscut faptul că Sfânta Evanghelie s-a propovăduit prin viu grai la toate popoarele pământului. Şi la fel de sigur este faptul că ea naşte fii şi săvârşeşte minuni: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam !” (Luca IX, 9) Împlineşte adică îndreptarea, întoarcerea de la păcat la pocăinţă, de la patimi la virtuţi: „Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam !” (Mt. III, 9) Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă. Atunci când Hristos porunceşte şi legiuieşte, Evanghelia lucrează minuni: „Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară !” (In. XI, 43) – iar cel mort de patru zile şi care deja mirosea greu, s-a întors iarăşi viu printre cei vii. La fel, tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, stă scris că „morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (In. V, 25)
Altfel spus, cuvântul Evangheliei ridică din păcat. Şi, odată ridicat din păcat, omul înviază duhovniceşte. Intră adică în conlucrare cu Dumnezeu. Sufletul lui se curăţeşte de păcat, se înduhovniceşte, devine „transparent lucrării Duhului Sfânt” (Ascetica și Mistica Bisericii Ortodoxe, D. Stăniloae), spiritualizat, inocent -aşa precum cere Scriptura: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” (Mt. XVIII, 3) Cu atât mai mult cu cât Apostolul avertizează: „Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Efes. V, 5) „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu !” (I Cor. 6, 9-10) Cuvântul Evangheliei este ferm şi categoric: „ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)
După Învierea Domnului, Sfinţii Apostoli au primit puterea Duhului Sfânt de a ierta păcatele, aşa precum deja primiseră de la Hristos putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată afară şi să tămăduiască bolile şi neputinţele. „Şi Petru i-a zis: Enea, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat.” (Fapte IX, 34) Aplicarea Sfintei Evanghelii în viaţa creştină se face prin literă; ce e scris - scris este, şi prin urmare trebuie respectat întocmai. O spune Însuşi Iisus: „Ce este scris în Lege ? Cum citeşti ?” (Lc. X, 26) Cuvintele Sfintei Evanghelii sunt cuvinte lămurite, venite din Izvorul înţelepciunii dumnezeieşti: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (In. XIV, 6) Nu există un alt cuvânt superior cuvântului Evangheliei.  Hristos este El Însuşi Cuvântul din veac, Cuvântul întrupat, Cel „prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei): „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit !” (Ps. CXLVIII, 5)
Avem un înţeles mistic al Sfintei Evanghelii, prin care toate sfintele cuvinte duc la întâlnirea cu Dumnezeu în minte şi în inimă. Şi există o măsură a fiecărei dimensiuni: „Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru.” (Lc. XVII, 21) atunci când toată fiinţa noastră lăuntrică este pătrunsă de taina iubirii lui Dumnezeu Care ne-a creat. Acesta, în gelozia Sa de Părinte iubitor, doreşte o anumită intimitate cu omul, „zidirea Sa cea mai de preţ” (Părintele Arsenie Boca): „Dă-mi, fiule, inima ta ca să-mi fac locaş în ea !” – căci „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (In. XIV, 23) Sufletul îşi află odihna în Dumnezeu numai atunci când este şi rămâne cu Dumnezeu: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. XI, 29) Mintea stă în legătură directă cu inima, realizându-se astfel drumul cel mai scurt de la raţiunea minţii la simţirea inimii. De aceea spun Sfinţii Părinţi că, în clipa iluminării lăuntrice, mintea intră în inimă şi astfel are loc întâlnirea sufletului omului cu Duhul lui Dumnezeu ca într-o cămară de nuntă: „Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită.” (II Cor. XI, 2) De aceea, urmând  cuvântului Sfintei Evanghelii, că „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. VI, 22), Părinţii ne învaţă că luminătorul sufletului este mintea. Această luminare se realizează aşadar prin lucrare inteligibilă, înţelegătoare, de cunoaştere. Cunoaştere care devine ea însăşi o lucrare proprie minţii – contemplaţia lui Dumnezeu: „Că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni, Tu eşti singurul Dumnezeu !” (Ps. LXXXV, 9), „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrările Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale !” (Slujba Botezului), „Multe ai făcut Tu, Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale, şi nu este cine să se asemene gândurilor Tale !” (Ps. 39, 7)
Alt mod de a cunoaşte Sfânta Evanghelie este studiul. Există astăzi destui creştini trecuţi prin cursuri şi seminarii de teologie care cunosc doar raţional pe Dumnezeu. Aceasta însă nu înseamnă trăire, ci reprezintă doar o cunoaştere exterioară a lui Dumnezeu. În acest sens, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a şti câteva generalităţi  despre lucrările şi atributele divine. Dar a crede în Dumnezeu înseamnă a te încrede deplin în puterea şi în purtarea Lui de grijă: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. VI, 13), „Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine !” (Ps. XXXII, 21) Aici se poticnesc așa-zișii „ateii”: pe lângă faptul că nu-L cunosc nici raţional-teologic, pe lângă faptul că nu-I cunosc nici lucrarea şi nici puterea, Îl neagă pur şi simplu din teribilism fără a putea fi susținuți de o coerență logică și argumentativă. O anumită „deşteptăciune” a lor îi face să se creadă singuri în Univers. Rămân astfel complet indiferenţi faţă de voia lui Dumnezeu, uitând de faptul că fiecare celulă organică, fiecare fir de păr şi fiecare bătaie a inimii există doar prin darul şi providenţa divină: „fără Mine nu puteţi face nimic !” (In.XV, 5) Cred că aici vorbim chiar despre o adevărată „nebunie” a minţii omeneşti, acea stare în care ea se răzvrăteşte împotriva lucrurilor din lume şi a mersului lor firesc – din ignoranţă, adică din neştiinţă: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu !» Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps.XIII, 1), „voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc !” (In. VIII, 14) De aceea, preferabil ar fi să nu ne împotrivim existenţei şi lucrărilor lui Dumnezeu, Cel Care (indiferent de acordul sau de împotrivirea noastră) conduce Universul întreg.
Dincolo de lenea noastră, de iubirea-de-sine, de nepăsare şi de trândăvie, lui Dumnezeu Îi ajunge din partea omului bună-cuviinţa: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el ?” (Ps. VIII, 4)  Micul rege al creaţiei guvernează trecător lumea în care trăieşte (prin propria sa putere de cunoaştere, prin propria sa voinţă, într-o direcţie a binelui şi o direcţie a răului presupuse de el ca fiind corecte) în faţa lui Dumnezeu – chiar fără a ţine cont de voia Lui cea sfântă: „Lege le-a pus şi nu o vor trece !” (Ps. CXLVIII, 6) Acestei cete de suflete răzvrătite împotriva universalităţii stăpânirii divine, le recomandăm rugăciunea Sfinţilor pustiei egiptene: „Dumnezeule, fie că vreau eu, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă !” (Patericul Egiptean)  E de ajuns adică, ţinând cont de măreţia atotputerniciei lui Dumnezeu („Toate popoarele sunt ca o nimica înaintea Lui; ele preţuiesc înaintea Lui cât o suflare” - Is. XL, 17) să-I dai inima pentru sălăşluire în lăuntrul ei. În felul acesta nu vei rupe niciodată legătura cu El. Chiar dacă nu-L cânţi, chiar dacă nu-L lauzi şi nu-L strigi – totuşi ştii că este acolo: „Cred, Doamne ! Ajută necredinţei mele !” (Mc. IX, 24) Iar atunci când ai uitat de El, îţi aminteşte El că e cu tine, că nu te uită niciodată. Dar, dacă Îl ignori conştient şi nu-I faci loc în inimă din mândrie, din negativism, din părere de sine, din îngâmfare sau înălţare a minţii, atunci El Se retrage smerit, lăsându-te în cele ale tale: „Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine.” (Rom. I, 28) Numai că, la vreme de grea încercare sau ispită, s-ar putea să strigi în zadar – neauzit, nesprijinit, nemiluit, nemângâiat… Zice marele David: „Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi !” (Ps. XXXIII, 20), „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. XIII, 3) Este foarte grea lupta dintre Dumnezeu şi om !...
Ceea ce nu vrea să recunoască societatea contemporană este tocmai faptul că noi dorim să păstrăm legătura cu Dumnezeu, pacea cu El, şi să primim ajutor şi sprijin de la El – fără a oferi însă nici cea mai mică jertfă: nici bani, nici daruri, nici metanii, nici post, nici privegheri, nici milostenii… nimic ! Dar „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. L, 18) cântă Psalmistul, învăţându-ne astfel că Dumnezeu nu vrea decât bunătate, omenie, simplitate, dăruire, inimă caldă faţă de cel de lângă tine: „Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.” (Lc. X, 34), adică să împlinim şi noi lucrarea „celui care a făcut milă cu el.” (Lc. X, 37) E adevărat că pentru acestea se cere poate un minim de efort de voinţă şi de vigoare… Aşadar, Dumnezeu cere cel mai simplu lucru – mila: „Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. IX, 13) „şi mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de zile” (Ps. XXII, 7) Bunătatea lui Dumnezeu trebuie să fie modelul nostru de lucrare ca apostoli ai Ortodoxiei. Aşa e bine, aşa trebuie făcut ! Altfel, faptele fără credinţă moarte sunt, precum şi „credinţa fără de fapte, moartă este !” (Iac. II, 26)
De aici multe controverse s-au iscat până şi printre Apostoli. Însuşi Mântuitorul o spune: „De ce-Mi zici bun ? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile !” (Mt. XIX, 17), „vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !” (Lc. XVIII, 22) În ce fel: în trăire ?, în vorbire ?, în activitate ?, în cunoaştere ?, în măreţie şi nobleţe ? Nu – ci în ascultarea de voinţa divină ! Iar aici … „auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.” (Mt. XIX, 22) Aceasta pentru că sensul îndemnului „tu urmează Mie !” (Lc. XVIII, 22) are multe dimensiuni deopotrivă practice şi teologice, care l-au copleşit pe tânărul bogat… Scris este: „Cercetaţi Scripturile, că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” (In. V, 39), dar totodată şi - „vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu !” (Mt. XXII, 29) Câţi idealişti nu au sfârşit în înşelare devenind potrivnicii Crucii şi ai Scripturii ? Câţi zeloţi în cele spirituale n-au eşuat în lucrarea lor, chiar mari asceţi să fi fost, chiar şi din pleiada patericală a pustiei: „Marele astru al pustiei a căzut !” ofta cu suspin Sfântul Antonie cel Mare către ucenicii săi. Cădere pe care au suferit-o chiar şi unii dintre Apostoli – până la negare şi lepădare, fugă sau blestem ! Atunci când „Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi ieşind afară, a plâns cu amar.” (Mt. XXVI, 75), a pus capăt părerii-de-sine şi înfierbântării firii peste puterile proprii cu celebrele cuvinte: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc !” (In. XXI, 17) Ce a răspuns Iisus unui astfel de suflet cernut prin negura ispitelor ? „Iisus i-a zis: Paşte oile Mele !” (In. XXI, 17) Până nu ştii sensul şi rostul Evangheliei, direcţia în care mergi, calea cea adevărată, şi dacă mersul tău este spre viaţă iar nu spre moarte – rămâi în cercetare ! Abia atunci când ai simţit că Dumnezeu este cu tine, atunci porneşte pe calea cea dreaptă cu temei: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Ps. CXVIII, 77) Căci mulţi creştini ortodocşi au început drumul cu Hristos, şi mulţi şi-au asumat lucrarea pocăinţei; unii alegând slujirea prin căsătorie, alţii alergând pe calea mai pieptişă a călugăriei. Numai că unii dintre ei (chiar şi dintre slujitori !), la un moment dat, au descoperit că nu găsesc folosul lucrării începute - şi s-au apucat de alta… În loc de a spori prin statornicie şi răbdare în alegerea lor, precum „bărbatul al cărui ajutor este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus” (Ps. LXXXVIII ,6) mergând „din putere în putere” (Ps. LXXXIII, 8), au abandonat calea aleasă, amestecând lucrări de neamestecat, adeseori urmând „călăuzelor oarbe celor orbi; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !” (Mt. XV, 14) pentru ca, în cele din urmă să sfârşească drumul ca Iuda Iscarioteanul, în sinucidere – fie prin deznădejde, fie prin ateism sau necredinţă. Iar alţii, mai „tari în cerbice” (Fapte VII, 51), s-au aflat chiar lucrând împotriva Duhului Sfânt, pe toloaca sectelor, acolo unde învăţătura comodă a toleranţei la îndulcirea cu păcatul a făcut loc tuturor celor certaţi cu Legea Dreptăţii Dumnezeieşti, în ciuda cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. VI, 14), „m-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. II, 20)
Aşa se măreşte numărul necunoscătorilor de Dumnezeu, al celor ce nu ştiu Legea sau o strâmbă, ori (şi mai uşor) o leapădă, schimbând-o cu fărădelegea. Sfinţii Apostoli sunt necruţători în această privinţă: „Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns !” (II Ptr. II, 17), „nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi.” (Iuda I, 12) Iar Psalmistul suspină cu amărăciune: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. XIII, 3), „vrednici de gheena focului” (Mt. V, 22) fiind, pentru că „Duh este Dumnezeu iar cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în Adevăr !” (In. IV, 24)
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. III, 16), căci „nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi !” (In. XV, 16)

vineri, 22 iunie 2012

Cuvântul Divin şi vorbirea în deşert


„Şi Cuvântul S-a făcut trup.” (In. I, 14)
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)
„Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Mt. XII, 36)
„Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)
„Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. CXVIII,103)


       Atât scrierile Sfinţilor Prooroci şi ale Sfinţilor Apostoli – care alcătuiesc împreună canonul Sfintei Scripturi, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi Ierarhi şi Cuvioşi - care dau expresie literară Sfintei Tradiţii, prezintă în multe feluri şi sub diferite aspecte atât puterea spirituală a cuvântului, cât şi lucrarea lui între oameni. Ca pildă de cumpătare şi aleasă chibzuinţă, avva Pamvo spunea ucenicilor:  „Nicicând nu m-am căit de cele ce-am grăit.” De altfel, şi în viaţa cotidiană auzim uneori întâmpinări ale vreunui guraliv de către cei din jurul lui, de genul: „vezi că vorbeşti neîntrebat” sau, mai ironic – „ai vorbit şi tu când trebuia să taci !” Aceasta nu este altceva decât o metodă practică de îndreptare a celui ce se vatămă pe sine ori răneşte şi pe alţii cu prea multa sa vorbire. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează într-una din operele sale un cuvânt din popor vrednic de crezare: „Tăcerea e de aur, vorbirea de argint”. Altfel spus, mai lesne ar fi să primeşti un sfat decât să îl dai. Aceasta o deducem şi din Sfintele Scripturi: „Pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.” (I Cor. XII, 28)
La fel, atunci când Mântuitorul i-a ales pe Apostoli, le-a zis: „vă voi face pescari de oameni” (Mt. IV,19) Şi nu întâmplător a rostit Hristos-Domnul aceste cuvinte ! Mai înainte de Înălţarea Sa cu trupul la Cer, Iisus i-a îndemnat pe Apostoli: „Luaţi Duh Sfânt !” (In. XX, 22) „mergând, învăţaţi toate neamurile.” (Mt. XXVIII, 19) De unde reiese foarte limpede că puterea de a învăţa încredinţată Sfinţilor Apostoli se exercita nu prin scriere, ci prin sfătuire prin viu grai şi prin învăţare nemijlocită, prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că avem o anumită categorie de cuvinte care toate izvorăsc din Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu. Nu putem vorbi de o învălmăşeală sau de o amestecătură de cuvinte. Fiecare cuvânt în lume este rânduit la locul cuvenit după omul potrivit. Iar dacă am cerceta ordinea acestor cuvinte, vom întâlni mai întâi pe Dumnezeu-Cuvântul: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6) Şi deschizând Sfânta Evanghelie, vom găsi acelaşi mod de a vedea şi pricepe Cuvântul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1)
Aşadar, Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu e Lege, e Revelaţie. Acest Cuvânt nu se scrie cu „c” (mic), ci întotdeauna se scrie cu „C” (mare). Altfel spus, există cuvinte incontestabile, care statornicesc legile creaţiei întregi: legile cerului şi ale pământului, legile firii şi ale cosmosului – adică ale întregului Univers, – tot ceea ce există fiinţând într-o armonie desăvârşită, precisă până în cele mai mici amănunte, cum ar fi: locul unei stele pe cer sau locul unui copac în natură, locul unui izvor în pustiu sau locul unui om în societate – fiecare lucruşor („şi perii capului, toţi sunt număraţi !” - Mt. X, 30) depinzând în totalitate de voia lui Dumnezeu şi de puterea Cuvântului Său veşnic şi nemuritor: „Lege le-a pus şi nu o vor trece !” (Ps. CXLVIII, 6)
Iarăşi, cercetând referatul biblic despre crearea lumii, vom vedea că prin
Cuvânt Dumnezeu porunceşte întregii creaţii cum să se aşeze toate în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi după rostul său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) Iar la încheierea fiecărei zile de creaţie, referatul biblic spune că: „a văzut Dumnezeu că este bine” (Fac. I, 21) şi „a privit Dumnezeu toate câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. I, 31) Iată, deci, cum – contemplând ansamblul lucrărilor dumnezeieşti - putem descoperi măreţia puterii, înţelepciunii şi cunoaşterii divine – şi în general toate atributele lui Dumnezeu: „pe toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25)

 
El dă sens vieţii, El dă sens creaţiei întregi, El dă sens şi finalitate existenţei a tot ceea ce viază; atât de mare este Cuvântul divin în viaţa noastră, a oamenilor ! Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici  şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6) – adică plină de miez teologic şi adevăr revelat. Apostolii nu au învăţat să predice la Cincizecime; erau deja trecuţi prin filtrul cunoaşterii puterii Cuvântului lui Dumnezeu: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru I,16) Duhul Sfânt izvorăşte şi revarsă harul acesta al apostoliei, slujire pe care o rânduieşte acolo unde este nevoie de ea, pentru ca să se preamărească puterea lui Dumnezeu prin ea.
Acolo unde Dumnezeu ştia deja că Evanghelia nu va fi primită, Cuvântul lui Dumnezeu n-a ajuns şi nici nu s-a propovăduit. De aceea stă scris: „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.” (Mt. XXIV, 14) Aceste cuvinte trebuie păstrate în minte şi ascunse în inimă, aşa precum făcea Maica Domnului: „mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Lc. II, 51) Uneori cuvintele adresate de către Mântuitorul Maicii Sale pot părea dure sau prea aspre pentru o mamă; dar Fecioara le păstra în inima ei în chip tainic cunoscând profunzimea lor: „Încă n-a venit ceasul Meu” (In. II, 4), „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie ?” (In. II, 4), „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.” (Lc. VIII, 21) La toate acestea, Preacurata dă un singur răspuns: „Faceţi orice vă va spune !” (In. II, 5)
În logica duhovnicească a lucrurilor, deducem de aici că nu faci ceea ce vrei tu să faci sau ţi se pare că ai putea să faci, ci ceea ce trebuie şi este necesar de făcut: „pe acestea trebuia să le faceţi iar pe acelea să nu le lăsaţi” (Mt. XXIII, 23) spune Mântuitorul în auzul tuturor. Aşa şi în viaţa noastră: drumul mântuirii este presărat cu încercări şi necazuri, poate fi plin de pietre-de-poticnire (mai mici sau mai mari), de căderi mai uşoare sau mai grele – pe care le resimţim potrivit stării noastre spirituale. Aşa e şi la Sfânta Evanghelie: ori asculţi Cuvântul lui Dumnezeu – şi atunci se lucrează minuni: „În Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.” (Mc. XVI, 17-18); ori vom aborda „ştiinţific” cuvintele Scripturii, începând tot felul de explicaţii partinice şi justificări părtinitoare, de motivări şi scuze cu scopul îndreptăţirii-de-sine, cum că nu noi ci alţii sunt, de fapt, de vină; nu noi suntem ăia răi, mereu alţii sunt promotorii răului din noi… şi astfel, fără să vrem, ne vom trezi alunecând în vorbirea deşartă, pronunţând cuvinte omeneşti pline de tendinţe pământeşti iar nu cereşti, şi începând a oferi explicaţii puerile la fapte săvârşite cu intenţie şi cu ştiinţă: „diavolul m-a îndemnat !”, „şarpele m-a amăgit !” (Fac. III,13), „femeia pe care mi-ai dat-o…” (Fac. III, 12) Astfel de cuvinte primesc răspuns aspru în Sfânta Scriptură prin glasul de tunet al Dreptului Judecător: „slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat ? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă !” (Mt. XXV, 26)
Prin urmare, cuvântul Domnului Dumnezeu trebuie învăţat cu desăvârşită corectitudine şi transmis cu sfântă sinceritate în lucrarea de mântuire – atât a noastră cât şi a celorlalţi, pentru a nu ne afla în Ziua cea de Apoi vrednici de osânda celor vinovaţi faţă de „Sângele Mielului” (Apoc. VII, 14) Precum odinioară iudeii care strâmbau Legea strigau: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !” (Mt. XXVI, 25), la fel astăzi riscăm şi noi să ne facem vinovaţi înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, dreptate pe care o aşezăm cât mai jos pe scara valorilor noastre, înlocuind-o pe piedestalul propriei mândrii cu „dreptatea” noastră, pe care o privim ca pe singura validă şi autentică în concepţia cugetării personale. Hristos n-a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol, ci a primit să fie răstignit pentru ca să ne mântuiască, strigând pentru noi toţi (ca şi pentru răufăcătorii care-L răstigneau) cuvântul Evangheliei: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. XXIII, 34)
Numai că atunci când facem răul cu premeditare şi în Numele lui Dumnezeu, abătându-ne astfel de la puterea tainei mântuirii şi justificându-ne patimile şi lipsa de bună-sporire duhovnicească (culmea !) cu texte din Scripturi, îngăimând scuze ca Adam şi bâlbâind cuvinte moarte şi deşarte – oare ce vom pătimi ?... Iată răspunsurile Sfintelor Scripturi: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea.” (In. XV, 22); „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea” (In. XV, 24); pentru că „pe cel viclean îl urăşte Domnul” (Ps. V, 6), „cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Ps. XXXVI, 9); şi pentru că „M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi” (In. VI, 36), „nu aveţi cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul vostru” (In. XV, 22)

Sfinţii şi Izvorul Harului - Inima Celui Blând şi Smerit



„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru I, 15)
„Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu.” (Efes. II, 19)
„Întru lumina Ta vom vedea lumină.” (Ps. XXXV, 9)
„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov IV, 6)
„Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.” (Efes. I, 4)
Principala învăţătură a cărţii de înţelepciune cunoscută sub numele de Patericul Egiptean sau Apoftegmele Sfinţilor Bătrâni care s-au nevoit în pustie se referă la posibilitatea refacerii legăturii dintre om şi Dumnezeu (rupte prin păcatul neascultării lui Adam) prin trăirea vieţii pământeşti în sfinţenie – care este la îndemâna omului doar prin practicarea virtuţii smereniei, singura care îl poate face pe om să semene cu Dumnezeu. Şi aceasta tocmai pentru că păcatul capital al mândriei (de origine luciferică) este tocmai ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu, făcându-l să semene mai degrabă diavolului care „de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. VIII, 44) Spun Sfinţii Părinţi că ni se cade nouă, păcătoşilor,  să urmăm pilda Psalmistului, care se socotea pe sine „vierme şi nu om” (Ps. XXI, 6) Cheia înţelepciunii care ne mântuie stă în cunoaşterea de sine prin lepădarea de sine, adică recunoaşterea propriei neputinţe şi nimicnicii şi renunţarea la voinţa trufaşă de împlinire a poftelor păcătoase. Model vrednic de urmat şi temelie de aur a mântuirii noastre avem pentru aceasta pilda pe care Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea-Fecioara Maria, Maica Domnului şi Împărăteasa rugăciunii, ne-a dat-o atunci când a fost chemată la ascultarea Sfatului celui mai înainte de veci al Sfintei Treimi: „Iată roaba Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. I, 38) O singură dată a predicat cu cuvântul Maica lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune !” (In. II, 5); dar cuvintele acestea, izvorâte din adâncul inimii ei neprihănite, au fost cele mai de preţ mărgăritare atât pentru Sfinţii Ucenici şi Apostoli ai Fiului Ei, cât şi pentru toţi cei care au crezut în El prin propovăduirea lor. Deşi foarte uşor de înţeles cu mintea, s-au dovedit a fi foarte greu de împlinit cu fapta. Nu degeaba Mântuitorul Iisus Hristos i-a învrednicit de numele de „fraţi ai Săi” pe toţi cei care s-au străduit să păzească în viaţa lor Cuvântul Domnului: „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.” (Lc. VIII, 21) Iar despre Chipul smereniei de negrăit şi de nemăsurat pe care l-a arătat lumii pururea-Fecioara, Domnul a adeverit faptul că: „fericit este pântecele care L-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-a supt !” (Lc. XI, 27), ca răspuns la uimirea vestită cu glas mare de o femeie simplă din popor în faţa Minunii pe Care Fecioara a zămislit-O din preacuratele ei sângiuri:  „dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el !” (Lc. XI, 28)
Smerenia şi sfinţenia sunt noţiunile cele mai des întâlnite şi pomenite în scrierile de suflet folositoare, noţiuni la care toţi Sfinţii Părinţii, fără excepţie, fac referire statornică şi repetată. Ori de câte ori scriitorii bisericeşti ne prezintă mărturiile Sfintei Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre creştinii cu adevărat credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: „ducea viaţă sfântă”,  „pururea se smerea pe sine” etc. Înţelegem din aceasta că în concepţia Părinţilor Bisericii (aceşti adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii), smerenia este starea de a fi a omului în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a dumnezeirii” învăţa Sfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Mt. XI, 29)
Acesta este temeiul hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii socotim că sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea mult-dorită şi odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în căutare de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească echilibrul, calmul şi cumpătarea - acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi refugiu de scăpare din toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul descoperă pe calea virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor şi plinire a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna sufletească nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă aşa stau lucrurile, devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât aversul monezii al cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există sfinţi fără smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi zilele fără a se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea, în mentalitatea modernă şi contemporană (devenită comună atât creştinilor ortodocşi, cât şi celor heterodocşi), adevărata „smerenie” este confundată cu „pietatea”. Lucru care, pornit dintr-un fals misticism - de multe ori chiar patologic – îi face pe nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte uşor în acea înşelare a „părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără îndoială, cel mai mare pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor, îl constituie auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti, credinţa că de acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv „sfânt” şi „smerit” - ...amarnică şi deplorabilă cădere ! Tocmai pentru a preveni şi ajuta pe cel ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii numite „rugăciunea inimii” cuprinsă în formularea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”. Căci numai a te vedea pe tine însuţi în stare de cădere (şi nicidecum în înălţare) este de la Dumnezeu: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. V, 4) şi de aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul stăruitor: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă !” (I Corint. X,12)
Este foarte adevărat că, de la o „Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul în care bravii ostaşi ai Lui Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori ca de la cer la pământ. Aceasta pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă uniformă şi universală care urmăreşte să-i aducă pe toţi oamenii la un singur numitor comun. Vedem astfel că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele vieţii sale în cea mai neagră sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi părăsit; că altul a răbdat cu desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile şi necinstirile care i-au fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce mănăstire din pustiu, un frate a slujit toată viaţa sa obştii călugărilor îndeplinind statornic şi neclintit cele mai grele ascultări fără să se plângă vreodată. Pe de altă parte, există şi acea categorie de nevoitori care socot că, neîngrijindu-şi aspectul exterior, neprimenindu-se, nespălându-se, nepieptănându-se, purtându-se murdari şi umblând astfel prin lume, printre oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un respect duhovnicesc aparte şi admiraţi corespunzător ca nişte adevăraţi „smeriţi” ! În astfel de cazuri, astfel de „virtuţi” izvorâte din neglijarea bunului-simţ şi din înşelarea produsă de patima subţire a slavei deşarte nu sunt altceva decât factori distrugători de suflet. E de ajuns să ne amintim nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi, domni şi mitropoliţi, dregători şi episcopi, slujitori, simpli creştini - dar şi călugări renumiţi care şi-au dus întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se la cele mai grele nevoinţe şi înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar cât de puţin despre acestea până la sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl !” (In. XIV, 12) De aceea şi Psalmistul exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi !” (Ps. LXVII, 36) Să nu credem însă că sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce metodă  prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i sfinţi prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu pentru ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi necuprins al harului Său multele  harisme care împodobesc întotdeauna viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară” (In. VI, 37) Am văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate pacea Sa tuturor celor ce-L iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă ! Pace vouă !” (In. XX, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima: „Priviţi ! Eu sunt ! Nu vă temeţi ! Duhul nu are carne şi trup !” (Luca XXIV, 39)
Cunoaşterea smereniei nu va putea fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”, „obiectivă”; şi aceasta pentru că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia necesară şi suficientă este tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un obiect exterior ţie, care nu te priveşte şi care nu are nimic de-a face cu tine, ca subiect cunoscător. Pe smerenie (cu toată puterea ei) o cunoşti numai atunci când te străduieşti tu însuţi să te îmbraci în ea - dar nu de ochii lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea acestora sunt astăzi calităţi şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la adevăratul lor înţeles şi la adevărata lor valoare printre creştinii zilelor noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând păreri şi atitudini dependente exclusiv de propriul interes, credincioşii interpretează greşit lucrarea smereniei, pe care o văd doar în îmbrăcarea hainelor cernite, ponosite, îndoliate (ca şi chip al evlaviei şi cuvioşiei), pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde în realitate făţărnicia fariseismului nostru lăuntric, exprimat de propriile noastre fapte şi vorbe. Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după fapte ca pomul după roade” (Mt. VII, 17-19) Cel cu adevărat bun, smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana clevetirii, a grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei răzbunări. Sufletul curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat – şi aceasta pentru ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe Dumnezeu Cel Care prin Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu adevărat smeriţi şi cu har sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi numeşte „tari”: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Rom. XV, 1) şi „primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre slava Lui Dumnezeu” (Rom. XV, 7) „pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. XV, 6) În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii vreodată că ar căuta să dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu; nici nu s-au nevoit pentru a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de aceştia, ci din convingerea deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre mântuirea ei, făcându-se astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din vârful muntelui sau aidoma luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Dumnezeu din Ceruri” (Mt. V,16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (II Cor. VII, 1)
Dacă aceasta este Calea şi dacă acesta este Adevărul, atunci orice altă modalitate de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii şi Sfinţilor Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol şi slugile lui, pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în groapă” (Lc. VI, 39), căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor” iar „cei necuraţi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. VI, 9-11)
 „Fericiţi cei curaţi inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu” ! (Matei V, 8)
„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel !” (Ps. LXVII, 36)
„Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni !” (Ps. LXXVI, 13)
„În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor !” (Ps. XVIII, 4)
„Râuri de lacrimi varsă ochii mei că n-am păzit Legea Ta Doamne !” (Ps. CXVIII, 136)

vineri, 1 iunie 2012

Cincizecimea, Biserica şi calea spre mântuire


„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele; cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el - acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic !” (In. XV, 5)
„Dumnezeu a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori. Deci, înălţându-Se prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, L-a revărsat pe Acesta, cum vedeţi şi auziţi voi.” (Fapte II, 32-33)
„Pocăiţi-vă -şi să se boteze fiecare dintre voi în Numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre,- şi veţi primi darul Duhului Sfânt.” (Fapte II, 38)
„În ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte II, 41) iar „numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii.” (Fapte IV, 4)
„Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte II, 3-4)


Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt sau Cincizecimea reprezintă aniversarea zilei de naştere a Bisericii lui Hristos. Pogorându-Se din Cer, Duhul Sfânt S-a sălăşluit în templul cel viu al sufletului şi al trupului omenesc, zidit după chipul lui Dumnezeu. Peste firea umană s-a revărsat din plin darul divin. Duhului Sfânt îi era dor de om; nu-l mai „văzuse” de la căderea din Rai pe cel pe care îl plămădise din frământătura ţărânii Dumnezeu Însuşi cu mâinile Sale: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. CXVIII,73) Duhul Sfânt - Mângâietorul S-a pogorât peste lume de dragul ei, ştiind că acum nu Se va mai sălăşlui doar peste o singură făptură, omul-Adam: „a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. II, 7) Luând în considerare această expresie scripturistică („a suflat asupra lui”), vom înţelege faptul că tot Dumnezeu-Tatăl, Cel mai înainte de toţi vecii, Cel din Care purcede Duhul Sfânt, a suflat şi acum, astfel încât „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede” (Fapte II, 2) Iar din Rugăciunea Domnească, „Tatăl nostru” („precum în Cer aşa şi pe pământ”) putem descoperi faptul că iată, pogorându-Se din Cer, Duhul Sfânt Îşi face sălaş pe pământ, unind iarăşi zidirea cu Ziditorul: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului.” (Ps. CIII, 31)
În Cartea Facerii stă scris: „pământul era netocmit şi gol” (Fac. I, 2), iar Sfântul Prooroc Moise adaugă: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. I, 2) Oare ce rol avea Duhul Sfânt atunci când pământul era doar un imens întuneric de materie îmbibată cu apă ?... Să plinească ceea ce  lipsea, cel mai important lucru: viaţa. Spunea Sfântul Vasile cel Mare: „materia sta grea, gata să nască”. Să nască de la Creatorul-Părintele ei, din trei mari dumnezeieşti fapte:
1. Din poruncă: „«Să fie lumină !» - şi a fost lumină.” (Fac. I, 3); căci a poruncit pământului să scoată ierburi, pomi, vieţuitoare şi toate celelalte, pe care să le hrănească: „pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel” (Fac. I, 12); apoi „a făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor” (Fac. I, 21);
2. Din cuvânt, căci a zis: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Fac. I, 26) – aici Dumnezeu, ca un meşter iscusit, îl face pe om din sfatul minunat al Sfintei Treimi: „după chip şi asemănare” (Fac. I, 26);
3. Din lucrare: căci urmează facerea omului, a omului lăuntric, sufletesc, a îngerului trupesc făcut pentru Rai, al cărui suflet trebuia să se deosebească de suflarea celorlalte vieţuitoare; trebuia să aibă în sine puteri care să depăşească toată făptura zidită.
Iată, tocmai aici este rolul Duhului Sfânt. Dumnezeu a desăvârşit sufletul prin „suflarea de viaţă” (Fac. II, 7), care este cu totul altceva decât viaţa biologică. Căci i-a dat sufletului puterea raţională, înzestrându-l cu inteligenţă, cu gândire. I-a dat nemurire, chemându-l la veşnicie: „făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu” (I Cor. XV, 45) Şi i-a dat cuvânt, adică puterea cea cuvântătoare. Şi astfel omul a devenit un mic „dumnezeu”, un înger cu trup, adevărat rege al creaţiei, asemănându-se cu Ziditorul său. Ca drept dovadă că în Eden stătea de vorbă cu Dumnezeu ca între prieteni. Acolo, foamea lui Adam nu era potolită doar cu hrana spiritualizată din pomii Raiului. Căci hrana aceea era o hrană şi de lumină, şi de putere, şi de înţelegere, care îl înduhovnicea. Fructul Pomului Vieţii era el însuşi viaţă, era „Pâinea cea vie din cer” (In. VI, 51), era chipul umbros al lui Hristos din Sfânta Euharistie. Era o împărtăşire din harul lui Dumnezeu, din viaţa Lui, un izvor de viaţă veşnică; „mânca” Duh Sfânt: „Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea” (Rugăciunea Împărate Ceresc). Mânca atunci ceea ce mai târziu avea să se reverse din belşug la râul Iordanului prin deschiderea cerurilor; ceea ce se va revărsa apoi la Tabor când „a strălucit faţa Lui Iisus ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. XVII, 2) încât „ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. XVII, 6); ceea ce avea să facă „tron de heruvimi” din pântecele Fecioarei (prin zămislirea cea mai presus de fire, fără dulceaţă de nuntă), sălaş Fiului lui Dumnezeu, Pruncului Iisus. Duhul Sfânt păstrează nealterată zidirea trupească a Maicii Domnului – Fecioară mai înainte de naştere, Fecioară în naştere şi Fecioară după naştere. Aşa încât prezenţa pururea-Fecioarei Maria la Cincizecime e de la sine înţeleasă. Cea peste care Sfântul Duh se pogorâse la Buna Vestire în Nazaretul Galileii, prefăcând-o în vas ales spre zămislirea cu trup a Fiului lui Dumnezeu nu putea lipsi atunci când avea să ia fiinţă Biserica, împlinindu-se astfel cuvântul lui Iisus pe Cruce rostit către Ioan (şi prin el şi către ceilalţi Sfinţi Apostoli): „Iată mama ta !” (In. XIX, 27) Astfel, Maica Domnului devine oglinda celor două lumi, în care nu luminează soarele, ci Hristos răsărind trupeşte şi strălucind atât în lumea cea văzută (pregătind-o de restaurarea prin  Noul Legământ), cât şi în lumea cea nevăzută – cântată şi vestită prin puterea Duhului dumnezeiesc de Sfinţii Prooroci aleşi de El, care au înălţat imnul de laudă a mântuirii lumii (căzută pradă păcatului şi morţii) prin Mesia Cel arătat ca venind la „plinirea vremii” (Gal. IV, 4) Cântec atât de tainic şi de adânc, atât de plin de har şi de lumină, încât ultimele lui cuvinte nu au mai răsunat de pe buzele umanităţii, ci au fost rostite de către arhanghelul trimis din cer: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har !” (Lc. I, 28) Iar răspunsul îl înalţă la Tronul Slavei tot mesagerul cel divin: „Iată roaba Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38) Clipă în care are loc restaurarea creaţiei: Dumnezeu trimite cerul pe pământ prin Întruparea lui Hristos din Fecioara Maria – „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui”; iar Domnul Hristos, Cuvântul întrupat şi Cerul pe pământ, readuce umanitatea, creaţia întreagă, pentru totdeauna în Cer, acolo de unde a căzut, înălţând-o la Tronul Sfintei Treimi.
Aici este în tot şi în toate lucrarea Duhului Sfânt. Ceea ce lucrează Iisus, lucrează cu Duhul Sfânt. La săvârşirea tainelor lumii, încuviinţarea o dă Tatăl, făptuirea e a Fiului, iar împlinirea sau desăvârşirea revine Duhului: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, păcat nu ar fi avut; dar acum, deşi M-au văzut, M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” (In. XV, 24); „Dar am spus vouă că M-aţi şi văzut - şi tot nu credeţi !” (In. VI, 36) Acelaşi Duh Sfânt îi lasă  ca pe nişte morţi pe străjerii de la mormântul Lui Iisus, neavând acces la Taina Învierii, fiind lipsiţi de credinţă şi de părtăşie la Taină. Şi apostolii trec prin clipe grele atunci când erau lipsiţi de harul Duhului Sfânt din pricina îndoielii şi a necredinţei lor. Teama şi frica, lepădarea şi şovăirea, lipsa de curaj şi de bărbăţie – toate îi chinuie pentru că nu pot înţelege cu mintea lor omenească şi cu ochii lor trupeşti adâncul tainelor dumnezeieşti. Părerea lui Toma (cum că văzând cu ochii şi pipăind cu mâna şi-ar rezolva un gol teologic) nu rămâne decât o simplă încercare; golul îl va umple Duhul Sfânt abia acum, după Învierea lui Iisus: „Luaţi Duh Sfânt – cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi !” (In. XX, 22-23) şi „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt. XXVIII, 19), şi la Cincizecime, atunci când Se revarsă din plin şi pentru totdeauna, urzind şi zămislind toată lucrarea sfinţitoare în Biserica cea Vie „una sfântă sobornicească şi apostolească”, ce s-a născut din limbile „ca de foc” (Fapte II, 3) ale vuietului divin pentru a rămâne până la sfârşitul veacurilor: „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Mt. XVI, 18)
La prima vedere se pare că Dumnezeu revarsă pe Duhul Său Cel Sfânt peste toate şi în toate. Sfânta Scriptură însă ne spune că „Vântul (Duhul) suflă unde voieşte” (In. III, 8) Pe apostoli i-a găsit pregătiţi ca să-L primească. Doar ei singuri trecuseră cu bine prin cernerea cea mare: „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. XXII, 31) Erau martorii Înălţării, văzuseră cu ochii lor tot ceea ce se petrecuse: „şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Lc. XXIV, 51-53) Erau aşadar în lucrare duhovnicească. Acum avem deja o altă imagine a Sfinţilor Apostoli, faţă de cea din zilele Învierii, când stăteau „adunaţi de frica iudeilor” (In. XX, 19), timoraţi sufleteşte, împuţinaţi la inimă, lipsiţi de orice nădejde: „noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel” (Lc. XXIV, 21) „dar nişte femei de ale noastre ne-au înspăimântat, ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt și negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu !” (Lc. XXIV, 22-23) Acest lucru L-a întristat pe Iisus, desigur. Chiar dacă Sfânta Evanghelie nu descrie totul cu lux de amănunte, este uşor de înţeles câtă ruşinare au simţit apostolii atunci când L-au văzut pe Iisus înviat… şi tot se îndoiau ! Iar El, ca Dumnezeu şi Învăţător, a trebuit să Se străduiască în faţa lor să-i convingă că El este cu adevărat: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt ! Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am.” (Lc. XXIV, 39) Miraţi şi bucuroşi peste fire, devin parcă mai uşor de convins văzându-L mâncând „o bucată de peşte fript şi dintr-un fagure de miere” (Lc. XXIV, 42) - alt pogorământ divin de mare milostivire: să duci hrana trupească din materialnic la nematerialnic (pentru că materia se topea în mâna lui Hristos până ajungea la buzele dumnezeieşti ale Domnului înviat, scrie Sfântul Ioan Hrisostom). Aşa se şi explică de ce Iisus a scuipat pe pământ atunci când a vindecat de orbire ochii trupeşti ai orbului din naştere, împlinind astfel cu fapta cuvântul „Tatăl Meu până acum lucrează; şi Eu lucrez” (In. V, 17) Altfel spus, tămăduieşte pe cel bolnav cu elementele ce lipsesc din trupul său biologic, împlinind lipsurile din tină făcută cu scuipat dumnezeiesc, precum L-a văzut pe Tatăl făcând atunci când l-a creat pe Adam. Tristeţea lui Iisus nu este răzbunătoare („Spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. XVI, 7), rosteşte îngerul de la mormânt către femeile mironosiţe), ci este doar dojenitoare; aşa precum părerea de rău a Părintelui Său Ceresc pe vremea potopului nu a fost întru totul pierzătoare: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia” (Fac. VI, 3) şi „I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Fac. VI, 6) dar nu l-a pierdut de tot pentru că „S-a şi căit după mulţimea milei Sale” (Ps. CV, 45) La fel acum şi Fiul: nu I-a părut rău că a propovăduit vreme de trei ani şi jumătate alături de ucenicii Săi, învăţându-i Legea lucrările Duhului lui Dumnezeu. Ci I-a fost milă de ei şi i-a dojenit prieteneşte, părinteşte chiar: „Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi” (Lc. XXIV, 44)
Iată, aşadar, o recapitulare divină care sintetizează toată Taina Întrupării: am venit pentru ca să Mă jertfesc şi să vă mântuiesc – altfel nu se poate: „aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în Numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc. XXIV, 46-47) Nu mai era timp de recatehizare, pentru a repeta iar şi iar toate cele ale Legii. Ci Mântuitorul trece direct la faptele de pregătire a Înălţării la Cer şi a ridicării firii omeneşti la Tronul Sfintei Treimi şi de pregătire pentru Pogorârea Duhului Sfânt în cel mai scurt timp cu putinţă „Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. XVI, 7) – pentru împăcarea omenirii cu Dumnezeu.
Cea dintâi etapă: prin putere divină luminează mintea apostolilor. Dăruieşte efectiv minţii lor capacitatea de cuprindere şi de pricepere a Scripturilor, pentru a găsi sensul cuvintelor şi al învăţăturilor sfinte, pentru ca să poată înţelege repede sensul celor trei ani şi jumătate de activitate mesianică alături de şi împreună cu Iisus: „Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. XXIV, 45) De altfel, cunoscându-le puţinătatea priceperii, îi şi mustră pe cei doi dintre ucenicii Săi aflaţi pe drumul spre Emaus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii ! Nu trebuia oare ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?” (Lc. XXIV, 25-26) Şi „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El.” (Lc. XXIV, 27)
Etapa a doua (mai înaltă decât prima şi complementară ei): „luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor” (Lc. XXIV, 30) Prin aceasta îi umple de vederea cea duhovnicească peste puţinătatea firii lor. Dacă mai înainte, pe Tabor, Petru ceruse îngăduinţa aşezării în colibe - „Învăţătorule, să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una” (Mc. IX, 5) – în momentul de acum apostolii sunt puşi deodată în faţa mai multor transformări duhovniceşti. Iisus „S-a făcut nevăzut de ei” (Lc. XXIV, 31), a intrat în firea pâinii, prefăcând-o prin Duhul Sfânt în Euharistie - „Pâinea cea vie, care S-a pogorât din cer” (In. VI, 51), „Pâinea noastră cea spre fiinţă” (Mt. VI, 11); şi nu în ultimul rând: „aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Lc. XXII, 19) Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt nu vine decât în Sfânta Liturghie, „la frângerea pâinii” (Lc. XXIV, 35) Euharistia este izvorul de har al minţii, căci este izvorul Luminii dumnezeieşti. Adică tocmai ceea ce urmează să se întâmple cu Sfinţii Apostoli pe cea de-a treia treaptă a acestui urcuş duhovnicesc: „s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc. XXIV, 31) De atunci încoace cântă Biserica lui Hristos: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel Ceresc ! Am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne că Aceasta ne-a mântuit pre noi !” (Sfânta Liturghie)
Vederea mistică a lui Dumnezeu nu se capătă din texte şi impresii, din păreri şi figuraţii „teologice”, ori din îngâmfarea şi trufia cunoaşterii filologice şi filozofice, pretins „ştiinţifice”. Toţi Sfinţii Părinţi ai „Filocaliei” ne învaţă că un asemenea dar se dobândeşte doar prin cunoaşterea temeinică a Scripturilor, prin rugăciune curată şi prin liturghisire neîncetată (preotul jertfind iar credinciosul participând). Fără Euharistie nu-L poţi vedea pe Dumnezeu: nu ai unde şi nu ai cum. El Se descoperă în chip tainic doar în Sfânta Liturghie, în Sfântul Altar, acolo unde Tatăl primeşte, privind şi ocrotind, Duhul plineşte iar Fiul Se jertfeşte răscumpărând sufletele omeneşti spre mântuire până la sfârşitul veacului. Un semn distinct de cunoaştere a Lui Dumnezeu prin vedere mistică a Lui este „arderea inimii”: „oare nu ardea în noi inima noastră ?” (Lc. XXIV, 32) Este semnul dăruirii totale a omului în rugăciunea către Dumnezeu. Scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. II, 20) Ucenicii înşişi la Emaus, uimiţi cu totul de cele întâmplate, realizează că neîmpărtăşiţi nu pot pricepe Sfintele Scripturi: „fără Mine nu puteţi face nimic” (In. XV, 5) Şi de aceea ziceau unul către altul: „oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Lc. XIV, 32) Primul semn de izbăvire a apostolilor de frică şi de necunoştinţă a fost întoarcerea la Ierusalim. Cu câtă bucurie şi îndrăzneală, cu ce curaj şi putere, în lipsă de orice teamă sau frică, le-au povestit celorlalţi ucenici despre puterea de cunoaştere a lui Dumnezeu prin Sfânta Liturghie: „cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” ! (Lc. XXIV, 35) De aici şi celebra afirmaţie teologică: „cine nu are Biserica de mamă, nu-L are pe Dumnezeu de Tată”. Iar Sfântul Ciprian, Episcopul Cartaginei, adaugă: „în afara Bisericii nu este mântuire”. Nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu decât mistic şi liturgic, precum ne învaţă şi Sfinţii Părinţi Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Nicolae Cabasila
În Sfânta Liturghie, epicleza este tocmai rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt: „Doamne Cel ce pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoieşte întru noi, cei ce ne rugăm Ţie.” Şi, fără limbi „ca de foc”, Duhul Sfânt sfinţeşte Sfânta Pâine, Sfântul Agneţ, Mielul Cel de jertfă, şi „rodul viţei” (Lc. XXII, 18) din Sfântul Potir, prefăcându-le în Dumnezeieştile, Sfintele Preacuratele, cereştile, nemuritoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine: Trupul şi Sângele Lui. Cincizecimea se repetă liturgic în fiecare zi, în zecile de mii de biserici răspândite pe faţa întregului pământ, prin chemarea Duhului Sfânt la sfinţirea Darurilor, în timpul Sfintei Liturghii, ca şi în toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii. Fără invocarea Sfântului Duh nu există Taină. De la apă (cel mai simplu element material necesar săvârşirii Botezului) şi până la cel mai mic lucruşor şi cea din urmă făptură, toate se curăţesc şi se sfinţesc prin Duhul Sfânt. Scopul vieţii creştine înseşi este tocmai agonisirea Duhului Sfânt şi redobândirea stării adamice de nepătimire – starea de a fi proprie doar sfinţilor lui Dumnezeu. „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. V, 22-23) Iar „vuietul ca de suflare de vânt” (Fapte II, 2) nu este altceva decât dorirea uriaşă a Duhului Dumnezeiesc de a descătuşa făptura mâinilor Ziditorului din moartea cea veşnică, din blestemul păcatului neascultării care a adus şi firea întreagă în stare de cădere. Căci natura toată a suferit o alterare gravă prin neascultarea omului. În Eden toate făpturile „erau bune foarte” (Fac. I, 31) Dintru început omul înţelegea prea bine graiul necuvântătoarelor; dar, prin căderea sa, natura s-a sălbăticit, pământul a fost blestemat iar Adam alungat de la faţa lui Dumnezeu: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden” (Fac. III, 24) De ce oare la Iordan s-a sfinţit firea apelor ? De ce le-a curăţit Duhul Sfânt ? Simplu: apa – elementul prezent în tot ceea ce este viu, care vine din tăria cerului, din izvoare şi din adâncuri, din mări şi din oceane („Cela ce scoţi cu norii apă din mare” spune o cântare din Postul Mare) vine sub formă de ploaie şi binecuvintează faţa întregului pământ – atât câmpul plugarului cât şi locul nepătruns de ochiul şi de piciorul omenesc: „toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25) Fiecare făptură de sub cer, zburătoare prin aer sau târâtoare pe pământ, de la cea mai mare vieţuitoare şi până la cele mai mici organisme unicelulare – toate se hrănesc din mâna Creatorului: „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi” (Ps. CIII, 29), prin puterea Duhul Sfânt: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. CIII, 31), „lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Ps. CIII, 30) Prin Duhul Sfânt toate există, vieţuiesc şi se înmulţesc din porunca Ziditorului: „cu sămânţă în sine, după fel” (Fac. I, 11)
Cincizecimea a fost un fapt petrecut istoric pentru a întări lucrarea mântuirii pe pământ. Ea era sărbătoarea secerişului, când se aducea la altar cel dintâi snop, pârga noii recolte. Secerişul este sărbătoarea culegerii roadelor, a împlinirii nădejdilor puse în grăuntele de grâu; o sărbătoare a plenitudinii, a belşugului, în corespondenţă cu caracterul misiunii Duhului Sfânt, după cuvântul Mântuitorului: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (In. XII, 24) În chip duhovnicesc însă, tot ceea ce facem în Numele lui Dumnezeu, se răsplăteşte prin harul Duhului Sfânt. Creştinii petrec într-o permanentă Cincizecime. Nu există lucrare sfântă pe pământ în afara Duhului Sfânt. De aceea, atunci când pătimeau, trecând prin ispite grele şi încercări peste puterile firii, sfinţii mucenici se rugau astfel: „Doamne, trimite darul Tău şi nu ne părăsi pe noi ! Trimite pe Duhul Tău Cel Sfânt ca să ne întărească în slăbiciunile noastre !” (Vieţile Sfinţilor) Din păcate, cei mai mulţi rămânem indiferenţi la binefacerile divine, uitând cu desăvârşire cuvântul necruţător al Scripturii: „celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie !” (Mt. XIII, 32) Pierderea darului Duhului Sfânt primit prin pecetluire cu Sfântul şi Marele Mir în Sfânta Taină a Mirungerii, la Botez, echivalează cu moartea sufletească a creştinului. De aceea trebuie să ne rugăm pururea cu rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt: „Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Aceasta e primejdia care ne paşte şi pe noi creştinii: nu cumva să auzim în ziua marii chemări la Judecata lui Hristos: „nu vă cunosc pe voi !” (Mt. XXV, 12) Adică nu va străluci lumina Duhului Sfânt peste noi şi vom fi lipsiţi de harul Lui „s-a însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne !” (Ps. IV, 6) De aceea striga Psalmistul: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. L, 12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. CXLII, 10), adică la Raiul mult-dorit.
Puterea Duhului Sfânt a făcut posibilă glosolalia – adică propovăduirea Evangheliei la toate neamurile şi în toate limbile pământului: „Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni ? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut ? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta ?” (Fapte II, 4-12) Această lucrare dumnezeiască nu s-a făcut la întâmplare. Apostolii se pregăteau sufleteşte şi duhovniceşte pentru împlinirea marii misiuni de încreştinare a lumii în Numele lui Iisus, prin învăţătura Lui, dar mai ales prin aducerea Jertfei nesângeroase a Sfintei Liturghii: „Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (Fapte II, 46-47) Glosolalia (sau „vorbirea în limbi”) a avut rostul ei la vremea potrivită, atunci când – prin harul Duhului Sfânt – pescarii-apostoli sau făcut pescari de oameni şi printr-înşii lumea s-a luminat de adevărul învăţăturii lui Iisus Hristos. După care ea a încetat; nu degeaba Sfântul Apostol Pavel a scris: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină.” (I Cor. XIV, 19)
De-a lungul istoriei, piedici şi potrivnici în calea misiunii Apostolilor s-au găsit la tot pasul. Dar luminaţi de Duhul Sfânt, Apostolii au vorbit pe faţă şi cu „duh stăpânitor” (Ps. L, 13) în fiecare situaţie în parte: „Iar Petru şi Ioan, răspunzând, au zis către ei: Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit.” (Fapte IV, 19-20) Căci iată, de pildă, cum, crescând opoziţia manifestată de mai-marii Templului, arhiereii Ana, Caiafa, Ioan şi Alexandru („a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim” - Fapte IV, 5), apostolii şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu şi în semnele minunilor Lui, trecând cu bine peste toate încercările pe care le-au avut de înfruntat: „Fiind sloboziţi, au venit la ai lor şi le-au spus câte le-au vorbit lor arhiereii şi bătrânii. Iar ei, auzind, într-un cuget au ridicat glasul către Dumnezeu şi au zis: «Stăpâne, Dumnezeule, Tu, Care ai făcut cerul şi pământul şi marea şi toate cele ce sunt în ele, care prin Duhul Sfânt şi prin gura părintelui nostru David, slujitorul Tău, ai zis: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat cele deşarte ? Ridicatu-s-au regii pământului şi căpeteniile s-au adunat laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Lui», căci asupra Sfântului Tău Fiu Iisus, pe care Tu L-ai uns, s-au adunat laolaltă, cu adevărat, în cetatea aceasta, şi Irod şi Pontius Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel, ca să facă toate câte mâna Ta şi sfatul Tău mai dinainte au rânduit să fie. Şi acum, Doamne, caută spre ameninţările lor şi dă robilor Tăi să grăiască cuvântul Tău cu toată îndrăzneala, întinzând dreapta Ta spre vindecare şi săvârşind semne şi minuni, prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus. Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu.” (Fapte IV, 23-31) Apărarea lor vine chiar şi din Sinedriu, pentru că Duhul Sfânt mişcă inima curată şi cinstită a lui Gamaliel, fariseu înţelept şi învăţător de Lege, care simte că lucrarea Apostolilor nu e de la oameni: „Şi ridicându-se în sinedriu un fariseu, anume Gamaliel, învăţător de Lege, cinstit de tot poporul, a poruncit să-i scoată pe oameni afară puţin, și a zis către ei: «Bărbaţi israeliţi, luaţi aminte la voi, ce aveţi să faceţi cu aceşti oameni. Că înainte de zilele acestea s-a ridicat Teudas, zicând că el este cineva, căruia i s-au alăturat un număr de bărbaţi ca la patru sute, care a fost ucis şi toţi câţi l-au ascultat au fost risipiţi şi nimiciţi. După aceasta s-a ridicat Iuda Galileianul, în vremea numărătorii, şi a atras popor mult după el; şi acela a pierit şi toţi câţi au ascultat de el au fost împrăştiaţi. Şi acum zic vouă: Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu. Şi l-au ascultat pe el; şi chemând pe apostoli şi bătându-i, le-au poruncit să nu mai vorbească în numele lui Iisus, şi le-au dat drumul.»” (Fapte V, 34-40) 
La fel ca şi atunci, şi astăzi apar urmaşi ai lui Teudas şi ai lui Iuda Galileanul, răspândind învăţături mincinoase, nesănătoase. Dar Iisus Mântuitorul a întărit Biserica Sa cu veşnicia a două sfinte binecuvântări: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Lc. XII, 32); „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui !” (Mt. XVI, 18)