joi, 25 octombrie 2012

Iisus, Păstorul Cel mare şi Iair, mai-marele sinagogii



 „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14, 6)
„Trupul Meu este viaţa lumii.” (In. 6, 51)     
„Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să aibă !” (In. 10, 10)
„Nu plângeţi; copila n-a murit, ci doarme !” (Lc. 8,52)
„Apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te !” (Lc. 8,54) iar „duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8,55)
„Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Lc. 7,14) „şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească” (Lc. 7, 15)
„Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc.” (In. 11,11)
„Iisus a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară !” (In. 11,43) „şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză iar faţa lui era înfăşurată cu mahramă” (In. 11,44)
„Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă !” (In. 11,44)

Vreme îndelungată problema învierii morţilor a reprezentat un subiect de dispută acerbă între cele două partide religioase din Israel, fariseii şi saducheii. Din acest motiv, şi în sânul poporului ales aveau loc deseori numeroase discuţii legate de taina învierii sau a revenirii din moarte la viaţă.
În acest context, prin însăşi Persoana şi lucrarea Sa, Iisus dă un răspuns pe măsură acestei controverse, atrăgând tuturor atenţia asupra faptului că învierea propriu-zisă sau viaţa cea veşnică este net superioară simplei resuscitări (în sensul revenirii la viaţa biologică obişnuită, al readucerii în simţiri prin redarea funcţiilor vitale ale organismului, adică prin repunerea în funcţiune a inimii sau a respiraţiei oprite – lucru posibil prin compresii toracice externe, prin masaj cardiac şi prin insuflări de ventilaţii). Resuscitarea medicală nu rezolvă însă faptul că vom fi în continuare tributari materiei şi simţurilor, având sufletul încătuşat tot în trupul stricăcios şi supus degradării prin îmbolnăvire şi îmbătrânire. Iisus aduce în faţa lumii înălţimea lucrării lui Dumnezeu pentru a ne prezenta învierea  pe măsura ridicării noastre la starea cea dintâi, la starea paradisiacă, la starea dintru început din Rai – acolo unde este de fapt şi de drept locul omului înduhovnicit prin eliberarea sufletului de orice patimă şi prin unirea lui cu Hristos Cel înviat: „la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din Cer” (Mt. 22, 30); precum scrie şi marele Pavel: „se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc”  (I Cor. 15,43-44).
În realitatea imediată, moartea este un fenomen cât se poate de simplu şi de comun;  grosietatea minţii omeneşti, însă, complică situaţia – cât se poate de mult. Atât în sânul lumii creştine cât şi în rândul popoarelor păgâne, riturile înmormântării cuprind serii întregi de tradiţii cu privire la aşezarea mortului în mormânt, de pildă, şi la mulţimea actelor şi gesturilor şi obiectelor simbolizând trecerea din lumea aceasta şi participarea la o viaţă viitoare. Cu toate acestea, umanitatea păstrează până astăzi o viziune necorespunzătoare despre moarte şi înviere. Cei mai mulţi oameni privesc moartea ca pe un  coşmar îngrozitor, ca pe o adevărată catastrofă pentru cel căzut pradă ei. În creştinism, perspectiva înfricoşătoare a distrugerii iremediabile a fiinţei umane se schimbă într-o manieră net diferită, ceea ce-l face pe marele Pavel să-i îndemne pe tesaloniceni: „nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tes. 4,13) căci „precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15,22). Argumentul cel mai important al acestei învăţături de credinţă este tocmai moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15,20); „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră !” (I Cor. 15,17). „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14), „căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu !” (I Cor. 1,18). Ce vedem oare în toate cimitirele creştineşti, altceva decât crucile credinţei în înviere şi ale nădejdii vieţii celei veşnice ? Şi totuşi, lângă morminte – ce vedem ? Pe atei, jelindu-şi morţii păgâneşte, ca unii ce nu au nădejde !...
La rândul lor, ce zic surorile  Marta şi Maria atunci când sunt copleşite de tristeţea produsă de moartea lui Lazăr, fratele lor ? „Doamne, deja miroase, că este a patra zi” (In. 11, 39). Răspunsul lui Iisus vine fulgerător, ca mărturie dumnezeiască vie, ca un argument hotărâtor şi ca un dublu avertisment. În disperarea trupească a despărţirii de cel drag al lor, Marta rosteşte către Iisus cuvinte din care totuşi licăreşte nădejdea în puterea Lui de Prooroc: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit !” (In. 11, 21). Aceasta o spunea ca una care ştia bine câte tămăduiri minunate făcuse Iisus în răstimpul anilor de activitate publică. Răspunsul lui Iisus, însă, depăşeşte statutul unui simplu gest uman-prietenesc. El era, cum am spune noi, „de-al casei” lor. Îi cunoştea şi îi iubea. Avea drag să-i viziteze, pentru curăţia, devotamentul şi osteneala lor: „Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i dar ca să-mi ajute !” (Lc. 10, 40). Dar Iisus nu venea pentru hrana cea trupească, ci pentru cuvântul cel duhovnicesc, şi pentru sfat dumnezeiesc, în vederea propovăduirii mântuirii. Şi de aceea o avertizează: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea !” (Lc. 10, 41-42) – lucru pe care îl arată tot Sfânta Evanghelie: „Maria, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui” (Lc. 10, 39). Prin urmare, dojana pe care Iisus o adresează Martei este una pe măsura minunii ce urma să se săvârşească: „Nu ţi-am spus  oare că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu ?” (In. 11, 40). Nădejdea Martei cu privire la ridicarea din morţi a fratelui ei are ceva din nădejdea femeii care de doisprezece ani suferea de scurgere de sânge. Drept pentru care, la această întrebare a lui Iisus, Marta Îi răspunde: „Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu -  Dumnezeu îţi va da !” (In. 11, 22). Iar Iisus întăreşte puterea dumnezeiască a credinţei cu argumentul minunii înseşi: „Fratele tău va învia !” (In. 11,23).
Iată, în acest sens, o minune „nepregătită” de Iisus cu dinadinsul (sau, cum am zice noi, mai dinainte „programată”). Învăţătorul era înconjurat de o mulţime uriaşă de oameni care Îl împresura, Îl îmbulzea şi-L strâmtora din toate părţile. „Şi iată, a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). Acest Iair nu era un oarecare. Probabil că adunase destule informaţii despre Iisus Mântuitorul şi despre faptele Lui minunate (mai ales despre cele cu privire la vindecarea de tot felul de boli şi traume de ordin sufletesc sau trupesc – precum fusese, de pildă, cazul fiicei femeii cananeence: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri” – Lc. 5, 17). Tocmai această cunoştinţă bogată (devenită conştiinţă încărcată) l-a făcut pe Iair să recurgă la un uimitor gest de reverenţă faţă de Iisus, menit să exprime respectul excepţional şi evlavia nefăţarnică faţă de Persoana Învăţătorului: „căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). De altfel, mai-marele sinagogii avea suficiente motive care, în disperare de cauză, să-l determine să treacă peste prestanţa lui de „învăţător de Lege” (precum îi numeşte Evanghelia pe „mai-marii sinagogilor” - Mc. 5, 22), simţindu-şi sufletul zdrobit de durere: unica sa fiică, în vârstă de doar doisprezece ani, zăcea grav bolnavă, fiind deja pe moarte: „avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, iar ea era pe moarte” (Lc. 8,42).
Remarcabil este aici faptul că, de cele mai multe ori, ajungem la Iisus din disperare, nu din dragoste – aşa precum Şi-ar dori El şi precum ne învaţă şi Decalogul lui Moise: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta !” (Deut. 6, 5) iar  „pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18). Iată că suferinţa fiicei sale îl face pe mai-marele Iair să îngenuncheze. Prin această întâmplare aparent nesemnificativă, (fără să intenţioneze neapărat aceasta) Iisus descoperă un lucru relevant, ignorat însă de cei mai mulţi dintre noi. Să  cugetăm o clipă la această privelişte aproape neverosimilă: un om de vază, un bărbat cu influenţă mare în lumea iudaică, cu trecere la toţi cei din jurul său, coleg (şi, probabil, şi prieten) cu cărturarii, cu bătrânii cunoscători ai Legii şi cu membrii Sinedriului, un părtaş la sfatul înţelepţilor rabini tâlcuitori ai Legii şi ai cuvântului lui Iahveh... să vină şi să facă un asemenea gest de necrezut înaintea lui Iisus ?! ... „Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). Oare câte murmure s-or fi stârnit atunci ? Câtă sfială i-o fi cuprins pe cei prezenţi ? Câte bătăi de inimă  s-or fi auzit în tăcerea  adâncă ce se aşternuse peste toţi şi câte întrebări or fi izbucnit în gând: „Cum să fie una ca aceasta ? Cum să se prosterneze la picioarele lui Iisus un om mare ca acesta, cu atâta putere de influenţă ?!...” Iar aceasta nu neapărat pentru că ar fi fost ceva anormal sau nefiresc sau pentru că nu ar fi trebuit nicidecum să se întâmple – dar: „Ce vor zice toţi aceia care gândesc de rău despre Iisus ? Cum vor reacţiona toţi cei care Îl contestă ? Ce vor crede cei care nu văd în Iisus decât pe „fiul Mariei” (Mc. 6,3) - doar „ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa” (In. 6,42) ? Mai ales dacă ţinem seama de faptul că părerile pro şi contra lui Iisus deveniseră motive de adevărată dispută pe viaţă şi pe moarte între „mulţimile de oameni care-L împresurau” (Mt. 15, 30) pe de o parte - şi „fariseii şi cărturarii care căutau să-L prindă în cuvânt ca să-I găsească vină” (Mc 12,13), pe de altă parte.
Iisus depăşeşte rapid, însă, orice fel de posibile manifestări refractare de moment, şi nu pregetă să-i arate lui Iair că, în situaţia în care se afla, era nevoie de cu totul altceva: veridicitatea rugăciunii trebuia verificată de puterea credinţei din lăuntru, iar nu de impresia părelnică a unui simplu gest exterior.  Ştiind că are de-a face cu o mentalitate dominată de formalism găunos (atât în sânul poporului, cât şi în rândul reprezentanţilor puterii seculare şi religioase), Iisus pregăteşte un moment profund relevant pentru Iair, ca să-l facă să înţeleagă felul în care se cuvine să vii înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi adresezi o rugăciune, el nebănuind nici o clipă cât de mare va fi taina minunii pe care o va trăi în propria sa casă, cu propriul său copil.
Pentru a nu dezonora imaginea publică a funcţiei pe care o deţinea Iair, Iisus porneşte către casa acestuia pentru a-i vindeca fiica: „pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau” (Lc. 8, 42). Iată aici o altă imagine de stradă: reclamă, agitaţie, adunătură de gură-cască, curiozitate şi iscodire, goană după senzaţional şi spectaculos. Unii se îmbulzeau, chiar, doar pentru că mâncaseră pe gratis pâine în pustie: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat !” (In. 6, 26) - lucru care nu-L bucură în nici un fel pe Învăţătorul. Trebuia să arate lumii că minunile nu reprezintă vreun număr de iluzionism de la circ. Şi azi, ca şi atunci, oamenii aleargă pretutindeni pentru ca să găsească „harisma înainte-vederii” pe la toţi acei „prooroci”, „tămăduitori” şi „salvatori” – pretinşi „guru”, care să le schimbe viaţa contra unei sume de bani, a unui „pomelnic” mai „substanţial” ori a unei simple îngenuncheri de-o clipă, iscodind zadarnic după sfaturi - oricum niciodată îndeplinite. Dar, spre insatisfacţia generală a unor asemenea amatori de „transhumanţă duhovnicească” – aceasta poate continua mult şi bine, fără nici un rezultat benefic, de la o biserică la alta, de la un preot la alt preot, din duhovnic în duhovnic, de la un stareţ la alt stareţ şi dintr-o mănăstire în alta. Ce zice Iisus ? „Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21); „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui - iar toate celelalte se vor adăuga vouă !” (Mt. 6, 33).
Tocmai spre aceasta va ţinti Iisus acum – atât cu Iair (care nutrea o oarecare îndoială), cât şi cu poporul (ce pretindea minuni „pe bandă”, una după alta, fără să schimbe însă nimic în viaţa lui de zi cu zi, în lucrarea spirituală). În toată acea îmbulzeală de oameni, o femeie apăsată de greutatea unei grave suferinţe trupeşti, nutreşte gândul că, de fapt, de la sine, nimeni nu poate face nimic – indiferent de averea în bani de care ar dispune sau de puterea din poziţia socială pe care s-ar situa. Parcă simţim şi noi, cumva, atât suspinul durerii din inima ei, cât şi oftatul dezamăgirii faţă de cei ce se înghesuiau în urma lui Iisus. Făcând o retrospectivă material-financiară a zădărniciei tuturor eforturilor personale şi a eşecului tuturor strădaniilor ei de vindecare („avea de doisprezece ani curgere de sânge. Şi multe îndurase de la mulţi doctori, cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre mai rău” – Mc. 5, 25-26), de-acum săracă, dar lămurită (că „cine nu adună cu Mine risipeşte !” – Mt. 12, 30 şi că „înaintea lui Dumnezeu - şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi !” – Lc. 12, 7), se hotărăşte: „Credinţa şi nădejdea sunt ultimele arme. Trebuie să le folosesc. Momentul este potrivit. Prilejul este bun. Doar să-L ating şi mă voi vindeca – de ce să mai pierd vremea cu lucruri fără rost ?”; aşa încât: „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui - şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei !” (Lc. 8, 44). Nu sunt de ajuns cuvintele omeneşti pentru a exprima bucuria din inima femeii ! Oare chiar doisprezece ani de suferinţă crâncenă să-ţi trebuiască pentru ca să înţelegi că o simplă atingere de Iisus este mai valoroasă decât toată  „ştiinţa” şi „priceperea” lumii acesteia ?! Căci dobândise cel mai mare dar al vieţii ei: îşi recăpătase sănătatea prin mila şi puterea dragostei Mântuitorului Hristos. Lucru care şi astăzi este posibil oricărui credincios prin puterea vindecătoare a Sfintei Euharistii: „să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine spre tămăduirea sufletului şi a trupului” (Rugăciunile Împărtăşirii)… Dar vacarmul mulţimii era atât de mare  iar îmbulzeala atât de tumultoasă încât – cine să mai dea importanţă momentului unei minuni nesăvârşite la vedere ? Cine să mai ia în seamă o simplă atingere printre alte sute de atingeri pe drumul acela spre casa lui Iair – acolo unde se aşteptau toţi de fapt să mai vadă o minune ? Problema este că minunile nu se văd, ci se trăiesc. Ele nu se explică, ci se simt. Nu se descriu în cuvinte, ci se numesc „credinţă”: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace !” (Lc. 8,48).
Şi iată că, dintr-o dată, se aude glasul lui Iisus despărţind haosul de rânduială şi ordinea de dezordine: „Cine este cel ce s-a atins de Mine ?” (Lc. 8, 45). Nu întreabă: „Cine este cea care s-a atins de Mine ?”. Pentru că Dumnezeu caută la sufletul omului; cu alte cuvinte: „Unde este sufletul cel drag Mie, pentru ca să arăt lumii în ce simplitate curată îşi trăieşte credinţa ? Unde este sufletul care înţelege ce vreau Eu de la lumea aceasta, sufletul care nu pune pământul mai presus decât Cerul ?”. Desigur, în acel moment, nedumerirea stârnită de întrebarea lui Hristos i-a cuprins pe toţi: „Păi, Învăţătorule, cine să mai ţină cont de cei care Te-au atins ?”; „dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează iar Tu întrebi: Cine este cel ce s-a atins de Mine ?!” (Lc. 8, 45). Se ştie că, neîndoielnic, cantitatea nu aduce cu sine obligatoriu şi calitatea; întrucât calitatea  nu se găseşte în dezordine şi devălmăşie. „Şi a mai zis Avraam: «Să nu se mânie Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece drepţi ?» Iar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu voi pierde cetatea»” (Fac. 18, 32). În acel moment, Iisus descoperă lumii ce se petrece atunci când are loc o minune: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine !” (Lc. 8, 46). De aici deducem că atunci când credem cu adevărat – primim o putere care vine numai de la Dumnezeu, nu de oriunde: „Nu oricine Îmi zice: «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 7, 21) căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine !” (Mt. 15, 8). Întreaga descoperire a minunii săvârşite prin femeie se face atunci când aceasta „văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată”(Lc. 8,47) şi ceea ce cugetase întru sine: „căci îşi zicea: De mă voi atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca !” (Mc. 5, 28). Toate acestea au fost auzite întocmai de Iair, care s-a înspăimântat şi, întru sine, s-a simţit devenit din „mai-marele sinagogii” (Mc. 5,22) „cel mai mic dintre toţi” (Evr .7, 7).
Apoi, pe drumul către casa lui Iair, soseşte vestea morţii fiicei sale; aceasta pe când încă Iisus adresa femeii cuvintele: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace !” (Lc. 8, 48). Iair a tresărit de spaimă; în plus, cei trimişi la el îl îndemnau să renunţe la a-L mai ruga pe Iisus. Dar Iisus îi spune un singur lucru: „Nu te teme; crede numai - şi se va izbăvi !” (Lc. 8, 50). Îi cere credinţă – pentru că nu prea o avea. Îndoiala nu este un zid, ci o stare; dar poate fi atât de apăsătoare încât să-l despartă pe om cu totul de Dumnezeu. Pe aceasta o resimte Iisus ca pe o piedică în calea săvârşirii minunii: „Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor” (Mt. 13, 58). Şi de aceea „n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui Iacov” (Mc. 5, 37).  Scris este: „Ce împărtăşire are lumina cu întunericul ?” (II Cor. 6, 14). „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo! - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Mt. 17, 20). „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea !” (Mc. 11, 24) căci „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?!” (Mt 7, 11).
La curtea lui Iair se instaurase o stare de îndoială în sufletele tuturor – ba chiar o necredinţă generală. Căci nimeni nu credea în puterea de vindecare a lui Iisus. Nici în cele spuse de cei ce mărturiseau minunile pe care le săvârşise: „râdeau de El, ştiind că fata a murit” (Lc. 8, 53) – deşi nu cu mult timp în urmă îl înviase pe fiul văduvei din Nain. Dar lipsa mijloacelor  de  comunicare în masă şi imposibilitatea de mişcare rapidă a oamenilor dintr-un loc în altul, împiedicau sau încetineau cumva răspândirea veştilor despre minunile lui Iisus. Acestea rămâneau îngropate în inimile celor ce le trăiseră şi le văzuseră cu proprii lor ochi. Însă ecoul lor se estompa odată cu trecerea timpului. Poate şi pentru faptul că de acum devenise un fel de obişnuinţă ca Învăţătorul să facă minuni. La fel ca şi azi: „Altceva vrem – mai nou, mai interesant ! E prea banal faptul că un om se vindecă de o boală incurabilă, că un copil mut îşi recapătă graiul, că o femeie stearpă ajunge să zămislească sau că se rezolvă cuiva vreo problemă grea şi apăsătoare - până atunci lipsită de soluţie !”. Şi dacă ar fi să ne gândim inclusiv la aşa-numitele „reveniri din moarte”, vedem faptul că umanitatea contemporană  (prin priceperea medicilor şi cu mijloacele tehnice moderne) înregistrează destule cazuri de resuscitare cardio-respiratorie sau de treziri din moarte clinică, lucruri posibile desigur tot prin puterea înţelepciunii primite în dar de la Dumnezeu ... dar oare asta mai interesează pe cineva ? „Doar e treaba doctorilor să o facă, nu ? De asta iau salariul ! ...”
De două mii de ani Biserica aduce din moarte la viaţă, în Numele lui Iisus, sufletele moarte în păcat, prin puterea cuvântului propovăduirii şi a tainei pocăinţei: „morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - iar cei care vor auzi, vor învia !” (In. 5, 25). Învierea este de suflet, de mântuire şi de veşnicie, nu doar de trup. Toată casa lui Iair, şi membrii familiei  şi slujitorii – toţi erau într-o stare de îndoială şi de necredinţă: „toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea” (Lc. 8, 52). Se ştie faptul că Iisus i-a iubit pe copii, deopotrivă însă şi pe tineri şi pe oamenii maturi. El a înviat persoane de diferite vârste, nu doar prunci, arătând prin aceasta că la orice vârstă a vieţii s-ar afla omul, el este în atenţia lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel scrie ucenicului său: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale !” (I Tim. 4, 12). Iar Sfântul Prooroc David cântă rugător: „Păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne !” (Ps. 24, 7); „să nu mă iei la jumătatea zilelor mele !” (Ps. 101, 25). În această situaţie, Iisus hotărăşte să săvârşească minunea în taină: „El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te !” (Lc. 8, 54). A făcut o minune prin cuvânt pentru ca să arate  viaţa veşnică din cuvintele Sale, ale Fiului lui Dumnezeu, şi pentru ca să se cunoască puterea lor lucrătoare în lume  până astăzi: „a strigat, zicând: Copilă, scoală-te ! Iar duhul ei s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8, 54-55). Învierile săvârşite de Iisus  în timpul activităţii Sale mesianice au fost doar o arvună a învierii vieţii celei veşnice, atât Lazăr cât şi tânărul din Nain sau fiica lui Iair gustând iarăşi, după rânduiala firii, la vremea rânduită moartea trupului.
„A strigat” semnifică faptul că rugăciunea implică voinţă şi credinţă.  Strigătul lui Iisus nu este un act de disperare. Este o trâmbiţă care trezeşte conştiinţa adormită şi luminează mintea întunecată. Acesta este rostul strigării. Strigă şi Psalmistul: „Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine !” (Ps. 140, 1). Atunci când Iisus l-a înviat pe Lazăr, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mărturiseşte despre chemarea Părintelui Ceresc de către Fiul Său: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis !” (In. 11, 41-42). Căci glasul de tunet strigă peste lume către fiecare Lazăr ce-şi are sufletul mort în păcat şi îngropat într-o inimă rece, ca într-un mormânt de piatră, sub lespedea grea şi de neclintit a nesimţirii: „a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară !” (In. 11, 43). Adică: - Suflete, vino-ţi în fire ! Lasă curgerea de sânge a păcatului  şi a relei pătimiri ! Vino la Iisus ! Atinge-L ! Gustă-L ! Mănâncă-L pentru ca să înviezi şi tu în Ziua cea de Apoi a Judecăţii, ca să nu ai parte de moartea cea de-a doua ! Căci „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apoc. 21, 8); unii ca aceştia vor auzi înfricoşătorul glas al Dreptului Judecător: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. 25, 41)... Cât de trist va fi fost Iisus, nu ştim. Dar, văzând că cei prezenţi nu înţeleg nimic din minune, „le-a poruncit cu stăruinţă ca nimeni să nu afle de aceasta. Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce” (Mc. 5, 43) pentru ca să se vadă că e vie şi sănătoasă, nu o nălucire, nici vreun duh, nici vreo închipuire – ci că învierea ei este o stare de lucruri cu adevărat reală. Nu le-a cerut nici teologhisire înaltă, nici propovăduire a minunii. În Gadara îi zisese celui ce fusese demonizat: „Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu !” (Lc. 8, 39). Iar bărbatul din care  ieşiseră demonii „s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui; şi toţi se minunau !” (Mc. 5, 20). Aici, însă, pentru a nu stârni controverse inutile sau certuri nepotrivite, pentru a nu-l pune pe Iair (ca mai-mare al sinagogii) într-o postură delicată faţă de Sinedriu şi de neamul înverşunat al iudeilor, şi pentru a nu mai porni iarăşi interminabilele discuţii sterile dintre farisei şi saduchei,  Iisus le-a hotărât tăcerea: „El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Lc. 8, 56). Pentru că oricum este peste putinţa oamenilor necredincioşi de a înţelege învierea, minunea credinţei şi cuvântul lui Dumnezeu. Mai bine să se lase loc tăcerii: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi !” (Lc. 4, 23) căci „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In. 11, 25); „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi !” (In. 11, 25) „şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (In. 11, 26) -  „crezi tu aceasta ? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume !” (In. 11, 26-27). „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos - pe Care L-ai trimis !” (In. 17, 3).

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Neascultare şi demonizare, ascultare şi vindecare


 „Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeşnic, ca aceia care intră să vadă lumina.” (Lc. 11, 33)

„Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ! Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.” (Lc. 8, 39)

 „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt ? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti !” (Mc. 5, 7)

„Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc” (Lc. 8, 31)

„Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi !” (Lc. 16, 31)

„Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide !” (Lc. 11, 10)


Sfintele Evanghelii tratează problema demonizării într-o manieră foarte atentă, ca pe o problemă de maximă prioritate în activitatea Mântuitorului Iisus Hristos Care „nu a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol” (Slujba Botezului). Iniţial, atunci când au fost create de Dumnezeu prin cuvânt, duhurile netrupeşti au fost toate bune şi frumoase, de aceea numindu-se şi îngeri sfinţi. O parte dintre aceste duhuri, însă, au ales să nu se mai supună Creatorului lor şi să nu-L mai asculte, ci să se răzvrătească împotriva stăpânirii Acestuia, transformându-se astfel, prin căderea lor din Cer, în duhuri rele şi urâte, numite demoni sau diavoli. Iubirea lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa (afirmată limpede în Sfânta Scriptură prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut” - Fac. 2, 2) a făcut ca aceste duhuri rele să nu fie osândite la desfiinţare, ci să fie ţinute şi pe mai departe, cu îngăduinţă, de Cel Atotţiitor şi Atotmilostiv, în speranţa revenirii lor la bunătate. Pentru că, de fiecare dată când a creat tot ceea ce a creat prin cuvântul Său, Dumnezeu a făcut-o din iubire, dând o valoare unică existenţei celor create: „a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, - erau bune foarte !” (Fac. 1, 31). Aşadar, Dumnezeu nu a creat răul, nu a făcut nimic rău. Toate cele zidite de El alcătuiesc dintru început întregul armonios al creaţiei: „toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. 103, 25).

Ceea ce trebuie să înţelegem este că îngerii care au ales cu propria lor voinţă să nu mai asculte de Dumnezeu, să nu I se mai supună şi să nu mai slujească împlinirii voii Lui celei sfinte, L-au alungat de la ei, s-au lipsit de harul Său, golindu-se astfel de bunătate şi urmând lui Lucifer, cel dintâi dintre ei care s-a răzvrătit asupra Domnului: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii !” (Is. 14, 14) - „coada lui a târât a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ !” (Apoc. 12, 4). Astfel au ajuns aceşti îngeri să existe sub forma preschimbată şi pervertită de demoni sau draci, duhuri mereu potrivnice şi vrăjmaşe faţă de propriul lor Creator – Dumnezeu. Sfânta Tradiţie afirmă că „Nu vom sluji Ţie !” este veşnica lor exprimare de duhuri lucrătoare şi luptătoare împotriva Domnului Dumnezeu. Tocmai de aceea Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, îi va îndemna la trezvie pe fiii oamenilor cu cuvintele: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41). Un îndemn de care aparent Adam nu ar fi avut nevoie. Pentru că petrecea cumva în braţele lui Dumnezeu. Era copilul Lui, creat de El. Şi nu trebuia decât să-I păzească porunca, să nu calce ascultarea faţă de Părintele Ceresc şi Ziditorul său. Menirea lui de „înger trupesc” era aceea de a se îndumnezei prin contemplarea celor duhovniceşti în chip nepătimaş, pentru a dobândi în mod neschimbabil, deplin şi definitiv asemănarea cu Dumnezeu. Abia după aceea putea să pătrundă în firea lucrurilor materiale, fără să se vatăme sufleteşte. Acest lucru îl afirmă Sfântul Maxim Mărturisitorul: rolul lui Adam şi al Evei era acela de a deprinde contemplaţia şi a dobândi desăvârşirea prin ea.

Dar iată că începătorul răutăţii, diavolul, vine asupra lui Adam într-un moment în care acesta nu era pregătit să se confrunte cu ispita mândriei altfel decat prin ascultare. Omul cel dintâi zidit era asemenea unui prunc inocent. Dar, sub influenţa neascultării şi a mândriei diavolului, iată că pentru Adam şi Eva, atât una cât şi cealaltă au fost o adevărată otravă demonică. Prin care s-a produs o întunecare, chiar o alterare, o opacizare a minţii, o stare ciudată, inexplicabilă: „s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului” (Fac. 3, 8). Frica este cel dintâi semn că omul se află sub influenţa răului, a diavolului. Zis-a Psalmistul: „s-au temut de frică acolo unde nu era frică !” (Ps. 13, 5). Umbra demonului a acoperit astfel puterea raţională a omului, lucru care L-a întristat şi îngrijorat pe Dumnezeu. Şi de aceea a pus pază la Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva Adam mâncând iarăşi din el să devină înveşnicit în rău: „a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare ca să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24). Această cădere a omului în ispita „îndumnezeirii” pe calea arătată de sfatul viclean al diavolului (uitând cu desăvârşire că Dumnezeu era aproape, lângă el) i-a slăbănogit voinţa într-un mod aproape catastrofal. A fost un fel de îngâmfare specifică celui sătul, care le are pe toate de-a gata, fără a face nici un efort pentru a le dobândi. Astfel că bietul om a uitat cu totul de drepturile sale primite de la Dumnezeu (căci primise stăpânire ca a îngerilor şi petrecere ca a arhanghelilor, fiind auzitor nemijlocit al glasului divin şi ocrotit permanent de către Cel Preaînalt). S-a lăcomit prin privirea frumuseţii, în loc să petreacă întru simţirea duhovnicească şi contemplarea inteligibilă a ei. A căzut astfel într-o stare de existenţă grosier materialnică, prin umplerea simţurilor firii de gustul plăcerii: „frumos era la vedere şi bun era la mâncare rodul ce m-a omorât !...” (Octoihul Mare). De acum, cu stomacul plin şi cu sufletul răvăşit, văzându-se alungat din Rai, Adam simte fiorul morţii şi realizează lucrarea diavolului care l-a aruncat din braţele lui Dumnezeu din pricina propriei sale imprudenţe şi a lenevirii voinţei şi a uitării de Dumnezeu. Adam ajunge sclavul patimilor şi, în acelaşi timp, robul păcatului, zăcând de acum permanent sub influenţa diavolului.

Aceasta este cea mai fină formă de demonizare, ba chiar începutul demonizării înseşi: călcarea voii lui Dumnezeu prin neascultarea poruncilor Lui din lipsă de smerenie. Despărţirea omului prin liberul său arbitru de Dumnezeul cel Viu, îl face pe om mai degrabă asemănător cu diavolul. Dovadă că, atunci când Dumnezeu îi oferă şansa iertării prin mărturisirea greşelii săvârşite, Adam alege aşa-zisa justificare sau îndreptăţire-de-sine prin dezvinovăţirea proprie şi învinovăţirea celuilalt: „femeia pe  care mi-ai dat-o pentru ca să fie cu mine - aceea mi-a dat din pom iar eu am mâncat !” (Fac. 3, 12); iar Eva, la rândul ei: „şarpele m-a amăgit iar eu am mâncat !” (Fac. 3, 13). Altfel spus - „Tu, Doamne n-ai ştiut cum să faci bine şi bune cele zidite de Tine !”. Astfel înţelegem că răul este de fapt lipsa binelui. Adam a ajuns cu sufletul rănit de către diavol prin faptul că i-a primit sfatul viclean, care l-a transformat în rob al patimii şi în sclav al păcatului: „Adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32) pentru că „oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului !” (In. 8, 34).

De-a lungul istoriei, diavolul a rămas duşmanul de moarte al omului. Pentru că nu poate concepe nicidecum posibilitatea iertării de către Dumnezeu a căderii omului în păcatul neascultării. Cum să poată fi iertat omul de păcat fără ca să i se distrugă definitiv şi iremediabil chipul, câtă vreme el, Lucifer, s-a transformat din înger luminos (de o frumuseţe deosebită) în duh întunecat şi înfiorător, a cărui vedere provoacă spaime de moarte şi temeri îngrozitoare ? În schimb, omului i s-a dat şansa de restaurare prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul din veci al Tatălui, Care prin întruparea Sa l-a readus pe om la cinstea cea dintâi. Căci Crucea şi Învierea lui Hristos sunt etape ale restaurării firii umane şi ale îndumnezeirii omului după har prin lucrarea Duhului Sfânt: „Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 3-4). Omului i s-a dat făgăduinţa răscumpărării şi nădejdea mântuirii. Dar diavolului nu i s-a mai dat nici o şansă. Zace pentru vecii vecilor sub pedeapsa despre care mărturiseşte şi marele Vasile în Molitfele sale: „Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor a aruncat din Cer pe căpetenia îngerilor, care din trufie şi-a încordat grumazul oarecând şi s-a lepădat de slujba sa prin neascultare; iar pe îngerii cei împreună cu dânsul potrivnici, care s-au făcut diavoli, i-a aruncat în întunericul cel adânc al iadului”.

Prin urmare, diavolul a apărut ca diavol (şi există ca atare) prin lipsa lui de ascultare faţă de Dumnezeu. Prin mândria, înălţarea-de-sine, trufia şi răutatea cu care a răspuns şi răspunde la iubirea lui Dumnezeu. Şi de aceea omul va fi pururea pândit de demon cu o ură neîmpăcată. Pentru că el, deşi cu trup, a fost socotit mai în măsură să petreacă în preajma lui Dumnezeu: „sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2,19). Şi pentru că omenirea este chemată să plinească locurile îngerilor căzuţi din Cer cu sufletele drepţilor sălăşluiţi în slava lui Dumnezeu: „plini-va căderi; va zdrobi capetele multora pe pământ !” (Ps. 109, 6).

De-a lungul Vechiului Testament vedem efectele sau rezultatele lucrării diavolului mai ales prin smintelile manifestate în rândul popoarelor păgâne idolatre, care s-au făcut piatră de poticnire şi pricină de cădere chiar şi poporului ales. Iată-l, de pildă, lângă vrăjitorii lui Faraon care vor să dovedească faptul că Moise face semne şi minuni tot cu puterea vrăjitoriei. Numai că Moise, văzătorul de Dumnezeu, arată lucrarea Domnului Savaot prin aceea că vesteşte de mai înainte cele zece plăgi trimise de către Dumnezeu peste Egipt pentru ca Faraonul să dea libertate poporului Israel pentru venirea în pământul făgăduinţei.

La fel, îl recunoaştem ca prezent în chip nevăzut pe cel viclean prin ispitirea regelui Saul de a recurge la serviciile vrăjitoarei din Endor. Apoi prin atacurile făţişe şi repetate asupra persoanelor umane, a căror suferinţă a stârnit profunda compasiune a lui Iisus, Care a început să-i vindece: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Mt. 17, 15) „iar Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela” (Mt. 17, 18); „o femeie cananeiancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David ! Fiica mea este rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22) „Iar Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti ! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Mt. 15, 28); „în ţinutul Gadarenilor L-au întâmpinat doi demonizaţi” (Mt. 8, 28) din care „demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci ! Iar El le-a zis: Duceţi-vă !” (Mt. 8, 31-32); „au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon” (Lc. 8, 26-27) şi „ieşind demonii din om, au intrat în porci” (Lc. 8, 33). Apoi „El S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni” (Mc. 16, 9)…. Şi exemple ar mai fi încă multe ! Nu degeaba stă scris: „multe alte lucruri a făcut Iisus care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, socot că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris !” (In. 21, 25).

Un lucru este cert şi clar: diavolul atacă mai întâi partea raţională a omului. Îi atacă psihicul. Îi atacă sufletul. Încearcă să chinuiască zidirea lui Dumnezeu anume pentru ca să-L ofenseze.

Toată lumea se întreabă care este cauza şi începutul demonizării. Dacă vom citi Cartea lui Iov cel mult-răbdător, cel drept şi plăcut lui Dumnezeu, vom găsi în ea scris faptul că satana se plângea lui Dumnezeu că nu se poate atinge de Iov pentru că acesta era îngrădit de darul Domnului: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile, şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui iar turmele lui au umplut pământul ?” (Iov 1, 10). Apoi Dumnezeu, îngăduind hula diavolească la adresa lui Iov („ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă !” – Iov 1, 11), îi permite vrăjmaşului să se atingă de toate cele ale lui Iov: „Iată, îl dau pe mâna ta, numai de sufletul lui nu te atinge !” (Iov 2, 6).

E limpede, aşadar: credinţa este pavăza omului cu adevărat temător de Dumnezeu: „dreptul din credinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Cauza demonizării este lipsa credinţei omului, iar aceasta se produce din îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru mulţimea păcatelor şi a multor altor lucruri neplăcute Domnului, pe care omul le săvârşeşte. Saul simţea că se linişteşte din chinurile pe care i le făcea duhul rău când îl năvălea, doar atunci când tânărul David îi cânta din psaltire rugăciunile sale către Domnul: „a doua zi s-a întâmplat de a căzut duhul cel rău de la Dumnezeu asupra lui Saul şi acesta se îndrăcea în casa sa, iar David cânta cu mâna sa pe strune, ca şi în alte zile” (I Reg. 18, 10). Atacul demonic asupra sufletului său îl face pe om să se manifeste altfel decât şi-ar dori. Într-o astfel de situaţie, gândurile, vorbele, mişcările sale, toate suferă o anumită dedublare, ca şi cum prin ele s-ar manifesta altcineva, care îl conduce în chip nevăzut din interior. Şi astfel se produc tot felul de manifestări, una mai ciudată decât alta, dar toate dominate de teamă şi chiar de agresivitate. Cauzele demonizării nu sunt neapărat de natură psihopatologică, cu manifestări virulente sau violente. Se poate vorbi de o boală a sufletului lăsat la mâna satanei: „fiica mea este rău chinuită de demon !” (Mt. 15, 22). Sfânta Evanghelie ne prezintă numeroase astfel de manifestări, cu totul improprii firii umane: „L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Lc. 8, 27). Izolarea, fuga de lume şi de semeni, vădesc o stare ciudată, anormală.

Începutul acestor manifestări n-a fost bine definit ca moment temporal. În memoria relatărilor martorilor oculari s-a păstrat faptul că „de mulţi ani îl stăpânea” (Lc. 8, 29). Prima încercare de reabilitare (în urma interpretării acestor manifestări de către vracii vremii ca simptome de boală mentală) s-a concretizat în legarea cu lanţuri şi obezi şi în păzirea celui bolnav: „era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l” (Lc. 8, 29). Numai că trecerea dincolo de limitele firescului uman a dovedit că era o lucrare demonică: şi fuga în pustiu, şi izolarea, şi sfărâmarea obezilor şi ruperea lanţurilor: „el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie” (Lc. 8, 29). Practic nu poate cineva să rupă un lanţ sau nişte cătuşe ferecate fără să-şi rupă carnea şi pielea, fără să-şi frângă sau chiar să-şi zdrobească oasele. Este evidentă aici lucrarea duhului drăcesc, care sfărâma lanţurile şi obezile pentru a-l împinge pe om la suicid şi pentru ca astfel să câştige cât mai repede şi pentru totdeauna sufletul celui chinuit. În cazul fiului lunatic putem distinge şi mai uşor dorinţa diavolului de distrugere a fiinţei umane: „pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă” (Mt. 17, 15). Iar cauza demonizării este dată tot de necredinţă şi îndărătnicie: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi ?” (Mt. 17, 17).

Păzirea de demoni se face prin voinţa directă şi proprie a omului: „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21). Cauza pentru care diavolul nu se lasă izgonit de slujitorii lui Iisus este tot păcatul şovăirii şi al îndoielii în credinţă: „pentru puţina voastră credinţă !” (Mt. 17, 20). Abaterile conştiente şi repetate de la Legea lui Dumnezeu atentează permanent la lucrarea Duhului Sfânt în lume: „călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila !” (Mt. 23, 24) „pe din afară vă arătaţi drepţi oamenilor; în lăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege !” (Mt. 23, 28). Dar abaterea de la adevăr îl duce pe om în întunericul lipsirii de orice fel de înţelegere. Şi de aceea zis-a Domnul: „Ia seama deci ca lumina din tine să nu fie întuneric !” (Lc. 11, 35); „umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul !” (In. 12, 35). În cazul femeii gârbove pe care o chinuia un duh de neputinţă şi de care nu putea nicidecum să se izbăvească prin cei ce slujeau Domnului la Templul din Ierusalim, eliberarea ei de către Iisus a fost una pedagogică: „Cade-se, oare, a vindeca sâmbăta ?” (Mt. 12, 10).

Odată înţeles motivul pentru care Dumnezeu îngăduie o asemenea luptă asupra sufletului omenesc şi o asemenea chinuire din partea diavolului, ar fi cazul să înţelegem că există şi o serie de factori exteriori care stau la obârşia acestei suferinţe şi cumplite chinuiri. Prezenţa diavolului în viaţa omului înseamnă neîndoielnic lipsa harului lui Dumnezeu – care poate fi dobândit prin lucrarea duhovnicească a faptelor bune. Lipsa harului Duhului Sfânt din om face loc şi dă posibilitate lucrării duhului rău şi viclean. Şi de aceea se ruga Sfântul Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert – depărtează-l de la mine !”. Dar de ce oare atâtea duhuri rele la un singur om ? Pentru că – zice Psalmistul: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine dintru înălţime !” (Ps. 55, 2), iar Apostolul: „însuşi satana se preface în înger al luminii !” (II Cor. 11, 14) – şi astfel poate amăgi, înşela şi ispiti pe oameni. Pentru că nu a fost corect şi sincer niciodată, nici măcar faţă de Dumnezeu. Ba chiar L-a discreditat pe Dumnezeu faţă de Adam: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din Rai ?” (Fac. 3, 1); „nu, nu veţi muri ! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul !” (Fac. 3, 4-5). Apoi, în ţinutul gherghesenilor, din nou nesincer şi perfid, diavolul se preface ca fiind supus. Nici vorbă ! Scopul lui viclean era să facă în aşa fel încât să-L irite pe Iisus şi să-L facă să acţioneze din mândrie: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt ? Rogu-Te, nu mă chinui !” (Lc. 8, 28). Pentru ca, în auzul celor din jur, să stârnească măcar un scandal, dacă nu chiar o controversă. Acest lucru se va vădi limpede ceva mai târziu, la judecata lui Iisus: „S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu !” (In. 19, 7). Voia să lase impresia cumva că, chipurile, s-ar teme. Dar Iisus nu Se lasă prins într-o asemenea capcană. Ci-i schimbă ideea şi-l somează să-şi dezvăluie identitatea. Astfel descoperă public ceata din care se trăgea, pentru ca să i se ştie lucrarea şi răutatea: „care-ţi este numele ?” (Lc. 8, 30). Iar răspunsul a fost: „Legiune !” (Lc. 8, 30). Avea, bietul om, în el - o herghelie de demoni… O legiune întreagă se lupta să distrugă zidirea lui Dumnezeu. Aşa-zisa rugăminte de a nu fi trimişi în adânc e tot un fals grosolan; demonii ştiau prea bine că pe pământ au de la Dumnezeu îngăduinţa să-i chinuie pe unii oameni. Desigur că un astfel de lucru nu avea nici o legătură cu ascultarea de Iisus. Ei erau ieşiţi demult din ascultarea faţă de Dumnezeu. Numai că voiau să pară asemenea unui supus care îşi recunoaşte stăpânul. Iisus le răspunde însă cu o fină ironie, neacordând nici o atenţie celor spuse de ei. De altfel, El spusese ucenicilor Săi cu glas mare: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer !” (Lc. 10, 18). Ştia prea bine că nu mai e nici o legătură între Dumnezeu şi demoni, pentru că aceştia au propria lor organizare şi propriul lor sălaş – iadul; complet în afara voii lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu nu a fost ca ei să fie diavoli, ci îngeri. Iar „trocul” pe care demonii îl propun (să iasă din firea raţional-cuvântătoare, sensibilă şi trupească, a omului, pentru a intra în firea necuvântătoare a dobitoacelor, în porci) arată evident îngustimea minţii diavolului. Pentru că Dumnezeu nu a creat animalele pentru batjocura diavolului, ci pentru ajutorul omului: „Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară !” (Fac. 9, 3-5).

Odată intraţi demonii în porci, prin aceasta Iisus dă o lecţie de logică întregii umanităţi (şi inclusiv mentalităţii vremii): pe de o parte arată cât de mult urăşte satana zidirea lui Dumnezeu – ar distruge totul într-o clipă; iar pe de altă parte, arată şi cât de respingătoare este firea celor necuvântătoare faţă de diavol. Nu-l suportă în sinea lor. Nu-l tolerează. Porcii fug de satana. Îi simt prezenţa şi nu o suportă. Se aruncă în mare. Nu suportă ca diavolul să se sălăşluiască în ei. În schimb, omul… făptură vie, înzestrată cu raţiune, cu simţire şi cuvânt (deci şi cu puterea de a se izbăvi de duhul rău), nu se sinchiseşte nicidecum de prezenţa lui în viaţa sa. Ci îi face voia. Îl ascultă. Îi împlineşte cu fapta şoaptele pe care i le insuflă în minte prin gânduri, făcându-se hrănitorul lui cu patimi şi păcate. Omul se poate izbăvi de diavol prin apropierea de Dumnezeu, prin convorbirea cu Dumnezeu şi prin unirea cu Dumnezeu. Adică prin rugăciunea de laudă şi de mulţumire şi prin dorinţa de a fi cu El: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este cel care Mă iubeşte !” (In. 14, 21); unul ca acesta dă răspunsul cuvenit dorinţei celei mai mari a Părintelui Ceresc: „Dă-mi, fiule, inima ta ca să-mi fac locaş în ea !”.

Oare ce a ajuns lumea contemporană dacă nu o Gadara de după săvârşirea minunii izgonirii demonilor ? Căci şi azi, ca şi atunci, oamenii vor să vadă ce minuni le-ar mai putea săvârşi Iisus, ce le-ar mai putea oferi Biserica prin slujbele ei pentru ca să-i satisfacă; în caz contrar (dacă li se pare lor că le aduce „ghinioane”, „eşecuri” şi „ispite”), iute îşi doresc ca Iisus să plece din ţinutul, din casa şi din familia lor… „De când am început rugăciunile mai rău îmi merge !” – auzim rostindu-se din ce în ce mai des de către aşa-zişii credincioşi. Diavolul repetă lucrarea din Gadara. Precum acolo le-a înecat oamenilor porcii, provocându-le o însemnată pagubă economică, la fel şi astăzi le „construieşte ghinioane” - tocmai pentru a-i depărta de Biserică. Şi acum, la fel ca şi atunci, oamenii repetă cererea consemnată în Evanghelie: „au început să-L roage să Se ducă din hotarele lor” (Mc. 5, 17). Avem ştiinţă cât încape - şi aplicaţii ştiinţifice fără număr. Avem progres. Avem cultură. Avem democraţie. Suntem liberi. Nimeni nu ne stă împotrivă. Drepturile omului sunt nelimitate. Totul este permis ! Prin vot şi hotărâre a majorităţii se aprobă tot ce ne convine şi se abrogă tot ce nu ne convine. Numai că, după înecarea porcilor, diavolul şi duhurile lui par să bântuie pământul întreg, pentru a intra de-a valma în oamenii pe care îi găseşte disponibili, de la cel mic până la cel mare. În dorinţa lui de distrugere în masă atacă totul: de la inocenţa pruncilor şi puritatea fecioriei tinerilor (prin cuvinte de ocară şi ruşine într-o societate aşa-zis „culturalizată”) până la strâmbarea dreptei credinţe şi ruperea în secte şi grupări demonice de tot felul, care târăsc sufletele nu doar la rătăcire, ci şi la îndrăcire. De aceea lumea de astăzi se aseamănă din ce în ce mai mult cetăţii Babilonului de demult: precum atunci trufia oamenilor vroia să ridice turn până la cer, aşa şi acum oamenii schimonosiţi de răutate şi de păcate, cu minţile încurcate precum limbile de odinioară, ajung să facă orice - numai voia lui Dumnezeu, nu ! „Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul !” (Fac. 11, 7). Iar singurul rezultat al necredinţei omenirii este necontenita ei măcinare în stres şi dezbinări – o neînţelegere generală între persoane.

Ateismul însuşi este o formă de îndrăcire. Şi diavolul este ateu. Contestă lucrarea lui Dumnezeu. Dracul o face din mândrie – ateul din prostie. În vremea noastră desfrânarea este o „virtute” pentru cei ce nu-şi mai stăpânesc pornirile şi imaginaţia. Aceştia găsesc inclusiv argumente medicale pentru ceea ce ei consideră a fi o „necesitate fiziologică vitală”, ca şi pentru orice modalitate de satisfacere a ei – numai prin Taina Cununiei, nu! Apoi omuciderile, necurăţiile, destrăbălările – toate sunt recomandate din plin în vremurile moderne pe care le trăim. Doar avem nevoie de schimbare ! Se cuvine ca Dumnezeu să înţeleagă, totuşi, că umanitatea străbate secolul ştiinţei şi al descoperirilor epocale. Până şi mulţimile armelor de tot felul (chimice, biologice, psihotronice, convenţionale) sunt o necesitate pentru apărarea Planetei ! Dumnezeu nu o mai poate apăra: e prea tehnologizată şi prea intelectualizată pentru El !... Numai că, în epoca bombelor atomice şi a sateliţilor de spionaj, satana pândeşte declanşarea haosului pe pământ. Haosul biologic – prin cei bolnavi trupeşte. Haosul psihologic – prin cei bolnavi mintal. Haosul social – prin hoardele de hoţi, de tâlhari, de boschetari şi de amărâţi care cerşesc în Numele Unui Dumnezeu total necunoscut de către ei – fără a şti nici măcar un cuvânt din rugăciunea „Tatăl nostru”… Astfel de lucruri arată că diavolul câştigă adepţi în toate straturile sociale, pentru că vrea ca tot ceea ce mişcă şi suflă sub soare să ajungă sub tirania lui. Deviza celor de demult - „Nimic fără Dumnezeu!”, cunoaşte la cei de astăzi un revers pervers: „Totul cu satana !” – toţi şi toate pentru diavol. Stresul cumplit al microbului satanic al urii dintre oameni, frica zilei de mâine, nesiguranţa şi îngrijorarea – sunt tot atâtea arme diavoleşti care vor să-l îndepărteze complet pe om de Dumnezeu, să-l despartă de Izvorul existenţei lui.

Împărăţia lui Dumnezeu este pentru noi, cei de azi, ceva cu totul nesemnificativ. Iar toată opera de mântuire a lumii săvârşită de Iisus nu mai contează. Nu mai valorează, pentru că nu ne mai interesează. În ochii noştri moderni, propovăduirea scripturistică este complet depăşită în raport cu propaganda ştiinţifică. La toate acestea răspunde Înţelepciunea lui Dumnezeu cel Veşnic viu: „Fiţi treji, privegheaţi ! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită !” (I Pt. 5, 8). „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41). „Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea !” (Ps. 61, 10) pentru că „satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22, 31). Şi astfel „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească (de va fi cu putinţă) chiar şi pe cei aleşi !” (Mt. 24, 24). „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; iar cel ce nu adună cu Mine – risipeşte !” (Lc. 11, 23). Căci „ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?!” (Mt. 16, 26).

„Au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus” (Lc. 8, 35). „Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Lc. 8, 38-39); „şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Lc. 8, 39).
                  „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mc. 13, 31). Aşa că „cel ce are urechi de auzit - să audă !” (Mt. 13, 43).

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Semănăturile Domnului în ţarina lumii



,,A ieşit semănătorul să semene.” (Mt. 13, 3)
,,Unele seminţe au căzut lângă drum.” (Mt. 13, 4)
,,Altele au căzut pe loc pietros.” (Mt. 13, 5)
,,Altele au căzut între spini.” (Mt. 13, 7)
,,Altele au căzut pe pământ bun şi au dat rod.” (Mt. 13, 8)
„Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.” (Lc. 8, 11)
,,Cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.” (Lc. 8, 15)
,,Cine are urechi de auzit - să audă !” (Mt. 13, 9)


            Învăţătura creştină despre Dumnezeu mărturiseşte o întreită slujire pe care Mântuitorul Iisus Hristos a împlinit-o în lucrarea de mântuire a lumii: cea  de Arhiereu (sau Preot), de Învăţător (sau Prooroc) şi de Împărat (sau Domn): ,,Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).
            Privind ansamblul general al învăţăturilor şi parabolelor rostite de către Iisus de-a lungul activităţii Sale mesianice, vom descoperi faptul că întreaga activitate a Mântuitorului s-a desfăşurat, pe parcursul celor trei ani şi jumătate de misiune publică, în mijlocul mulţimilor care-L ascultau, îmbulzindu-L, însetate fiind atât de cuvintele înţelepciunii pe care le rostea ca nimeni altul, cât şi de vindecarea pe care tot El o dădea bolilor şi neputinţelor lor: ,,Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice !” (In. 6, 68). Transmisă în timp şi spaţiu prin Apostolii Săi, învăţătura Lui Hristos trebuia să ajungă la cunoştinţa întregii lumi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile !” (Mt. 28, 19); şi iarăşi: „Paşte oile Mele !” (In. 21, 17) – este îndemnul divin adresat ucenicului Petru atunci când acesta a fost rechemat la apostolie, după învierea Învăţătorului.
            Întristat de felul în care lumea şi oamenii ei întâmpină Cuvântul Lui Dumnezeu, Hristos le spune ucenicilor, cu fină ironie: ,, De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. Şi se împlineşte cu ei proorocia lui Isaia, care zice: «Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea».” (Mt. 13, 13-14). Şi de aceea rosteşte El acest îndemn (ca un adevărat avertisment) la trezvie: „Cine are urechi de auzit - să audă !” (Mt. 13, 9). Pilda semănătorului este importantă mai ales prin faptul că Dumnezeu Se descoperă pe Sine  lumii prin lucrarea pe care o săvârşeşte în ea: ,,Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii” (Ps. 144, 16); ,,Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi !” (Ps. 103, 29). Iar această lucrare divină revărsată asupra lumii scoate la iveală feluritele aspecte ascunse în sânurile pământului: „lângă drum” (Mt. 13, 4), ,,loc pietros” (Mt. 13, 5), ,,între spini” (Mt. 13, 7), ,,pământ bun” (Mt. 13, 8). Acestea sunt tot atâtea tipuri de inimi umane sau categorii de stări duhovniceşti proprii sufletelor omeneşti, care primesc sau nu primesc în lăuntrul lor adevărul  şi viaţa seminţelor divine: cuvintele Sfintelor Scripturi. Scripturi care ne descoperă şi feluritele tipologii de semănători ai cuvântului dumnezeiesc: „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi pe cei cu darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor” (I Cor. 12, 28). Împlinind cu fapta ceea ce învăţa cu cuvântul, Mântuitorul Hristos ne arată pilde de rodire minunată din pământuri aride asupra cărora El Însuşi va semăna cuvântul adevărului: „un sutaş” (Mt. 8, 5), ,,o femeie canaaneeancă” (Mt. 15, 22), ,,o femeie din Samaria”  (In. 4, 7). Unii ca aceştia nu făceau parte din aria ţarinii obişnuite: ,,În calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi. Ci, mai degrabă, mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel !” (Mt. 10, 5-6). Şi de aceea sfinţii Săi ucenici şi apostoli sunt surprinşi de faptul că Iisus îi provoacă permanent, prin ceea ce face, la deschiderea atât a minţii cât şi a inimii, făcând cunoscută „învăţătura şi puterile Sale” (Mt. 13, 54) şi celor de alt neam, deşi tot El afirmase către ei: ,,Nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel !” (Mt. 15, 24). Şi de aceea mirarea apostolilor va fi cu atât mai mare cu cât Iisus va vindeca bolile şi va  săvârşi minuni şi în vieţile celor dintre neamuri, înfruntând astfel  ostilitatea fariseilor şi a saducheilor: ,,Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat ?” (In. 7, 15), ,,Cine este Acesta care iartă şi păcatele ?!” (Lc. 7, 49).
            Pentru săvârşirea lucrării de mântuire, Iisus Hristos Se va înălţa cu trupul la Cer, de unde Îl va trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietorul: ,,Dacă Eu nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi. Iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi !” (In. 16, 7). Pentru a putea pătrunde în miezul învăţăturii lui Iisus, trebuie reţinut faptul că  Fiul Lui Dumnezeu a vestit lumii ceea ce a primit de la Dumnezeu Tatăl: ,,Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea pronunţă porunci fundamentale, clare şi categorice, zguduind din temelii regatul iudaic şi dând sens, finalitate şi viaţă cuvintelor Legii: ,,Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc !” (Mt. 5, 17). Altfel spus, învăţăturile profeţilor şi toate proorociile lor vor fi împlinite în deplinătatea puterii lor de exprimare profetică prin săvârşirea lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos în sânul umanităţii, cu fiecare eveniment şi faptă din viaţa Lui, de la Naşterea Sa din Fecioară până la Răstignirea pe Cruce şi Învierea Lui din mormânt ,,ca să se împlinească Scripturile” (Mt. 26, 56); şi iarăşi: ,,începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile, cele despre El” (Lc. 24, 27). ,,O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa ?!” (Lc. 24, 25-26). În clipa înălţării Sale cu trupul la Cer, Iisus Hristos îi lasă pe ucenici pregătiţi pentru a semăna şi ei, la rândul lor, cuvântul Lui Dumnezeu: ,,Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi” (In. 20, 21), ,,mergând, învăţaţi toate neamurile !” (Mt. 28, 19). ,,Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19).
            În calitate de mesageri ai Cuvântului Dumnezeiesc, ucenicii lui Iisus au deja câteva avantaje pe care nimeni altcineva nu le mai are: ,,a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli” (Lc. 6, 13). Şi au mai primit două calităţi, pentru a fi în măsură să-L cunoască pe Iisus ca Hristos, Unsul Domnului, în Duhul Adevărului: ochii deschişi – ,, s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Lc. 24, 31), şi mintea deschisă: ,,atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile !” (Lc. 24, 45). Acest lucru îl subliniază Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: ,,cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii” (I Cor. 2, 4).              
Cunoaşterea Scripturilor nu este totuna  cu citirea lor, căci zis-a Domnul: ,,Vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29). Deşi pregătiţi pentru marea misiune de catehizare şi încreştinare a lumii, apostolii lui Hristos nu pornesc cu trufie de la premisa că ei sunt deţinătorii exclusivi ai cuvântului lui Dumnezeu, dar îşi evidenţiază permanent calitatea de martori ai Cuvântului şi totodată de mesageri investiţi ai Adevărului: ,,Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că noi, învăţătorii, mai mare osândă vom lua !” (Iac. 3, 1). Aceasta pentru că toţi oamenii greşim, în multe chipuri: ,,dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul” (Iac. 3, 2). E limpede că autenticitatea trăirii dă veridicitatea vorbirii. Nu putem rosti adevărul trăind în minciună. După cum nu putem nici să răspândim  minciuna, trăind în adevăr: ,,Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun. Fugi de poftele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă cu toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă - poate le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului” ( II Tim. 2, 21-25). Iar, în ceea ce îl priveşte pe semănătorul de cuvinte, tot Apostolul neamurilor pune accent pe vrednicia vieţuirii printr-o făptuire corespunzătoare, adică pe asemănarea cuvântului cu viaţa. Nu trebuie să existe o discrepanţă între faptă şi vorbă: ,,Întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind în învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvânt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavând de zis nimic rău despre noi” (Tit 2, 7-8); ,,acestea grăieşte, îndeamnă şi mustră cu toată tăria. Nimeni să nu te dispreţuiască !” (Tit 2, 15).
De aici înainte, în Legea harului, aceasta va fi lumina Sfintelor Scripturi. Şi de aceea vom citi în Epistola către Timotei îndemnul paulinic de a săvârşi semănarea cuvântului Lui Dumnezeu neîncetat: ,,Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătura !” ( II Tim 4, 2). Căci, prin puterea investirii cu harul propovăduirii Evangheliei, apostolii (şi urmaşii lor) primesc ,,cuvânt cu putere multă” (Ps. 67, 12) căci ,,Domnul M-a uns să binevestesc” (Is. 61, 1) şi tot ,,Domnul va da cuvânt celor ce vestesc cu putere multă !” (Ps. 67, 12); şi astfel ,,în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor !” (Ps. 18, 14).
            Privind în ansamblu tabloul evanghelic al semănatului de cuvinte şi învăţături (atât ogorul, cu toate caracteristicile lui, cât şi semănătorul, cu toate însuşirile sale), vom descoperi că înţelepciunea celui ce seamănă este direct implicată în recoltă: ,,deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi. Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei. Cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege (deşi eu nu sunt sub Lege), ca să dobândesc pe cei de sub Lege. Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege, (deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu) ci, având Legea lui Hristos, să dobândesc pe cei ce n-au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc. Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii !” ( I Cor. 9, 19-22). În ambele sensuri  (atât în ceea ce priveşte atitudinea semănătorului, cât şi în ceea ce ţine de caracteristicile ogorului), decisivă se vădeşte a fi lucrarea Duhului Sfânt, chiar dacă uneori nu este luată în seamă de noi – fie din neatenţie, fie din uitare, din nepăsare sau din ignoranţă: ,,plugarul aşteaptă roada cea scumpă a pământului, îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia timpurie şi târzie” (Iac. 5, 7). Mâna lui Dumnezeu este cea care proniază şi împarte belşugul pe faţa pământului. Acest lucru ni-l descoperă îndemnul Mântuitorului: ,,Priviţi la păsările cerului - că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte ! Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele ?!” (Mt. 6, 26).  
Aşadar, în toate este lucrarea Duhului Sfânt care vine şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi ne izbăveşte de toată stricăciunea. În  perspectivă duhovnicească, pământul este inima omului care poate să primească, să înţeleagă şi să-şi însuşească cuvântul mântuitor prin trăirea simţământului de dorire de împărăţia lui Dumnezeu: ,,cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi atunci când îl aud - îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor !” (Mc. 4, 15). Prin urmare ,,credinţa este din auzire” (Rom. 10, 17) şi prin vedere. Căci cu ochii vedem minunile iar cu urechile auzim cuvintele.
Dar ce sunt cuvintele ? Sunt tocmai stropii de har divin care udă pământul inimii pentru a-l face roditor. Fără ploaie pământul se usucă şi nu mai rodeşte. Aşa şi intrarea în creştinătate – se face prin roua Duhului Sfânt. Apa este elementul esenţial care îl leagă pe om de Dumnezeu: apa cea vie (care este învăţătura Evangheliei) şi apa Sfântului Botez: ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu !” (In. 3, 5). Fără îndoială că există o similitudine profundă de lucrare între picăturile Duhului Sfânt pogorâte în chip de ,,limbi ca de foc” (FA 2, 3) peste sfinţii apostolim, în ziua Cincizecimii, şi stropii de apă revărsaţi din cer pentru a binecuvânta pământul roditor şi dătător de hrană: ,,Cel ce pui norii suirea Ta; Cel ce umbli peste aripile vânturilor” (Ps. 103, 4), ,,Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape” (Ps. 103, 11), ,,Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul” (Ps. 103,14), ,,Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor, ca să scoată pâine din pământ” (Ps. 103, 15-16)  - ,,toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme !” (Ps. 103, 28). Dacă ne amintim cuvintele Domnului - ,,la voi toţi perii capului sunt număraţi !” (Mt. 10, 30) şi înţelegem din aceasta că nimic nu se întâmplă fără voia Lui, vom pricepe ce anume ascunde fiecare strop de ploaie în el. Oare aceşti stropi de apă cad la întâmplare? Oare nu ştie Dumnezeu de fiecare dintre ei ? Nicidecum ! În fiecare picătură de apă stă un strop de viaţă, un mic dar de la Duhul Sfânt, Împăratul ceresc, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă: „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viază !” (Catavasier), „Lumină şi viaţă, Viaţă şi vieţi” (Canonul cel Mare). Norii sunt hambare ale lui Dumnezeu din care se hrăneşte lumea. Norii de pe bolta cerului sunt mana cerească pe care Cel de Sus o dăruieşte pururea spre hrana pământului şi a omenirii, la tot ce mişcă şi e viu: ,,Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta !” (Ps. 103, 25). Prin şi din fiecare nor de ploaie se revarsă şuvoaie de iubire - un dar pe care Dumnezeu îl face lumii zidite din iubire (şi pe care Adam a alterat-o prin păcatul său, transformând-o dintr-una intens spiritualizată într-una grosier materializată). Se poate spune că Dumnezeu udă pământul cu stropi de ploaie tot  aşa precum o mamă îşi plânge fiul mort: ,,văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge !” (Lc. 7, 13). Lacrimile stropilor de ploaie căzuţi pe faţa întregului pământ sunt tot atâtea binecuvântări date pământului oarecând blestemat de Creator: ,,blestemat va fi pământul pentru tine !” (Fac. 3, 17), ,,spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului !” (Fac. 3, 18). Între grădina cu pomi veşnic înfloriţi, cu pomi cu roada în pârgă şi cu pomi cu roadele depline, pe de o parte, şi maidanul sălbatic, necultivat, pe de altă parte - e o mare diferenţă !  E o lecţie pentru inima lui Adam care (sub ocrotirea Pomului Vieţii) era ca o grădină curată şi îngrijită, fiind în armonie cu Dumnezeu, iar (după cădere) a devenit pârloagă, pământ nelucrat, sălbăticit (patimile şi poftele fiind nesuferite şi ţepoase ca şi spinii şi pălămida). Dovadă că toată vremea Legii Vechi a stat sub puterea secetei aduse de însetarea de Cuvântul Lui Dumnezeu.
,,Unele seminţe au căzut lângă drum; au venit păsările şi le-au mâncat.” (Mt. 13, 4). Acestea reprezintă soarta legii conştiinţei de până la Avraam, căci depărtarea treptată de starea primordială de nevinovăţie a urmaşilor lui Adam ajunge până la moartea lor sufletească, mânaţi fiind de tot felul de pofte pătimaşe. ,,Altele au căzut pe loc pietros, unde n-aveau pământ mult; şi îndată au răsărit, căci n-aveau pământ adânc” (Mt. 13, 5): acestea se referă  la cei de la Avraam până la Moise (aflaţi sub legea tăierii-împrejur), care uită mereu de sfinţenia legământului dintre Dumnezeu şi oameni, şi se rătăcesc tot mai mult din lipsa lucrării faptelor bune şi a îndepărtării lor de Domnul Savaot. ,,Altele au căzut între spini, iar spinii au crescut şi le-au înăbuşit” (Mt. 13, 7): acestea îi vizează pe cei trăitori în răstimpul dintre primirea Legii Decalogului de către Moise pe muntele Sinai până la venirea lui Hristos, reprezentaţi de judecătorii, regii şi preoţii Vechiului Legământ, care au ocârmuit poporul, dar pe care năravurile şi obiceiurile idolatre ale popoarelor canaanite i-au robit, precum se tânguieşte Psalmistul: ,,Au jertfit lui Baal-Peor şi au mâncat jertfele morţilor !” (Ps. 105, 28) ,,Şi-au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor demonilor, au vărsat sânge nevinovat, sângele fiilor lor şi al fiicelor lor, pe care i-au jertfit idolilor din Canaan şi s-a spurcat pământul de sânge. S-au pângărit de lucrurile lor şi s-au desfrânat cu faptele lor” (Ps. 105, 37-39) - adică s-au dedat la păcatele stricăciunii morale. Atunci când patimile se îngrămădesc laolaltă cu virtuţile, în cele din urmă păcatele vor covârşi faptele bune, otrăvindu-le cu duhoarea lor, iar omul va ajunge sălaş diavolului prin patimile sale. Căci lipsa harului sfinţeniei face ca spinii (faptele rele, necredinţa, lepădarea de Dumnezeu) să crească mai sus decât roadele (faptele bune, credinţa, trăirea în Dumnezeu), înăbuşindu-le.
Toate aceste seminţe rămase fără rod se referă, în fond, la lumea întreagă, plină de realizări culturale şi invenţii ştiinţifice, plină de idei colorate precum penele unei păsări exotice – dar care zace căzută în pânza păianjenului părerii-de-sine, zbătându-se precum o muscă prinsă în plasă, între a fi şi a nu fi ceea ce se cuvine şi ar trebui să fie: căci toţi suntem chemaţi să fim oameni serioşi, cinstiţi, oneşti, buni, blânzi şi cumsecade – aşa cum îi place Lui Dumnezeu. Poate că a fi cumva mai nepăsător te ajută să supravieţuieşti într-o lume tensionată şi foarte agitată – dar nu chiar atât de nepăsător încât să ajungi să ucizi omul lăuntric, ,, omul cel tainic al inimii” (I Ptr. 3,4) ! Este necesar să învingi viciul şi să-l eviţi în jurul tău pentru păstrarea echilibrului personal – dar nu să devii total lipsit de implicare în ceea ce te priveşte pe tine şi familia ta, în ceea ce ţine de mântuire şi de împlinirea moralei sociale. Lehamitea totală în viaţa lăuntrică, personală, te desparte de Biserică – şi, implicit, de Dumnezeu. În acest sens,  exemplul femeii canaaneence este suficient de convingător: ,,fiica mea este rău chinuită de un demon !” (Mt. 15, 22). Nu poţi sta nepăsător să priveşti cum atât familia cât şi viaţa ta întreagă se surpă din pricina aroganţei şi a trufiei propriei tale păreri-de-sine, cum că nu tu eşti acela care să te pleci în faţa preoţilor sau să te închini înaintea lui Dumnezeu ! Dar ce le zice Hristos celor zece leproşi ? ,,Duceţi-vă de vă arătaţi preoţilor ! Şi, pe când se duceau, s-au curăţit…” (Lc. 17, 14) - aşa a intrat în inimile lor sămânţa cuvântului lui Dumnezeu.
Dar cea mai mare dramă contemporană este nerodirea seminţelor intrate în urechile tinerilor. De la vârsta de 13-14 ani până la vârsta de 34-35 ani aceştia sunt în deplinătatea puterilor trupeşti şi sufleteşti, atât în ceea ce priveşte disponibilităţile de formare interioară şi intelectuală, cât şi în activităţile de manifestare socială exterioară. Lumea căzută pradă patimilor şi poftelor nestăvilite socoate că frumuseţea se rezumă la simpla armonie dintre formele şi trăsăturile exterioare  ale trupului tânăr şi sănătos, fără a mai lua în considerare faptul că în lăuntrul trupului se găseşte sufletul – şi că, de fapt, tocmai calităţile acestuia ar trebui cultivate întru sporirea şi desăvârşirea acestei frumuseţi: fecioria şi sfiala, inocenţa şi bună-cuviinţa, credinţa şi dragostea de Dumnezeu – adică, într-un cuvânt, sfânta înţelepciune: tot atâtea însuşiri dorite de orice părinte pentru fiul sau fiica sa, pentru copii săi botezaţi în Numele Sfintei Treimi. De pildă, făcând o simplă analogie cu vieţile sfinţilor Gheorghe, Trifon, Fanurie şi Dimitrie şi ale sfintelor Varvara, Irina, Ecaterina şi Parascheva, vom vedea ce scop aveau toţi aceştia, ce sens dădeau ei vieţii şi tinereţii lor, spre deosebire de noi, cei care exagerăm aprecierea unor forme trupeşti trecătoare care, până la urmă, nu descoperă în nici un fel sensul existenţei noastre pe pământ. Căci, faţă în faţă cu Dumnezeu, ,,deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună, sunt deşertăciune !” (Ps. 61, 9), ,,suflare ce trece şi nu se mai întoarce” (Ps. 77, 44). ,,Omul: ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului - aşa va înflori” (Ps. 102, 15). Sensul vieţii omului pe pământ este cu totul altul decât cel dat de diavolul care îl minte în continuare pe om (aşa precum a făcut în Rai cu Adam prin Eva), explicându-i că poate fi ca Dumnezeu prin sine însuşi, fără Dumnezeu. Zis-a Domnul: ,,cine nu adună cu Mine – risipeşte !” (Mt. 12,30). Această risipă, această tinereţe pierdută în laboratoarele de pierzanie ale diavolului (prin tot instrumentarul complex pus în serviciul dezmăţului) în fond nu este altceva decât pagubă pentru Rai şi pentru Dumnezeu. Oare câtă umilinţă n-ar simţi sufletul unui tânăr dacă, la întâlnirea sa cu Dumnezeu, ar descoperi că Raiul este plin cu moşnegi şi babe, cu infirmi şi pătimitori de cancer, cu muribunzii de prin spitale, azile şi orfelinate – iar el nu-şi află loc, pentru că s-a ales doar cu moartea sufletească, ştiind prea bine că floarea puterii sale tinereşti a ofilit-o şi a distrus-o, fărâmiţând-o ca într-o uriaşă maşină de tocat în nebunia destrăbălărilor de tot felul, făcând pe placul societăţii măcinate de patimi potrivnice: desfrâu şi omor, ură şi bârfă, răutate, duşmănii şi multe altele asemenea acestora, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie că ,,ruşine este până a le şi grăi !” (Ef. 5, 12). Ce poate fi mai semnificativ decât această junglă de spini şi bălării ţepoase crescute pe ţarina creştinătăţii ortodoxe ? Tocmai acolo unde Hristos Se străduieşte din răsputeri, ca un viteaz pe câmpul de luptă, să-i restaureze pe oamenii furaţi de diavol prin acelaşi principiu mişelesc aplicat la ispitirea din Carantania: „oamenilor, vedeţi voi toate aceste bogăţii ale lumii? Închinaţi-vă mie şi ele vor fi ale voastre !”: ,,diavolul I-a arătat lui Iisus într-o clipă toate împărăţiile lumii. Şi I-a zis: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci, dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta !” (Lc. 4, 5-7)… Şi, din păcate, nu se mai găseşte nimeni care, cu avânt, cu putere, cu credinţă şi cu îndrăzneală, să strige precum Hristos: ,,Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti» !” (Lc. 4, 8). Doar câte un suflet inocent să mai scape poate din vârtejul tinereţii păcătoase... Cătă ură şi câtă patimă a strâns diavolul împotriva lui Hristos atunci când i-a smuls din ghearele morţii pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe Lazăr din Betania, pe fiica femeii canaaneence, pe fiul lunatec - şi pe toţi ceilalţi pe care satana  ţinea morţiş să-i chinuiască de tineri ! Şi cât de mult a iubit Hristos copiii: ,,Lăsaţi copiii, şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor !” (Mt. 19, 14); căci ,,de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3). Şi cu câtă ură şi înverşunare pătrunde duhul răutăţii în intimitatea tinerilor pentru ca să distrugă în ei chipul Lui Dumnezeu şi să le fure asemănarea cu El, să-i nimicească sufleteşte, să-i nimicească şi trupeşte, mutilând fecioria, inocenţa, spurcând cu tot felul de păcate căile rânduite în fire de către Dumnezeu pentru unirea cu El... ,,Fugiţi de desfrânare ! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Dar cine se dedă desfrânării, păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri ?!” (I Cor 6, 18-19); ,,pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu !” (Evr. 13, 4). Respectând libertatea noastră, Dumnezeu nu intervine cu sila, ci aşteaptă întoarcerea de bunăvoie, în pofida munţilor de greşeli şi păcate: ,,pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37), ,,Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33). ,,Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni Doamne !” (Ps. 24, 7) strigă Psalmistul, iar Dumnezeu răspunde: ,,N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47).
Iar pământul cel bun este de fapt ,,inima înfrântă şi smerită pe care Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18). Tocmai de aceea se roagă proorocul: ,,Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10). Altfel spus, arată-mi calea spre inima curată pentru ca să  Te pot vedea: ,,Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, pentru că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Lucrul nemaipomenit care se petrecea în prezenţa lui Iisus este faptul că, doar la simpla vedere şi ascultare a Persoanei Mântuitorului, roadele se înmulţeau prin minune, într-un mod de neînchipuit, prin lucrarea Duhului Dumnezeiesc, precum proorocise David: ,,văile vor înmulţi grâul, vor striga şi vor cânta !” (Ps. 64, 14). De aceea auzim citindu-se în Sfânta Evanghelie că ,,alte seminţe au căzut pe pământ bun şi au dat rod” (Mt. 13, 8), precum arată: ,,una o sută, alta şaizeci, alta treizeci” (Mt. 13, 8). Smerenia înmulţeşte virtutea! În vremea noastră, când Evanghelia a pătruns deja în lume şi s-a propovăduit la multe popoare ale pământului, putem zice că Biserica şi slujitorii ei sunt semănătorii cuvântului lui Dumnezeu. Arhiereii, preoţii şi diaconii, monahii  în mânăstiri şi profesorii de religie în şcoli, cărţile, ziarele, revistele, posturile bisericeşti de radio şi televiziune sunt tocmai semănătorii cuvântului lui Dumnezeu în lume, în ţarina cuminţeniei ortodoxe, în sânul poporului binecredincios, în inimile creştinilor dreptmăritori: ,,voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte !” (I Cor. 12, 27). E adevărat, astăzi (mai mult ca oricând) sămânţa cade într-un mediu ateu, dar nu ateist agresiv, ci în mediul lasciv al lenevirii faţă de cunoaşterea Lui Dumnezeu. Decât să citească Scriptura sau să spună o rugăciune, omul contemporan mai bine se declară ateu - pentru că e mai simplu, deşi din inima lui nu lipsesc licăririle din lumina adevărului şi a conştiinţei. Aici seamănă Evanghelia chemarea Domnului la veşnicie: ,,Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi !” (Mt. 11, 28).
Deşi lupta a fost crâncenă iar fiul risipitor rănit de patimi şi mândrie pe câmpul de bătălie, totuşi el găseşte puterea să-şi adune forţele şi să strige: ,,Părinte, am greşit la Cer şi înaintea ta! Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău! Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi !” (Lc. 15, 18-19). Şi iată că, de atunci şi până astăzi, dinspre sfinţii din sinaxare se aude blând şoapta mântuitoare, ca o adiere a vieţii veşnice: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”. Şi, prin licărul sfios al candelelor şi pâlpâitul uşor al lumânărilor din sfântul locaş, vreun ales al Domnului mai şopteşte încă: „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă !”… Prin fumul blând de tămâie,  înaintea sfintelor icoane, mai susură uneori şoapta vreunui smerit monah îngenuncheat în rugă: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !”… Iar la Sfântul Potir, din vreo inimă zdrobită, cu ochii aţintiţi spre Cer, se aude tainic suspin din glas de conştiinţă: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul !”… Aşa trăieşte creştinătatea pe faţa a tot pământul, pe orice vreme şi în oricare ceas din zi sau din noapte, după îndemnul marelui Pavel: ,,Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) şi al marelui David: ,,În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul !” (Ps. 102, 22). Deodată cu adierea vântului, în zori ca şi în amurg, aripile de înger înalţă la Tronul Dumnezeirii rugăciunea din inima zdrobită şi smerită: ,,Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă !”.
Din astfel de seminţe simple au rodit inimi de aur şi s-au născut sfinţi şi sfinte care au presărat tot pământul cu sfinţitele lor moaşte, despre care David cântă: ,,vor tresălta oasele cele smerite !” (Ps. 50, 9). Vor tresălta de bucuria puterii mântuitoare a Domnului Dumnezeu în lume, printre oameni. Câte pământuri sterpe n-au fost udate din belşug de apa Sfintei Evanghelii ? ,,Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede, iudeului întâi, şi elinului !” (Rom. 1, 16). Căci credinţa este calea care duce la lumina lui Hristos: ,,dreptul din credinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Iar roada pământului bine arat, udat cu apa ce vie a Evangheliei lui Hristos, desţelenit prin lucrarea pocăinţei şi adăpat cu roua lacrimilor rugăciunii (căci ,,Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” – Rom. 8, 26) a revărsat harisme peste harisme, care au împodobit Biserica cu ,,vase de aur şi de argint, ca unele ce sunt spre cinste” ( II Tim. 2, 20), vase alese al Duhului Sfânt:  ,,cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efes. 2, 19). După veacuri întregi de creştinism, prin roua Duhului lui Dumnezeu, nenumărate inimi au devenit locaşuri ale Sfintei Treimi, precum Sfânta Cuvioasă Maică Parascheva, pe care astăzi Biserica o cinsteşte cântând: „Întru tine Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea, ai urmat lui Hristos şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru acesta şi cu îngerii împreună se bucură, Sfântă Preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău !” (Tropar).
Iar faţă de cei ce au sufletul fie pietriş, cu loc uscat, cu spini sau pălămidă, Sfântul Apostol Pavel apără Biserica şi cuvântul Evangheliei: ,,Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni ! Şi au schimbat slava Dumnezeului Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor! De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci ! Amin ! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii…” (Rom 1, 21-26). ,,Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, ca să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă: aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei înşişi acestea, ci le mai şi încuviinţează celor care le fac !” (Rom. 1, 28-32). Şi tot Apostolul Pavel, referindu-se la sămânţa cuvântului evanghelic, scrie: ,,E drept că unii vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Unii o fac din iubire, ştiind că stau aici pentru apărarea Evangheliei; ceilalţi, însă, – din zavistie – vestesc pe Hristos, nu cu gânduri curate, ci socotind să-mi sporească necazul în lanţurile mele” (Filip. 1, 15-17).
După ce va răbda până la capăt,  din dorinţa de a-i mântui şi pe ei (şi pentru care Biserica însăşi cere „sfârşit creştinesc, fără durere, neînfruntat, în pace şi răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”), Dumnezeu va zice unora ca aceştia: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui !” (Mt. 25, 41), ,,nu vă cunosc pe voi !” (Mt. 25, 12).