Dacă sunt porunci, porunci să fie !

„Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire ?” (Evr 2, 3)

„Cine va păzi toată Legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile !” (Iac 2,10)

„Adevărat zic vouă: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (Mt 5, 18)

„Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal 1, 8)

„Care poruncă este mai mare în Lege ?” (Mt 22, 36)

„Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22)

„Moise a fost credincios în toată casa Domnului, ca o slugă, spre mărturia celor ce erau să fie descoperite în viitor” (Evr 3 ,5)

„Pentru ce Mă numeşti bun ? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu !” (Lc 18, 19)

„Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre” (Evr 3, 6)

„Cuvintele Domnului sunt în foc lămurite” (Ps 17, 33)

„Izvoare de apă s-au revărsat din ochii mei, pentru că n-am păzit Legea Ta !” (Ps 118,136)

„Legea Ta cugetarea mea este !” (Ps 118, 77)

„Îndreptează înaintea mea calea Ta !” (Ps 5, 8)

„Nu vor sta călcătorii-de-Lege în preajma ochilor Tăi !” (Ps 5, 5)

„Bărbatul nepriceput nu va cunoaşte şi cel neînţelegător nu va înţelege acestea” (Ps 91, 6)

„Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi !” (Ps 91, 12)

O zicală  mai veche din înţelepciunea populară afirmă: „Unde-i lege nu-i tocmeală !”. Cuvântul lui Dumnezeu este veşnic şi de netăgăduit: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In 1,1), „toate prin El s-au făcut” (In 1, 3), „şi Cuvântul S-a făcut trup” (In 1, 14).  Cercetând adâncurile de taină ale lucrărilor dumnezeieşti, vom descoperi un ritm treptat, progresiv, de manifestare a Revelaţiei divine, concomitent cu un anumit regres spiritual al umanităţii. Iniţial, omul a apărut  ca centru şi culme a întregii zidiri: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră !” (Fac 1, 26). Astfel, a primit de la Dumnezeu tot ceea ce şi-ar fi putut dori: har, lumină, hrană sfântă din Pomul vieţii, o comunicare nemijlocită cu Dumnezeu-Creatorul său – iar toate acestea într-o libertate de neîngrădit.

     „A vrea” şi „a nu vrea”: iată două aspecte contrare ale aceleiaşi realităţi, care pot fie linişti, fie tulbura istoria omenirii: „El din început a făcut pe om şi l-a lăsat în mâna sfatului său”(Sir 15,14). Cea dintâi şi cea mai veche poruncă divină adresată omului (pentru a-l lega şi uni cu Dumnezeu) a fost porunca postului: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2, 16-17). Deducem din aceasta că lipsa postului duce la înceţoşarea minţii şi la moartea sufletească, înţeleasă în sens spiritual: om viu biologic, dar mort duhovniceşte. Starea psihologică a omului ajuns mort duhovniceşte este dominată în primul rând de simţământul de necontrolat al fricii; de aceea Sfinţii Părinţi filocalici afirmă că frica este de la diavol: „partea celor fricoşi şi necredincioşi [...] şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă - care este moartea a doua”(Apoc 21,8). Ucenicii lui Hristos au primit un altfel de îndemn: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”(In 16,33). Explicaţia spirituală a apariţiei şi instaurării fricii în sufletul unui om stă în faptul că între acel om şi Dumnezeu se interpune diavolul: „Am auzit glasul  Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”(Fac 3,10). Iar David proorocul exclamă: „ acolo s-au temut de frică, unde nu era frică!”(Ps 13,5); căci „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!”(Ps 126,1).  Desigur, frica nu este un efect al lucrării duhovniceşti mântuitoare. Şi de aceea consecinţele ei sunt deseori îngrozitoare, putând ajunge până la pierderea echilibrului psihic şi manifestarea a numeroase boli mintale. Aşa se şi explică tot acel arsenal al închipuirilor din vremea noastră, prin care creştinii contemporani alunecă în ridicolul acuzelor şi scuzelor puerile, conform cărora ar suferi de ispite teribile din partea semenilor lor, de la cei cunoscuţi şi apropiaţi, ba chiar şi de la prieteni şi membri ai familiei!

     În astfel de situaţii, este evident că firul legăturii cu Dumnezeu nu mai este direct, faţă către faţă, pentru că omul nu mai stă la sfat cu Dumnezeu, ci cu gândurile rele pe care i le strecoară în suflet duhul cel viclean. Izgonit din Rai, omul va adăsta multă vreme în preajma acestuia, trudind şi muncind din greu pământul din care fusese luat: „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”(Fac 3, 23). Odată ajuns pe pământ însă, s-a complicat şi relaţia lui cu Dumnezeu. Crescând ispitele şi înmulţindu-se încercările, cu timpul au fost înmulţite şi obligaţiile umanităţii faţă de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este Adevărul absolut. Şi de aceea codul de porunci dăruit din Cer pe Muntele Sinai profetului Moise este categoric. Cele zece porunci cuprind practic toată Legea şi Proorocii. Pe cât sunt de simple, pe atât sunt de ferme. Este evident că nu un oarecare s-ar fi putut învrednici a le primi din Cer pentru a le dărui omenirii. Alesul Domnului pentru aceasta, Moise, cel care le-a primit, a trecut printr-o tainică şi temeinică pregătire spirituală de la naştere şi până la maturitate, atunci când Dumnezeu i-a vorbit, poruncindu-I ceea ce avea de făcut şi de îndeplinit. Cel dintâi lucru hotărât la vremea rânduită a fost: „scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!”(Ieş 3,5). Odată suit pe Muntele Sinai, aude glasul lui Dumnezeu zicându-i: „Grăieşte casei lui Iacov şi vesteşte fiilor lui Israel!”(Ieş 19,3). Chemarea lui Moise se face după criterii bine definite. Se cerea mai întâi de toate o supunere desăvârşită şi o ascultare pe măsura lucrării. Întâlnirea mistică dintre omul Moise şi Domnul Dumnezeu implică o auzire şi o vedere oarecum indirectă a lui Dumnezeu, Căruia Moise Îi zăreşte cumva spatele, nicidecum faţa. Aceasta pentru că esenţial era nu să-L vadă, ci să-L asculte: „Iată, voi veni la tine în stâlp de nor des, ca să audă poporul că Eu grăiesc cu tine, şi să te creadă pururea!”(Ieş 19,9). După care va urma o serie întreagă de obligaţii ale poporului – „Moise grăia, iar Dumnezeu îi răspundea cu glas”(Ieş 19,19). Odată împlinită chemarea şi săvârşită ascultarea, esenţa lucrării duhovniceşti se concretizează în primirea tablelor Legii celor zece porunci. Acestea vor sta la temelia educării spirituale şi morale a poporului lui Israel. Şi pe acestea le evocă Domnul Hristos, menţionându-le nu de puţine ori: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc”(Mt 5,17). Să nu uităm că Avraam nu a fost contemporan cu Moise – şi totuşi dă gir rânduielilor lui Moise în dialogul avut cu bogatul cel nemilostiv: „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei”(Lc 16,29). Iată cine şi cum garantează deci autenticitatea puterii lucrării lor!

     Ce îi spune Mântuitorul învăţătorului-de-Lege? - „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”(Lc 10,26). După care concluzia vine ferm: „fă aceasta şi vei trăi!”(Lc 10,28). Ceea ce se referă şi la un alt sens al cuvântului „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor”(In 15, 22); anume: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu !” (In 15,24). Cine a putut aşadar să dea mană din cer, să izvorască apă din piatră şi să despice marea cu toiagul? Pe lângă toate aceste minuni săvârşite cu puterea lui Dumnezeu, Moise dovedeşte că are calităţi de lider spiritual demn de urmat prin faptă şi lucrare şi prin darul primit de la Dumnezeu în povăţuirea poporului spre Pământul făgăduinţei. La prima vedere, toate par destul de simple; dar iată că, treptat, modul de comunicare cu Dumnezeu se complică: altar, jertfe, slujitori, atribuţiuni, restricţii, obligaţii şi altele asemenea acestora – pe toate ni le prezintă în detaliu „Cartea Ieşirii” de-a lungul mai multor capitole, înfăţişând toată rânduiala sacramentală statornicită din Cer prin poruncă divină.

     Noţiunea de „poruncă” se referă la ceva imperativ, obligatoriu şi categoric. În afara poruncii te situezi pe tărâm greşit. Eşti pe o cale care nu are repere mântuitoare. Hristos ni se adresează cu cuvintele: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21). Oare de câtă teologie o fi nevoie, de câţi Sfinţi Părinţi care să mai scrie câte alte volume de „Filocalie” sau lucrări de exegeză şi hermeneutică a Sfintelor Scripturi – pentru ca să înţelegem că, pur şi simplu, oamenii nu-L iubesc pe Dumnezeu?! De vreme ce ni se spune limpede că împlinirea Legii, a poruncilor ei, e semnul sigur, clar şi neîndoielnic de iubire – cum am mai putea îndrăzni să susţinem că suntem iubitori de Dumnezeu?! „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele - dar inima lor este departe de Mine!”(Mt 15,8); şi de aceea „nu oricine Îmi zice: << Doamne, Doamne! >> va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri!”(Mt 7,21). Nu este cu putinţă ca să vorbim abstract despre Dumnezeu, în fraze pompoase şi formulări pretenţioase, dar lipsite de trăire… De aici şi o anumită asprime în adresare: „Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu!”(Lc 18,19). A numi „bun” pe Dumnezeu e un  drept doar al sfinţilor împlinitori ai poruncilor Lui. Căci Dumnezeu încununează jertfa şi osteneala lucrătorilor poruncilor divine (cu fapta, nu cu vorba) prin răsplătiri harice, prin harisme.

     Dar în vocabularul cotidian întâlnim atât „a vrea”, cât şi „a nu vrea”. Câţi sunt cei care vor să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I asculte poruncile, lucrându-le cu fapta şi păzindu-le cu viaţa? Câţi sunt cei care (de bună-voie şi nesiliţi de nimeni) lasă toate pentru Dumnezeu? „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine!”(Mt 10,37); de bună-voie şi nesilit de nimeni „să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!”(Mt 8,34). Ce altceva stă în spatele cuvintelor din „Decalog” decât întreaga morală umană, socială şi creştină? Stă ceea ce zice şi Sfântul Apostol Pavel: „păgânii care nu au Lege, din fire fac ale Legii; aceştia, neavând Lege, îşi sunt loruşi Lege!”(Rm 2,14). Neavând Lege, respectă ceea ce nu li s-a oferit: Legea. Respectă o poruncă ce nu le-a fost impusă. O ţin de bună-voie, din bun-simţ şi din omenie: „căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie - acela îl va scăpa!”(Mc 8,35). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!”(Mc 8,38).

 Cu cât drag l-a privit Iisus pe tânărul bogat, văzându-l că e în căutarea desăvârşirii: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”(Lc 10,25). Dar iată cum, în acest caz, modul prin care diavolul a lucrat este modul al treilea al ispitirii din Carantania: bogăţia, slava cea deşartă şi trecătoare, materia ca agoniseală, ca barieră între Dumnezeu şi suflet. Iată deci că există şi oameni pentru care materia e mai mare şi mai importantă decât Dumnezeu; de aceea întreabă Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!”(Mt 16,26). Într-un cuvânt, înţelegem că în multe din vieţile semenilor noştri problema mântuirii nu poate depăşi problemele cotidiene, atât de multe şi de diverse...

Atunci când plecăm de acasă în căutarea unui duhovnic bun, avem deja câteva condiţii şi obiective importante de îndeplinit. Mai întâi – să fie bătrân, să fie înţelept, să ne cunoască viaţa, să fie înainte-văzător şi ştiutor. Pentru că multe sunt de rezolvat: să aflăm când ni se mărită fata, când ne terminăm casa, dacă va fi bine la servici, dacă vom câştiga bani, dacă nu ne paşte vreo primejdie; în plus, duşmanii să nu aibă nici o putere asupra casei noastre, apoi să fim dezlegaţi de orice blesteme, de vrăji, de farmece şi de descântece; şi, în cele din urmă, să dobândim mult-râvnita sănătate – temelia a tot ceea ce înseamnă fericirea individuală şi mulţumirea-de-sine. Exact îndemnul omului bogat care agonisise destule: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”(Lc 12,19).

Numai că… liniştea oricărui om e tulburată de obligaţiile morale , de datoriile de conştiinţă , de îndatoririle spirituale şi de  obligaţiile faţă de suflet şi faţă de Dumnezeu: „          Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33) pentru că „ajunge zilei răutatea ei!”(Mt 6,34); „nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?”(Mt 6,25); „aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni!”(Ps 54,25). Vrând-nevrând, societatea noastră gustă rând pe rând din toate „trufandalele” progresului. Ştiinţa contemporană şi cultura civilizaţiei rafinate ne „demonstrează” zilnic faptul că Biserica este o adevărată „frână” în calea fericirii obşteşti şi a binefacerilor tehnologiilor moderne. Care din cele zece porunci are dreptul să ne calce libertatea de gândire şi dorinţa de a simţi din plin plăcerile vieţii?! „Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea!”(1Cor 15,50). Oare care o fi voia lui Dumnezeu? Cum o fi corect? - Aici începe lupta şi dilema. Biserica ne îndeamnă la faceri de bine, la iubirea de aproapele şi la iubirea de Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta!”(Deut 6,5). Dar cum putem soluţiona oare setea de libertate totală şi de manifestare personală după voia proprie? Ce Lege ne poate obliga la iubire dacă nouă nu ne place de cutare? Ce putem face noi dacă cei cărora le-am greşit nu ne acordă iertarea lor, iar cei care ne-au greşit nouă nu cred în iertarea pe care noi le-o acordăm? Oare mai are sens să zicem „şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”(Mt 6,12)? Cum să soluţionăm acest fel de a gândi propriu ortodocşilor contemporani: „te iert – dar nu te uit!” sau „te iert – dar te ţin minte!”. Chiar să fie această poruncă a iubirii mai mare decât anvergura propriei personalităţi, atunci când aceasta este implicată într-o sumedenie de conflicte – fie de servici, fie de interes personal - sau de orice fel ar fi? Zis-a Domnul: „Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc!”(Mt 6,14); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor - că aceasta este Legea şi proorocii!”(Mt 7,12); „oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni  nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El”(1In 3, 15); „Eu însă vă spun vouă că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui!” (Mt 5,28).

E o adevărată problemă generală a lumii creştine această practică socială în care fiecare alţi doi oameni (din lipsă de ocupaţie) mai degrabă vorbesc de rău despre un al treilea, decât ceva ziditor de suflet. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena!”(Mt 10,28); „nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura!”(Mt 7, 1-2); „de ce vezi paiul din ochiul fratelui tău iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: lasă să scot paiul din ochiul tău - şi iată, bârna este în ochiul tău?! Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7, 3-5). Ce sunt unele ca acestea? Oare cuvinte din Scripturi, veşnice şi mântuitoare – sau sugestii la alegere, pe care să le aplicăm cum vrem, când vrem şi cui vrem? Să fie oare Scriptura o carte interpretabilă după placul nostru? Cum ne va fi însă în Ziua Judecăţii, atunci când vom sta înaintea lui Dumnezeu, în prezenţa milioanelor de îngeri, pentru ca să dăm seamă de cele ce am zis şi am făcut în viaţă? Care o mai fi diferenţa între porunci şi obligaţii, între voinţă şi neputinţă?

Iată, timpul care a trecut de când am fost la duhovnicul căutat mi-a demonstrat că acesta n-a fost un înainte-văzător, că nimic din cele ce mi-a spus nu s-a împlinit. Care o fi atunci adevărul? Ce să mai cred? Unde să mă mai duc?... Iată cum rodul Pomului cunoştinţei binelui şi răului este mâncat zilnic de atâţia dintre noi, la întâmplare, fără a chibzui măcar o clipă dacă vom putea duce suferinţele pe care le vom avea de suportat de pe urma inconştienţei spirituale de care dăm dovadă de cele mai multe ori. Câtă lume naivă nu muşcă din acest rod prezent astăzi printe noi sub forma a tot felul de curente de idei şi metode ocultiste care de care mai ciudate – doar, doar se va mai schimba ceva în destinul individual atât de mult cercetat în toate zodiacele şi horoscoapele de duzină!... Oare ce să mai fac? Că tot ce am auzit pe unde am mai fost spunea: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul; căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge!”(In 12,35). Oare chiar să fie păcat că am fost şi pe la altfel de „lucrări”, din afara Bisericii? Oare chiar să fie o poruncă atât de straşnică şi de însemnată „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”(Ieş 20,3)? ... Şi uite aşa, una după alta, cele zece porunci sunt profanate şi călcate în picioare după placul fiecăruia; că doar asta-i viaţa – şi cu bune, şi cu rele: ce poţi să faci?!

Pe cine mai interesează astăzi sfânta feciorie? Oare mai există tineri preocupaţi spiritual de faptul că şi-au pierdut fecioria, care să nu fie indiferenţi faţă de gravitatea păcatului săvârşit? „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii,nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(1Cor 6, 9-10). Oare să mai luăm în serios povestea Sodomei şi a Gomorei, ca fiind întru totul autentică, într-o vreme ca a noastră în care pământul întreg ar trebui ars cu foc şi cu pucioasă, pentru ca în locul uscatului să mai fie doar o imensă Mare Moartă a unei umanităţi căzute în adormirea conştiinţei şi a morţii sufleteşti? Nu mai interesează pe nimeni firescul şi normalul. Hazardul, libertinajul şi imoralitatea sunt valorile modernităţii unei lumi răscolite de patimi potrivnice. Noi, cei de azi, ca pe un covor de frunze moarte călcăm pe faţa pământului, în colcăială de patimi la fiecare pas, la fiecare vorbă şi gest, la fiecare clipă şi în fiece moment: „Îndreptează înaintea mea calea Ta!”(Ps 5,8) căci „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut!”(Ps 1,1); „de la Domnul paşii omului se îndreptează şi calea lui o va voi foarte!”(Ps 36, 23); „rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!”(Ps 118,176). Pentru ca, în cele din urmă, cu tot binele din lume – să ne trezim departe, tare departe de Sfântul Dumnezeu...

Desigur, veţi spune: or fi ele porunci, or fi ele din Cer, or fi de la Dumnezeu - dar să le ţină cine poate şi cui îi permite situaţia personală! „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi!”(Mt 20,16). De pildă, toată lumea ştie că este post. O întrebare „de rutină” ar fi însă şi aceasta: câţi dintre creştini ţin postul? Câţi ştiu ce este postul, de câte feluri este şi cum trebuie el împlinit? „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul; rupeţi lanţurile nedreptăţii! Dezlegaţi legăturile jugului! Daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine!”(Is 58, 6-7). Chiar, oare ce să fie postul? Să fie vreun regim alimentar, sub formă de dietă, în care ne umplem burţile cu zeci de feluri de mâncare „de post”, costisitoare şi bine garnisită caloric? Sau postul înseamnă de fapt adevăr, lumină, dragoste, pace, bucurie, milă, inimă bună? „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13) căci „jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50, 18). Dacă dragoste nu e, atunci nimic nu e! „         Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!”(1Cor 13, 4-8). Să fie înfrânarea (proprie  postului) doar o modă, o tradiție, o regulă de bun-simț, un mit, un obicei – sau o lege şi o poruncă a Raiului de la Dumnezeu? „Iar din Pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17). „Şi a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit”(Lc 4, 1-2). Ce „păcat” să fi făcut Domnul Hristos, Cel fără-de-păcat, pentru ca să trebuiască să postească şi să flămânzească vreme de patruzeci de zile?!... S-ar spune că într-un singur punct a „greşit” Bunul Dumnezeu Cel ce-nu-greşeşte: atunci când a avut încredere în noi, oamenii, că-L vom iubi şi Îl vom preţui cu aceeaşi dragoste cu care El S-a întrupat şi S-a dăruit pe Sine jertfă pentru ca să ne mântuiască... Iar noi I-am răsplătit dragostea prin ură feroce, plină de răutate: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”(Lc 23, 21); „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!”(Mt 27, 25). Oare aşa să fie şi azi – să cadă peste noi Sângele Lui vărsat cu atâta dragoste şi îndelungă-răbdare în fiecare Sfântă şi Dumnezeiească Liturghie, ca blestem și pedeapsă pentru nevrednicia noastră în lucrarea de mântuire?!... „        Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi”(1Cor 11,28-31). Ce se ascunde oare în omenirea creştină de a ajuns atât de plină de indiferenţă şi de indolenţă, deşi aceste porunci sunt venite din Cer, din gura şi prin degetul lui Dumnezeu?!...

Poruncile sunt răspunsuri clare şi expresii ale iubirii părinteşti faţă de om. Căci ce folos ar fi avut Dumnezeu să aibă El Raiul, şi să nu-i descopere omului cum să-l moştenească?! Dar ce va mai răspunde, în cele din urmă, omul - pentru nepăsarea şi trândăvirea sa - atunci când întreaga Scriptură se rezumă, în fond, la zece îndatoriri de căpetenie care-i pot conferi fericirea şi viaţa cea veşnică? Dar dacă i-ar întreba cineva pe creştinii de azi, probabil că cea mai mare parte a lor nici măcar nu ar şti ce este „Decalogul” şi care sunt cele zece porunci! „Fericită sluga pe care o va afla  priveghind, şi nevrednică sluga pe care o va afla lenevindu-se” (Troparul Miezonopticii). „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică!”(In 5, 39); „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc!”(In 14,2); „veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”(Mt 25,34). Să fie oare Dumnezeu un fel de „figură de groază” în viaţa umanităţii? Să fie oare „Apocalipsa” sperietoarea Ortodoxiei şi spaima existenţei planetare? Să nu ne dorim a fi cu Hristos, să vină mai repede la noi, să fim veşnic cu El într-un „cer nou şi pământ nou”(Apoc 21,1)?!...  Cu ce sfântă îngăduinţă şi cu cât calm suveran ne vesteşte prin ucenicul cel iubit: „Cine e nedrept - să nedreptăţească înainte! Cine e spurcat - să se spurce încă! Cine este drept - să facă dreptate mai departe! Cine este sfânt - să se sfinţească încă! Iată, vin curând, iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui!”(Apoc 22,11-12)! Să fie oare mersul creştinilor la biserică doar de frica de muncile iadului? Oare chiar să nu existe în sufletele celor prezenţi la slujbele Bisericii un dor nespus de Părintele Ceresc de Care ne-am pierdut de la Adam încoace? Oare toată acea iubire revărsată în dăruirea Unicului Său Fiu pentru ca să ne mântuiască - să nu aibă corespondent în rugăciunea sinceră, în inima curată şi în mintea luminată? Oare totul chiar să fie doar un  comportament josnic şi slugarnic faţă de un Dumnezeu Care „vă grăieşte ca unor fii”(Evr 12,5) şi Care ne-a zis: „De acum nu vă mai zic slugi pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit pe voi prieteni pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!”(In 15,15). „Vă vorbesc ca unor copii ai mei – lărgiţi şi voi inimile voastre! Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi - căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea?! Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(II Cor 6,13-14)? Ce ar mai trebui să facă Dumnezeu pentru ca să ne convingă că atunci când nu postim şi nu ne rugăm, nu suntem buni şi nu iubim – suntem ai diavolului; care de aceea are putere asupra noastră să ne chinuiască, de aceea ne şi stăpâneşte şi ne face să ne comportăm mizerabil unii faţă de alţii, glumind cu uşurătate şi luând în derâdere învăţăturile şi poruncile lui Dumnezeu! Dar ... dacă sunt porunci – atunci porunci să fie! Degeaba îl rogi pe hoţ să nu mai fure, pe tâlhar să nu ucidă şi pe sperjur să nu mai clevetească; rugăminţile nu slujesc la nimic! „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(I Cor 6, 9-10).

Să fie omul atât de neputincios în comoditatea lui încât să-şi ia ca lege de vieţuire scuza în toate? Nu priveghem pentru că suntem obosiţi; nu postim pentru că suntem slăbiţi; nu ne rugăm pentru că n-avem timp; nu ne mai îngrijim de suflet pentru că avem mereu alte preocupări; şi tot aşa ... până ne trezim că ajungem ca Adam: „m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns!”(Fac 3,10). Goi suntem de fapte bune – „vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?” (Iac 2, 20), „căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte - moartă este!”(Iac 2, 26). Goi suntem de Duh – „Duhul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul Lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce!”(In 3,8). Goi suntem de Dumnezeu – cunoscându-se goi, „Adam şi femeia lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului”(Fac 3,8). Dar unde să te ascunzi de Dumnezeu ?! „În soare şi-a pus locaşul Său; şi El este ca un mire ce iese din cămara sa. Bucura-Se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui. De la marginea cerului ieşirea Lui, şi oprirea Lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura Lui!”(Ps 18, 5-7); „toată suflarea să laude pe Domnul!”(Ps 150, 6). Pe cât de simplă pare mântuirea şi desăvârşirea, pe atât de des vedem din ce în ce mai mulţi „cunoscători-de-Lege”, şi tineri şi bogaţi, întorcându-se întristaţi de la cărarea împărăţiei lui Dumnezeu... E mai uşor să te complaci în muzica himerei moderne, să asculţi chemarea sângelui şi a cărnii, a minţii zburdalnice şi a imaginaţiei neînfrânate – şi să le perverteşti în împlinirea poftelor de plăceri trecătoare, decât să le struneşti în slujbă sfântă adusă Domnului Dumnezeu! Toată umanitatea (de la Adam şi până azi) a cunoscut frumosul, a cunoscut bunătatea lui Dumnezeu: toţi oamenii au fost tineri şi au avut vise şi idealuri - mai mult sau mai puţin spirituale. Orice om şi-a dorit la vremea lui slavă, putere, strălucire, nume , rang şi avere. Dar toţi au trecut – precum cântă Psalmistul: „Omul - ca iarba sunt zilele lui; ca floarea câmpului - aşa va înflori!”(Ps 102,15); „că s-au stins ca fumul zilele mele”(Ps 101, 4), „zilele mele ca umbra s-au plecat”(Ps 101, 12) „iar Tu, Doamne, în veac rămâi - şi pomenirea Ta din neam în neam!”(Ps 101,13); „că trece viaţa noastră ... şi ne vom duce!”(Ps 89,12). Însuşi Hristos a spus: „Priviţi la crini cum cresc: nu torc, nici nu ţes. Şi zic vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia!”(Lc 12,27). Să nu ne bucurăm, aşadar, nici de faima pământească, nici de puterea asupra duhurilor. Marele Pavel scria: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20) „dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă - ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri!”(Lc 10,20).

Fiecare cuvânt din Scripturi este pentru a ne aduce aminte că Dumnezeu există. Fiecare parabolă este o povestire despre mântuire, rostită de către Dumnezeu fiilor Săi după har. Prin fiecare pildă,Hristos a lăcrimat pentru lumea căzută – până la cea din urmă picătură de sânge: „    Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ”(Lc 22,44). Nu pentru că s-ar fi temut de paharul morţii sau de Jertfa Crucii (asumată din dragoste şi de bunăvoie); a plâns pentru că  prin Iuda a putut vedea faţa lumii căzute şi ticăloşite. Pentru că, până la venirea Sa ca Drept Judecător „pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă”(Mt 24, 30), omenirea va desconsidera mereu (prin sfatul diavolului) jertfa Sa pe Cruce şi puterea Sfintei Jertfe din Euharistie – putere care nu vine de altundeva decât din moartea şi Învierea Lui pentru îndumnezeirea noastră! ... Şi plânge încă şi azi, cu lacrimi de sânge, pentru faptul că este scuipat zilnic de pe buzele creştinilor prin injurii, calomnii şi vorbe grele, prin hule şi minciuni, prin reluarea la nesfârşit a făţărnicirii grijii de mântuire, simplificate şi superficializate în modul cel mai rudimentar şi penibil, conform schemei de-acum tradiţionale „Botez-Cununie-Înmormântare”; doar acestea trei mai sunt pentru creştinii vremii noastre singurele ocazii de întâlnire cu Hristos, Cel Care a lăsat Cerul, comoara cea mai de preţ, şi toată frumuseţea lumii de dincolo de lumea aceasta, pentru a veni la noi – doar, doar vom simţi ceva din dorul după starea cea din Rai, atunci când omul era darul iubirii în sfatul Preasfintei Treimi, Care Se străduia să facă tot ce-i mai bun şi mai frumos ca să îl ştie fericit... Cui să-i mai spună azi Hristos „bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!”(Mt 5,12), când bisericile sunt ori goale de creştini adevăraţi, ori (cel mult) pline de creştini speculanţi, care îşi însuşesc numai ceea ce le convine din Slujbe şi din Scripturi, iar în rest îşi urmează căile minţii lor, rătăcind pururea de la Legea lui Dumnezeu: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine!”(Ieş 20,3) şi „nu vei avea alt Dumnezeu, nici nu te vei închina la dumnezeu străin!”(Ps 80,8).

Şi oare câte lacrimi de sânge să mai curgă din ochii cu care Domnul Dumnezeu priveşte din veşnicie , văzându-l pe om , făptura Sa cea mai de preţ, prins în mrejele diavolului, duşmanul cel de neînduplecat: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!”(Ps 13,3). „Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie!”(Evr 13, 14). „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică!”(In 3,16). „Sufletul nostru a scăpat ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat şi noi ne-am izbăvit!”(Ps 123,7). „Topitu-m-a râvna casei Tale, că au uitat cuvintele Tale vrăjmaşii mei”(Ps 118,139), „istovitu-s-a sufletul meu de supărare; întăreşte-mă întru cuvintele Tale!”(Ps 118, 28), „Bun eşti Tu, Doamne, şi întru bunătatea Ta, învaţă-mă îndreptările Tale”(Ps 118,68), „şi voi păzi Legea Ta pururea, în veac şi în veacul veacului!”(Ps 118,44). „Nimeni nu poate să slujească la doi domni - căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona!”(Mt 6, 24). „Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). „Doamne, iubit-am bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului slavei Tale!”(Ps 25,8); „fericit este bărbatul care rabdă ispita!”(Iac 1,12).

„Raiul” pământesc şi Împărăţia lui Dumnezeu

„Voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”(Lc. 12,19)

 „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi!”(Lc. 12,18)

 „Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu Numele Domnului Dumnezeului nostru!”(Ps. 19,8)

„Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!”(Mt. 16,26)

„Bogăţia de ar curge - nu vă lipiţi inima de ea!”(Ps. 61,10)

„Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură!”(Mt. 6,20)

„Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ!”(Iov 1,21)

Necontenita aspiraţie a omului spre bine ne descoperă neîndoielnic legătura dintre el şi Dumnezeu. Creat de Dumnezeu, făcut de mâinile Domnului („Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit!” - Ps. 118,73), omul poartă în fiinţa sa chipul Creatorului său şi asemănarea cu El: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!”(Fac. 1,26). Aceasta îi conferă omului statutul de rege peste creaţie sau de „împărat al făpturii”, după cum îl numea „împăratul cuvintelor”, Sfântul Vasile cel Mare.

Înţelepciunea adamică cea dintru început a fost de inspiraţie divină. În starea paradisiacă, Adam se bucura de anumite înlesniri de care noi, cei de după căderea protopărinţilor noştri în neascultare, nu ne mai bucurăm, fiind trupeşti şi păcătoşi. Adam cunoştea limba tuturor vieţuitoarelor. Cunoştea glasul naturii. Cunoştea firea tuturor lucrurilor sensibile create de Dumnezeu. Şi tocmai de aceea, stând la sfat cu Domnul, omul era un mic savant. Era un fel de „geniu al ştiinţei”, al unei ştiinţe primite în dar prin puterea insuflării Sfintei Înţelepciuni, fiind astfel deasupra tuturor făpturilor. Era înzestrat aşadar cu suflet viu şi nemuritor, cu putere cugetătoare, cu putere cuvântătoare şi cu putere poftitoare, de sine stăpânitoare: „A făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie!”(Fac. 2,7). Această zestre a sufletului omenesc, inteligenţa, l-a făcut pe om să priceapă faptul că a fost aşezat de către Dumnezeu deasupra întregii zidiri văzute. Şi că i-a pus la dispoziţie numeroase facilităţi materiale şi spirituale. Căci spaţiul destinat lui a fost unul special, numit Rai sau Paradis: „Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise”(Fac. 2,8).

Prin urmare, tendinţa către desăvârşire manifestată în om este propriu-zis o binecuvântare de la Dumnezeu, dăruită omului cu toată dragostea, ca o chemare la stăpânirea naturii şi a întregii firi – dar nu în mod iresponsabil, hedonist-utilitarist, de distrugere a ecosistemelor şi biotopurilor, ci într-un mod înţelept, pe care astăzi ştiinţa încearcă să-l întruchipeze prin studierea şi salvarea speciilor naturale pe cale de dispariţie, dând în continuare nume tuturor făpturilor, studiindu-le tot aşa precum făcea şi Adam în grădina Raiului, atunci când stătea la sfat cu Dumnezeu: „Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam”(Fac. 2,19). Creatorul nu trece peste voinţa omului atunci când acesta dă nume unei făpturi. Tot astfel nu contrazice nimeni ştiinţa atunci când aceasta dă un verdict de analiză şi cercetare cu privire la vreo rasă sau specie naturală. Şi aşa a rămas până astăzi, lege a Scripturii - iar cuvintele lui Dumnezeu nu pot fi contrazise: „Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice”(Fac. 2,20).

Pe lângă aceasta, omul avea putere deplină asupra naturii, putere primită în dar de la Dumnezeu ca binecuvântare: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”(Fac. 1,28). Faptul că Dumnezeu îl consideră pe om capabil să aibă grijă de natură se arată prin aceea că i-o încredinţează spre folosire, hrănire şi păstrare: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră!”(Fac. 1,29). Iată că întreg pământul are ascultare de la Dumnezeu să rodească pentru a-l hrăni pe om – aşa precum se şi cuvine unui adevărat stăpân din partea supuşilor săi.

Măsura înţelepciunii adamice era prin urmare cunoscută de către Atotştiutorul. Şi, cu toate că omul era înduhovnicit şi avea voinţă liberă, fiind îmbrăcat în trup luminos şi înzestrat cu înţelepciune harică, totuşi Dumnezeu îl coordonează după măsura puterii lui, dându-i hrană potrivită pentru el, punându-i înainte lucruri pe măsura priceperii lui, ţintind desigur implicit o anumită conservare mistică, teologică, a cunoaşterii adamice. Avea să urmeze un fel de verificare a înţelegerii celor văzute, descoperite, şi oferite spre folosire: „A făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era Pomul Vieţii şi Pomul cunoştinţei binelui şi răului”(Fac. 2,9). „Designul inteligent” al Divinităţii nu a oferit omului primordial şi urmaşilor acestuia o natură haotică, în care toate să se înghesuie claie peste grămadă, ci a realizat un echilibru perfect, accesibil ochiului, încântător vederii. Căci toate cele văzute (şi muntele şi dealul, copacii, iarba şi florile) se aflau într-o armonie desăvârşită încă de la crearea lor. Armonie naturală care reprezintă tocmai expresia fineţii dumnezeieşti a Creatorului, în deplin acord cu gustul şi cugetul omului: „facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”(Ps. 18,1). De aceea i-a încredinţat-o omului spre folos, spre mulţumire şi păstrare: „a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească”(Fac. 2,15). Acesta era scopul omului în Rai: să se desfăteze de frumuseţile creaţiei, dumnezeieşte armonizate. Să le guste, să le contemple, să le lucreze şi să le îngrijească. Profunzimea cugetării la ele dă o reflecţie mai înaltă omului (ca fiu al lui Dumnezeu după har) pentru a vedea lucrurile încă şi mai bune şi mai frumoase: „suişuri în inima sa a pus […] merge-vor din putere în putere!”(Ps. 83,6-8). Lucrarea Raiului înseamnă tocmai curăţirea minţii şi a inimii spre o vedere cât mai limpede a luminii Creatorului, prin strădania de a-ţi înălţa sufletul către El prin contemplarea întregii zidiri: „Ale Mele sunt toate fiarele câmpului, dobitoacele din munţi şi boii! Cunoscut-am toate păsările cerului - iar frumuseţea ţarinii cu Mine este!”(Ps. 49,11-12); „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale!”(Ps. 49.15); „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor - aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!”(Ps. 41,1). Iată cât dor poate cuprinde omul în inima sa pentru Cel care l-a făcut, l-a hrănit şi l-a împodobit: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?”(Ps. 8,4) – grijă purtată de Dumnezeu faţă de Adam încă din pruncia lui spirituală, a petrecerii în grădina Raiului, şi vizibilă încă de la cea dintâi abatere atunci când, asemenea unei mame de care pruncul s-a pierdut, Dumnezeu striga în Rai cu duioşie: „Adame, unde eşti?”(Fac. 3,9). Poate că şi conştiinţa lui Adam, deşi răcită şi întunecată din clipa căderii, şi-a pus aceeaşi întrebare: „Adame, unde eşti?”(Fac. 3,9). Răspunsul prompt şi ferm – „Aici sunt, Doamne; am greşit! Te rog, iartă-mă!” - ar fi fost soluţia salvatoare. Dar neascultarea omului de Dumnezeu, întâmplată din ispita diavolului, ţintea ca scop implicit tocmai despărţirea omului de Dumnezeu. Ceea ce îl face pe Adam să-şi simtă nevrednicia de a mai sta la sfat cu Domnul: „Am auzit glasul  Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns”(Fac. 3,10).

Aici stă toată adâncimea neputinţei omeneşti, ascunsă în mărunţimea cugetului sufletului omenesc lipsit de harul lui Dumnezeu şi de supunere faţă de Legea Lui: „Deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune!”(Ps. 61,9); „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!”(Ps. 13,3). Şi tot Psalmistul cântă cu amar: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec!”(Ps. 143,4), „ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său!”(Ps. 38,15). Începând de atunci, răul din sânul umanităţii va curge ca un fluviu de foc care arde continuu dorinţa de bine din om – prin focul minţii şi prin focul trupului, alimentat permanent de vreascurile patimilor. Patimi care cresc precum bălăriile, ca spinii şi ca buruienile în pământul sufletului omenesc, prin imaginaţie sau închipuire şi prin pofta cu nesaţ a simţurilor.

Tocmai de aceea, devenit complet insensibil la suferinţa semenilor săi, bogatul cel nemilostiv a încercat să lepede hainele de piele ale lui Adam (primite de la Dumnezeu după căderea în păcat - „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” -Fac. 3,21), înveşmântându-se în haine moi din purpură, porfiră şi vison. Dar n-a simţit confortul acela ca fiind din Rai, deşi şi-a protejat egoul individualist cu ziduri înalte cu porţi masive, bine ferecate, şi cu mulţime de slugi şi de avuţii – în vreme ce, la poarta lui, de foame mureau şi câinii şi săracii … O, „rai” amăgitor, care l-a făcut să-şi ia cele bune în viaţă fără să mai râvnească la cele cu adevărat mai bune şi nestricăcioase! Îl va fi făcut destul să râdă probabil învăţătura despre săracii care vor avea plată în Cer, socotind-o doar vreun surogat pentru confortul psihologic, pentru ca şi cel sărac să poată crede că va fi bogat după ce va muri: „Hm, câtă amăgire, câtă înşelare – să nu te înfrupţi din bunurile vieţii şi să aştepţi răsplata într-o împărăţie care nu se vede!”… „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu! Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru fărădelegi!”(Ps. 52,1-2), „Întărâtat-a cel păcătos pe Domnul, după mulţimea mâniei lui; nu-L va căuta; nu este Dumnezeu înaintea lui!”(Ps. 9,24)… Dar iată că orice viaţă trece, precum cântă iar Psalmistul: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori!”(Ps. 102,15), „Că trece viaţa noastră şi ne vom duce!”(Ps. 89,12). Tot aşa şi cel bogat (dar nemilos), din „raiul” lui cel trecător s-a trezit zvârlit pe veci în iad! „Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui”(Lc. 16,23). Iată câte feste îi joacă viaţa trecătoare omului care (rămas cu ifose de stăpân din Raiul de demult) se crede stăpân şi pe pământ, uitând însă de vitregia pământului şi de porunca primită de la Dumnezeu: „blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti -  şi în pământ te vei întoarce!”(Fac. 3,17-19).

Cu alte cuvinte, Raiul (pământul sfânt şi nestricat, păstrat ca loc de desfătare) rămâne casa şi împărăţia noastră veşnică: „sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”(Efes. 2,19). Aceasta este ţinta: „căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”(Evr. 13,14). Şi de aceea toate dezastrele, calamităţile şi urgiile precum cutremurele, seceta, inundaţiile, frigul, arşiţa, uraganele şi vulcanii – sunt îngăduite tocmai spre aducere aminte: „oameni buni, nu aici este viaţa voastră şi împărăţia voastră!”… Dar omul (bolnav incurabil de „reminiscenţe” divine), slăbit de lipsa rugăciunii (şi astfel lipsit de vederea lui Dumnezeu, a Adevărului), îşi confecţionează un „rai” artificial aici, pe pământ: cu garduri, cu becuri, cu castele – pentru confort cu orice preţ, crezându-se un împărat „veselindu-se în toate zilele în chip strălucit”(Lc. 16,19). Problema a fost atinsă încă de pe vremea Vechiului Legământ prin glasul proorocilor care strigă: „Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele!”(Ps. 38,10), „Nimic nu va rămâne din ei, nici din bogăţiile lor, nici din petrecerile lor, nici din strălucirea lor!”(Iez. 7,11); „Să nu te temi când se îmbogăţeşte omul şi când se înmulţeşte slava casei lui. Că la moarte el nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui!”(Ps. 48,17-18). Iar în ceea ce priveşte lăcomia sufletului hrăpăreţ, înţeleptul Solomon scria: „Mai bună este o bucată de pâine uscată în pace, decât o casă plină cu carne de jertfe, dar cu vrajbă”(Pild. 17,1). După cum şi Isus, fiul lui Sirah, îndemna: „Nu te încrede în avuţiile câştigate pe nedrept - pentru că nimic nu-ţi vor folosi în Ziua Judecăţii!”(Sir. 5,10); „Nu chinui pe robul care munceşte cinstit, nici pe simbriaşul care îşi pune tot sufletul!”(Sir. 7,21). Iar marele Ieremia adaugă: „Vai de cel care îşi zideşte casa din nedreptate şi îşi face încăperi din fărădelegi, care sileşte pe aproapele său să-i lucreze degeaba şi nu-i dă plata lui!”(Ier. 22,13). Nu degeaba Mântuitorul ne-a îndemnat: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură!”(Mt. 6,19).

Poate din astfel de cuvinte oamenii au tot rămas cu impresia că Biserica are ceva cu bogăţia şi cu cei bogaţi. E o greşeală să credem aceasta. Să nu uităm însă cuvântul din bătrâni care cuprinde în sine tocmai acel înţeles tainic, nealterat şi autentic: „banul schimbă pe om!”, după cum şi „nu haina îl face pe om!”. Dintotdeauna s-a crezut că omul bogat este şi puternic. Fals! Pentru că şi bogatul şi săracul mor în acelaşi chip; nu e o moarte pentru domni şi alta pentru sărăntoci. Căci nici sufletul nu e de mai multe soiuri – pentru un bogat de un fel, iar pentru un sărac de alt fel. De aceea Apostolul ne avertizează: „Dumnezeu nu caută la faţa omului!”(Gal. 2,6).

Să ne amintim de faptul că, la întâlnirea cu tânărul bogat, Iisus i-a tăiat acestuia vorba din scurt: „Pentru ce Mă numeşti bun?”(Lc. 18,19). Cuvântul dumnezeiesc îşi are înţelesul său: „dacă într-adevăr Mă socoteai bun şi nu doar Mă linguşeai - nu te agăţai ca disperatul de materie, ci vindeai toate câte aveai şi Mie Îmi urmai: „Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; apoi, vino de-Mi urmează Mie!”(Lc. 18,22); dacă într-adevăr M-ai fi văzut bun, nu fugeai cât colo de luarea crucii şi de sfinţirea sufletului prin ea – doar tu singur M-ai întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?”(Lc. 18,18)”. Dar toate aceste raze ale voii dumnezeieşti sunt prea multe şi prea mari pentru mintea noastră prea strâmtă şi prea scurtă … Strâmtă – pentru că e mai uşor să-ţi urmezi părerea ta (fie şi rea) decât să împlineşti voia lui Dumnezeu şi cuvântul Sfintei Evanghelii; iar scurtă – pentru că, în lumea contemporană, bogaţii sunt la fel ca şi în urmă cu două mii de ani. Infatuarea şi ifosele, părerea de sine şi aroganţa, înfumurarea, răutatea, impertinenţa, distanţa şi răceala – sunt tot atâtea zorzoane drăceşti care se agaţă de suflet şi-l îngheaţă în moartea duhovnicească a (ne)simţirii – încât cei bogaţi ajung să se creadă mai mereu un fel de „zei” ai banului pe pământ. Să-i întrebăm pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii care este rolul bogaţilor pe pământ - şi ne vor răspunde la unison că Dumnezeu i-a lăsat să câştige de toate cu prisos tocmai pentru ca prin aceasta să se vădească dragostea dintre semeni - şi implicit păzirea poruncilor Lui … mai ales pe cea a iubirii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Mt. 19,19). Poruncă la auzul căreia sufletul celui bogat se îmbracă pe loc în odăjdiile surzeniei, muţeniei şi insensibilităţii: omul nostru e rupt de realitate. Trăieşte „extaziat” cântecul efemer al zornăitului arginţilor. În mintea lui totul se evaluează. Totul este calcul. Totul costă. Atâta investit înseamnă atâta dobândit. Atâta aduce profit atâta. Unii ca aceştia sunt în afara lumii oamenilor obişnuiţi. Au lumea lor: altfel văd, altfel aud, altfel simt. De aceea se şi vorbeşte astăzi peste tot de miliardari, vedete, ciocoi mai vechi şi mai noi – tot atâtea „titluri” în contradicţie flagrantă cu învăţăturile lui Hristos: „Dacă cineva va vrea să fie întâiul - să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor!”(Mt. 9,35); „Voi însă să nu vă numiţi „Rabi”, pentru că Unul este Învăţătorul vostru: Hristos; iar voi - toţi sunteţi fraţi!”(Mt. 23,8). Când ne arogăm titluri „nobiliare” pământeşti ar trebui să ne amintim că aleşii lui Dumnezeu – profeţii, drepţii, regii – erau consacraţi prin puterea Duhului Sfânt, prin ungerea din cornul cu untdelemn sfinţit: „a turnat Moise mir pe capul lui Aaron şi l-a uns şi l-a sfinţit”(Lev. 8,12); „i-a dat Moise dar şi l-a uns pe el cu untdelemn sfânt”(Sir. 45,18); „a luat Samuel cornul cu mir şi l-a uns în mijlocul fraţilor lui, şi a odihnit Duhul Domnului asupra lui David”(I Reg. 16,13).

Dar azi, pentru că păcatul tronează pretutindeni iar frica de Dumnezeu lipseşte de peste tot, cuvântul sfânt nu mai este auzit la oameni. Dumnezeu Şi-a retras harul şi i-a lăsat în seama minţii lor. Şi de aceea, deşi îndrugăm într-una vorbe despre progres şi tehnologizare, automatizări şi perfecţionări, totuşi societatea devine tot mai morbidă, mai hedonistă şi mai decăzută. Fumul minciunii se înalţă azi ca altădată fumul de tămâie. Duhoarea urii şi putoarea pizmei au izgonit mireasma sincerităţii şi a iubirii dintre oameni. Mărturisea cândva Psalmistul: „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!”(Ps. 11,8). Ce s-a schimbat în societate de trei milenii încoace - de la David la Hristos şi de la Hristos până la noi? Nimic! Aceleaşi patimi, aceleaşi apucături, aceleaşi năravuri hrăpăreţe şi aceeaşi poftă avidă de căpătuire necinstită şi de agonisire nedreaptă! Cine ar mai zice azi, la două mii de ani după Zaheu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva - întorc împătrit!”(Lc. 19,8)? Cine ar mai zice azi în biserică precum oarecând vameşul în Templu: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc. 18,13). Şi-ar mai permite oare Dumnezeu să atingă orgoliul vreunei personalităţi contemporane?! Poate nu-Şi dă seama Sfinţia Sa de evoluţia societăţii moderne şi de gradul de cultură la care a ajuns lumea de azi! …

Lamentările în fraze stereotipe, cu pilde ieftine repetate la nesfârşit, nu mai impresionează pe nimeni cu nimic. Au apărut atâtea curente noi de „spiritualitate” şi de „viaţă transcendentală”, încât Ortodoxia contemporană aproape că nu mai are cu ce contrazice moda veacului! Cine s-ar mai speria azi de poveşti cu iad, cu smoală şi cu draci – afară poate doar de porcii gadarenilor?!... Ce e tragic, însă, e că la baza acestei ignoranţe moderne şi mentalităţi pervertite stau nepăsarea profundă şi desconsiderarea totală faţă de Jertfa Mântuitorului Hristos, înnoită duhovniceşte zi de zi, pe Drumul Crucii, de la „locul numit <>, - evreieşte <>”(In. 19,13) la „locul ce se cheamă <>, care evreieşte se zice <>”(In. 19,17) în Sfânta Liturghie – „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”(Simbolul Credinţei).

Şi totuşi, bogaţii de azi sunt la fel ca şi cei de acum două mii de ani: iute se plâng şi întorc spatele când e vorba de Hristos şi e în joc averea lor - „iar tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”(Mt. 19,22). De aceea Iisus ne-a arătat cât de mult ne împiedică lăcomia, zgârcenia şi acumulările nejustificate de averi inutile în drumul nostru către Cer: „mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu!”(Mt. 19,24). Şi astăzi, ca şi pe vremea Mântuitorului, cei bogaţi aşteaptă să se întoarcă cineva din morţi pentru ca să le spună că îi aşteaptă bezna iadului şi muncile dracilor pentru patimile şi răutatea lor: „dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi”(Lc. 16,30)… Aiurea! Vedem defunct după defunct, cancere peste cancere, catastrofe după catastrofe – pe cine mai mişcă toate acestea astăzi? Oare mai există conştiinţă pe pământ? – s-ar putea întreba cineva precum oarecând poporul cârtitor rătăcind prin pustie: „Este, oare, Domnul în mijlocul nostru - sau nu?!”(Ieş. 17,7). „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi!”(Lc. 16,31): bogăţia întunecă mintea şi slăbeşte puterile sufleteşti. Te face din om – neom. Deşi Dumnezeu „face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”(Mt. 5,45), omul nu realizează că hrănirea făpturii este o lucrare cosmică ce aparţine lui Dumnezeu din ceruri: „Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă care face sămânţă după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine!”(Fac. 1,12). Roadele pământului sunt darurile lui Dumnezeu – şi tot prin puterea Lui ploaia şi soarele, căldura şi lumina dau viaţă pământului: „Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, ca un om care aruncă sămânţa în pământ, şi doarme şi se scoală, noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte, cum nu ştie el. Pământul rodeşte de la sine: mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic. Iar rodul se coace”(Mc. 4,26-29); „astfel nici cel ce sădeşte nu e ceva, nici cel ce udă - ci numai Dumnezeu Care face să crească”(I Cor. 3,7).

Aşa şi cu bogatul nesătul: „i-a rodit din belşug ţarina”(Lc. 12,16). În mod normal, ar fi fost un prilej de bucurie, de mulţumire, de laudă şi dăruire. Dar nesătulul avea cu totul alte gânduri … „Ce voi face - că n-am unde să adun roadele mele?”(Lc. 12,17). Şi azi, ca şi atunci: banii zac în conturi, bijuteriile în seifuri, terenurile în asociaţii agricole – iar roadele se vând la suprapreţ; ori stau stocate după felul şi forma de tehnologizare potrivite. E adevărat că acest bogat a mizat mai mult pe depozitarea lor, în ideea unei comercializări ulterioare pentru obţinerea unui profit considerabil, făcând aceasta (după cuvântul Evangheliei) în două etape: „Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi”(Lc. 12,18) - iar apoi: „Voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele”(Lc. 12,18). Iată forma de manifestare a iubirii-de-sine ajunsă la apogeul lăcomiei, ghiftuirii, traiului îndestulat şi huzurului nesăţios: „ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani!”(Lc. 12,19). Aici, filantropia şi milostenia lipsesc cu desăvârşire - atât ca reper conceptual (din vocabularul bogatului), cât şi ca reper moral (din atitudinea lui de viaţă): „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici - Mie Mi-aţi făcut!”(Mt. 25,40). Departe de el un asemenea gând!...

Dar haideţi să facem o comparaţie între bogaţii lumii de acum două mii de ani şi cei ai societăţii de astăzi: şi azi (ca şi atunci) hainele scumpe, „de firmă” şi „la modă”, sunt un moft de căpetenie; cei săraci mor desculţi şi dezbrăcaţi în gerul iernii, iar cei bogaţi poartă lenjerii în valoare de mii de euro, garnisite cu pietre scumpe şi cristale Swarovski. La ce foloseşte? La ce ajută? Creşte nivelul de cultură sau de inteligenţă? Vindecă bolile? Ţine de foame? Astâmpără setea? Împiedică venirea morţii? O fi leac pentru veşnicie? Câtă puţinătate de minte: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău!”(Lc. 12,20). Câţi oameni nu mor de foame sau trăiesc din mila creştinilor, iar glia zace pârloagă, fiind necultivată, în vreme ce „performanţa” dezastruoasă a legiuitorilor şi guvernanţilor face ca sărăcia maselor să ia proporţii înfricoşătoare!... Iar asta în timp ce Dumnezeu, „Cel ce dă hrană la tot trupul”(Ps. 135,25), continuă totuşi să încălzească şi să ude pământul, veghind cu blândeţe hectarele lui nelucrate!...

Dregătorul bogat al vremii noastre deja şi-a mutat card-urile în ţări îndepărtate. Iar aici mai stă doar ca în gazdă, ca într-un loc din care îşi umple hambarele şi mai mari le zideşte. Cântecul bogatului sănătos şi ghiftuit e simplu: „Suflete, suflete - ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”(Lc. 12,19). A ajuns bietul suflet rob al trupului! Şi-a pierdut virtuţile îngereşti şi s-a procopsit în schimb cu însuşiri dobitoceşti: „omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor!”(Ps. 48,12). Această ceaţă densă a împătimirii sufletului prin poftirea avuţiilor materiale sufocă omul, făcându-l gospodar doar peste nişte lucruri trecătoare. Aceasta este tocmai înşelarea diavolului, care urlă în urechile creştinilor, întocmai precum saducheii din vremea Vechiului Legământ: „Nu există înviere! Nu există viaţă după moarte! Aici, pe pământ, sunt toate: şi viaţa şi moartea, şi binele şi răul, şi raiul şi iadul! Aici mănânci, aici bei, aici te veseleşti, aici trăieşti, aici exişti! Acum ai timp şi aici ai loc să te desfătezi! Trăieşte clipa: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta!”(Lc. 4,6-7)”… Şi aşa se face că tot mai puţini sunt săracii bogaţi, sărmanii, care mai gândesc la lumea de apoi, aşteptând şi azi cu disperare, doar-doar va învia careva din morţi, să poată şi ei să se pocăiască!... Nebunilor – zice Scriptura, în noaptea aceasta (adică în întunecarea minţii şi a vieţii pământeşti trăite în bezna necredinţei) vine sfârşitul fiecăruia dintre voi şi veţi da socoteală atât pentru faptele voastre cât şi pentru toate cele adunate inutil şi nedrept! Căci întrebarea e aceeaşi pentru toţi: „Şi cele ce ai pregătit - ale cui vor fi?!”(Lc. 12,20). Desigur, răspunsul este foarte simplu: ale tuturor urmaşilor şi ale tuturor rubedeniilor. Căci aşa e şi firesc. Dar te-ai întrebat vreodată tu, bogatule, dacă toţi aceştia, după împărţirea avuţiilor tale, îşi vor mai aduce aminte de tine – sau doar tu de ei?! „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin!”(Lc. 16,27-28)… Interesantă dorinţă: să arzi în foc şi să te perpeleşti de setea credinţei în Dumnezeu! „De mă voi sui în Cer - Tu acolo eşti! De mă voi coborî în iad - de faţă eşti!”(Ps. 138,8). Iată cum prezenţa Domnului Dumnezeu ne însoţeşte pretutindeni: şi în vuietul iadului chinuirii - şi în liniştea Raiului desfătării! Ce bine ar fi fost dacă am fi adunat pe lângă luxul pământesc şi puţină odihnă cerească: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi, dar nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!”(Lc. 12,21).

De aceea, dragi bogătani (de la noi şi de pretutindeni), dacă astăzi sunteţi salutaţi şi respectaţi iar oamenii se dau la o parte pentru a vă face loc, vă oferă vreun scaun, vă zâmbesc şi vi se pleacă înainte, vă linguşesc şi vă laudă în mod gratuit, vă ung la inimă cu vorbe dulci şi zâmbete mieroase (că doar astea plac lumii „sus-puse”, şi doară aşa e moda veacului), aflaţi că fineţea voastră pătimaşă (cu iz de „desfătare edenică”) de prinţi şi prinţese ale bogăţiei trecătoare – va fi îmbibată curând (de nu va exista pocăinţă, milostenie şi îndreptare) cu fum scârbos de iad şi cu duhoare insuportabilă de patimi urât mirositoare, în vreme ce dracii vor da năvală peste voi, îngrozindu-vă sufletele deja ucise duhovniceşte!... „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”(Mt. 22,12) – „Cum e posibil”(veţi spune poate) „ – când în sicriu şi în cavou am băgat zeci de mii de euro, iar pe cel răposat l-am îmbrăcat în cele mai scumpe haine pe care le-a avut in viaţă?!” … Aflaţi, fraţii noştri bogaţi şi surorile noastre bogate, că la vremea de apoi doar haina Botezului va mai conta; şi faptele cu care aţi împodobit-o. Iar   timp… aţi tot avut în viaţa voastră ca prin milostenie să vă fi cheltuit tot aurul şi argintul. De acum veţi merge doar pentru ca să daţi socoteală de cele ce aţi lucrat în viaţă: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici - nici Mie nu Mi-aţi făcut!”(M. 25,45). Dar „voi zice sufletului meu: suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”(Lc. 12,19); însă „ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - iar sufletul său îl va pierde?!”(Mt. 16,26). „Priviţi la păsările cerului pentru că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe - şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte!”(Mt. 6,26). Căci „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Mt. 4,4): „Eu sunt Pâinea cea Vie, care S-a pogorât din Cer!”(In. 6,51).

„Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”(Mt. 25,41): „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!”(Lc. 12,21). Dar „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut!”(Ps. 1,1).