luni, 2 septembrie 2013

Drumul spre Dumnezeu, ridicarea din păcat






,,Luaţi aminte la voi înşivă: de-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l; şi, dacă se va pocăi - iartă-l! Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi totuşi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: mă căiesc! - iartă-l!”(Lc 17,3-4)

Lucrarea pocăinţei are o adâncime de taină care nu poate fi cuprinsă în marginile minţii omeneşti. Aceasta pentru că în pustia inimii şi în întunericul minţii este cu neputinţă să cunoşti doar prin slabele tale puteri omeneşti meşteşugurile de ispitire ale diavolului. Nu degeaba,  în Rugăciunea Domnească, adresată Tatălui Ceresc, Mântuitorul Hristos ne-a învăţat să rostim aceste cuvinte:„Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!”(Mt. 6,13). ,,Vieţile Sfinţilor” şi ,,Patericele” din întreg cuprinsul lumii şi istoriei creştine păstrează nenumărate pilde de cădere ale multor nevoitori din harul Dumnezeului Celui viu – uneori chiar şi asceţi încercaţi de-a lungul multor ani de osteneală întru mântuire. Vestiri precum cea pe care o făcea ucenicilor săi Sfântul Antonie cel Mare (,,Marele stâlp al pustiei a căzut!”) sunt semne că ochiul pătrunzător al Domnului nu poate fi înşelat nici de cele mai subţiri umbre de păcat tăinuite prin ungherele ascunzişurilor inimii celui nu întru totul lepădat de lume şi de propria sa voie: ,,În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie!”(Ps. 141,3).
Iată, de pildă, că vederea luminii slavei dumnezeieşti care a strălucit pe Muntele Tabor la schimbarea la faţă a lui Iisus  n-a fost de-ajuns spre a-l întări pe Petru ca să nu cadă în păcatul lepădării de Învăţătorul său la vremea pătimirii Acestuia pentru mântuirea lumii. La fel, nici prezenţa nemijlocită la săvârşirea nenumăratelor minuni de către Hristos nu l-a împiedicat întru nimic pe Iuda atunci când s-a hotărât şi s-a pornit a-L vinde pe Fiul Celui Preaînalt. Astfel de exemple ne demonstrează categoric faptul că sufletul omenesc poate pierde harul Domnului atunci când nu păstrează întreagă, neştirbită, starea de trezvie: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi!”(Mt. 26,41), căci „satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu”(Lc. 22,31). Prin urmare, slăbirea lucrării de păzire a minţii sau de luare-aminte la sine a omului neîncetat asaltat de pornirile păcătoase ale firii sale trupeşti, carnale, are ca efect căderea în iadul patimilor de ocară. Şi de aceea Petru „a început a se blestema şi a se jura: nu cunosc pe omul acesta!”(Mt 26,74), iar Iuda „ducându-se, s-a spânzurat”(Mt. 27,5): duhul demonic l-a cuprins, punând stăpânire pe sufletul lui! Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan o spune fără înconjur: „a intrat satana în el”(In. 13,27), iar Sfântul Apostol Petru o confirmă: „diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1 Pt. 5,8).  De aceea, bine e ca omul să  nu uite că „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!”(Mt. 26,41).
Am făcut toate aceste consideraţii introductive pentru a putea înţelege mai bine rostul mântuitor al pocăinţei în viaţa duhovnicească a creştinului. Hristos ne-a încredinţat atât cu vorba, cât şi cu fapta, că: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In. 14,6). Şi de aceea, doar credinţa deplină şi statornică în puterea dumnezeiască a Mântuitorului poate să rodească în noi adevărata simţire de căinţă pentru tot răul săvârşit, pentru toate păcatele făcute, rostite sau (fie doar şi) cugetate.
„Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în Cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în Cer!”(Mt. 18,18). Acest lucru este cu putinţă numai prin puterea Duhului lui Dumnezeu: „Zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Primiţi Duhul Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine - vor fi ţinute!”(In. 20,22-23). Astfel de hotărâri sunt luate pe pământ şi se înfăptuiesc aidoma în Cer. Iar Cerul se îndreaptă spre pământ la fiecare lacrimă de pocăinţă pe care orice păcătos o varsă către Dumnezeu: „Zic vouă: aşa şi în Cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!”(Lc. 15,7). Şi nu încape îndoială că adevărata pocăinţă înseamnă atât căinţă, plânsul cu amar pentru răutăţile de altădată,  cât şi îndreptarea vieţii, a faptei şi a gândirii: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc. 18,13). Nu  întâmplător mărturiseşte vameşul Zaheu: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”(Lc. 19,8).
Pe de altă parte, lucrarea pocăinţei în suflet trebuie să fie statornică, nestrămutată, adâncind prin plânsul nefăţarnic simţirea acelei „întristări după Dumnezeu, care aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte!”(II Cor. 7,10). Practic, aceasta reprezintă începutul mânturii omului din robia morţii păcatului, prin lucrarea harului dumnezeiesc în  „inima înfrântă şi smerită”(Ps. 50,18): „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut!”(Lc. 19,9-10).
Ca orice realitate duhovnicească, şi pocăinţa rămâne ceva de necuprins cu văzul ochilor trupeşti. Ea implică o trăire profund interioară, pe care nu o poţi afişa public aşa cum îşi expun unii hainele de gală la festivalurile modei. A te înnoi duhovniceşte înseamnă atât a regreta toate relele săvârşite în trecut – „mă căiesc!”(Lc. 17,3-4), cât şi a le înlocui cu faptele de binefacere şi milostenie: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor; iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!”(Lc. 19,8). Oprirea făptuirii relelor este, de fapt, începutul pocăinţei. Căci nu există pocăinţă fără roade: „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc!”(Mt. 3,10). Pocăinţa reprezintă tocmai întoarcerea omului de pe căile pierzării la calea mântuirii, pe calea cea dreaptă şi bună a învăţăturii sănătoase: „Pocăiţi-vă şi vă întoarceţi, ca să se şteargă păcatele voastre!”(FA 3,19).
Privită în miezul ei de foc duhovnicesc, pocăinţa este schimbarea firii gândirii păcătoase a omului necredincios şi  necuvios, primenirea ei prin puterea harului smereniei dumnezeieşti , care taie din rădăcină lucrarea demonică a trufiei şi a lăcomiei ce alcătuiseră până atunci un mod de vieţuire schimonosit prin răutate, schimbându-l cu un nou mod de a trăi, după chipul îmbunătăţit al petrecerii îngerilor în ceruri, în rugăciune neîncetată şi mulţumire cu recunoştinţă. Cel dintâi gând al fiului risipitor ajuns flămând în ţara cea îndepărtată - „mă voi scula”(Lc. 15,180), reprezintă revenirea în sine a omului rătăcit pe cărările patimilor. Iar gândul care urmează gândului dintâi - „mă voi duce”(Lc. 15,18), reprezintă hotărârea de a se îndrepta pe calea mântuirii, intrând prin uşile pocăinţei în sfântul locaş al Domnului, spre întâlnirea cu duhovnicul şi întoarcerea la casa Părintelui Ceresc. Acest drum al „revenirii întru sine” sau al „întoarcerii acasă” a fost bătătorit de paşii nenumăraţi ai celor care s-au sfinţit prin lacrima de căinţă, prin grăuntele de credinţă, prin stropul de har şi bobul de faptă bună:      ,,învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt. 11,29), căci „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In. 14,6).
Căci suferinţa omului căzut pradă păcatelor de tot felul stârneşte compasiunea divină, iar Cel Preaînalt participă la durerea sufletului întemniţat în bezna neştiinţei şi încătuşat în lanţurile neputinţelor: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). Iar glasul Celui Sfânt răsună peste veacuri: „voiesc ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(I Tim. 2,4). Şi de aceea, în pustie, s-a înălţat oarecând cu tărie de sabie şi fulger glasul Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”(Mt. 3,2), ca o trâmbiţă de foc răsunând spre deşteptarea conştiinţei oricărui păcătos: „am greşit la Cer şi înaintea Ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău!”(Lc. 15,21). Iar harul alb şi blând ca neaua al smereniei („spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi!” – Ps 50,8) se aşterne astfel în sufletul copleşit de mărinimia iubirii dumnezeieşti: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău; fă-mă ca pe unul din argaţii Tăi!” (Lc. 15,19). Iar din iertarea, îmbrăţişarea, binecuvântarea şi mărirea pe care Părintele luminilor le dă iarăşi omului trezit din moartea păcatului neascultării, în Sfânta Liturghie a Cinstitelor Daruri de Pâine şi Vin, în Jertfa euharistică a prefacerii lor în Trupul şi Sângele Fiului lui Dumnezeu, atunci când „aducând viţelul cel îngrăşat, îl înjunghiem şi, mâncând, ne veselim”(Lc. 15,23), răsună tainic şi duios, în murmur de recunoştinţă caldă, dulcea cântare de laudă şi mulţumire: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru!”(„Liturghierul”).
Prin aceasta se împlineşte întocmai cuvântul pe care Iisus Învăţătorul l-a rostit în casa lui Simon fariseul: „Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit! Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte!”(Lc. 7,47). Scrierile aghiografice sunt pline de astfel de exemple care ne încredinţează cu privire la puterea pocăinţei de a face „din pescari apostoli şi din păgâni mucenici”, precum şi din femei (la început nu tocmai cuvioase), ulterior, adevărate raze de foc şi de lumină, ca unele care au biruit neputinţele firii şi au devenit vrednice de slujire sfântă şi demne de toată cinstirea. Maria Magdalena, „cea întocmai cu Apostolii”, şi Maria Egipteanca, cea din pustia Iordanului, nu sunt decât două dintre numele cele mai cunoscute care au străbătut de-a lungul şi de-a latul pământului creştinesc cu faima vredniciei trăirii şi a osârdiei lor duhovniceşti, mai presus de omeneasca înţelegere. Tot aşa precum şi Pelaghia sau Taisia ori Iacob Pustnicul şi Sfântul Bonifatie (cel oarecând plecat la Ierusalim ca un uşuratic şi desfrânat de la curtea stăpânei sale, dar întors de acolo ca sfânt mărturisitor al lui Hristos, prin sfintele sale moaşte cele muceniceşti) au uimit creştinătatea, fiecare la vremea sa (şi chiar şi dincolo de aceasta), de-a lungul veacurilor până la noi. Căci sfinţii mucenici de prin cetăţi şi sate şi oraşe primeau cu bucurie a li se jertfi viaţa de aici şi a li se vărsa sângele trupesc pentru Hristos, căci dobândeau în schimb viaţa cea veşnică şi harul cel dumnezeiesc. Acelaşi har pe care sfinţii asceţi de prin pustietăţi îl agoniseau în inimile lor prin jertfa cea fără de sânge a rugăciunii neîncetate întru necontenită priveghere şi postire neînfrântă: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale,   şi cheamă-Mă în ziua necazului - şi te voi izbăvi - iar tu Mă vei preaslăvi!”(Ps 49,15-16).
Aşa şi-au agonisit unii ca aceştia cununile neveştejite ale slavei cereşti netrecătoare. Dar este o mare diferenţă între aureola de lumină lină care înveşmântează făptura unui sfânt profet, apostol sau mucenic ori cuvios, lumină sfântă dobândită prin credinţă dreaptă şi prin fapte bune, şi aşa-zisa „aură” despre care învaţă aşa-numiţii „clarvăzători” şi „bioenergeticieni”, referindu-se de fapt (fără ca măcar să ştie!) la irizaţiile demonice ale duhurilor rele ce sălăşluiesc ca patimi de ocară în trupurile şi sufletele celor pe care îi chinuiesc din pricina nepăsării şi a neluării aminte la sine şi a nepurtării grijii celei pentru mântuire. Numai o pocăinţă sinceră şi deplină îl poate duce pe om la Dumnezeu. Şi doar o credinţă vie în puterea dragostei lui Dumnezeu şi în mila Lui îl poate izbăvi de păcate. „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” l-a făcut pe vameş să se întoarcă „mai îndreptat la casa sa”(Lc. 18,13-14). Cuvântul de îndemn al lui Iisus este limpede şi ferm: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti!”(In. 8,11). Iar altădată el capătă ecouri de avertisment proorocesc şi de neînduplecat: „De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!”(In. 5,14).
Literatura duhovnicească de provenienţă ascetică monahală înfăţişează portretul povăţuitorului pe calea mântuirii sub chipul unui adevărat războinic luptător „împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”(Efes. 6,12), pentru a elibera sufletele celor robiţi de demoni ori căzuţi pradă curselor diavolului, ca un strateg duhovnicesc iscusit în arta discernământului, dăruit fiind cu darul deosebirii duhurilor. Acest dar, însă, este rezultatul unui şir îndelungat de ani plini de nevoinţă, ca o acumulare uriaşă de experienţă spirituală, singura în măsură să dăltuiască măiastru caractere călite în focul ispitelor, adică în cuptorul încercărilor venite de la trup, de la lume şi de la diavol, de-a lungul întregului urcuş duhovnicesc al strădaniei de curăţire de patimi, de luminare duhovnicească şi de unire prin har cu Dumnezeu Cel veşnic viu.
Numai atunci când fugi de păcat te apropii de Dumnezeu. Doar aşa te poţi curăţi, lumina şi asemăna cu sfinţii. Doar când urăşti păcatul poţi să-L iubeşti pe Dumnezeu, şi astfel să te învredniceşti de minunate cercetări cereşti în rugăciune şi în contemplaţie. Şi atunci doreşti să te rogi, cauţi liniştea, râvneşti să meditezi, să citeşti ceva de suflet folositor – şi astfel să petreci mereu cu Dumnezeu. Cei iubitori de rugăciune şi de cântare, de citire şi de slavoslovie, de Psalmi şi de Scripturi, râvnitori la slujbele Bisericii şi împlinitori ai rânduielii de chilie, au semnul izbăvirii de patimi şi al apropierii de Cel Preaînalt. Din nefericire, sunt destui aşa-numiţii teologi (ai literei, nu ai Duhului!) lipsiţi de suflul rugăciunii. Una e teologia la care se referă, de pildă, cuvântul unui Evagrie Ponticul („Dacă vrei să fii teolog, roagă-te! Iar dacă te rogi – eşti teolog!”), şi cu totul altceva este să flecăreşti întruna formule, idei, păreri şi presupuneri despre Dumnezeu. Nu putem spune noi despre El mai mult decât El Însuşi a făcut-o: „Eu sunt Cel Ce sunt!”(Ieş. 3,14);  „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul!”(Apoc. 21,6); „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt. 24,35); „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In. 6,37); „N-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!”(In. 12,47). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel exclamă: „Înfricoşător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui viu!”(Evr. 10,31). Acesta este Dumnezeul creştinilor: „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps. 76,13). Iar iubirea de Dumnezeu înseamnă unirea deplină cu El, precum tot marele Pavel o spune: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal. 2,20).
La aceasta, însă, nu se ajunge prea uşor.  De pildă, în vremea noastră se manifestă în cuprinsul vieţii bisericeşti, unele curente de opinie care tind să relativizeze complet lucrarea pocăinţei. Aceasta nu mai este considerată ca indispensabilă pentru mântuire. Şi de aceea rostul duhovnicului în viaţa „credinciosului” de factură mai modernă devine unul destul de precar. Într-o asemenea perspectivă, duhovnicul riscă să se transforme într-un fel de „automat de dezlegat păcate” (probabil după modelul „automatului de cafea”). „Credinciosul” modern ar vrea întrucâtva să scape de păcate – dar fără să facă ceva anume în acest sens. Şi de aceea ajunge să pretindă ca duhovnicul să îl dezlege, pur şi simplu, ori de câte ori are el chef. Numai că nu există îndreptare fără lucrare. Dovadă stă îndemnul paterical: „Ai căzut? Ridică-te!”; şi iarăşi: „Iar ai căzut? Iarăşi ridică-te!”. Nu degeaba scria şi Apostolul: „cel căruia i se pare că stă neclintit, să ia seama să nu cadă!”(I Cor. 10,12). Numai că a cădea pururea în păcat, fără să te mai sinchiseşti de ridicarea din el, înseamnă de fapt a petrece viaţa în păcat, a îmbrăţişa păcatul, a te uni cu acesta, făcând din el cumva un alt mod de a fi. Dacă a cădea în păcat e omeneşte, a te ridica din el îi bucură pe îngeri. Dar a rămâne în păcat - aceasta este diavoleşte. Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel ne reaminteşte: „În lupta voastră cu păcatul nu v-aţi împotrivit încă până la sânge!”(Evr. 12,4).
A da vina pe contextul social este o mare greşeală. Istoria nu are treabă cu mântuirea. Nu puţini au fost cei care, la adăpostul părelnic al aşa-zisei „persecuţii comuniste”, au refuzat a-L mai sluji pe Dumnezeu, debarasându-se de „obligaţiile” spirituale ale Bisericii. Să nu uităm, însă, că primele veacuri de creştinătate au cunoscut prigoane mult mai diabolice decât prigoana comunistă. Şi totuşi, catacombele şi peşterile şi crăpăturile pământului au umplut cerul Bisericii de creştini adevăraţi, încât astăzi gem sinaxarele de mulţimea numelor de sfinţi, iar bisericile de mulţimea moaştelor lor. E foarte adevărat şi faptul că, în dimensiunea lui agresiv ateistă, comunismul a dat la iveală (fără să vrea!) milioane de vajnici mărturisitori ai Cuvântului întrupat din Fecioara Maria. Au plătit tribut de sânge şi de credinţă toate categoriile sociale, de la ţăranii simpli şi până la intelectualii de marcă, cu toţii fiind supuşi uneori la chinuri şi forme de tortură fizică şi psihică de un diabolism aproape cu neputinţă de închipuit. Dacă ar fi să ne gândim numai la sutele de ierarhi, episcopi şi mitropoliţi mucenici, la miile de preoţi şi de monahi martirizaţi, şi la milioanele de creştini ucişi numai în cuprinsul pământului rusesc pentru credinţa în Hristos şi purtarea în inimă, pe buze şi pe trup, a Crucii Celui Răstignit (ca un refuz total al propagandei ateiste şi al hulelor „materialismului dialectic şi istoric”, pretins „ştiinţific”) – şi ar fi de ajuns! Dar şi în România veacului al douăzecilea prigoana drăcească declanşată împotriva dreptei închinări în Duh şi în Adevăr, a jertfit prin temniţe de tortură şi lagăre de muncă silnică vieţile a mii de credincioşi, mai tineri şi mai vârstnici: sfântă mucenicie forţată de împrejurări, nepretinsă de Dumnezeu, dar îngăduită de El pentru mulţimea păcatelor poporului şi pentru nepăsarea faţă de credinţa moşilor şi a strămoşilor noştri.
Dârzenia luptei neînfricate cu păgânătatea şi avântul ctitoricesc şi mărturisitor al unui Ştefan, înălţimea idealului de moralitate şi înţelepciune al unui Neagoe, puterea curajului de neînfrânt a unui Mihai, smerenia jertfirii unui Barnovschi, ca şi măreţia verticalităţii de neînduplecat a unui Brâncoveanu – sunt tot atâtea mărturii ale istoriei creştine româneşti de altădată, care ar trebui să reprezinte modele de trăire autentică a credinţei în Dumnezeul Cel Viu al Adevărului pentru noi, cei de azi. Căci lucrarea personală a fiecăruia dintre cei pomeniţi, ca şi a celor pe care nu i-am amintit aici, l-a făcut să strălucească pe „fiecare în rândul cetei sale”(I Cor. 15,23). Şi de aceea s-ar cuveni ca fiecare dintre noi, deopotrivă clerici sau laici, monahi ori mireni, să păstrăm în minte cuvintele Mântuitorului: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii!”(In. 5,29).
În loc de acestea, însă, auzim cu totul altfel de „învăţături” şi „apoftegme”, enunţate uneori chiar şi de unii părinţi duhovnici, precum: „Nu poate greşi omul cât poate ierta Domnul!”, sau chiar: „Nu poţi greşi tu, păcătosule, cât pot ierta eu, ca duhovnic!”. Numai că astfel de „propovăduiri” şi „încredinţări” nu sunt izvorâte dintr-o conştiinţă limpede şi curată a măreţiei înfricoşătoare a Jertfei Fiului Lui Dumnezeu pe Cruce spre încetarea potopului de păcate de pe pământ. Iar Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli ne îndeamnă categoric: „fiţi treji!”(I Pt. 5,8),  „fiţi tari!”(I Cor. 15,58). Şi de aceea, nu poate un om rânduit ca simplu iconom al Tainelor lui Dumnezeu să depăşească sau să întreacă măsura lucrării divine, care se face în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, iar nicidecum în numele lui personal! Nu ne pocăim la concurenţă, nu ne pocăim la pariu ori de dragul duhovnicului, ci din dorul de Dumnezeu şi din dorinţa sinceră de a fi cu El: „şi aşa pururea cu Domnul vom fi!”(I Tes. 4,17).
O altă atitudine destul de răspândită în numeroase comunităţi parohiale şi obşti monahale contemporane, ce poate fi calificată ca şi rătăcire duhovnicească sau formă de înşelare, abordează problema împlinirii poruncilor evanghelice într-o manieră străină de duhul patristic autentic. Astfel, se constată că duhovnicul (sau povăţuitorul) aproape că suprimă dreptul de a gândi şi de a decide al credinciosului (sau al nevoitorului). Deşi atât credinciosul mirean, cât şi nevoitorul monah, sunt numiţi „oi cuvântătoare” din turma lui Hristos, „Păstorul Cel Mare al oilor” (Evr. 13,20) înzestrate cu raţiune, deci cu chemarea şi puterea de a discerne între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric, între frumuseţe şi urâţenie, totuşi se promovează uneori ideea că păstorul sufletesc ar trebui neapărat să-şi dea cu părerea şi să hotărască el în orice privinţă – oricât de măruntă. Numai că una e să soliciţi cuvântul povăţuitorului ascetic iscusit în desluşirea curselor pe care demonii le întind nevoitorilor din pustie (prin tot felul de vedenii, arătări, voci, glasuri, mirosuri, proorocii şi descoperiri – tot atâtea posibile forme de înşelare diavolească ce trebuie deosebite de lucrările îngereşti), şi cu totul alta este să-ţi soliciţi duhovnicul pentru ca să-ţi stabilească meniul, garderoba, parfumurile, coafura şi mijlocul de transport cu care să călătoreşti de la serviciu acasă şi înapoi! În viaţa cotidiană lucrurile se simplifică: creştin fiind, ai binecuvântare să faci tot ceea ce e bine pentru tine şi pentru semeni, ai blagoslovenie la tot binele, şi nu ai binecuvântare la a păcătui sau la a face rele!... Dar ceea ce e încă şi mai interesant e faptul că, atunci când facem (sau vrem să facem) răul, nu mai avem nevoie de duhovnic! În schimb, n-avem deloc simţul ridicolului sau al penibilului atunci când ne înfăţişăm înaintea părintelui duhovnicesc pentru lucruri de-a dreptul puerile ... Nu are nimic de a face despătimirea ta cu descurcăreala printre cele cotidiene şi efemere ale lumii de aici. În această perspectivă, înţelegem mai bine răspunsul pe care avva Dorotei l-a dat acelor ucenici ai săi care l-au întrebat de ce îi evită: „Fug de voi pentru că vă iubesc!”. Altfel spus, nu pot pune laolaltă gândurile pământeşti ale minţii împătimite de cele lumeşti cu gândurile cereşti ale minţii înduhovnicite prin rugăciunea neîncetată făcută în Numele lui Iisus. Aceasta pentru că, atât timp cât omul nu-şi dezlipeşte mintea de gândurile la treburile lumeşti, nici nu va birui vreodată în lupta cu duhurile demonice ale patimilor, spre a se elibera de acestea. Edificator în acest sens este îndemnul pe care Sfântul Apostol Petru îl adresează lui Simon vrăjitorul: „Pocăieşte-te, deci, de această răutate a ta şi te roagă lui Dumnezeu - doară ţi se va ierta cugetul inimii tale!”(FA 8,22). Fără străduinţa susţinută a efortului de păzire a minţii de spurcatele gânduri prin neîncetata luare-aminte la sine, nimeni nu va putea conştientiza vreodată propria sa stare de păcătoşenie. Ci păcatele îi vor apărea ca ceva cât se poate de firesc, de normal chiar, fără să deranjeze în vreun fel conştiinţa. În această privinţă, Sfântul Nicodim Aghioritul scrie: „Vei vedea unii duhovnici care dezleagă foarte uşor anumite păcate – aceasta pentru că sunt şi ei robiţi de ele. Sau, dimpotrivă, vei vedea alţi duhovnici, foarte severi şi aspri cu cei păcătoşi: unii ca aceştia, prin darul lui Dumnezeu, au fost feriţi de căderea în păcate, şi de aceea înţeleg mai greu starea de neputinţă a celui păcătos”. Ideal, însă, este să discerni cu inimă de mamă iubitoare (care mustră cu blândeţe şi iartă cu mărinimie), cu minte de judecător (ca să arăţi neîndoielnic şi precis consecinţele greşelii şi greutatea păcatului), dar şi cu meşteşug de doctor (ca să dai leacuri potrivite, atât pentru patimile grele, cât şi pentru păcate mai uşoare, ca să poţi să-i vindeci şi să-i câştigi deopotrivă pe cei mari ca şi pe cei mici, pe cei şcoliţi ca şi pe cei nepricepuţi), după cum şi Sfântul Apostol Pavel scrie: „Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulţi: cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege, ca unul de sub Lege, deşi eu nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege; cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără Lege, deşi nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui Hristos, ca să dobândesc pe cei ce n-au Legea; cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22).
Desigur, gravitatea unui păcat ţine atât de contextul în care acesta s-a săvârşit, cât şi de dispoziţia sufletească a celui care l-a făcut: fie din iuţime, fie din ură, din răutate, din invidie, zavistie, pizmă ori frustrare, din dorinţă de răzbunare, din obişnuinţă, pentru plăcere – ori, pur şi simplu, din dorinţa de a face rău. Unele ca acestea (aflate în flagrantă contradicţie cu normele de vieţuire creştinească) abundă, însă, în viaţa de zi cu zi a creştinilor contemporani. Nu degeaba tot marele Pavel semnala acest aspect cu totul nefericit: „Ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc! Iar dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele: om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?!”(Rm 7,19).
Dar, dacă ar fi să ne gândim fie şi numai la cea dintâi poruncă din Lege: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lc 10,27), oare cum am mai putea justifica astfel de moravuri şi năravuri, apucături şi patimi, în viaţa noastră cotidiană de creştini ortodocşi?! Şi ce răspuns am da noi Celui Sfânt, ca şi creştini ortodocşi – câtă vreme Ortodoxia pe care pretindem că o trăim şi că o întruchipăm este împlinită, de fapt, prin credinţa dreaptă în Dumnezeul Cel adevărat şi prin vieţuirea curată în pacea şi dragostea Duhului Sfânt – ceea ce la noi nu se mai regăsesc?! Şi cum, oare, să Se sălăşluiască Duhul Sfânt în inima omului, când aceasta devine cuib a toată necurăţia?! „Căci din prisosul inimii grăieşte gura!”(Mt 12,34).  De aceea este nevoie să ne pocăim. Tertulian scria că „mărturisirea păcatelor este sfătuire cu Dumnezeu”. Iar Origen o numeşte „învierea lui Lazăr cel mort de patru zile, săvârşită de Hristos”. Şi tot Origen spune că prezenţa păcatului în suflet este ceva cu totul nefiresc, cu totul străin şi vătămător. Pocăinţa este condensată în cele mai elementare forme de lucrare: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13), căci „jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18).
De-a lungul veacului trecut, Ortodoxia românească a strălucit prin mari luminători de suflete, deschizători de căi spre mântuire, trăitori de o valoare incontestabilă (recunoscută ca atare de Biserică) ai misterului îndumnezeirii omului prin credinţă dreaptă şi statornică, prin viaţă curată, împodobită cu fapte de virtute, şi prin har: Dometie Manolache, Arsenie Boca , Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Iachint Unciuleac, Vichentie Mălău, Antim Găină, Mina Prodan, Elefterie Mihail, Iustin Pârvu – toţi aceştia, ca şi ceilalţi asemenea lor, au întruchipat în viaţa şi mărturia credinţei lor adevărul Sfintelor Scripturi şi valoarea învăţăturilor patristice şi filocalice. Căci nici unul dintre ei nu s-a abătut în vreun fel de la calea pe care au păşit cuvioşii lor înaintaşi de care au fuseseră formaţi, la rândul lor. Şi de aceea, duhovnicia nu se învaţă (doar cu vorba), ci se transmite (şi cu fapta!). Argumente precum „aşa zicea Avva!” sau „aşa făcea Bătrânul!” au reprezentat întotdeauna, în viaţa duhovnicească a monahilor, de pildă, adevărate definiri ale canonicităţii vieţuirii fiecăruia, direcţii în care, mergând, sigur nu se rătăceau, căci mergeau pe calea bătătorită de paşii înaintaşilor şi adeverită prin izbânda lor. Precum şi marele Pavel confirmă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!”(2Tim 1,13); „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!”(Evr 13,7).
Izbânda (sau neizbânda) unui povăţuitor duhovnicesc o face izbânda (sau neizbânda) ucenicilor săi. Aici problema e mai delicată. Dacă ucenicul ascultă şi respectă întocmai cuvântul povăţuitorului său, dar totuşi sfârşeşte în eşec, atunci şi povăţuitorul va gusta amărăciunea eşecului. Şi astfel va fi nevoit să-şi asume carenţa şi să schimbe modul de lucrare. Sau chiar să îşi oprească lucrarea. Căci ţinta este sfântă: „tuturor toate m-am făcut, pentru ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii!”(1Cor 9,19-22). Dar dacă ucenicul nu ascultă sau pleacă, lepădându-se de făgăduinţa ascultării, ori contestă eficienţa canonului primit, atunci unul ca acesta e liber să guste eşecul (căderea, înşelarea sau rătăcirea) pe cont propriu. Nu Hristos este vinovat de spânzurarea lui Iuda, şi nici de lepădarea lui Petru. Aşa şi în Ortodoxie: nu e de vină Biserica pentru că în rândurile ei apar uneori cei lepădaţi de cele sfinte, tot felul de rătăciţi şi înşelaţi, certaţi cu buna rânduială.  Aceasta nu înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt este umbrită în Biserică. Scris este şi rămâne: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!”(Iez. 33,11). Aşa şi în Taina Spovedaniei: pocăinţa (adică îndreptarea) dă roade numai în lumina cuvântului Sfintei Evanghelii şi a învăţăturii filocalice – şi numai în Biserică: „În afara Bisericii nu există mântuire!”(Sfântul Ciprian de Cartagina). Unde este Hristos, acolo este episcopul, acolo este Biserica, acolo este şi mântuirea. Fineţea lucrării pocăinţei, adică sporirea tainică în harul sfinţeniei divine, o putem recunoaşte din două pilde evanghelice: cea a tânărului bogat, căruia Hristos îi spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în Cer; după aceea, vino şi urmează-Mi!”(Mt 19,21) – ceea ce înseamnă că e cam greu să ne desăvârşim, pentru că uneori (cu lacrimi!) putem fugi de desăvârşire pentru grija cea lumească, pentru deşertăciunea cea de zi cu zi, şi pentru părerea de sine, impresia bună despre propria noastră persoană de „ortodox învederat”, precum cel ce zicea: „toate acestea le-am păzit din copilăria mea!”(Mt 19,20) - numai că ne lipseşte mult lepădarea de sine...; şi, apoi, din pilda pe care ne-o dă (fără să vrea) Petru mergând pe mare: faţă în faţă cu Iisus, merge pe apă ca pe uscat, dar „văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!”(Mt 14,30). Atât de subtilă e problema mântuirii şi a sfinţeniei! Când crezi că eşti mai sfânt, atunci eşti în cădere... Când te crezi cel mai păcătos, atunci eşti cu adevărat plăcut lui Dumnezeu!
În viaţa duhovnicească nu vom putea face vreodată vreo ierarhizare a lucrărilor tainice din inimile oamenilor. Acesta pentru că poţi cădea cu capul în jos (prin păcate grosiere), după cum poţi cădea şi „în sus” (prin fapte de înălţare a minţii). Nu poţi prea uşor să ajungi să spui precum Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). Viaţa duhovnicească toată este o luptă acerbă şi o ispitire permanentă. Tocmai de aceea Mântuitorul Hristos Însuşi ne îndeamnă la trezvie neîncetată: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). Dacă Adam L-a pierdut pe Dumnezeu chiar în grădina Raiului, cu cât mai mult nouă, oamenilor cu trup carnal şi simţiri păcătoase, ni se cuvine să fim pururea atenţi la cei trei mari uriaşi omorâtori de suflet (lenea, uitarea şi nepăsarea), în lupta neîncetată cu ispitele care ne vin de la trup, de la lume şi de la demoni: „Chiar numai de o zi de-ar fi viaţa omului, nu este fără de păcat!”(Iov 14,4); „căci fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4) şi „nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!”(Ps 142,2). Iată, „risipit-am păcatele tale ca pe un nor şi fărădelegile tale ca pe o negură!”(Is 44,22). „Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri!”(Mt 6,12). „Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, şi tu nu vei muri! ”(2Regi 12,13).
„Oricât de mari ar fi păcatele celui care se pocăieşte, dacă pocăinţa aceluia este deplină şi sinceră, atunci să-l primeşti în Biserică!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Pocăinţa este o vindecare sufletească, iar preotul este doctorul duhovnicesc”(Tertulian). „Ca şi putere harică, Pocăinţa este egală cu Botezul!”(Sfântul Grigorie Teologul). „Tatăl a dat toată judecata Fiului, iar Fiul a dat-o preoţilor – pentru că şi preoţii iudeilor au avut puterea de a fi martori şi de a vedea cum s-au curăţit leproşii de lepră. În Noul Testament preoţii împacă pe fiii lor duhovniceşti nu cu puternicii acestei lumi, ci cu Dumnezeu Însuşi. Iar puterea de a lega şi a dezlega n-a dat-o Dumnezeu îngerilor, arhanghelilor sau puterilor, ci preoţilor, fiindcă ceea ce hotărăsc preoţii pe pământ Dumnezeu confirmă în Cer: Stăpânul Cerului este de acord cu părerea slujitorilor Săi de pe pământ!”(Sfântul Ioan Gură de Aur). „Gura celui care face din rău bun, gură a Duhului Sfânt este!”(Sfântul Chiril al Alexandriei). „Nici un om întinat de păcat nu este lipsit de mântuire prin puterea Tainei Pocăinţei!”(Sfântul Vasile cel Mare).

luni, 29 iulie 2013

Sfinţenia – adevăr şi smerenie

„Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)
„Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48)
„Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos - iar cuvântul Lui nu este întru noi!”(1In 1,10)
„Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ...”(Iov 14, 4-5)
„Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite!”(In 3,20-21)
„Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o!”(In 5,37)
„Slavă de la oameni nu primesc!”(In 5,41)
„V-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu!”(In 5,42)
„Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede!”(In 4,48)
„Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”(In 6,28)
„Dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi?”(In 6,30)
„Eu v-am ales pe voi din lume - de aceea lumea vă urăşte!”(In 15,19)
„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său!” (In 13,16)
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis!”(In 4,9)
„Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; dar Cel Care caută slava Celui Ce L-a trimis pe El, Acela este adevărat şi nedreptate nu este în El!”(In 7,18)
„Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel Ce M-a trimis pe Mine, şi pe Care voi nu-L ştiţi!”(In 7,28)
„Nu Mă ştiţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu!”(In 8,19)
„Cel Ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui!”(In 8,29)

De la un veac la altul, cunoştinţele pe care umanitatea le are despre lume şi viaţă sunt din ce în ce mai bogate. Puterea de cunoaştere a omului este din ce în ce mai pătrunzătoare. Şi totuşi, nu puţini sunt oamenii care uită că, pur şi simplu, nesfârşitul nu are margini. Că necuprinsul nu poate fi cuprins. Că veşnicia nu e limitată. Că nimeni nu ştie să spună, de fapt, cum au început toate. Şi nici cum şi când se vor termina: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7), căci „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl!”(Mc 13,32).
Şi totuşi, necuprinsul necunoaşterii omeneşti este cuprins de Dumnezeu.  Care din fiii oamenilor ar putea explica cum stau stelele pe cer? Sau cum stă sufletul în trup? Ori cum se iveşte gândul în minte? Sau cum intră şi rămâne Hristos Cel Înviat în inima creştinului prin Taina Sfântului Botez? Ori, cum stă lumina în ochi sau cum iese cuvântul de pe buze? Oare nu sunt acestea tot atâtea minuni la care nimeni nu ia aminte?! „Toate întru înţelepciune le-ai făcut!”(Ps 103,25), „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps 76,13). Acestea sunt tot atâtea daruri pe care Dumnezeu le face omului prin Duhul Său Cel Sfânt. Căci minunile Domnului din zidiri sunt cele care mărturisesc despre slava puterii Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”(Ps 18,1); „Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!”(Ps 49,12). Psalmii nu sunt altceva decât adevărate imne de o frumuseţe unică prin care omul, cuprins de fiorul simţirii prezenţei şi lucrării tainice a Domnului în lume, Îl preamăreşte pe Ziditorul, Proniatorul şi Mântuitorul său: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”(Ps 150,6).
Pe lângă aceste lucruri uimitoare ce ţin de revelaţia naturală, Biserica lui Hristos mărturiseşte şi o salbă de minuni care reprezintă dimensiunea sau caracterul supranatural al Descoperirii Dumnezeieşti. Astfel s-a format şiragul anual al praznicelor împărăteşti care fac pomenire neîncetată de faptele preaslăvite prin care Cel Preaînalt a săvârşit lucrarea de mântuire a lumii din robia păcatului şi a morţii. Strălucirea lor sărbătorească mărturiseşte deopotrivă atât frumuseţea însăşi a evenimentului istoric invocat,  cât şi harul acestuia care ajunge până la noi prin şirul lung al anilor care au trecut de atunci. Este dovada vie a lucrării nemijlocite a lui Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care i-a şi inspirat, de altfel, pe parcursul veacurilor, pe toţi acei cântăreţi şi scriitori din neamul omenesc ce s-au arătat a fi prooroci, apostoli şi mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Aşa au fost vestite şi Naşterea Domnului,  şi pătimirile şi moartea şi Învierea Sa, cu sute de ani mai înainte de săvârşirea lor. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan adevereşte că „mai sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25).
De altfel, caracterul minunat al tuturor faptelor şi cuvintelor lui Iisus este mărturisit involuntar până şi de adversarii Săi: „Arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?!”(In 11, 47); şi iarăşi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?! ”(In 7,15). Erau cu atât mai contrariaţi cu cât nu-L văzuseră vreodată participând în vreo sinagogă la lecţiile rabinilor. Şi iată ce le răspunde Hristos: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui!”(In 14,10); „Eu sunt Cel Ce mărturisesc despre Mine Însumi, şi mai mărturiseşte despre Mine şi Tatăl, Cel Ce M-a trimis!”(In 8,18). Este ceea ce confirmă şi verhovnicul Apostolilor Domnului: „Doamne, la cine ne vom duce?! Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!”(In 6,68).
Dar şirul nesfârşit al minunilor săvârşite de către Iisus nu sunt nicidecum o metodă de alcătuire a unui „curriculum vitae” impresionant, şi nici rezultatul vreunei ambiţii uriaşe de a forma şi îmbogăţi cine ştie ce palmares unic şi nemaipomenit de medalii sau brevete de invenţii. Minunile lui Iisus sunt rodul ascultării Lui desăvârşite de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească!”(In 17,1). „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de ar bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,17-18). Iar mulţimilor care Îl urmau pretutindeni, Mântuitorul le atrage atenţia asupra faptului că: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!”(In 6,26). Altfel spus,  voi nu urmăriţi un rost spiritual, o împlinire duhovnicească, mântuirea, ci urmăriţi un interes de moment, căpătuirea, o cale prin care să dobândiţi anumite beneficii şi foloase materiale. Ca dovadă că până şi Petru cel plin de râvnă şi-a pus problema: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi - oare ce va fi?!”(Mt 19,27). „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei), dar şi Om adevărat, „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”(Crezul), Iisus „nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuşi cunoştea ce e în om”(In 2,25); şi, de aceea, rosteşte răspicat către ucenicii Săi aceste cuvinte: „Nu vă bucuraţi de aceasta - că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!”(Lc 10,20), ceea ce şi Sfântul Apostol Pavel întăreşte despre cei împreună-lucrători cu el ,,ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”(Filip 4,3).
 Ortodoxia este fundamentată pe mărturisirea adevărului de credinţă că omul nu se poate mântui singur, prin propriile sale puteri. Că numai Cel Sfânt, prin puterea Sa dumnezeiască, Îl poate sfinţi, adică Îl poate curăţi de păcat, Îl poate lumina prin cunoaşterea adevărului şi Îl poate desăvârşi, unindu-l cu Sine prin harul iubirii Sale nemărginite. Abia atunci când Împăratul Ceresc vine şi Se sălăşluieşte întru noi,  curăţindu-ne de toată întinăciunea, putem să ne numim cu adevărat sfinţi, cu adevărat creştini. Adevăraţii sfinţi nu vor purta niciodată panglică la butonul cămăşii, sau ecuson de gală la reverul sacoului. Nici nu îşi vor atesta sfinţenia cu vreo ştampilă de autoritate administrativă. Adevăraţii sfinţi, adevăraţii creştini, sunt roadele discrete şi neştiute ale lucrării nevăzute a harului dumnezeiesc din Sfintele Taine ale Bisericii. Ei sunt florile din grădina Raiului cel adevărat.
Nu există minuni în afara harului sfinţeniei. Nu există minuni fără curăţire, fără luminare, fără desăvârşire. Nu există minuni fără rugăciune. Dacă ajungem să înlocuim „Filocalia” Sfinţilor Părinţi sau „Apoftegmele Părinţilor Pustiei” cu „Apoftegmele babelor bigote”, s-ar putea să ne procopsim cu ditamai bogomilismul tuturor pietăţilor exagerate şi exacerbate, în loc să dobândim o viaţă duhovnicească autentică şi sănătoasă. Într-o asemenea perspectivă, mărturia noastră ajunge să facă până şi din sfinţi (cu adevărat sfinţi) simpli oameni de rând. Cu atât mai mult, dacă vom începe să căutăm (şi să găsim cu tot dinadinsul) „sfinţi” prin alte părţi decât acolo unde sunt ei de găsit – şi anume, în Biserică, în Liturghie, în rugăciune, în lucrare duhovnicească, în smerenie, în isihie, în pustie – adică întru liniştire. E o mare înşelare să ajungi să consideri că sfântul cu adevărat sfânt îşi va lăsa ale sale îndeletniciri sfinţite şi sfinţitoare, va părăsi mediul duhovnicesc propriu şi propice sfinţeniei, şi se va expune în profanul spaţiului public – pentru ca să-ţi recupereze telefonul mobil pe care l-ai pierdut, să-ţi pornească automobilul a cărei baterie e uzată, să-ţi răscumpere casa ipotecată la bancă, să-ţi „aranjeze” odraslele, să-ţi rezolve afacerile sau să-ţi umple portofelul – asta pentru ca tu să huzureşti în prosperitate prin harul rugăciunilor lui! Nu puţini sunt creştinii care îşi scriu numele pe pomelnice însoţite de cereri precum: „pentru sporul casei, al afacerilor, cumpărători mulţi la toate punctele de desfacere, pentru protecţia afacerilor, a bunurilor, pentru vânzarea la un preţ bun a stocului de marfă, pentru închirierea spaţiilor comerciale, pentru rezolvarea tuturor problemelor financiare”... Mare rătăcire contemporană! Să nu uităm că, în aceste condiţii, „glasul poporului” care a cam uitat de Dumnezeu, care nu mai caută mântuirea, ci căpătuirea,  nu e neapărat şi „glasul lui Dumnezeu” Însuşi! Atunci când Proorocul Iona a străbătut cetatea Ninive, vestindu-i sfârşitul iminent, aceasta s-a salvat prin faptul că  toţi locuitorii ei, de la rege până la ultimul supus, s-au pocăit în sac şi în cenuşă, - iar nu pentru că şi-au făcut mai departe de cap, după placul lor! Nu degeaba zis-a Hristos: „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22) şi ,,Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24). Dar porunca Domnului nu zice: „Fiţi prosperi!”, ci: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48). Atunci când un om a venit la Hristos, cerându-I să judece în conflictul iscat între el şi un frate al său din pricină de avere  („Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea!” -Lc 12,13), Iisus l-a respins categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?! Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”(Lc 12, 14-15). Iar altădată, altcuiva, i-a adresat cuvinte încă şi mai aspre: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!”(Mt 8,22).
Atunci când a fost cazul, Iisus a săvârşit minuni – fie prin atingere: „S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile, şi s-a sculat, şi Îi slujea Lui!”(Mt 8,15); „El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi!”(Lc 4,40); „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului”(In 9,6) - şi de aceea a vestit apostolilor că „peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,18), ori fie numai prin cuvânt: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”(Lc 5,24), precum s-a întâmplat şi la tămăduirea omului cu mâna uscată, a femeii gârbove de optsprezece ani, ori la izbăvirea de duhuri rele a copilului lunatic şi a celor doi demonizaţi din ţinutul gherghesenilor. Astfel de întâmplări ne vădesc tăria minunilor în Ortodoxie. Minunile nu sunt scopul sau ţinta credinţei în Dumnezeu, ca şi cum „dacă nu faci minuni, nu eşti sfânt!”; să nu uităm că „Ioan n-a făcut nici o minune”(In 10,41) – tocmai el, cel despre care Iisus Însuşi a mărturisit: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!”(Mt 11,11). În schimb, minunile sunt suflul de viaţă şi de adeverire al credinţei ortodoxe. Sunt destui cei care consideră că a fi ortodox înseamnă, pur şi simplu, să fii participant la anumite practici ritualice bisericeşti. E adevărat că acestea sunt lucrări de laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu; dar faptele credinţei sunt minunile. Căci scris este: „credinţa fără fapte este moartă!”(Iac 2,26). Atunci când Dumnezeu rânduieşte săvârşirea vreunei minuni în viaţa credincioşilor Bisericii (printr-unul din vasele alese ale Duhului Său Sfânt), aceasta arată lumii întregi că avem o credinţă vie şi lucrătoare.
Iată, de pildă, ce mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa - iar cine intra primul, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost ţinut!”(In 5,4). Dar ce descoperim aici? Oare o tămăduire obişnuită, precum cele din staţiunile climaterice cu băi termale, sau apă care se umple de putere îngerească?! Neîndoielnic, se arată prin mesager ceresc bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni, o dovadă şi o reamintire şi o păstrare a credinţei că Dumnezeu priveşte atent spre pământ, milostiv faţă de toate necazurile, bolile şi suferinţele celor zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Căci „n-a suferit Preabunul Dumnezeu să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul”(„Rugăciunea de la Sfinţirea cea Mare a Apei”). Aceasta este, însă, totodată, şi un îndemn stăruitor la trezvie  neîncetată.
Apoi, în privinţa săvârşirii minunilor de către Dumnezeu, trebuie să remarcăm şi faptul că ele nu sunt făcute niciodată demonstrativ-autoritar, dintr-un „preaplin de har” manifestat ca abuz de putere. Ci numai din dragoste şi din milă faţă de oameni, într-o smerenie autentică, şi cu o delicateţe ce depăşeşte orice închipuire, izvorâtă deopotrivă din compasiune şi din  preţuire: „Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu! Iisus i-a zis: Mergi, copilul tău trăieşte! Şi omul a crezut cuvântului pe care i l-a spus Iisus”(In 4,49-50). Iar pe drumul de întoarcere spre casă, la întâlnirea tatălui copilului cu unii dintre slujitorii săi trimişi ca să-l întâmpine, aceştia i-au confirmat faptul că „ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile!”(In 4,52). Era tocmai ceasul în care omul vorbise cu Iisus! Rostul acestei minuni n-a fost pentru Iisus doar vindecarea trupească a unui copil bolnav, ci şi convertirea sufletească a celor din jurul acestuia, prin puterea, harul şi autenticitatea minunii. Iată care a fost efectul lucrării prin cuvânt: „a crezut el - şi toată casa lui!”(In 4,53).
Prin urmare, temeiul Ortodoxiei este mărturia Sfintei Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar ceea ce este scris,  scris rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). Dacă ar fi să înfăţişăm pictural tabloul creştinătăţii contemporane (creştinătate care pentru unii reprezintă ceva anacronic, învechit, depăşit de realizările ştiinţei şi ale tehnicii, iar pentru alţii este ceva de neînţeles sau de ignorat, vrednic de dispreţ), am contura o mare de o întindere uimitoare, la ţărmul căreia se opresc pentru a-i admira apa toţi doritorii de frumos sau iubitorii de frumuseţe. De altfel, şi Psalmistul cânta oarecând: „Marea aceasta este întinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari!”(Ps 103,26). Numai că, dintre toţi aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să pătrundă în adâncul misterelor ei, dincolo de ceea ce ochiul vede, mintea pricepe şi cuvântul poate descrie, precum şi Sfântul Pavel mărturiseşte: „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!”(1Cor 2,9). Şi tot Apostolul neamurilor dă dovadă de o discreţie exemplară: „Cunosc un om în Hristos, care (acum paisprezece ani), -fie în trup (nu ştiu), fie în afară de trup (nu ştiu, Dumnezeu ştie!) –, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer!”(2Cor 12,2). Aceasta pentru că omul harismatic, omul cu adevărat credincios, „nu se laudă, nu se trufeşte”(1Cor 13,4), nu se afişează triumfalist, şi nici nu excelează în evidenţierea minunilor săvârşite. El ştie că harul lucrător prin persoana Sa este darul lui Dumnezeu, şi că el însuşi nu e decât un vas prin care Domnul lucrează: „pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, - le veţi primi!”(Mt 21,22).
Religiozitatea alunecată în profan şi lipsită de caracterul profund duhovnicesc, patristic şi filocalic, al căii nevoinţelor ascetice şi mistice pe care, de-a lungul miilor de ani, şi-au dus crucea vieţii pământeşti toţi luptătorii pentru mântuire, în loc de sfinţi poate naşte... monştri! Falsele minuni nu sunt decât lucrări ale demonilor. Să ne amintim, de pildă, de lumânările călugărului Ioil de la Schitul Rarău (plecat la pustie fără binecuvântarea părintelui său duhovnicesc), care s-au aprins... „singure”, şi despre care a scris Mitropolitul Antonie Plămădeală în lucrarea sa intitulată „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”. Iar acesta nu este un caz izolat. Câmpurile vieţii bisericeşti sunt pline de „aspiranţi” la sfinţenie, complet lipsiţi de pregătire ascetică elementară, care consideră că orice simplă coincidenţă, presupoziţie banală, intuiţie efemeră sau capacitate psihologică mai aparte, reprezintă deja semne ale puterii facerii de minuni, ale puterii de mai-înainte-vestire ori de mai-înainte-vedere. Dumnezeu poate îngădui ca anumite minuni (de un caracter supranatural neîndoielnic) să se săvârşească în viaţa anumitor persoane – dar aceasta nu pentru a dovedi cu dinadinsul că persoana în cauză ar fi ajuns la o măsură duhovnicească atât de înaltă, ci pentru a arăta mai ales că darul lui Dumnezeu lucrează prin om. Harul Domnului e ca un foc ce nu mistuie omul, ci doar îl curăţă, îl luminează şi îl încălzeşte, desăvârşindu-l duhovniceşte. Precum se şi arată în rugăciunea pe care arhiereul o rosteşte în Taina Hirotoniei: „Dumnezeiescul har pe toate cele cu lipsă le împlineşte”. Şi de aceea cântă Biserica: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela Ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt!” (Troparul Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt). Fără Duhul Sfânt nu se pot face minuni. Iar în omul păcătos şi întinat , lipsit de lucrarea pocăinţei sau a înnoirii vieţii, Duhul Sfânt nu adastă: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui - pe acesta îl ascultă!”(In 9,31); „Un lucru ştiu: că, fiind orb - acum văd!”(In 9,25).
Din nefericire, în vremea noastră, oamenii înclină mult prea lesne să nesocotească dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca să evidenţieze dragostea Lui nemăsurată, îndelunga Sa răbdare, preamulta Sa milostivire şi iertare, uitând, însă, că păcatul rămâne păcat, şi că fiecare va da socoteală pentru el. Iar dreptatea divină este legea şi cârma existenţei şi a credinţei noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi dreptatea Lui - şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). Iar proorocul vesteşte cu tărie: „cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi, nici cu aleşii lor!”(Ps 140,4). Alergarea permanentă în căutare de minuni ne scoate din dreptarul filocalic. Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac Sirul: „Mai mare este cel ce-şi vede păcatele şi plânge pentru ele, decât cel care îi vede pe îngeri!”. Fără această dimensiune filocalică a învăţăturii creştine, uităm că, de fapt, toţi suntem chemaţi să devenim părtaşi ai minunii propriei noastre mântuiri, şi împreună-lucrători cu Domnul la izgonirea demonilor din noi. Izbăvirea de patima care ne munceşte, extirparea ei totală din suflet (asemeni unei tumori canceroase din trup) e o minune. Lepădarea năravurilor grosolane şi a apucăturilor răutăcioase pe care le manifestăm faţă de semenii noştri - este o altă (adevărată!) minune; dar pe care nu prea o cultivăm... Şi mai mare minune este să fii în pace cu toată lumea, să nu ai potrivnici. Aceasta arată că eşti la măsura desăvârşirii omului duhovnicesc. Oare ce minuni ar trebui să facă mormintele părinţilor sfinţi, la care mergem atât de des să ne rugăm, pentru ca să devenim mai buni, mai blânzi, mai prietenoşi?! Ce moaşte ar trebui să mai sărutăm ca să nu ne mai urâm,  să nu ne mai duşmănim?!...
Dar care sunt semnele împuternicirii duhovniceşti a Sfinţilor (prin harul Domnului) de a face minuni? În primul rând, să fi vieţuit cucernic, drept şi evlavios. Apoi, să vindece pe cei bolnavi şi să izgonească duhurile rele. Să răspândească în jur miros de bună-mireasmă duhovnicească. Şi să aducă în suflete har de nădejde, de pace şi de curaj. Ca urmare a acestora se produce proslăvirea, adică descoperirea sfinţeniei către mai mulţi oameni credincioşi, evlavioşi, cu viaţă îmbunătăţită, aflaţi deopotrivă în aceeaşi cugetare şi chemare. Şi, dincolo de acestea, chiar şi unele semne suprafireşti. Să ne amintim, de pildă, de hirotonirea de către îngeri a Sfântului Amfilohie ca episcop al cetăţii Iconium. Sau de cântarea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, a îngerilor împreună-slujitori cu Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei; ca şi de vorbirea acestuia cu femeia cea moartă din mormânt, de umplerea vaselor cu untdelemn, de prefacerea unui şarpe într-un bulgăre de aur (şi de retransformarea acestuia în şarpe) – şi multe altele, care vădesc pe deplin lucrarea sfinţeniei printr-un om cu adevărat credincios Celui Sfânt. Să ne amintim şi de Părintele Dometie de la Mănăstirea Neamţ, care (deşi mort şi aşezat într-un sicriu în mijlocul bisericii) şi-a deschis gura, şi din ea a răspândit mireasmă de tămâie în jurul său. Ca şi de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care, prin vis, şi-a chemat prietenul din tinereţe să vină şi să-l viziteze. Iar când acesta a ajuns la mănăstire, a aflat că Sfântul trecuse la Domnul în urmă cu douăzeci de ani, şi astfel i-a găsit trupul întreg şi neputrezit în peştera în care fusese înmormântat, răspândind în jur mireasmă din miresmele Raiului. Iar ca dovadă a neprefăcutei smerenii dumnezeieşti, uneori chiar şi osemintele celor ce au vieţuit bine-plăcând Domnului, se arată a fi sfinţite şi de mir izvorâtoare, pline de putere tămăduitoare, ca un dar al Celui Înviat pentru Biserica Sa. Nu degeaba profeţise marele David: „bucura-se-vor oasele cele smerite!”(Ps 50,9). Şi, să nu uităm nici de faptul că, atunci când un mort a fost atins de osemintele Sfântului Prooroc Elisei, cel mort a înviat: „Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei - şi a înviat, şi s-a sculat pe picioarele sale!!”(4Regi 13,21). Astfel de minuni au autenticitate în Duhul Sfânt, iar sfinţenia este vădită şi neîndoielnică prin efecte nemijlocite şi lucrări mai presus de fire.
În schimb, unii creştini din cei de azi, mai puţin întăriţi în credinţă, cu sau fără voia lor, reuşesc performanţa nedorită de a coborî faptul cu adevărat minunat şi supranatural (aflat în mod evident peste puterile omeneşti), la tot felul de artificii banale din viaţa cotidiană, de tipul: „Mare minune că a prins autobuzul, că n-a întârziat la servici!”, „Mare minune că nu i s-a stins candela!”, „că n-a uitat cheile acasă!, sau uşa întredeschisă!”, „că şi-a găsit duhovnicul la slujbă!”, „că s-a rugat grozav de interesant!” – şi tot aşa mai departe, mentalitatea pietistă mergând până la a ridiculiza prin exacerbare orice  lucru mărunt şi obişnuit, trecându-l pe lista  „minunilor” închipuite ca întâmplate personal „trăitorului” misterului înduhovnicirii! Dar ce ne învaţă Scripturile Sfinte? „Pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti - oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii!”(Mt 12,36); „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Deut 5,11). Atunci când Îi atribui lui Dumnezeu astfel de „responsabilităţi” pământeşti, înseamnă că, de fapt, nu-L respecţi şi nici nu-I acorzi cinstea care I se cuvine: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!”.
Prin urmare, haideţi, mai bine, să-L lăsăm pe Dumnezeu să intervină în viaţa noastră atunci când şi cum crede El de cuviinţă. Ajunge răstignirea de pe Dealul Căpăţânii, atunci când nişte călăi au bătut în cuie Dragostea divină pe lemnul crucii! Căci tot o răstignire a fost şi cea prin care Dumnezeu a dat omului voie liberă, de-sine-stăpânitoare, adică liberul-arbitru. Căci, deşi ştia că omul va cădea în păcatul neascultării, totuşi Domnul l-a iubit, l-a aşteptat şi l-a răscumpărat prin jertfa de bunăvoie a Fiului Său Unul-Născut, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întrupat, răstignit şi „înviat a treia zi, după Scripturi”(Simbolul Credinţei). Oare nu tot pe Hristos Îl ţintuim în cuie atunci când nesocotim faptul că „toată dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”(Taina Sfântului Maslu)?!... De când şi până când Îi arătăm noi, pământeni păcătoşi, Domnului Dumnezeu unde sunt izvoarele harului Său şi care Îi sunt sfinţii?! Oare n-au trecut veacuri întregi de la petrecerea pământească a multora dintre Sfinţii neamului românesc şi până la urcarea numelor lor în calendarele sinaxarelor bisericeşti?! De pildă – cine a fost contemporan cu Sfântul Necunoscut de la Neamţ? Cine i-a ştiut viaţa şi mormântul? Cine l-a preaslăvit? Cine a săvârşit minunea descoperirii lui în plin secol comunist, bântuit de ateism ideologic şi „materialism ştiinţific”?! Singur Domnul Dumnezeu! El a săvârşit toate acestea! El a adunat mulţimile. El a tulburat stăpânitorii veacului, precum oarecând, pe vremea lui Daniel cel aruncat în groapa cu lei, sau a celor trei tineri aruncaţi în cuptorul cel cu foc din Babilon... De ce oare vorbeşte Dumnezeu proorocului Său despre „Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu”(Ier 27,6)?! Ca să-l ironizeze? Nicidecum! Ci, tocmai pentru că era instrumentul prin care curăţa zgura păcatului poporului iudeu de atunci, ai cărui profeţi şi învăţători mincinoşi îl învăţau să facă tocmai ceea ce nu se cuvenea să facă, luând fărădelegea drept Lege! „Vremea este să lucreze Domnul, pentru că oamenii au stricat Legea Ta!”(Ps 118,126), striga de demult Psalmistul. Iar marele Pavel scria: „Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor!”(2Tim 4,3).
Aici este taina şi minunea Bisericii Ortodoxe: că, vieţuind după Legea  lui Dumnezeu şi având Cap pe Hristos Însuşi, curăţenia spirituală a sufletului unui om  nu o decid oamenii de lut, ci o hotăreşte Duhul Sfânt: „Vântul suflă unde voieşte, şi tu auzi glasul lui - dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce... Aşa se întâmplă şi cu cel ce e născut din Duhul!”(In 3,8). Prin urmare, se cade să cerem de la Dumnezeu har care să ne îmbunătăţească inima, viaţa şi faptele. Să luăm ca model autentic şi vrednic de urmat pe Hristos Însuşi; dar şi pe Preasfânta Sa Maică, pururea-Fecioara Maria, pe cinstitele cereştile netrupeşti Puteri şi pe Sfinţii Săi Prooroci, Apostoli şi Mărturisitori. Pentru că „oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa sa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea - dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă! Şi oricine aude aceste cuvinte ale Mele, dar nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit, care şi-a clădit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au izbit casa aceea – şi ea a căzut. Iar căderea ei a fost mare!”(Mt 7,24-27). „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte - pentru că Eu mărturisesc despre ea, că lucrurile ei sunt rele!”(In 7,7). „De va vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte despre învăţătura aceasta - dacă este de la El, sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi!”(In 7,17). „Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea!”(In 7,19). „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta!”(In 8,23). ,,Oile Mele ascultă de glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.       Iar Eu le dau viaţă veşnică!”(In 10,27-28). „Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea - acela este fur şi tâlhar!”(In 10,1). „Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată! –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti!, doar pentru că am spus: ,,Fiul lui Dumnezeu sunt!”?! Iar dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, atunci să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl!”(In 10,35-38).

Aşadar, să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El dintre noi pe cei cu adevărat bine-plăcuţi Lui, ca să-i proslăvească şi să facă minuni prin ei spre slava Lui şi spre binele nostru, al tuturor. Iar minunile pe care le trăim, de lumina cărora ne învrednicim, haideţi să le mărturisim, gustând din harul lor cu mulţumire şi recunoştinţă, pentru ca astfel şi noi să dobândim dulcea mântuire: „Oare ce voi răsplăti eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?! Paharul mântuirii voi lua - şi Numele Domnului voi chema!”(Ps 115,3-4).

vineri, 12 iulie 2013

Curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea duhovnicească


„Şi dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi - căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos!”(1Cor  4,15)
„Învăţători să nu vă numiţi pe pământ, pentru că Învăţătorul vostru este unul: Hristos!”(Mt 23, 10)
„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire - aşa încât ei să fie fără cuvânt de apărare!”(Rm 1,20)
„Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din Lege!”(Rm 2,18)
„Deci tu, cel care înveţi pe altul - pe tine însuţi nu te înveţi?!”(Rm 2,21)
„Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”(1Co 1,5)
„Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul pe toate le cercetează - chiar şi adâncurile lui Dumnezeu!”(1Cor 2,10)
„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una  - iar fiecare îşi va lua plata după osteneala sa”(1Cor 3,8)
„Iar dacă cineva nu vrea să ştie - să nu ştie!”(1Cor 14,38)
„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială!”(1Cor 14,40)


       Atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a săvârşit toate într-o anumită rânduială. O anumită ordine, pe care a hotărât-o după atotînţelepciunea Sa. Iar omul, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuia să se bucure de perfecţiunea acestei rânduieli – şi să o păstreze întocmai. Pentru aceasta, a fost el însuşi înzestrat cu înţelepciune de către Creatorul său, fiind permanent ajutat prin harul Acestuia: „Lege le-a pus- şi nu o vor trece!”(Ps 148,6), „toată făptura se chinuieşte oftând cu suspinuri negrăite şi având poruncă să aştepte vremea sa”(„Molitfele Sfântului Vasile cel Mare”). Desăvârşirea tuturor celor create de Dumnezeu o arată Scriptura prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale”(Fac 2,2), după ce a constatat că „     toate câte a făcut, iată, erau bune foarte!”(Fac 1,31). Referatul biblic despre crearea lumii văzute descoperă deopotrivă atât iscusinţa, cât şi iubirea cu care Dumnezeu a făcut tot ceea ce a făcut, gândind fiecare lucru din veşnicie şi realizându-l pe fiecare, în timp, la vremea potrivită : „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii”(Ps 144,16), şi iarăşi :„Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme”(Ps 103,28), „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi”(Ps 103,29).
       Aşadar, Centrul nevăzut al tuturor celor ce există este Dumnezeu-Creatorul: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele”(F.A. 7,49), iar pământul l-a dat fiilor oamenilor: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”(Fac 9,1). Iar centrul întregii zidiri văzute este omul. Sfântul Vasile cel Mare îl numeşte „împăratul făpturilor”, fiind o adevărată cunună a creaţiei, împlinire supremă a iubirii divine în lume. Şi de aceea, tocmai lui îi descoperă Atotputernicul tainele cele de la întemeierea lumii. Pentru că scopul său ultim, însăşi raţiunea lui de a fi, este dobândirea asemănării cu Creatorul său, al Cărui chip îl poartă în chiar structura lăuntrică a fiinţei sale. Căci asupra omului dintâi „Adam cel cu suflet viu”(1Cor 15,45), Ziditorul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie!”(Fac 2,7).
       Alcătuire profundă, tainică şi de netâlcuit în cuvinte omeneşti, unire uimitoare între material şi imaterial, între trup şi suflet, omul poartă cu sine pecetea unei îndatoriri. Aşezat în Raiul cel preafrumos, grădina cea dinspre Răsărit, omul a avut dintru început posibilitatea înveşnicirii – dar acolo, între hotarele naturale ale celor patru râuri – Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat(Fac 2,11-13). Sub sfânta oblăduire şi călăuzire a Ziditorului său, putea atinge îndumnezeirea , moştenind pentru veşnicie darul vieţii şi ajungând definitiv nestricăcios şi luminos, sporind continuu în asemănarea cu Creatorul: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”(Ps 103,5), „Suişuri în inima sa a pus”(Ps 83,6), „Merge-vor din putere în putere”(Ps 83,8), „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”(Ps 41,9). Acestea îi erau cu putinţă omului dacă ar fi păşit şi ar fi rămas pe calea ascultării de bunăvoie şi din dragoste faţă de Cel care l-a făcut. Dragoste care, prin puterea ei mai presus de fire şi de raţiune, i-ar fi adus omului desăvârşirea prin supunerea voii sale proprii faţă de voia Ziditorului. Lucru care se poate recunoaşte cel mai bine atât din cuvintele Fiului lui Dumnezeu – „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), cât şi din cele ale marelui Pavel – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20), întocmai precum şi Sfântul Grigorie Teologul grăia: „Pentru Tine trăiesc, pentru Tine sunt, pentru Tine cânt şi Ţie mă rog!”.
       Pe această cale, a consimţirii propriei noastre voinţe, în deplină libertate, la cele ce le hotărăşte Dumnezeu, dialogul dintre noi şi El devine adevărată revărsare de iubire şi lumină – de la Dumnezeu la noi şi de la noi la Dumnezeu. Nu întâmplător, într-una din formele de rugăciune cele mai răspândite ale Bisericii, aceea a Imnului-Acatist, îndemnul şi chemarea pe care le adresăm stăruitor Sfântului căruia ne rugăm, este acela de „Bucură-te!”. Tocmai această bucurie reprezintă, de fapt, împlinirea dorului de dreptate şi de adevăr, sădit la rădăcina propriei noastre voinţe de către Dumnezeu. Şi prin ea dobândim încă de aici bunătăţi şi daruri duhovniceşti proprii vieţii veacului ce va să fie, acolo unde nu mai încape mutare, nici umbră de schimbare, nici întristare, nici suspin. Aşa se şi cade, de altfel, minţii omeneşti, înzestrate cu puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a vedea cele ascunse ale lumii, mereu mai dornică de a afla, de a se lămuri şi de a şti – mai mult, mai înalt şi mai adânc: „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2).
       E foarte adevărat că Raiul a fost dintru început casa omului, locul lui de baştină, de joacă chiar, şi de odihnă, dar tot prin Rai omul a trebuit să dea piept şi cu diavolul, cu îngerul căzut, viclean şi pizmaş, gata să-l ispitească pe cel pe care-l vedea înveşmântat în lumina din care el căzuse. Cine ştie cât o fi bântuit cu neodihnă prin preajma Raiului păzit de Dumnezeu, dând târcoale şi căutând prilej potrivit să se apropie şi să-şi strecoare veninul ucigător de suflet, - căci „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Atotştiutorul cunoştea, desigur, gândul satanei, dar nu intervine în liberul arbitru al omului, ci îl lasă pe acesta să îşi agonisească prin exercitarea puterii propriei voinţe cununa neveştejită a măririi de înger trupesc nestricăcios. Căci l-a făcut şi l-a binecuvântat şi  l-a îndemnat să colinde prin tot Raiul şi să se bucure de roadele pomilor lui, (adică „prin făpturi să vii la Mine”, după cum frumos tâlcuieşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae), dar totodată, l-a şi avertizat că pavăza tuturor darurilor iubirii dumnezeieşti este răspunsul cu aceeaşi iubire pe care omul poate şi se cuvine să îl dea, căci altfel „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17).
       O astfel de exprimare vădeşte limpede faptul că porunca a fost dată pe termen lung. Să nu uităm cuvântul lui Moise, omul lui Dumnezeu, că „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri”(Ps 89,4) - ceea ce înseamnă că trezvia duhovnicească, luarea aminte la sine, păzirea minţii de mulţimea gândurilor, atenţia neslăbită la necesitatea ascultării de porunca lui Dumnezeu, nu sunt simple vorbe omeneşti, ci sunt cuvinte chiar din Rai, preluate din limbajul adamic de către sfinţii care au atins prin străduinţa lor înălţimi de necrezut ale virtuţii. Şi de aceea le regăsim astăzi la loc de cinste în literatura duhovnicească, în scrierile cu caracter filocalic, mistic şi ascetic. Astfel de cuvinte nu caută să demonstreze superioritatea limbajului sfinţilor faţă de formele de exprimare ale păcătoşilor, ci adâncimea duhovnicească a realităţilor pe care le cuprind, şi care pot fi înţelese numai prin rugăciune şi trăire spirituală autentică.
       Putem spune că Dumnezeu este cel dintâi profesor, maestru, dascăl şi părinte duhovnicesc al omului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In 14,6), „Eu sunt Lumina lumii!”(In 8,12), iar „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge!”(In 12,35). Pe Adam, Domnul l-a învăţat cele de folos atât prin Cuvântul, cât şi prin Duhul Său. Astfel i-a dăruit omului lumina divină, pentru ca să se desfăteze în harul ei, şi să se umple de ea şi de puterea ei. L-a hrănit din Pomul Vieţii pentru ca să devină nestricăcios, şi i-a dăruit şi lumina cunoştinţei prin Sfîntul Duh Cel de-viaţă-Dătător, dându-i astfel puterea să priceapă: „a pus Adam nume tuturor animalelor”(Fac 2,20). L-a instruit prin învăţătură, adică i-a deschis prin cunoaştere taina deosebirii binelui de rău; i-a trezit discernământul: „tu alegi!”, „tu faci – tu tragi!”, „tu răspunzi!”. Dumnezeu nu pune pe umerii omului sarcini mai grele decât poate el să ducă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”(Fac 2,16-17); iar aici urmează responsabilitatea, căci: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17). Domnul se dovedeşte a fi Profesorul perfect, Maestrul măsurii tuturor lucrurilor: ceea ce Adam nu trebuie să cunoască, nu i se descoperă! De pildă, nu i se explică ce anume este moartea: „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”(Fac 2,21). Nu i se explică lui Adam cu lux de amănunte ce consecinţe grave ar avea păcatul neascultării. Ci i se cere, pur şi simplu, să asculte. Adică să trăiască în acea lumină dobândită din vedere, prin cunoaştere şi înţelegere în preajma lui Dumnezeu. Eşecul uman nu se datorează nici Domnului, nici imperfecţiunii creaţiei, ci coborîrii minţii din lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă pe om sfatul cu Dumnezeu l-a luminat, în schimb sfatul cu diavolul l-a întunecat, aducându-l în starea de a nu mai deosebi adevărul de minciună şi binele de rău. Această coborâre a însemnat totodată o scufundare în lucrarea preponderentă şi excesivă a simţurilor în detrimentul lucrării minţii: „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, şi plăcut ochilor la vedere, şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat; şi a dat bărbatului său - şi a mâncat şi el!”(Fac 3,6). Din această pricină, scara valorilor din cuprinsul existenţei se răstoarnă cu susul în jos. Iar revenirea la starea iniţială, la starea normală de a fi, mai este cu putinţă doar prin parcurgerea unui adevărat itinerariu spiritual, care porneşte de la dorinţa de a-L regăsi pe Dumnezeu (şi de a rămâne mereu cu El) şi tinde către realizarea stării de curăţie – atît a minţii şi a inimii, cât şi a tuturor simţurilor trupeşti.
       Acest parcurs duhovnicesc reprezintă, practic, trecerea de la starea de întunecare la starea de iluminare prin harul primit iarăşi de la Dumnezeu, începând cu luminarea prin Sfântul Botez: „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină!”(Ps 103,2). Căci dacă această iluminare s-ar produce brusc, pe nepregătite şi pe neaşteptate, am păţi ca ostaşii care păzeau mormântul lui Iisus : „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi!”(Mt 28,4), precum şi la Tabor, ucenicii Domnului „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte!”(Mt 17,6), „iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn”(Lc 9,32); şi de aceea cântă Biserica la Praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: „arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea!”. Şi de aceea nu ai cum să ai lumină petrecând în întunericul păcatului! Lumina divină are ca lucrare proprie transparentizarea trupului, pnevmatizarea lui – dar patimile carnale împiedică acest lucru. Din pricina lor lumina divină nu pătrunde în întunericul din viaţa omului.
       În acest sens, semnificativ este gestul pe care îl face Avraam atunci când îşi conduce Oaspetele Divin, pe Dumnezeul Cel viu Ce i S-a arătat sub chipul a trei îngeri, spre întunericul cetăţilor ticăloşite de răutatea păcatului, Sodoma şi Gomora: „căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Avraam era puntea prin care Lumina Cea Sfântă Se revărsa în lume. Nu întâmplător, în viaţa duhovnicească a întregului Răsărit creştin, lege este să nu se treacă de la păcat la virtute fără pocăinţă. Căci nici de la contemplarea naturală a celor zidite nu se ajunge la odihna cea duhovnicească (la „răpirea minţii”), fără pocăinţă. Rugăciunea este calea vieţii veşnice, cărarea presărată de razele luminii care vine de la Dumnezeu. Chemarea adresată Împăratului Ceresc – „vino, sălăşluieşte-Te întru noi!”, este legătura dintre omul trupesc şi cel duhovnicesc , e puntea care duce peste veac, la Dumnezeu: „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite!”(Rm 8,26).
       Pentru a înţelege rostul acestor etape ale mânturii, este nevoie să înţelegem rostul nevoinţei întru rugăciune – de la strădania gurii, a limbii şi a buzelor, până la interiorizarea cea mai adâncă, a minţii smerite în sălaşul inimii, acolo unde Îl află pe Pruncul Cel născut în iesle: „împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!”(Lc 17,21); „Dă-mi, fiule, mie inima ta!”(Pilde 23,26). Lucrul acesta, însă, nu este cu putinţă fără practica ascetică a înfrânării de la toată odihna cea trupească – atît de la cea reconfortantă a somnului (prin priveghere neîncetată), cât şi de la cea satisfăcătoare, a poftirii de bucate (prin postire aspră şi neînduplecată).
       Calea mântuirii în Ortodoxie păstrează intacte urmele bătătorite ale paşilor tuturor sfinţilor care au mers de-a lungul ei, învăţându-ne limpede prin aceasta că nu există salturi în lucrarea mântuirii. Căci fiecare treaptă a acestui urcuş anevoios către desăvârşire se leagă atât de vârsta spirituală a nevoitorului, cât şi de starea tuturor capacităţilor trupeşti şi sufleteşti ale acestuia. Desigur, treapta cea mai de jos este curăţirea de tot păcatul, de toată patima, de toată boala şi de toată strâmbătatea firii corupte. Curăţirea poate să ţină (şi ţine!) toată viaţa. Sau, în orice caz, cea mai mare parte a ei. Următoarea etapă este iluminarea. Aici deja apar zorile mântuirii. Sporind rugăciunea şi eforturile de curăţire într-o stare de trezvie neslăbită, nevoitorul începe (ajutat de harul Celui Sfânt) lucrarea de contemplare a creaţiei, văzând în cele de dincolo de văz raţiunile duhovniceşti ascunse în lucruri, în oameni şi în întâmplări. Apoi se ivesc semnele lucrării Duhului lui Dumnezeu: lacrima curată, căldura inimii, înţelepciunea minţii. Despre aceasta dă mărturie Avva Pamvo cel din „Pateric”: „De câte ori am grăit, nu m-am căit!”. Precum şi (sub o altă formă), Avva Arsenie cel Mare: „Taci, fugi, linişteşte-te!”. Despre aceasta cântă şi Psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”(Ps 140,3). „Tăcerea e de aur!” – adaugă şi înţelepciunea din bătrâni.
       În viaţa monahală, votul tăcerii se aseamănă artileriei celei grele din viaţa ostăşească. A tăcea este o lucrare mai anevoioasă decât lucrarea de a posti şi a priveghea. Dar tăcerea curăţă mintea. Ea alungă  răspândirea pe care o aduc gândurile. Şi de aceea:  „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele Tale!”, ne învăţau Părinţii. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7,16), precum şi marele Pavel striga: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”(Gal 6,14); iar ca unul care s-a făcut părtaş iluminării de la Dumnezeu, adaugă: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege!” (Gal 5,22-23); dar dragostea este „calea care le întrece pe toate!” (1Cor 12,31).
       Trecuţi prin curăţire şi ajunşi la iluminare, sfinţii redobândeau sclipiri din starea adamică cea de demult:  fie îmblânzeau fiarele şi potoleau stihiile cele răzvrătite ale naturii, fie primeau în taină descoperiri duhovniceşti de la Cel Preaînalt. Câţi astfel de aştri  ai cerurilor pustiei nu au avut semne dumezeieşti şi nu au trăit minuni uimitoare! Şi totuşi, cu câtă smerenie fugeau de ele, şi nu le primeau, pentru a nu cădea în înşelare, socotindu-se pe ei înşişi nevrednici de astfel de daruri! Şi astfel, ajungeau pe treapta cea mai de sus a urcuşului spre înviere, unindu-se tainic cu Cel Înviat,  şi aducând cu belşug de măsură roadele smereniei şi ale rugăciunii sfinte şi adevărate, ale iubirii care „nu cade niciodată”(1Cor 13,8). Dar, cu atît mai mult,  nu conteneau a se ascunde – atât de oameni, cât şi de demoni, strigând neîncetat, precum vameşul la Templul din Ierusalim: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc 18,13). Şi de aceea, Apostolul ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!”(1Cor 10,12), căci a cădea e propriu firii omeneşti împătimite de mândrie şi prin neascultare.
       Un om cu adevărat curăţit de păcat şi luminat prin harul Preasfântului Duh, unit cu Hristos Cel Înviat , niciodată nu se va comporta asemenea omului cuprins de vicii şi de erezii. În vremea noastră, oamenii pătimaşi, îndulciţi la tot felul de păcate, dar dornici şi de desfătări duhovniceşti, ne aduc aminte insistent de îndemnul patristic: „Să nu judeci!”, „Să nu vezi păcatul aproapelui!”. Uită, însă, unii ca aceştia că „a nu judeca” înseamnă, de fapt,  „a nu osândi”, iar nicidecum „a nu mai gândi”, „a nu mai chibzui”, sau „a nu mai deosebi” ori „a nu mai discerne”! Pentru că la un astfel de discernământ ne îndeamnă Mântuitorul Hristos Însuşi: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?! Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune! Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 7, 15-20). Este evident că nu sunt necesare cine ştie ce criterii teologice , dogmatice şi simbolice, pentru a înţelege că răutatea, invidia, abuzurile şi lăcomia sunt patimi mai grosiere chiar şi decât bârnele făcute din lemnul copacilor multiseculari! Nu degeaba ne spune Scriptura: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). Numai că, în această privinţă, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei” sunt tălmăcite şi răstălmăcite după bunul plac al fiecărui „exeget” în parte. Iarăşi, nu degeaba scria Sfântul Apostol Pavel: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim 4,3-4); iar apoi adaugă: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică Crucea lui Hristos”(1Cor 1,17).
       Prin urmare, cea dintâi grijă a oricărui povăţuitor duhovnicesc ar trebui să fie aceea de a da şansă reală la mântuire tuturor celor pe care îi povăţuieşte întru urmarea lui Hristos. Să-i înveţe pe toţi la fel. Să aleagă dintre ei pe cei ce pot lupta duhovniceşte. Şi, dacă e cazul, să facă pogorământ faţă de neputinţele celorlalţi – dar nu după cum socoate el, ci după cum cere Hristos. Căci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului”(2Tim 2,5), scrie iarăşi Apostolul neamurilor. Pentru că orice lucru şi orice lucrare îşi descoperă adevărata valoare „ca prin foc”: „Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui - dar aşa, ca prin foc”(1Cor 3,14-15).
       La rădăcina oricăror lucrări duhovniceşti recomandate ucenicilor, stă nevoinţa proprie şi modelul persoanl al povăţuitorului. Nimeni nu va putea vreodată să spună: „Am postit, am privegheat, m-am nevoit, m-am rugat... suficient. De-acum ajunge!”. Oprirea din lucrare înseamnă netrebnicie. Iată ce scrie Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, pentru ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic!”(1Cor 9,27); iar apoi: „pe toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea”(1Cor 9,23). Desăvârşirea înseamnă, de fapt, tocmai lepădarea completă de sine a omului duhovnicesc, înnoit şi restaurat prin harul lui Hristos Cel înviat şi înălţat la Cer: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21). Crucea poate fi luată şi purtată nu doar în parte, ci cu totul. Prin urmare – nici curăţit complet de rana demonică a mândriei, nici luminat cu adevărat de harul Duhului dumnezeiesc nu eşti, câtă vreme nu poţi păşi pe treapta desăvârşirii: urmarea necondiţionată a Mântuitorului Hristos. S-a spus că a urma lui Hristos nu e cu putinţă fără un dram de nebunie. Posibil – dar sigur nu vreo formă de nebunie clinică, ci precum scrie Sfântul Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor!”(1Cor 1,25). Iar abandonarea luptei pentru mântuire înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. E ceea ce a păţit Adam cel de demult atunci când a hotărât să urmeze îndemnului Evei celei amăgite de către diavolul: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?!”(Rm 11,34), întreabă retoric Apostolul neamurilor. Iar Hristos răspunde: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21).
       Şi de aceea, cei ce se cred înţelepţi ai veacului acestuia, şi-şi fac loruşi legi de mântuire după moda lumii şi după duhul cel amăgitor al voii proprii pline de trufie, Îl pierd şi pe Hristos şi pierd şi împărăţia Lui, nesocotind îndemnul din vechime al Psalmistului: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru!”(Ps 75,11), căci „cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?!”(Rm 11,35). Puterea desăvârşirii duhovniceşti înseamnă să reuşeşti să mesteci „oasele Scripturii”, să „stai la sfat” cu Dumnezeu, precum a stat cândva Adam cel de demult, precum au stat şi Apostolii şi pustnicii şi mucenicii. Oamenii curaţi la inimă şi luminaţi la minte sunt aleşii lui Dumnezeu Cel Sfânt, bine-plăcuţii Lui din neamul omenesc, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19). Ce le zice Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli? „V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.       Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi!”(In 15, 15-16). Iar din tainele împărăţiei cereşti, tot Mântuitorul ne spune: „   Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!”(In 6,44). Ascultarea de Dumnezeu înseamnă vieţuirea în duhul poruncilor Lui, în lumina învăţăturii Fiului Său, prin ancorarea credinţei sufleteşti în adevărul Sfintelor Scripturi: Adevăr revelat prin Întrupare, arătat lumii ca Om din Fecioară, sfinţit prin Înviere şi preamărit prin Înălţarea la Cer. Ascultarea şi jertfa totală a omului înduhovnicit, a misticului adâncit în taina rugăciunii şi a pocăinţei, are ca model absolut pe Hristosul Domnului Savaot, prin puterea Numelui Căruia dobândim desăvârşirea. Desăvârşirea nu e un act formal, de ochii lumii. Lumea nu poate înţelege ceea ce este în afara ei şi mai preus de ea. Glasul poporului devine trâmbiţă profetică, apostolică şi mărturisitoare doar atunci când poporul păzeşte cu sfinţenie Legea Celui Sfânt. Altfel, asistăm la inevitabila alunecare ipocrită şi ridicolă de la sacru la profan, atunci când creştinul neinstruit spiritual caută să obţină „automat” desăvârşirea prin expresii de genul: „Oh, vreau Euharistia, să pot birui mai uşor păcatul, să nu deznăjduiesc!”... Ia te uită – mai interesant fapt nu există: să persişti în păcat, împărtăşit cu Sfintele Taine! Adică, să zaci aşa, în mocirla şi putoarea păcatului, beneficiind (chipurile!) de ... „protecţie divină”! Aceasta nu înseamnă, frate creştine, altceva decât că nu ai înţeles nicidecum că Euharistia este cununa tuturor nevoinţelor spre mântuire, primirea ei este încununarea luptei şi a strădaniilor tale de despătimire, este tocmai focul spiritual care aprinde în tine Lumina lui Hristos! Oare intră şi petrece Hristos, prin Duhul Lui Cel Sfânt, în omul păcătos care nu se pocăieşte de păcatele sale?!... Dacă ar fi fost  aşa, n-ar mai fi scris marele Pavel aceste cuvinte: „Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!”(1Cor,28-29).
       Aşadar, curăţirea se face prin fuga de păcat. Semnul iluminării este lepădarea păcatului. Semnul desăvărşirii este urârea păcatului. Căci sfinţenia înseamnă tocmai unirea mistică a omului cu Dumnezeu prin rugăciune în Duhul Sfânt. Iar ea aduce revărsarea harismelor din belşugul harului: smerenia, blândeţea, proorocirea, temerea duhovnicească, rugăciunea cea de foc, tămăduirile minunate, izgonirile de demoni. Acestea toate, însă, însoţite şi acoperite permanent cu atâta discreţie, încât toţi cei ce le-au avut s-au purtat ca şi cum nu le-ar fi primit; sau, în orice caz, nici gând n-au avut măcar să le afişeze vreodată în ochii cuiva! Căci orice harismă trâmbiţată este un dar pierdut. Atunci când, la Poarta zisă „Frumoasă”, Sfântul Apostol Petru a vindecat în chip minunat un olog, i-a adresat acestuia cuvintele: „Argint şi aur nu am; dar ceea ce am, aceea îţi dau: în Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!”(F.A. 3,6). Iar mai apoi, în pustia Egiptului, Pavel cel Simplu s-a adresat unui demon cu aceste cuvinte: „Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile stareţului meu Antonie!”. Aşadar nu-şi aroga sieşi puterea de a izgoni duhurile cele rele. Arta preaînaltă a Marelui Antonie de a discerne duhurile cele nevăzute reprezintă tocmai meşteşugul duhovnicesc al formării oricărui ucenic în lucrarea mântuirii. Dovadă stau chiar cuvintele Părintelui călugărilor: „Cerul şi pământul sunt cărţile mele!”. Prin urmare, priceperea celui supranumit „Doctorul Egiptului” era lucrarea rugăciunii neîncetate şi contemplarea tuturor celor zidite de către Atotţiitorul. Iar până unde ajungea puterea de străvedere a Sfântului Antonie, prin harul Duhului lui Dumnezeu, ni se descoperă din aceea că i-a avertizat pe cei împreună-nevoitori cu el: „Închinaţi-vă, căci iată, sufletul Avvei Ammun urcă la ceruri înconjurat de sfinţii îngeri!”. Iar seriozitatea implicării în împlinirea nevoinţelor de mântuire se vede din răspunsul pe care l-a dat cândva celor care îi ceruseră cuvânt de folos duhovnicesc: „Dar aţi făcut ceea ce v-am zis data trecută?”; „Păi, nu!”. „Atunci, mergeţi şi faceţi mai întâi, abia apoi vă voi mai da un alt cuvânt!”. Prin aceasta le-a amintit cumva şi de însemnătatea reculegerii în tăcere pentru viaţa sufletului: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu!”(2Cor 1,12).
       Vinovăţia sau iresponsabilitatea păstorilor de suflete care îi dezleagă pe ucenici în mod necuvenit la împărtăşirea cu Sfintele Taine, se descoperă şi din aceste cuvinte ale Dumnezeieştilor Scripturi: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!”(Mt 7,6). Altfel spus, atunci când omul petrece în starea de păcătoşenie, sub povara nelepădată a păcatelor de tot felul şi a împătimirii de ele, este nevoie de atitudine pastorală categorică, chiar aspră uneori: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi cu învăţătură!” (2Tim 4,2); „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!”(2Tim 1,13). De la părintele duhovnicesc roadele nu se culeg în pripă. Doar în măsura în care ucenicul îşi întrece dascălul, primeşte şi acesta din urmă cunună. În cazul în care roadele sunt crude, vinovăţia se împarte. O analiză duhovnicească a mentalităţilor modernist-contemporane îngrămădeşte cărbuni încinşi pe capetele multor povăţuitori. Căci verdictele oamenilor sunt necruţătoare: „Cutare este ucenicul lui cutare?! A, m-am lămurit cu el!”; sau: „Poftim, ai văzut? Asta-i marfa cu care se laudă!”. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Numele de „ucenic” poate fi dat doar celor care păzesc ascultarea de părintele lor, şi rămân în harul binecuvântării învăţăturilor şi poveţelor acestuia până la capăt. Dovadă că unul  ca acela nu cade la vreme de ispită, căci pururea e sprijinit de harul dumnezeiesc, primind mereu povaţă dreaptă. Iar ucenicia nu se face umblând fără rânduială, departe de povăţuitor. Şi chiar dacă, din îngăduinţa Domnului, un ucenic ar cădea vreodată, căderea nu îi este spre pierzanie, ci spre o mai mare înţelepţire, iar el este îndreptăţit să se ridice, fiind sub sfat şi povaţă, păşind astfel spre îndreptare. Şi nici părintele său duhovnicesc nu suferă vreo ruşinare, fiind şi el implicat în lupta pentru vindecarea sufletească a ucenicului căzut, sprijinindu-l întru totul la aceasta. În schimb, vagabondajul „duhovnicesc” nu mai ţine de duhovnic sau de povăţuitor. În acest caz, cel răzvrătit trăieşte nu întru asemănarea cu Hristos – Noul Adam, ci asemănându-se doar lui Adam cel de demult, cel care a crezut că poate ajunge „dumnezeu” prin propria sa voie, fără harul Adevăratului şi Viului Dumnezeu. Unul ca acela nu e decât un biet îndrăcit, un mădular bolnav al Bisericii; iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună!”(1Cor 12,26). Pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post!”(Mt 17,21). În astfel de situaţii, căderile sunt foarte periculoase, căci păcatul săvârşit e sacrilegiu duhovnicesc, iar păcătosul devine „fur de cele sfinte”: anulează efectele spovedaniei, cleveteşte toate, defaimă şi Euharistia, şi preotul, şi postul, şi rugăciunea – pe toţi şi pe toate! Toată lumea dimprejur e vinovată, numai vinovatul n-are nici o vină! „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat!”(Fac 3,12); „şarpele m-a amăgit – iar eu am mâncat!”(Fac 3,13); sau: ,,Dacă  nu mă sfătuia cutare, nu greşeam – acela e de vină!”. Astfel, îndreptarea se schimbă şi se preface şi se perverteşte în forme cumplite, care merg de la lepădarea de Dumnezeu şi necredinţă până la trecerea la secte, practici oculte şi chiar ateism. Iar acestea nu sunt nimic altceva, în fond, decât proteste faţă de cele sfinte, folosite ca pretexte mincinoase pentru răzvrătirea faţă de Cel Sfânt. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le-a adresat un cuvânt greu, valabil până astăzi: „Şi, după îmbucătură, a intrat satana în Iuda. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând!”(In 13,27).

       De fapt, sub masca falsei evlavii, de fiecare dată păcătuim cu ştiinţă şi cu voinţă, urmând în mod cu totul inexplicabil pornirii de a masca patimi, apucături, răbufniri, frustrări, invidii, orgolii, furii iraţionale, de a ne „justifica” mânia, pizma şi zavistia – toate strânse ghem într-o atitudine de mare ostilitate, răutate şi chiar indiferenţă faţă de aproapele. O vorbă din popor spune că „dragostea puţină la toate cată pricină!”. De aceea, învăţători duhovniceşti precum Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca pe semeni să-i privim ca pe îngeri; „în mănăstire pe toţi să-i priveşti ca pe nişte sfinţi!”. De altfel, şi Scriptura însăşi porunceşte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lev 19,18). Iar evlavia şi trezvia se cuvine să le păstrăm ca în prima zi în care am călcat pragul casei Domnului Dumnezeu. Nu anii de nevoinţă contează, ci roadele ei; nu doar informaţia teoretică, ci şi fapta curăţirii sufleteşti şi trupeşti. Înşelarea duhovnicească pe mulţi i-a dus la eşec, din pricina nesincerităţii, neseriozităţii, neatenţiei, neevlaviei şi lipsei de trezvie. Superficialitatea în cele duhovniceşti pierde şi sufletul şi trupul. Împodobirea cu virtuţi închipuite (sau harisme „confecţionate”) pe mulţi i-a târât la pierzanie. Singura cale este cea pe care ne-o recomandă şi Cuviosul Paisie Aghioritul: să lepădăm masca falsei evlavii şi a smereniei făţarnice, şi să nu ne mai purtăm „duhovniceşte” doar de faţadă, ci pururea să fim ca înaintea Domnului Dumnezeu Însuşi: „     Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!”(1Cor 15,58); „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse!”(Lc 12,35); „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare!”(Ef 6,13). „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit!”(Rm 12,2). „Dragostea să fie nefăţarnică! Urâţi răul, alipiţi-vă de bine!”(Rm 12,9). „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi!      Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi!”(Rm 12,11-12). „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul! Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui! Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!”(Rm 12,19-21).