vineri, 31 mai 2013

Ordinea lăuntrică în lucrarea mântuirii

„În Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov)
„Pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii!” (I Cor. 14,33)
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Lc. 21,33)
„Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni - foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa - acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea - iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18)
„Nu lua aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri!” (I Tim. 1,4)
„Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile!” (Zah. 13,7)

O vorbă din bătrâni spune că: „Unde-i lege, nu-i tocmeală!”. Aceasta întrucât orice lege este dată ca reper pentru îndreptarea oricărui tip de comportament – fie social, fie moral, fie profesional. Practic nu există comunitate umană care (de-a lungul istoriei sale) să nu se fi călăuzit după o lege – scrisă sau nescrisă. Dovadă stă formularea de-a lungul vremii a acestui principiu juridic fundamental: „Nimeni nu este mai presus de lege!”. Atunci când a fost ispitit de unul dintre învăţătorii-de-Lege ai poporului israelit, Mântuitorul l-a întrebat: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Lc. 10,26). Şi nu degeaba Sfântul Apostol Pavel îi adresa celui mai apropiat ucenic şi fiu duhovnicesc al său acest îndemn: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase!” (II Tim. 1,13).

Cunoscând preabine slăbiciunea care caracterizează firea omenească în faţa ispitelor de tot felul, Mântuitorul Hristos ne-a avertizat: „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios!” (Mt. 26,41). Aceasta deoarece (de la căderea lui Adam în păcatul neascultării de Dumnezeu) firea omului a devenit un adevărat câmp de luptă duhovnicească între bine şi rău, fiind pururea frământată de pornirile păcătoase ale poftelor pătimaşe, care îi chinuie conştiinţa şi îi tulbură mereu cugetarea prin ispitele imaginaţiei şi prin momelile gândurilor viclene – „păcatul ce grabnic ne împresoară” (Evr. 12,1); căci „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!” (Ps. 50,4). Armă de nădejde în acest „război nevăzut” (precum l-a numit Sfântul Nicodim Aghioritul), Sfântul Prooroc David ne încredinţează că este sfânta rugăciune: „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta!” (Ps. 142,1). Pe de altă parte, deplin avizat cu privire la toate vicleşugurile şi meşteşugurile pierzătoare ale diavolului (întinse ca nişte capcane în calea creştinilor), Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la cuvenita pregătire şi înarmare: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii; încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului - care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii!” (Efes. 6,14-18), atrăgând atenţia asupra faptului că atunci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). 

Nimeni nu poate contesta că toţi purtăm în adâncul sufletului o adevărată nostalgie duhovnicească, un dor arzător după Raiul pierdut, dor prezent în noi ca moştenire strămoşească, de la Adam cel întâi-zidit şi cel dintâi căzut (şi cuprins de căinţă amară că a pierdut prin neascultare belşugul darurilor dumnezeieşti primite de la Ziditorul său, din pricina despărţirii şi depărtării de Acesta prin lucrarea diavolului asupra Evei, femeia sa): pe Adam „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul din care fusese luat” (Fac. 3,23). În această perspectivă putem vorbi, prin urmare, de necesitatea unei rânduieli lăuntrice (înţeleasă ca şi adevărată cunoaştere-de-sine unită cu o deplină stăpânire-de-sine în ceea ce priveşte propria gândire şi imaginaţie, dar şi cu o desăvârşită smerire – posibilă doar printr-o totală lepădare-de-sine şi prin închinarea propriei persoane, cu toate calităţile şi capacităţile ei, slujirii Dumnezeului Cel Viu al Adevărului): „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In. 14,21). Modelul absolut al acestei slujiri îl reprezintă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului, chipul deplin al restaurării integrale a firii omeneşti (unite în Persoana Lui cu firea dumnezeiască şi îndumnezeite prin comunicarea însuşirilor proprii fiecăreia dintre ele): „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30).

Căderea protopărinţilor neamului omenesc în păcatul neascultării de Dumnezeu şi în starea de nemulţumire şi de nerecunoştinţă faţă de Acesta a produs în creaţie o anumită dezordine, manifestată atât ca răzvrătire a unora împotriva altora, cât şi ca răvăşire a lucrurilor. Desigur, omul a fost cel dintâi care a trebuit să suporte consecinţele păcatului său, văzându-se izgonit din Rai şi ajungând locuitor al iadului, rob diavolului şi morţii. Situaţia s-a schimbat total şi definitiv prin răscumpărarea pe care Hristos a realizat-o prin moartea Sa jertfelnică pe Cruce şi prin învierea Sa din morţi, biruindu-l pe diavol şi golind iadul cel cumplit de sufletele înlănţuite acolo. De aceea scrie Sfântul Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14). Şi de aceea adevăratul bine în viaţa omului este cel pe care îl aduce roada lucrării Duhului Sfânt în lume: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Gal. 5,22-23). Căci: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat!” (Gal 3,27). Şi astfel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!” (Gal. 2,20).

Însă pentru ca lucrul acesta să se realizeze în practica vieţii cotidiene, pentru ca să ajungem să simţim că Hristos trăieşte în noi (şi să mărturisim şi celorlalţi aceasta prin propriile noastre fapte) este nevoie de asumarea modului patristic de vieţuire în lume – anume cel mistic şi ascetic. Până şi anticii ştiau că la Cer se ajunge prin multă osteneală: „Per aspera ad astra!”. Căci „nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. 6,9) iar „în Cetatea cea Sfântă nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna!” (Apoc. 21,27); căci „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi doar cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11,12). Din nefericire, însă, pentru unii dintre noi (din ce în ce mai numeroşi, parcă) idealul scripturistic - „o turmă şi un păstor” (In. 10,16) trimite mai degrabă la spiritul de bâlci decât la cel pastoral. Aceasta deoarece împlinirea dreptăţii dumnezeieşti de către oameni a ajuns să semene cu un târg în care fiecare negociază ceea ce îl interesează pe el. Conştiinţa fiecăruia dintre noi reprezintă un adevărat criteriu de judecată, căci în funcţie de starea ei (fie de trezvie, fie de amorţire), oamenii ajung să se împartă în simţitori şi nepăsători, în cunoscători şi ignoranţi, tocmai pentru că sunt destui cei care nesocotesc cuvintele Sfinţilor Prooroci din veac: „blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!” (Ier. 48,10), căci „fericit este bărbatul a cărui nădejde este Numele Domnului şi care n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase!” (Ps. 39,6). Ca dovadă că pe cei lipsiţi de orice normă de comportare în viaţă, în lume şi în societate, tot David, Regele lui Israel, îi vesteşte: „cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici!” (Ps. 17,29). Şi iarăşi, nu puţini sunt cei care au înjosit cuprinsul şi înţelesul Legii Dumnezeieşti la nivelul de simplu obicei formalist, ca o rămăşiţă din vremuri demult apuse, lipsită de viaţă şi de sens: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie!” (Mt. 23,25). Şi numeroşi sunt şi cei care fac Lege de căpătâi din ceea ce nu reprezintă decât anumite tradiţii populare locale, având cel mult un rol decorativ şi estetic în conştiinţa comunităţii care le-a păstrat. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le adresează cuvinte foarte dure: „Vai vouă, călăuze oarbe, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Mt. 23,24).

Prin urmare, pentru a întemeia cu dreptate o anumită rânduială (sau ordine exterioară), în cele din afară, este nevoie de o anumită rânduială lăuntrică (sau ordine interioară) profundă. Aprinderea candelei, tămâierea icoanelor, sfinţirea casei, rugăciunile dimineţii şi ale serii, bună-cuviinţa purtării, decenţa limbajului, frumuseţea şi dulceaţa grăirii, blândeţea vorbirii, calmul, răbdarea în ispite, suportarea necazurilor – sunt tot atâtea semne ale evlaviei şi trăirii dreptmăritoare autentice. Un semn propriu legăturii vii cu Dumnezeu în viaţa noastră este delicateţea sufletească, posibilă doar prin dobândirea sfinţeniei. O sfinţenie asumată, nu afişată; o sfinţenie necunoscută şi netrâmbiţată altora. Fuga de reclamă în lucrarea duhovnicească este, de fapt, „cheia succesului” omului în întâlnirea lui cu Dumnezeu. Cu cât eşti mai discret, cu atât eşti mai aproape de Dumnezeu - iar Dumnezeu este mai aproape de tine. Căci „ Duhul suflă unde voieşte” (In. 3,8). Când părerea-de-sine (zămislită din iubirea-de-sine) fumegă cu izul miasmei de mândrie (încât ajungi să te crezi pe o treaptă superioară celorlalţi) deja eşti în primejdie. Căci într-o asemenea stare începi să fii bântuit de duhurile rele ale patimilor necurate, şi să fii asaltat de o mulţime de gânduri negre şi urâte, din pricina înşelării pe care o provoacă trufia înălţării minţii - încât ajungi „cu totul sălaş diavolului” (precum scria Sfântul Simeon Metafrastul). Şi de aceea se ruga David, Regele-Profet: „Să nu vină peste mine picior de mândrie!” (Ps. 35,11). Iar Mântuitorul ne avertizează: „de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,20), pentru că „cel ce va face şi va învăţa, acesta se va chema mare în împărăţia cerurilor” (Mt. 5,19). Aşa încât „fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28). Omul iubitor-de-Dumnezeu fuge de grăirea-de-rău, de învinovăţirea altora, de clevetire şi de vorba cea deşartă. El caută să placă nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Podoabele vieţii lui sunt fapta bună, postul şi rugăciunea, urmând întru totul cuvântului Psalmistului: „precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi!” (Ps. 122, 2).

Buna-creştere şi educaţia duhovnicească primite acasă, în anii copilăriei şi ai formării personalităţii, se regăsesc ulterior în comportamentul din Biserică al credinciosului matur. A rezuma jertfa spirituală la prescura însoţită de lumânarea şi bănuţul pe care le aduci la Sfântul Altar ca să le înmânezi preotului, nu este decât o schematizare absurdă a vieţuirii duhovniceşti, menită cel mult să adoarmă conştiinţa cu falsa impresie a îndeplinirii datoriei faţă de cele sfinte. Participarea la rugăciunea Bisericii este de fapt ardere a inimii, o luptă susţinută pentru cunoaşterea lui Hristos Cel Înviat, o recunoaştere a Lui „la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35), un permanent Emaus, întocmai aşa cum ne prezintă Dumnezeiasca Evanghelie: „doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Lc. 24,13). Nu ni se spune cu precizie dacă la jumătatea sau la sfertul distanţei respective S-a apropiat de ucenicii Săi Iisus Cel Înviat, sub chipul unui simplu străin care începe a le vorbi din Sfintele Scripturi: „începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24,27). Acelaşi lucru se întâmplă şi la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii prin slujirea clericilor şi a poporului: se cântă şi se citeşte din Sfintele Scripturi ale Sfinţilor Prooroci şi Apostoli, care ne vorbesc nouă despre Hristos. Dar, oare, cum abordăm noi această lucrare? Cu trezvia în minte, cu focul dorului de Hristos în inimă – sau cu nepăsare, cu neatenţie şi cu tot felul de alte preocupări străine de cultul divin public?! Oare nu ne îndeamnă Biserica: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm!”?! 

Prin urmare, dacă te-ai pornit la biserică, atunci vino din timp, pregătit sufleteşte din toate punctele de vedere. Cu mărturisirea păcatelor scrisă, dacă te duci pentru Sfânta Spovedanie. Cu pomelnicul scris, dacă mergi pentru Sfânta Liturghie, având prescură şi lumânare. Odată ajuns, intri smerit şi liniştit, în pace şi fără zgomot. Dacă nu a început Sfânta Liturghie, ci se săvârşeşte încă Slujba Utreniei, a Ceasurilor sau a Acatistului, te închini discret şi cu evlavie la sfintele icoane, de la cele din spate până la cele din faţă. Apoi îţi cauţi loc în biserică – în partea dreaptă dacă eşti bărbat, sau în partea stângă dacă eşti femeie – şi aştepţi liniştit începerea slujirii Sfintei Liturghii. În sfântul locaş nu ai nici tabieturi, nici mofturi, nici loc individual, nici strană proprie. Dacă există vreuna liberă, te aşezi; dacă nu, te resemnezi. Pomeneşti în sinea ta numele celor vii şi ale celor adormiţi din familie, precum şi numele tuturor celor pentru care Îl rogi pe Dumnezeu. Şi apoi - fie şopteşti în taină sfinte rugăciuni (precum rugăciunea lui Iisus, sau rugăciunea „Împărate Ceresc”), fie asculţi cu atenţie cele ce se citesc la strană şi se cântă de către cor, pentru ca să încălzeşti inima spre rugăciune. Starea de spirit („de duh”) în biserică trebuie să fie una de trăire şi de simţire duhovnicească: „Cât sunt de dulci cuvintele Tale limbii mele, în gura mea - mai mult decât mierea!” (Ps. 118,103); „în Biserica slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslov). În această stare vei fi învrednicit la sfârşitul Sfintei Liturghii de mângâierea harului prin împărtăşirea din Dumnezeieştile, Sfintele, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele, de-viaţă-făcătoarele, înfricoşătoarele lui Hristos Taine „spre tămăduirea sufletului şi a trupului”: Iisus „a fost cunoscut de ei la frângerea Pâinii” (Lc. 24,35) încât se minunau Apostolii de cele întâmplate: „Petru, sculându-se, a alergat la mormânt; şi, plecându-se, a văzut giulgiurile singure, zăcând. Şi a plecat, mirându-se în sine de ceea ce se întâmplase!” (Lc. 24,12); „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32).

În loc de acestea, însă, atunci când, vorbind cu cineva abia întors de la sfânta slujbă (de altfel, foarte încântat de frumuseţea ei!) îl întrebi despre ce s-a propovăduit în pericopa apostolică sau evanghelică ori în predica rostită de către preot, de cele mai multe ori auzi răspunsul: „A, nu ştiu! Nu ţin minte! N-am fost atent! Dar aşa de frumos a fost!...”. Un astfel de răspuns nu-l arată, însă, şi ca pe un adânc trăitor pe creştinul cu adevărat părtaş la cântarea Bisericii de slăvire a minunilor pe care Dumnezeu le face pururea cu noi oamenii : „Am văzut Lumina Cea adevărată, am primit Duhul Cel Ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi!”, ci mai degrabă ca pe un dezordonat lăuntric, risipit în cele pământeşti. Acesta este şi motivul pentru care unii creştini pleacă „nefolosiţi” de la biserică; au ieşit de la slujbă goi de înţelesuri duhovniceşti nu neapărat pentru că ar fi intrat goi de iubirea pentru Dumnezeu, ci mai degrabă din pricina nepăsării. Prezenţa la Sfânta Liturghie nu e nici cauză şi nici efect: câtă vreme lipseşte trezvia – şi ochii sufletului sunt legaţi ca să nu vadă taina prefacerii Cinstitelor Daruri, Euharistia cea veşnică a mântuirii noastre. Şi de aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „ Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar!” (I Cor. 11,28), pentru că de cele mai multe ori „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19). Motivul pentru care ni se pare uneori că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile şi nu caută din înaltul Cerului spre noi, este de fapt, propriul nostru comportament necorespunzător şi necuviincios faţă de lăcaşul de rugăciune, adică faţă de Casa lui Dumnezeu. A rămas scris acest cuvânt (plin de amărăciune) pe care l-a rostit Hristos în Templul de la Ierusalim: „Nu este, oare, scris: «Casa Mea casă de rugăciune se va chema, pentru toate neamurile»? Voi, însă, aţi făcut din ea… peşteră de tâlhari!” (Mc. 11,17) – cu referire tocmai la sacrilegiile faţă de Legea lui Dumnezeu săvârşite de poporul lui Dumnezeu în chiar Casa lui Dumnezeu: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert Numele Lui!” (Ieş. 20,7). Altfel spus: când te rogi, roagă-te, nu doar mima rugăciunea! Nu te preface că eşti credincios şi nu fi făţarnic! „Când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place (prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare) să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!” (Mt. 6,5). Adevărata rugăciune o găsim descrisă în psalmii marelui David: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!” (Ps. 140,2), „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps. 4,1). Este nevoie deci de un strop de smerenie, de un strop de voinţă, de un strop de înţelepciune, de un strop de bunătate, de un strop de lumină în inimă – stropi care să se adune întocmai ca o ploaie peste sufletul celui ce se înfăţişează Domnului spre a-I aduce jertfă curată duhovnicească prin slujire cuvântătoare „din buze fără de viclenie” (Ps. 16,1): „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps. 129,1). 

Lucrarea credinţei dreptmăritoare nu e nici pe departe o lucrare a cantităţii, ci mai degrabă o lucrare a calităţii. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie: „în Biserică vreau mai degrabă să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea (ca să învăţ şi pe alţii), decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14,19). Şi de aceea, dacă ai îmbrăţişat Ortodoxia, atunci trebuie să devii „fiu al păcii” (Lc. 10,6), căci Hristos este „pacea noastră” (Efes. 2,14) şi „Lumina lumii” (In. 8,12). Iar „Lumina lui Hristos luminează tuturor!” (Sfântul Grigorie Dialogul). Aici este dilema multora dintre cei care nu mai fac deosebirea dintre greşeala săvârşită fără voie şi din neştiinţă, şi păcatul săvârşit cu voie şi cu ştiinţă. Până şi cei de dinainte de venirea lui Hristos recunoşteau: „Errare humanum est; perseverare diabolicum!” („A greşi e ceva omenesc; dar a persevera în greşeală e ceva demonic!”). În schimb, mulţi din cei de azi confundă încă binele cu răul; dar „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!” (II Cor. 6,14). Cum poţi fi fiu al Luminii – dar să petreci în întuneric?! Cum să fii tu al Luminii – iar faptele tale ale întunericului?! De aceea Hristos va spune multora: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12), chiar dacă ei Îl vor întreba: „Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut?!” (Mt. 7,22); pentru că „nu oricine Îmi zice «Doamne! Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 7,21). Credinţa creştină nu propovăduieşte un „Dumnezeu” al dezordinii, iar faptele creştinilor trebuie să poarte pecetea desăvârşirii: „Fiţi treji!” (Pt.5,8), „fiţi tari!” (I Cor. 15,58), „să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor astfel încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!” (Mt. 5,16). Ar fi o nebunie să cugetăm că din pricina progresului tehnico-ştiinţific, cultural şi intelectual al societăţii moderne şi contemporane, Dumnezeu va schimba Legea după care va judeca popoarele cărora El Însuşi le-a dat viaţă. Sau să socotim că lumea îşi va impune ea propria ei „lege” în faţa Celui Preaînalt. Adesea ni se spune că „glasul poporului e glasul lui Dumnezeu” („vox populi, vox Dei!”). Vorba aceasta, însă, se adevereşte numai atunci când poporul glăsuieşte în stare de pocăinţă pentru păcatele sale – precum a grăit poporul din cetatea cea mare a Ninivei la auzul propovăduirii proorocului Iona, care le vestea pedeapsa de la Dumnezeu pentru mulţimea fărădelegilor lor. Altfel, cu noi se va adeveri doar cuvântul proorocului Isaia: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele … dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu e decât o rânduială omenească, învăţată de la oameni!” (Is. 29,13).

„Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta!” (Ps. 118,126). „Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” (Ps. 11,8). „Dar deşertăciune sunt fiii oamenilor, mincinoşi sunt fiii oamenilor; în balanţă, toţi împreună sunt deşertăciune” (Ps. 61,9), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3). „Vine vremea când tot cel ce vă va ucide pe voi va crede că aduce închinare lui Dumnezeu!” (In. 16,2). „Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8). „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă - dar sufletul său îl va pierde?! Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26). „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, - şi Fiul Omului Se va ruşina de el atunci când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri!” (Mc. 8,38)

miercuri, 22 mai 2013

Învierea lui Hristos – Izvorul Tămăduirii

„Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le !” (Troparul Învierii) 
„Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor !” (Canonul Slujbei Învierii) 
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea !” (Ps. 117, 24) 
„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca Unul-Dumnezeu, în Rai cu tâlharul şi pe Tron ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul pe toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins !” (Ceasul Paştilor) 
„Precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15, 22) 
„Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15, 45) 
„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) 
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15,14) 
„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Gal. 6,14) 
„Ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască” (Lc. 24,16) 
„A fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35) 
„Atunci le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile!” (Lc. 24,45) 
„Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32) 

În istoria lumii, neamul omenesc căzut în robia morţii a fost mântuit prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea lui Iisus Hristos Cel născut din pururea-Fecioara Maria. Din acest motiv, Fecioara a fost numită de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii atât „Maica Vieţii” (fiind mama după trup a Fiului lui Dumnezeu - „Pâinea Cea vie, Care S-a pogorât din Cer, Pâinea pentru viaţa lumii” – In. 6,51), cât şi „Maica Luminii” („Eu sunt Lumina lumii!” – In. 8,12), fiind Născătoare-de-Dumnezeu, cea dintâi şi cea mai importantă mărturisitoare a tuturor minunilor săvârşite de Dumnezeu în chip tainic şi cu neputinţă de pătruns cu mintea omenească. 

Nemărginită, însă, i-a fost şi suferinţa îndurată la calvarul Crucii lui Hristos. Maica Domnului a primit osândirea, batjocorirea, biciuirea şi răstignirea Fiului Ei de către oameni – cu cea mai adâncă smerenie şi supunere faţă de voia lui Dumnezeu. Şi s-a rugat pentru iertarea celor care I-au răsplătit astfel lui Iisus toate binefacerile primite de la El, şi care se şi blestemau pe ei înşişi şi pe proprii lor copii: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27,25). Cu toată durerea răstignirii, cu toate chinurile suferite, cu toată vrăjmăşia unei omeniri care alege răul şi respinge binele, Fiul lui Dumnezeu nu poate lăsa lumea legată sub povara propriului ei blestem, ci o dezleagă dintr-o milă şi o iubire ce se revarsă asupra ei în cascade de lumină. Trăind pe Cruce în ultimele clipe ale vieţii Sale pământeşti tot amarul morţii, Fiul lui Dumnezeu făcut Fiu al Omului va birui moartea – dar nu prin puterea suliţei sau a sabiei, ci prin puterea iubirii dumnezeieşti, în veşmântul căreia o va îmbrăca apoi prin strălucirea luminii slăvitei Sale Învieri din morţi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23,34); şi, astfel: „Săvârşitu-s-a!” (In. 19,30). Momentul acestei biruinţe este evocat ca atare în „Canonul Slujbei Învierii”: „Acum toate s-au umplut de lumină – şi Cerul şi pământul şi cele de dedesubt!”. „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din Cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei” (Mt. 28,2). Aspectul făpturilor cereşti diferă întru totul de cel al făpturilor pământeşti, iar lucrul acesta se vede din descrierea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei: „înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Mt. 28,3). Efectul pe care îl are apariţia făpturilor cereşti asupra făpturilor pământeşti este redat apoi prin cuvintele: „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi” (Mt. 28,4). Mărturia îngerului cu privire la cele petrecute cu Iisus după învierea Sa din morţi face trimitere categorică la împreună-lucrarea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul la mântuirea lumii, Lumina cea pururea-fiitoare întru care nu încape umbră de schimbare, mărturie cuprinsă şi în „Simbolul Credinţei”: „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”. 

Fecioara Maria, care trăieşte taina învierii Fiului ei cu o putere a simţirii duhovniceşti pe care nimeni altcineva nu ar fi putut să o aibă, păstrează toate în inima ei aşa precum făcuse începând încă de la Bunavestire a Naşterii Fiului lui Dumnezeu din ea. Prin aceasta, ea a purtat mereu pe fruntea ei cununa dumnezeiască a smereniei. Cuvântul ei sublim de acceptare a voii lui Dumnezeu în viaţa ei şi a lumii întregi – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38), reprezintă practic începutul mântuirii neamului omenesc din robia păcatului neascultării. Dovadă stă propria ei mărturie: „Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile! Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui!” (Lc. 1,48-49). Şi tot ea a sintetizat în mod magistral întreg cuprinsul Sfintelor Scripturi într-un singur cuvânt de îndemn şi de poruncă sfântă: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). Maica Domnului ştia toate cele ce aveau să fie, ca cea care trăia cea dintâi taina îndumnezeirii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1,35). Iar prin aceasta, adâncul putinţei omeneşti s-a deschis nesfârşitului adânc dumnezeiesc, precum scrie Sfântul Marcu Ascetul în „Filocalie”. Căci Maica Domnului a fost tronul Dumnezeirii, purtătoarea cu trupul a Dumnezeului Celui adevărat, precum mărturiseau şi Sfinţii Părinţi cei adunaţi la cel de-al treilea Sobor a-toată-lumea în Efesul anului 431, că ea este cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu. 

Încă de la Naşterea minunată şi mai presus de fire a Pruncului de Împărat în ieslea de la Betleem („Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” - Mt. 1,25) şi până la Răstignirea lui Iisus pe Crucea de pe Golgota, Fecioara Maria a fost permanent prezentă în viaţa pământească a Mântuitorului lumii, fiind cea dintâi mărturie vie a iubirii lui Dumnezeu pentru lume şi a răspunsului pe care lumea l-a dat acestei iubiri prin persoana ei. „Iată mama ta!” (In. 19,27) – avea să-i spună Hristos celui mai tânăr dintre ucenicii Săi, Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, adeverind prin aceste cuvinte faptul că puterea iubirii Fecioarei pentru Dumnezeu şi pentru oameni a făcut-o „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”, căci „tot poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului!” („Paraclisul Maicii Domnului”). Maica Domnului va rămâne mamă povăţuitoare şi mângâietoare Sfinţilor ucenici şi Apostoli ai Fiului ei, până la adormirea ei cu trupul cel de-viaţă-purtător care, deşi înmormântat de aceştia în grădina Ghetsimani, trei zile mai târziu nu va mai fi aflat în mormântul în care fusese pus. 

Aşa şi la prăznuirea Izvorului Tămăduirii: nu întâmplător Stăpâna i-a poruncit împăratului Leon cel Înţelept să intre mai adânc în desişul pădurii prin care acesta se plimba; căci acolo a descoperit acel izvor de apă tămăduitoare de boli şi de neputinţe pentru toţi cei ce aveau să bea şi să se atingă de ea cu credinţă. Faptul că împăratul Bizanţului a zidit apoi biserică deasupra acestui izvor minunat mărturiseşte atât despre stăpânia împărătească a Maicii lui Dumnezeu, cât şi despre harul duhovnicesc al cuvintelor ei, dobândit prin adâncul de neajuns al sfinţeniei şi smereniei cu care a împlinit în viaţa sa voia sfântă a Celui Preaînalt. Fecioara a fost înveşmântată în lumina lui Hristos–Soarele Dreptăţii, precum mărturiseşte „Apocalipsa” Sfântului Ioan Teologul. „Poporul ce petrecea întru întuneric va vedea lumină mare; şi voi, cei ce petreceaţi în latura umbrei morţii - lumină va străluci peste voi!” (Is. 9,1), lumina învierii Fiului lui Dumnezeu din morţi, lumina dumnezeirii care a curăţit desăvârşit atât trupul, cât şi sufletul Fecioarei la Bunavestire a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din ea – minune uimitoare posibilă prin desăvârşita feciorelnicie a credincioşiei ascultării ei de Dumnezeu: „Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38). Izvorul Tămăduirii nu este doar povestea unui rege înţelept şi a unui orb sărman, sau doar relatarea despre un izvor de apă din desişul unei păduri oarecare. Izvorul Tămăduirii îşi are sursa în chiar grădina Raiului, de la „Cel ce trimite izvoare în văi şi astfel prin mijlocul munţilor vor trece ape” (Ps. 103,11). El a pus în chip profetic minunat în creaţia Sa putinţa descoperirii adevărului de către omul ce avea să sufere stricăciunea păcatului: „duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3,15). Iată de unde izvorăşte tămăduirea: din pântecele Evei celei Noi, „cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” („Paraclisul Maicii Domnului”), care avea să nască de la Duhul Sfânt, din sânul neamului omenesc, pe Fiul lui Dumnezeu, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre. Deşi zămislită şi născută pe cale firească (dar nu din aprinderea poftirii trupeşti, ci ca rod al stăruinţei în rugăciune), Fecioara Maria reprezintă cel dintâi vlăstar al firii omeneşti prin care se opreşte blestemul legii implacabile a naşterii spre moarte. Prin întruparea lui Iisus din ea, ea devine cel dintâi om viu care naşte Viaţă, pe „Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45); „cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1,34). Fecioria roditoare a Preasfintei Fecioare Maria (fecioară mai înainte de naştere, fecioară în naştere şi fecioară după naştere) zămisleşte fără de păcat trup nestricăcios Fiului Dumnezeului Cel Viu: „Eu sunt Pâinea Cea vie, Care S-a pogorât din Cer” (In. 6,51). Astfel este oprită căderea oamenilor din Adam cel vechi şi începe ridicarea oamenilor în Hristos, Noul Adam, Cel născut din Fecioară fără a aduce vreo ştirbire sau vreo vătămare peceţilor fecioriei ei. Mai târziu, însă, după cuvântul proorocesc al Sfântului şi Dreptului Simeon cel Bătrân, sufletul Fecioarei va trece prin tăişul sabiei durerii şi suferinţei celei mai copleşitoare la vederea pătimirii şi răstignirii Fiului ei pe Crucea păcatelor întregii omeniri: „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi!” (Lc. 2,34-35). Sângele lui Iisus este izvorul ţâşnit din „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii” (Ps. 117,22) iar Maica lui Hristos este muntele din care S-a desprins această Piatră, „muntele cu umbră deasă” (Av. 3,3) cel mai înainte vestit de prooroci. Umbră care se regăseşte în chip tainic până astăzi în lăuntrul sfintelor altare ale Mântuitorului Hristos, acolo unde, în intimitatea duhovnicească a rugăciunii tainice, se aduce Dumnezeiasca Jertfă a Sfintei Liturghii: Sfânta Euharistie cea curăţitoare şi luminătoare şi sfinţitoare şi tămăduitoare pentru toţi orbii, surzii, şchiopii, ologii şi leproşii neamului omenesc cumplit vătămat de stricăciunea păcatului. 

Dacă ar fi să plecăm de la cuvintele marelui între prooroci Isaia – „Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu!” (Is. 7,14), putem comprima în timp şi spaţiu istoria vie a lui Dumnezeu Cel Care a fost dat la o parte din creaţie de către Adam prin refuzul ascultării de cuvântul Lui, şi implicit şi de către toţi „adam”-ii care i-au urmat până la naşterea Noului Adam din Fecioara Maria – Noua Evă. Pentru a re-crea şi restaura lumea, Dumnezeu nu i se mai adresează lui Adam căruia îi dăduse femeia spre ajutor şi îngrijire, ci alege să devină El Însuşi Adam şi să fie reprimit în lume de către o femeie-Fecioară, în purtarea de grijă a braţelor căreia Se va încredinţa El Însuşi pe Sine: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1,38). Prin aceasta, Fecioara Maria (şi, prin ea, firea omenească întreagă) devine Biserică sfinţită şi Rai cuvântător, viţa Strugurelui Celui de taină, cea numită cu multe nume, puntea de legătură între Cer şi pământ. Iar numele ei , pe care l-a vestit lumii Sfânta Elisabeta (cel de „Maica Domnului” - Lc. 1,43) cuprinde întru sine toată istoria rânduielilor dumnezeieşti de mântuire a lumii. Ea are întru sine, de la Duhul Sfânt, izvorul sfinţeniei, încă de la zămislirea ei de către bătrânii ei părinţi cei sfinţi şi drepţi şi temători de Dumnezeu. Căci atât Sfânta şi Dreapta Ana, cât şi Sfântul şi Dreptul Ioachim, au auzit glasul îngerului vestindu-le: „Ana, Ana!” şi „Ioachime, Ioachime! – rugăciunile voastre au străbătut Cerul până la mila lui Dumnezeu!”. Cei doi părinţi dumnezeieşti lasă din taina vieţii lor ca zestre Fecioarei sfinţenia credinţei şi a nădejdii şi a iubirii pentru Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov. Şi astfel, încă din pruncie ea va trăi aşteptarea înfiorată a venirii lui Mesia Cel vestit de prooroci, neştiind că ea însăşi va fi bobul ce va rodi Spicul Cel nearat – pe Hristosul Domnului. Ea umple miile de ani de la Adam la Hristos cu harul sfinţeniei ei personale (de Mireasă, Maică şi Fecioară) izvor de smerenie şi vindecare a firii omeneşti celei cumplit rănite de diavol, de stricăciune şi de moarte. Chipul Fecioarei oglindeşte în sine Treimea cea Sfântă prin dragostea, voinţa şi dorul de a împlini întruparea Fiului lui Dumnezeu (taină a tainelor, de negrăit în cuvinte omeneşti şi de netâlcuit nici măcar de către mintea îngerească), cu aceeaşi putere de voinţă şi de dragoste şi cu acelaşi dor pe care Dumnezeu Însuşi le are de a-l mântui pe omul căzut pradă robiei păcatului şi morţii. Şi de aceea Fecioara devine Eva cea Nouă, izvor de viaţă pentru tot neamul omenesc. Căci ea a fost Biserică mai înainte de Biserică, începătură celor mântuiţi. Căci, dacă Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi ca de foc în ziua Cincizecimii peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai lui Hristos la Ierusalim, peste Fecioara Maria Duhul Sfânt S-a pogorât încă din ziua Vestirii celei Bune a Întrupării Fiului lui Dumnezeu din ea, în Nazaretul Galileii. Şi astfel ea devine şi izvor de binecuvântare: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău!” (Lc. 1,42). 

Tăcerea Fecioarei este taina lucrării smereniei ei celei neţărmurite, căci nimeni nu ştie decât ceea ce e descoperit: „Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc. 2,19) - ca şi isihaştii, despre care nimeni nu ştie cât de luminaţi au fost (sau sunt) de către Dumnezeu, pentru că ei nu se laudă vreodată. Aşa şi Preasfânta Fecioară: în linişte desăvârşită şi în pace adâncă primeşte toată înţelegerea cea mai presus de înţelegere a tainei răscumpărării omului şi îndumnezeirii lui prin Crucea şi Învierea lui Hristos: „Dumnezeului Care S-a făcut om îi corespunde omul care s-a îndumnezeit. Iar cea dintâi fiinţă umană îndumnezeită (în mod desăvârşit îndumnezeită) este prezentă în întregime în slava cea de pe urmă a celei de a doua veniri” (Sfântul Grigorie Palama). Mijlocirea de Maică pe care Fecioara Maria o aduce cu lacrimi pentru neamul omenesc la tronul Fiului ei reface inimile noastre pline de amărăciunea păcatului şi le preface în inimi calde, pline de evlavie şi de credinţă. Aşa se şi explică lucrarea isihiei în monumentala operă de sfinţire a lumii prin taina rugăciunii făcute de monahi în Numele lui Iisus sub neîncetata ocrotire şi veghere a Fecioarei. Căci rugăciunea ei a izvorât de-a lungul veacurilor şiruri nesfârşite de sfinţi care nu au trăit pe pământ decât pentru a-l sfinţi prin viaţa şi rugăciunea lor de necontenită jertfire. Prin ei şi prin sfinţenia pe care Dumnezeu le-a dăruit-o, lumea întreagă s-a sfinţit printr-o împărtăşire universală din harul cu care sfintele lor moaşte au umplut pământul din care fuseseră luaţi – „pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Fac. 3,19). Căci dacă în timpul vieţuirii lor cu trupul pe pământ Sfinţii s-au hrănit (atât trupeşte-material, cât şi duhovniceşte-euharistic) din roada viţei şi din rodul grâului crescute din pământ şi aduse ca Daruri Cinstite de Jertfă liturgică pe Sfintele Altare ale credinţei în Iisus Cel Înviat, după ieşirea lor din lumea aceasta, în Liturghia cosmică a întregii firi a naturii, pământul se va hrăni, la rândul său, împărtăşindu-se din harul sfintelor lor trupuri. Căci lumea întreagă se sfinţeşte prin rugăciunea şi evlavia şi lucrarea Bisericii lui Hristos. „Omul sfinţeşte locul!”, spune o vorbă din bătrâni; iar glasul Bisericii adevereşte: „Ale Tale dintru ale Tale – Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate!”. 

Adevărat este că pământul adăposteşte mii de moaşte necunoscute, mii de cuvioşi temători de Dumnezeu, mii de mucenici şi muceniţe – care toţi strălucesc pe Cerul Bisericii precum stelele pe bolta cerului acestei lumi, aşteptând „glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu” (I Tes. 4,16). Prin ei se face legătura între Învierea lui Hristos şi învierea noastră – „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15,20) căci „Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare” (Rom. 8,11), între lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume şi îndumnezeirea noastră prin Învierea Lui din morţi. Împreună-lucrarea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul este evidentă în taina Fecioarei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema!” (Lc. 1,35). Iată Treimea în Rai la facerea omului („Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!”- Fac. 1,26), şi iată Treimea pe pământ, la restaurarea omului: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam Cel de pe urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45). Cel dintâi izvor de viaţă din Rai (Pomul vieţii) izvorăşte acum din pântecele Fecioarei. În Cer – Biserica triumfătoare a sfinţilor („împreună-cetăţeni şi casnici ai lui Dumnezeu” - Efes. 2,19), martori ai Învierii, iar pe pământ Biserica luptătoare, pentru care martori ai Învierii sunt Sfinţii Apostoli şi Sfintele Mironosiţe care vor duce taina până în ziua de astăzi: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6,14), căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră!” (I Cor. 15,14), dar „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi!” (I Cor. 15,20). 

Căci tot despre Înviere mărturiseşte şi Crucea lui Hristos (cea ascunsă din zavistie în pământ şi aflată prin osârdia Sfintei Împărătese Elena), şi crucea din Rai a tâlharului cel bun, şi mormântul gol, şi peceţile neatinse, şi „giulgiurile singure zăcând” (Lc. 24,12), şi degetul şi strigătul lui Toma – „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In. 20,28), şi Euharistia cea de la Emaus – „a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii” (Lc. 24,35), şi focul din inimile Apostolilor Luca şi Cleopa – „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?!” (Lc. 24,32), şi (nu în cele din urmă) îngerii cei purtători de lumină a vestirii Învierii Fiului lui Dumnezeu: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?! Nu este aici, ci S-a sculat!” (Lc. 24,5-6). Dar şi Ierusalimul însuşi este martor al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi slava Domnului peste tine a răsărit!” (Is. 60,1); „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27,52-53). „Voi însă şedeţi în cetate până ce vă veţi îmbrăca cu putere de Sus!” (Lc. 24,49).

joi, 2 mai 2013

Învierea duhovniceasă din lucrarea faptelor bune

„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit !” (In. 11, 21)
„Ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da !” (In. 11, 22)
„Pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna !” (In. 12, 8)
„Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 3)
„Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici - Mie Mi-aţi făcut !” (Mt. 25, 40)
„Milostenia va curăţi păcatele !” (Sir. 3, 29)
„Cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici fie şi numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic - adevărat grăiesc vouă: nu îşi va pierde plata sa !” (Mt. 10, 42)
„Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21)
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii !” (Mt. 25, 34)
„Osana Fiului lui David: binecuvântat este Cel Ce vine întru Numele Domnului !” (Mt. 21,9)
„Marta I-a zis:  eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume !” (In. 11,27)


             „Cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii !” (Evr. 4, 12), scria evreilor Sfântul Apostol Pavel, sfătuindu-i să nu uite nici de lucrarea rugăciunii, nici de împlinirea milosteniei faţă de cei săraci: „şi pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi !” (Mt. 23, 23); „iar când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem !” (Lc. 17,10).
               Învăţătura Sfintei Evanghelii cu privire la mântuirea omului prin harul dreptei-credinţe şi lucrarea faptelor bune implică îndemnul la urmarea în viaţă a acelei căi pe care sufletul poate dobândi atât eliberarea din lanţurile patimilor şi din cătuşele păcatelor, cât şi întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului. Căci  „nici un desfrânat sau necurat sau lacom de avere (care este un închinător la idoli) nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5). Şi de aceea Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv !” (Lc. 6, 36), căci „Fericiţi cei milostivi - că aceia se vor milui !” (Mt. 5, 7); şi iarăşi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este !” (Mt. 5, 48), desăvârşirea fiind posibilă tocmai prin lucrarea stăruitoare a rugăciunii neîncetate: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Cor. 14, 19).
                Rugăciunea însă nu se face oricum, ci cu trezvie, prin luare-aminte la sine: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41). „Fiţi treji !” (I Pt. 5, 8), „fiţi tari !” (I Cor. 15, 58), „să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse !” (Lc. 12, 35) - aceste făclii simbolizând lumina faptelor bune. Nu degeaba Sfântul Apostol Iacov atrăgea atenţia asupra faptului că „credinţa fără de fapte moartă este !” (Iac. 2, 26), după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt...
               De-a lungul timpului s-a constatat că în practica vieţii bisericeşti unii creştini pun accentul pe împlinirea pravilei de rugăciune, urmând consecvent şi preponderent dobândirea anumitor stări de trăire duhovnicească interioară, în vreme ce alţii se preocupă mai mult cu săvârşirea faptelor de filantropie creştină, prin acte de milostenie şi de ajutorare, prin tot felul de binefaceri şi gesturi de caritate, străduindu-se astfel să împlinească porunca divină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 19, 19), după cum şi îndemnul: „Să nu fie mâna ta întinsă la luat şi strânsă la dat !” (Sir. 4, 33), căci „Mai fericit este a da decât a lua !” (Fapte 20, 35), aducându-şi aminte de asemenea şi de zicala din bătrâni: „Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu Îl împrumută !”. Cu atât mai mult cu cât până şi sfinţi care au strălucit cu osârdie în viaţa pustnicească (precum Sfântul Isaac Sirul) ne învaţă pe fiecare că „folosul aproapelui este roada ta !”. Aceasta pentru ca nu cumva să se împlinească blestemul profetic al Psalmistului: „rugăciunea lui să se prefacă în păcat !” (Ps. 108, 6), în condiţiile în care petreci cu orbire din pricina părerii-de-sine, crezând că ar fi un lucru cu adevărat bine-plăcut Domnului ca tu (îndestulat fiind cu de toate) să te încui în cămara ta pentru a înălţa rugăciuni la Cer, în vreme ce aproapele tău îţi bate zadarnic la uşă, cerându-ţi ajutorul pentru a nu pieri de foame: „un sărac (anume Lazăr) zăcea înaintea porţii bogatului, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa lui; şi până şi câinii venind, lingeau bubele lui !” (Lc. 6, 20-21). După cum hulea şi celălalt bogat pomenit în Sfânta Evanghelie, cel care şi-a mărit hambarele pentru a încăpea în ele mulţimea bogăţiilor adunate şi a-şi asigura astfel belşugul din anii următori: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc. 12, 19).
           Prin astfel de exemple, de fapt, Mântuitorul Iisus Hristos ne atrage atenţia asupra faptului că între râvna de bună-sporire spirituală şi pofta de agonisire materială se arată a fi „prăpastie mare” (Lc. 16, 26). Celui care doreşte să moştenească viaţa veşnică, Hristos îi spune: „Vinde toate câte ai, împarte-le săracilor - şi vei avea comoară în ceruri! Iar tu  vino de urmează Mie !” (Lc. 18, 22). Sfântul Apostol Matei ne descoperă faptul că  „auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii” (Mt. 19, 22). O astfel de întâmplare ne vorbeşte despre ipocrizia sau falsitatea celor „cărora le place să se plimbe în haine lungi, care iubesc plecăciunile în pieţe şi scaunele cele dintâi în sinagogi şi locurile cele dintâi la ospeţe, mâncând casele văduvelor şi de ochii lumii rugându-se îndelung !” (Lc. 20, 46-47); şi de aceea, „când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 2), căci „toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni...” (Mt. 23, 5), neluând seama la îndemnul Mântuitorului care ne învaţă ca atunci când postim şi ne rugăm, să nu o facem spre slava deşartă cea de la oameni, ci în chip tainic, smerit, ferit de ochii lumii: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele ca să se arate oamenilor că postesc; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor! Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 16-18). Aceasta deoarece nu puţini sunt cei care, lipsiţi de discernământ, confundă aparenţele înşelătoare ale evlaviei făţarnice cu adevăratele virtuţi duhovniceşti, şi astfel pronunţă tot felul de sentinţe asupra unora şi a altora, uitând cu desăvârşire faptul că doar Dumnezeu e Singurul şi Dreptul Judecător Care are puterea de a-I judeca pe cei zidiţi de El Însuşi după chipul şi asemănarea Sa. Să nu uităm nici faptul că „preocuparea pentru imagine” (adică pentru felul în care ne privesc şi ne consideră ceilalţi) este o simplă meteahnă politicianistă, care nu ajută pe nimeni cu nimic la mântuire, căci „cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ?!” (Lc. 12, 25). Ba chiar, mai mult, Sfinţii Părinţi ne atrag atenţia categoric asupra faptului că atunci când suntem lăudaţi, de fapt nu ni se face un bine, ci mai degrabă ni se face un rău, întrucât este hrănită şi creşte în lăuntrul nostru patima mândriei prin această deşartă-slăvire şi strecurare de greşită părere-de-sine şi arogantă înălţare-de-sine în inima şi aşa bolnavă de egoism şi  de individualism şi de autosuficienţă, făcând-o ca astfel să devină „cu totul sălaş dracilor” (Sfântul Simeon Metafrastul).           
              Şi, deşi patimile colcăie în noi, totuşi avem permanent la îndemână justificări şi îndreptăţiri şi scuze pentru toate neputinţele şi slăbiciunile pe care noi înşine ni le tolerăm sau chiar ni le cultivăm în suflet: „A, nu, nu suntem leneşi la rugăciune, ci suntem doar foarte ocupaţi, prea ocupaţi, nu avem timp din pricina prea multelor probleme care sunt de rezolvat!”, uitând însă că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii !” (Mt. 2, 36). Şi iarăşi: „A, nu, nu suntem zgârciţi, avari, răutăcioşi, lacomi şi invidioşi – noi doar ne asigurăm ziua de mâine, mai bine ca alţii, care nu ştiu să o facă!” – (doar, vorba ceea: „mai bine arunci decât să nu-ţi ajungă; în fond fiecare cu treaba lui!”) – iarăşi, uitând, că Fiul lui Dumnezeu ne îndeamnă: „Adunaţi-vă comori în Cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură !” (Mt. 6, 20); aceasta pentru că oricum  „cine nu adună cu Mine – risipeşte !” (Mt. 12, 30).
      Adunaţi-vă comori în Cer, adică „îmbogăţiţi-vă în Dumnezeu”, aceasta fiind spre înveşnicirea sufletului, iar nu spre deşarta slăvire şi trufire a trupului. Căci tot aşa devenim falşi şi ridicoli înaintea Sfântului Dumnezeu, făcându-ne de râsul şi batjocura dracilor, atunci când – în loc să sporim nevoinţele, să înmulţim metaniile, catismele, acatistele, rugăciunile, să sporim strădaniile întru luarea-aminte la sine şi privegherea neîncetată asupra mişcărilor pătimaşe din suflet, noi mărim frecvenţa împărtăşirii noastre cu Sfintele Taine, anume pentru ca să vadă părintele duhovnic, colegii, prietenii, vecinii şi toţi cei din jur de câtă evlavie, de câtă trăire, de câtă aură duhovnicească suntem plini!... Într-adevăr, înaltă-foarte trebuie să fie o astfel de măsură a sporirii în care noi, cei plini de pofta păcatului, desfrânaţi şi pătimaşi, ghiftuiţi cu tot felul de mâncăruri, îmbuibaţi cu tot soiul de băuturi, sătui de somn şi duhnind de trândăvie, înghesuim în noi şi Trupul lui Hristos, socotind că va trece El cumva din stomac în inimă… De fapt, facem întocmai ca Pontius Pilat, eliberându-l pe Baraba şi răstignindu-L pe Hristos: „Pe cine din cei doi voiţi să vă eliberez ? Iar ei au răspuns: Pe Baraba ! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 21-26).
Aşa se face că, având la îndemână din belşug mulţime de scrieri sfinte, nenumărate opere de literatură duhovnicească, puzderie de cărţi scrise de tot atâţia sfinţi asceţi, nevoitori de-a lungul unei vieţi întregi de priveghere şi de osteneli, noi (deşi departe de evlavia şi de înfrânarea şi de nevoinţele acelora) luăm din ele (după capul nostru) ce şi cât ne place, după cum ne convine nouă. Doar nu degeaba scria Apostolul: „s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat; zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor !” (Rm 1,22-24). Căci au ajuns creştinii să facă precum făcut-au odinioară şi evreii: „au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă!...” (Ps. 105, 20). Aşa şi creştinul: ia „Fişa postului” de la biserică - şi trage concluziile care îi plac: „Sunt botezat. Cred în Hristos. Am duhovnic. Fac rugăciuni. N-am grija nimănui. Nu fac păcate. Postesc miercurea şi vinerea. Duminica merg la biserică. Aşadar - pot să mă împărtăşesc ori de câte ori poftesc, după cum doresc, şi oricând vreau eu: oricât de des !”. Şi sunt destui cei care argumentează: „Fii pe pace, că oricum nu te poţi numi vrednic, pentru că nimeni nu-i vrednic; oricum nu te poţi considera pregătit, pentru că nimeni nu se poate socoti pregătit; şi de aceea rămâne doar la mila Domnului să aprecieze El când facem bine că ne împărtăşim şi când nu; totuşi, noi să îndrăznim la mila Lui cea mare !” …
            Numai că lucrurile nu stau deloc aşa simplu precum ni se pare. Iată, de pildă, ce mărturiseşte conştiinţa canonică a Bisericii în expresia liturgică a Rugăciunii Imnului Heruvimic cu privire la cei stăpâniţi de pofte pătimaşe: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al Slavei !”; iar pentru cei preocupaţi exclusiv de probleme pământeşti, adaugă: „Toată grija cea lumească acum să o lepădăm !”. Un astfel de îndemn nu ni se adresează ca şi cum, de fapt, noi ne-am duce la biserică pentru ca să ne apucăm de tot felul de treburi, ci dimpotrivă, tocmai pentru ca să mai lăsăm din treburi şi să venim şi la biserică. Pentru că, iată, deşi suntem creştini de două mii de ani, totuşi, aproape încă în fiecare zi de duminică, mai pline decât bisericile sunt târgurile, iarmarocurile, bazarurile, pieţele şi mall-urile, cu oameni preocupaţi de orice altă grijă – numai de grija sufletului, nu ! Iar dacă-l veţi întreba pe oricare dintre aceştia, îţi va răspunde senin că bineînţeles că e creştin, că merge la biserică, îşi spovedeşte păcatele la duhovnic şi se împărtăşeşte în toată rânduiala !
            Din astfel de lucruri se vede limpede că ne-am deprins să tratăm cele ce ţin de sfinţirea vieţii noastre (adică mântuirea însăşi) în treacăt, din fugă, superficial, după placul şi cheful fiecăruia, la capitolul „Diverse”. Aşa şi cu dumnezeiasca împărtăşire: „Părinte, am venit pentru că vreau să mă împărtăşesc ! E adevărat că nu prea dau pe la biserică – ce să fac, sunt foarte ocupat, am o mulţime de probleme de rezolvat; dar să ştiţi că eu sunt foarte credincios, nu fac nici un păcat, nu fac nici un rău nimănui, ba chiar fac numai fapte bune; aşa că am venit să mă împărtăşesc !”. Aşa se face că, deplin convins de toată această „desăvârşire” abstractă, ca şi de totala sa îndreptăţire de a primi Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, omul se prezintă impasibil la Sfântul Altar (de multe ori sosind chiar la sfârşitul Slujbei – pentru „a evita aglomeraţia şi foiala aceea nesuferită” – după cum pretextează cei mai mulţi)  şi pleacă apoi, gata împărtăşit în văzul tuturor, fiind socotit de acum ca un adevărat credincios al Domnului, model demn de urmat şi de către alţii ! … Aşa se face că, în loc să se înmulţească pildele de sfinţenie şi de evlavie în obştea creştinească, se înmulţesc mai degrabă pricinile de sminteală pentru cei care s-ar fi arătat cumva dornici să se integreze şi ei în corpul eclesial al Ortodoxiei. Doar nu odată s-au auzit replici precum: „A, păi dacă aşa fac preoţii şi creştinii voştri, atunci nu-mi mai trebuie binecuvântarea voastră; mai bine rămân aşa cum sunt!”. Nu degeaba avertiza marele Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit !” (I Cor. 11,28-30). Aici se ajunge când cele dumnezeieşti ale creştinătăţii nu mai sunt săvârşite după cuvenita rânduială, ci după părerea şi placul fiecăruia, după cum „îl taie capul” - deşi „Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14,3), după cum scrie Apostolul; şi adaugă: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus !” (II Tim. 1, 13).
             O vorbă din bătrâni ne învaţă că „Unde-i lege, nu-i tocmeală !”. Iar David, Regele-Psalmist, confirmă: „Lege le-a pus - şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6). Aşadar toate cele ale firii îşi păzesc hotarele lor prin raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, rânduite de Însuşi Creatorul lor. Cu atât mai mult omul, ca „împărat al făpturii”, ar trebui să fie model pentru toate. Să cercetăm, de pildă, câţi săraci a lăsat Dumnezeu pentru noi spre mântuirea noastră, pentru a dobândi plată în Cer, şi câţi săraci s-au făcut „săraci” pe ei înşişi?! Fuga de muncă, de obligaţii şi de atribuţii sociale este tot un păcat. Nu intră în responsabilitatea Bisericii să rezolve problemele haosului social ivit ca urmare a proastei întocmiri şi aplicări a legilor pământeşti. Biserica nu este jandarm peste lume. Ea este Cerul lui Dumnezeu pe pământ: „În Biserica Slavei Tale stând, în Cer ni se pare a sta!” (Ceaslovul). Ea este anticamera învierii sufleteşti a omului şi poarta sufletelor către împărăţia cerurilor. Prin Biserică se intră în Rai, în „sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22) şi în „latura celor vii” (Panihida). Şi de aceea, cele ale Bisericii trebuie respectate şi împlinite ţinând seama de hotarul pe care îl stabileşte voia lui Dumnezeu, iar nu cheful omului. Poate că în societate faci ce vrei, cât vrei şi cum vrei, dar în Biserică faci numai ce trebuie, cum trebuie şi cât trebuie – pentru ca să te mântuieşti: „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului !” (II Tim. 2,5). Ca să fim cu adevărat mlădiţe vii ale Bisericii, chemate să aducă roade prin altoirea la Viţa-Hristos, trebuie ca mai întâi să fim curăţiţi de zgura păcatelor şi de cenuşa patimilor, căci „tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 3, 10). Puterea lui Dumnezeu lucrează prin Sfintele Taine ale Bisericii nu pentru a cântări sufletului omului, nici pentru a-l tăgădui – ci pentru a-l sfinţi şi a-l îndumnezei: „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui !” (Mc. 16, 16) şi astfel „dreptul din credinţă va fi viu !” (Evr. 10, 38). Rugăciunile creştinilor, postirile lor, îngenuncherile lor, milosteniile lor, credinţa lor, evlavia lor, viaţa lor dusă în curăţie şi dreptate – toate acestea formează bogăţia vie a Bisericii luptătoare de pe pământ, partea vizibilă a zestrei ei spirituale, - cea nevăzută fiind belşugul harului dumnezeiesc din ea. Adevăratul creştin simte faţă de propriile sale fapte o responsabilitate la fel de mare ca cea a sacerdotului faţă de săvârşirea Sfintelor Taine, căci  „voi sunteţi Trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Cor. 12, 27), doar aşa fiind cu  putinţă ca „Dumnezeu să fie totul întru toate !” (I Cor. 15, 28). Numai dacă postul, rugăciunea, trezvia, nevoinţa, evlavia, credinţa sunt săvârşite întocmai după dreptarul şi învăţătura Bisericii, abia atunci prin ele sufletele creştine primesc de la Dumnezeu harul curăţitor, luminător, sfinţitor şi mântuitor al Duhului Său Cel Sfânt. De aceea scria Sfântul Apostol Pavel: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20). Pentru că Însuşi Hristos ne-a spus: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis !” (In. 5, 30). Şi de aceea trăirea tainei îndumnezeirii firii în Biserică se face în lăuntrul hotarelor pe care le-au statornicit Bisericii aceste două cuvinte apostolice: cel al Sfântului Apostol Petru – „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni !” (FA 5, 29), şi cel al Sfântului Apostol Pavel (încă şi mai drastic decât primul): „chiar dacă noi înşine sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8).
              Prin urmare, atunci când mersul societăţii rătăceşte calea rânduielilor dumnezeieşti, se cuvine ca Biserica (prin slujitorii ei) să tragă semnalul de alarmă, atrăgând atenţia asupra faptului că lumea nu se află pe calea mântuirii. „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre şi căile Mele ca ale voastre - zice Domnul. Şi cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre !” (Is. 55, 8-9), vestea cândva proorocul. Un lucru e limpede: nu schimbă Dumnezeu cuprinsul Revelaţiei Adevărului după voile şi mofturile şi impresiile noastre: „  cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35); „înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (M.t 5, 18).  Şi de aceea, practic, noi înşine hotărâm în propria noastră viaţă dacă dorim sau nu să simţim bucuria întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat. Învaţă Apostolul: „şi dacă trăim, şi dacă murim - ai Domnului suntem !” (Rm. 14, 8). Să nu uităm că „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 17-20). „E bine să râvniţi totdeauna binele - nu doar atunci când sunt eu de faţă la voi !” (Gal. 4, 18), „adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor!”(Mt 6,16). Bine este „când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta!”(Mt 6,3). Se cade, aşadar, ca orice faptă bună să fie săvârşită în ascuns, în taină, cu discreţie, doar la lumina Feţei lui Dumnezeu: „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici - Mie Mi-aţi făcut !” (Mt 25, 40), totodată neuitând nici îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Să asude milostenia în mâna ta!”. Căci nu degeaba hotărăşte Sfântul Apostol Pavel: „dacă cineva nu vrea să lucreze - acela nici să nu mănânce !” (II Tes. 3, 10). Pentru că lenea este păcat de moarte. Iar binecuvântat este cel ce face milostenie, nu cel ce neguţătoreşte, aşteptând plată în schimb: „Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei, la rândul lor, pe tine, şi să-ţi fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăţ, cheamă pe săraci, pe neputincioşi, pe şchiopi, pe orbi. Şi fericit vei fi că nu pot să-ţi răsplătească: căci ţi se va răsplăti la învierea drepţilor !” (Lc 14,12-14). Vesteşte Psalmistul: „Împrumută păcătosul şi nu dă înapoi, dar dreptul se îndură şi dă !” (Ps. 36, 21), „toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută iar seminţia lui binecuvântată va fi !” (Ps. 36, 26); „tânăr am fost - şi am îmbătrânit; dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerşind pâine !” (Ps. 36, 25). Milostenia străbate cerurile şi ajunge până la Tronul lui Dumnezeu: „Milostenia va curăţi păcatele !” (Sir. 3, 29), după cum şi  „dragostea acoperă mulţime de păcate !” (I Pt. 4, 8). Dar numai atunci milostenia este curată şi binecuvântată - când este săvârşită în duh de rugăciune, cu smerenie, cu dragoste şi cu inimă bună.
            Valoarea inestimabilă a milosteniei pentru mântuire este dovedită şi descrisă în aproape toate scrierile patristice, care sunt dreptarele de credinţă şi de viaţă ale creştinilor. O precizare, însă, se impune: e foarte adevărat că Mântuitorul Hristos Însuşi vine la noi sub chipul săracului care ne cere ajutorul după puterea noastră; la fel de adevărat, însă, este şi faptul că Mântuitorul Hristos nu a venit, nu vine şi nu va veni vreodată sub chipul omului destrăbălat, vicios, drogat, beţivan, fumător şi leneş – adică impostor. Biserica nu este chemată să întreţină reţelele de cerşetori ale celor certaţi atât cu legea morală, cât şi cu cea socială: ,,Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti !” (I Pt. 2,13); „tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt - de Dumnezeu sunt rânduite !” (Rm. 13, 1), căci „dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea” (Rm. 13, 3), precizează Apostolul neamurilor. Biserica are săracii şi filantropii ei. Filantropii (oamenii milosteniei creştine) sunt şi rugători credincioşi, cu adevărat evlavioşi, mădulare vii ale Trupului Tainic al lui Hristos; iar săracii sunt bătrânii singuri şi neajutoraţi, infirmii şi bolnavii (cronic sau incurabil), familiile cu mulţi copii, oamenii nevoiaşi care muncesc mult pe bani puţini, copiii cu afecţiuni trupeşti şi sufleteşti – şi multe alte „categorii sociale defavorizate” recunoscute public ca atare, toţi acei pe care fiecare preot de parohie îi cunoaşte din staulul turmei sale cuvântătoare pe care este chemat a o păstori cu vrednicie: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi, iar  nu să căutăm plăcerea noastră” (Rm. 15, 1); „purtaţi-vă sarcinile unii altora - şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos !” (Gal. 6, 2 ). „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia: Legea nu este împotriva unora ca acestea !” (Gal. 5, 22-23).
 „Când ai mult, dă mai mult; dacă ai puţin, dă mai puţin - dar nu pregeta să faci milostenie !” (Tob. 4, 8), căci „în faţa Celui Preaînalt milostenia este dar bogat pentru toţi cei ce o fac !” (Tob. 4,11). „Mai bine este să faci milostenie, decât să aduni aur” (Tob. 12, 8) căci „milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult !” (Tob. 12, 9); „cel care face milostenie împrumută pe aproapele său; iar cel care dă din punga sa, ţine poruncile !” (Sir. 29, 1); „cel care face milostenie este ca şi cel care jertfeşte jertfă de laudă !” (Sir. 35, 3) căci „milostenia rămâne în veac !” (Sir. 40, 19), dar „milostenia ta să fie într-ascuns  - iar Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie !” (Mt. 6, 4). „Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt în lăuntrul vostru - şi, iată, toate vă vor fi curate !” (Lc. 11, 41).