luni, 17 iunie 2013

Memorii, mărturisiri, mărturisitori. Părintele Iustin Pârvu a trecut la Domnul.


Avem un nou rugător în cer pentru neamul românesc



        Plecând de la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul Lui Dumnezeu. Priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa.” (Evr. 13, 7), spre o privire de ansamblu pentru obștea creștină a neamului românesc, poate părea că astăzi trebuie să fie zi de doliu. Dar pentru faptul că Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu este o personalitate spirituală distinsă a Bisericii Ortodoxe Române, putem spune că astăzi, calendarul ortodox, înscrie o pagină de sărbătoare în istoria Bisericii.
        Ziua de 16 iunie 2013 va fi de acum înainte zi de sfântă pomenire a memoriei și amintirii Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu. Imaginea părintelui este o frescă a Bisericii noastre dar și o icoană vie a literaturii duhovnicești patericale. Cuvintele părintelui nu vor muri niciodată. Scrierile ascetice cuprind de mii de ani învățături de duh care ne cârmuiesc spre izbăvirea de cursele satanei. Ele nu aduc nimic nou, în esența lor, față de puterea cuvintelor Sfintei Scripturi. Totuși, modul în care sunt trăite, spuse, citite, pot plămădi noi înfăptuiri duhovnicești în obștea de creștini (mireni, monahi, clerici) a Bisericii. 
        Personalitatea părintelui Iustin Pârvu s-a conturat în munți și teologie, în Biserică și în familie, în martiriu și în rugăciunea lăuntrică. 
        Veacul al XIX-lea a cunoscut trei mari școli de formare duhovnicească a spiritului românesc: amprenta duhovnicului Arsenie Boca peste Țara Făgărașului; peste Moldova amprenta duhovnicului Ilie Cleopa – izvor de comori spirituale format în umbra marilor trăitori Vichentie Mălău și Antim Găină; și păstorirea părintelui Iachint al Putnei, duhovnicul Bucovinei. Această vatră caldă a Mănăstirii Secu avea să influențeze, alături de Ioanchie Moroi de la Sihăstria, întreaga trăire monahală din Munții Neamțului. 
        Tânărul intrat pe poarta Mănăstirii Durău avea să se formeze de la aceste izvoare de viață veșnică. Toată agoniseala de carte, de duh, de rugăciune și de trăire avea să o pună în practică în umezeala celulelor întunecoase ale închisorilor de la Aiud, Poarta Albă sau Gherla. Trăirile interioare, veșnica imagine a sângelui proaspăt curs din rănile celor chinuiți, imaginea torționarilor, răutatea umanității, aveau să aducă în inima părintelui Iustin veșnicul proces de incriminare a nevinovatului Iisus în fața lui Pilat care, asemenea celor de acum, și-a spălat mâinile: „Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. Voi veţi vedea.” (Mt. 27, 24) Întemnițații - oameni drepți, cinstiți, corecți, conduși după valori morale sănătoase, aveau să fie lepădați de lume, după cuvântul Domnului: „dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.” (In 15, 19) 
        Anii de pușcărie și de tortură aveau să fie școala de rugăciune a vieții. Așa se face că la începutul veacului al XX-lea, părintele Iustin trecuse prin mai multe examene ale vieții în fața Dreptului Judecător, Care i-a spus: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune” (Mt. 25, 21) Și iată-L la începutul anilor `90, duhovnicul iubit și cunoscut al tuturor nemțenilor și al creștinilor de pretutindeni. Iată-l starețul unei mănăstiri cu renume sub patronajul Arhanghelilor Mihail și Gavriil, cârmuind nenumărate suflete creștine și formând preoți, duhovnici, monahi și monahii pentru armata de geniu a Lui Dumnezeu. 
        Experiența, vârsta, încercările și toate valurile vieții l-au călit duhovnicește în așa măsură încât putem spune că în veacul al XX-lea erau recunoscute trei mari vetre formare spirituală: Arsenie Papacioc în Dobrogea, Adrian Făgețean în Muntenia și Iustin Pârvu în Moldova - preluând totodată și sarcina lăsata de marii duhovnici ai Moldovei, Cleopa al Sihăstriei și Iachint al Putnei. 
        Memoria părintelui Iustin, începând de astăzi, este istorie, este pateric și este scriptură. Memoriile părintelui Iustin sunt roadele muncii sale: mănăstiri, schituri, monahi, monahii și creștini bine formați duhovnicește care sunt de fapt și de drept temelia sănătoasă a nației românești. 
        Părintele Iustin încheie astăzi pleiada duhovnicilor a căror cuvinte sunt profetice și care odată rostite, nu mai pot întoarce voia și mila Lui Dumnezeu de la cei care le-au cerut: „Așa te-am sfătuit, așa faci” – spunea părintele, și cuvântul spus era cuvânt. Aceste lucrări sau monumente spirituale ale operei duhovnicești a părintelui Iustin, nu sunt nici pe departe moștenire lăsată vreunui viitor ucenic sau pretins fiu de taină, ci sunt tezaurul Bisericii Ortodoxe Române, intrând în cartea valorilor spirituale a Lui Dumnezeu. Singur Dumnezeu este stăpânul și păstrătorul fiecărei osteneli, fiecărei rugăciuni, fiecărei lacrimi și oricărei jertfe dăruite de părintele Iustin lumii acesteia trecătoare. 
        „Să nu vă întristaţi ca păgânii care nu au nădejde” (I Tes. 4, 13) Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat.” (I Tes. 5, 17). Îndemnul părintelui Iustin este îndemnul Sfintei Scripturi „De ce dormiţi ? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Luca 22, 46) chiar dacă vor apărea mulți profeți mincinoși și povestitori mincinoși care vor învia un folclor personalizat la adresa marelui duhovnic arogându-și tot felul de taine, trăiri, cunoașteri, descoperiri sau poate chiar cuvinte testamentare lăsate cu mare pogorământ de însuși părintele. Spune Apostolul: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (II Cor. 11, 14) Să nu-i credeți ! 
        Părintele Iustin este de fapt și de drept părintele tuturor monahilor și monahiilor care împlinesc voia Lui Dumnezeu și poruncile pe care El le-a dat și le-a lăsat. Este părintele tuturor creștinilor care păzesc legea sfântă a Lui Dumnezeu și o trăiesc deplin prin faptele lor. Folclorul contemporan specific nouă, neamului românesc, istoriile, pietismele, lacrimile și toate cuvintele de suflet inventate cu privire la părintele Iustin nu vor fi decât simple vorbe deșarte: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36) Biserica are prin părintele Iustin, o icoană contemporană a duhovnicului la a cărui măsură puțini sunt cei care ar putea să ajungă. Cine poate spune cât a postit părintele Iustin ? Cine poate spune cât a suferit părintele Iustin ? Cine poate spune câte lacrimi a vărsat pentru ucenici sau fii duhovnicești ? Sau cine poate spune măsura și puterea rugăciunii părintele Iustin ? Avea o vorbă de duh pe care o folosea adesea ca să ne arate nouă, celor de azi, măsura noastră: „Bă, cum să învie el pe cineva dacă el îi mort ?” Aceste cuvinte spun mai mult decât putem gândi sau crede. De aceea, prima rușine din partea oricăruia ar îndrăzni să se numească ucenic apropiat sau fiu duhovnicesc, este să se creadă la măsura părintelui Iustin. 
        Gândind din perspectiva vieților sfinților, dacă ar fi să alcătuim o biografie a părintelui Iustin, am putea spune în câteva cuvinte toată esența vieții marelui duhovnic. Născut într-o familie creștină model, cu o mamă sfântă de care n-a ezitat niciodată să vorbească ori de câte a avut ocazia, trăit într-o Românie sănătoasă, nebătătorită de tăvălugul comunist, format la umbra adevăratelor valori spirituale și duhovnici ai vremii, și-a însușit esența viețuirii monahale încuind-o adânc în inima sa și păstrând-o ca pe o comoară de mare preț. A trăit singur. S-a rugat singur. A vorbit cu Dumnezeu singur. A suferit cu Dumnezeu singur și s-a împăcat pe sine cu Dumnezeu tot în taina sufletului. Cei din jurul lui, implicați sau spectatori, l-au înțeles fiecare după măsura proprie-i minți dar părintele a fost un om la măsura la care a socotit el că-i place Lui Dumnezeu. Valorile sufletești ale părintelui Iustin nu aveau reper în părerile sau sfaturile celor neîncercați. Nici cuvintele grele, nici vorbele de ocară, nici opiniile diferite, nu l-au clintit pe părintele Iustin din idealul minții și inimii sale în drumul spre Dumnezeu. Modul său sufletesc de viață, singur între oameni, nu era o stare de repingere, ci era o stare de înaintare duhovnicească: „Zis-a avva Marcu către avva Arsenie: «Pentru ce fugi de noi ?» Zis-a lui bătrânul: «Dumnezeu ştie că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu şi cu oamenii şi cu Dumnezeu.” (Patericul Egiptean) 
        Pentru toți cei care l-au iubit, l-au cunoscut, l-au prețuit, i-au urmat sfaturile, îndemnurile, trebuie știut faptul că toată suferința din încheierea călătoriei pământești a vieții sale nu au fost pentru păcatele părintelui, ci pentru păcatele și egoismul nostru. Să ceri de la Dumnezeu ca un om cu vârstă deja patriarhală, să viețuiască ani mulți și viață îndelungată, înseamnă să nu-l respecți nici pe el, nici bagajul de valori spirituale pe care l-a dăruit tuturor ucenicilor. Egoismul prelungește suferința dar nu o simte cel care o prelungește, ci o simte cel care o trăiește. Din iubire, din respect, din prețuire, părintele Iustin a mai trăit aceste clipe pământești în suferință și durere personală pentru a fi model de răbdare și lucrare celor care vorbesc despre suferință dar n-o cunosc pe ea. Jertfa durerii și mucenicia bolii sunt cununi nepieritoare pentru cei ce doresc cu adevărat Împărăția Lui Dumnezeu. Indiferent că părintele ar mai fi trăit o zi sau două, valoarea lui duhovnicească este aceeași înaintea Lui Dumnezeu și dacă ar fi murit în temnițele comuniste. Pentru părintele Iustin închisoarea nu au fost numai anii de suferință în Aiud sau Poarta Albă. Toată viața sa a fost o jertfă, a fost o cruce și oricând te-ai fi uitat la crucea personală a părintelui ai fi găsit pe ea sânge sau sudoare din osteneala fiecărei zile trăite și muncite în via Lui Hristos, pentru creștinii și monahii din preajma sa.
        Bucuria de a fi binecuvântat, de a primi dezlegare și rugăciune de la Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, arată prețuirea de care s-a bucurat din partea Întâistătătorului Bisericii acestor părți. Așezarea în pământul din care a fost luat este o binecuvântare pentru cimintirul Mănăstirii Petru Vodă. Acesta va deveni locul unde, de acum înainte, ca și la părintele Cleopa sau Arsenie Boca, creștinii pot să vină să aprindă o lumânare, să facă un parastas și să cinstească memoria Părintelui Arhimandrit Iustin. Cei îndurerați, cei triști să poarte în inimă și în gând puterea lucrătoare a rugăciunii și nădejdea cea întru Duhul Sfânt că plecarea părintelui spre Împărăția Cerească la întâlnirea cu Hristos este de fapt o binecuvântare pentru noi și pentru lume, că părintele va mijloci îndurare, milă, iertare și ajutor nouă celor din lumea aceasta trecătoare. Nu trebuie să privim apocaliptic sau catastrofal trecerea la cele veșnice a părintelui. Dumnezeu l-a chemat la sine spre a sluji pe mai departe în cer Liturghia Cerească. Părintele n-a murit, ci a adormit: „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El.” (I Tes. 4, 14) 
        Fie ca Bunul Dumnezeu să dăruiască iertarea păcatelor, îndurare pentru toate păcatele dezlegate ca duhovnic și sfătuitor la toți fii duhonvicești iar rugăciunea noastră, a celor mulți care l-am cunoscut să-i fie cărare de lumină spre grădina liniștită a Raiului. Veșnică să-i fie odihna !


Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni
16.06.2013

sâmbătă, 8 iunie 2013

Prietenii mântuirii noastre

„Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină !” (II In. 1,8)

„Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme !” (Pild. 13,24)

„Dacă sunteţi fără de certare, de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii adevăraţi !” (Evr. 12,8)

„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea !” (Mc. 11,24)

„Când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva !” (Mc. 11,25)

„Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; iar poruncile Lui nu sunt grele !” (I In. 5,3)

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ !” (Ieş. 20,12)

„Părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului !” (Efes. 6,4)

„Dacă veţi avea credinţă, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta !” (Mt. 17,20)

„Dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2,4)

„Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert !” (Ieş. 20,7)

„Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace !” (Lc. 7,50)

„Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce Îi cerem, ştim că dobândim cererile pe care I le-am cerut !” (I In. 5,15)

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I In. 5,19)

„Dacă ştiţi că El este drept, - cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El !” (I In. 2,29)

„Nimeni să nu vă amăgească: cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este !” (I In. 3,7)



Fără îndoială, cei mai mulţi dintre noi suntem convinşi de faptul că tot ceea ce săvârşim este pe placul lui Dumnezeu. Ca dovadă că, atunci când discutăm cu vreunul din semenii noştri, întotdeauna avem tendinţa de a-l corecta şi a-l contrazice: „Stai să-ţi spun eu care-i adevărul!”. Uitând, însă, că adevărul nu suntem noi, şi că nici la discreţia noastră nu stă. Pentru că Adevărul este Unul – Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi: „Eu sunt Adevărul!” (In. 14,6). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt. 24,35). Pe de altă parte, ne socotim gata de a face bine oricui şi oricând, fără să stăm prea mult pe gânduri. Fără a ne mai pune întrebarea, însă, dacă ceea ce facem reprezintă cu adevărat un bine. Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că „Binele nu este bine dacă nu este făcut bine!”. În plus, există şi o foarte sugestivă expresie populară cu privire la aşa-zisul „bine”: „a strica orzul pe gâşte”. Ceea ce echivalează cu „a-ţi răci gura degeaba”. Nu degeaba Sfântul Ioan Gură-de-Aur scria că: „Tăcerea e de aur, vorbirea de argint!” – tocmai el, cel cu „gura-de-aur”! Pentru că măsura desăvârşirii o dă discernământul rostirii cuvintelor sănătoase: „cel ce crede în Mine, - precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!” (In. 7,38). „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau!, - tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie!” (In.4,10). Aşa s-a făcut că lumea a dobândit din necuprinsul pustiurilor îndepărtate cele mai de preţ nestemate ale sfintei înţelepciuni care s-au revărsat din inimile oştenilor Duhului şi de pe buzele celor mai vajnici luptători neînfricaţi cu duhurile răutăţii „care sunt în văzduh” (Efes. 6,12), pentru ca lumea să se mântuiască de sub tirania diavolului cel viclean. 

În acest sens, Ava Pamvo cel din „Patericul Egiptean” le arăta ucenicilor săi criteriul de judecată a oricărui cuvânt rostit în auzul altora: „Fiilor, de câte ori am grăit – nu m-am căit!”. O astfel de conştiinţă trează putem dobândi cu toţii dacă ne vom aminti pururea că „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală!” (Mt. 12,36). Nu degeaba bătrânii de altădată îi îndemnau pe cei mai tineri: „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele tale!”. Pentru că omul se cunoaşte după fapte precum pomul după roade: „Nu poate pom bun să facă roade rele!” (Mt. 7,18). Şi de aceea, mergând cu trudă multă şi cu osteneală îndelungată pe urmele paşilor marilor înaintaşi în viaţa cea după Dumnezeu, Ava Iachint al Putnei învăţa: „Vorba sună, fapta tună!”. Ceea ce înseamnă că abecedarul lucrărilor duhovniceşti nu se învaţă numaidecât din rafturile bibliotecilor lumii. Ci că studiul „Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” începe cu cel dintâi semn al Crucii făcut „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” peste pântecele matern ce zămisleşte în lăuntrul său pruncul de om ca dar al Proniei divine primit din dragostea părinţilor dornici să rodească viaţă pe pământ. De aici începe zidirea Bisericii Mântuitorului Hristos cu fiecare nouă generaţie de fii ai Celui Preaînalt, moştenitori ai împărăţiei veacului ce va să fie. Şi tot de aici, de la sfinţirea pântecelui dătător de viaţă al oricărei mame, începe înnoirea lumii şi primenirea întregii societăţi umane, cu putinţă de realizat doar cu oameni drepţi, cinstiţi, pricepuţi şi temători de Dumnezeu, creştini adevăraţi, care sfinţesc locurile în care trăiesc şi sunt de folos tuturor celor alături de care vieţuiesc prin harul Atotţiitorului Cel Ce pe toate le binecuvintează.

Pentru aceasta, însă, este nevoie de credinţă. Dar nu de o credinţă proclamată de ochii lumii prin recursul la erudiţia căturărească zisă teologică, ci de o credinţă vie, lucrătoare, asumată cu fapta: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt. 5,16). Cuib sfânt şi atelier de creaţie sacră de valori în lume, familia creştină reprezintă un loc tainic în care, ca şi într-un altar de sfântă rugăciune, râvna cea pentru Dumnezeu şi mântuire naşte valori nepieritoare. „Mame bune şi duhovnici buni sunt de trebuinţă ca să se schimbe faţa lumii!” zicea cândva Sfântul Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei, într-una din predicile sale. La temelia unui asemenea deziderat stă îndelunga osteneală de zi şi de noapte întru multa străduinţă de a creşte şi a educa puiul de om ce a venit pe lume. Atunci când sculptezi în piatră sau în lemn, e de ajuns să măsori, să tai, să şlefuieşti şi să netezeşti, până aduci lucrul la forma dorită, gata să încânte ochiul privitorului şi să stârnească admiraţia. Când dăltuieşti trăsături de caracter, însă, în sufletul unui copil, rezultatul tuturor strădaniilor tale se va vedea abia mult mai târziu, odată cu trecerea timpului; aşa încât nu poţi şti dinainte dacă ai reuşit sau nu. Iar dacă pentru a zidi o casă te străduieşti să alegi cele mai bune materiale ca să realizezi o construcţie trainică, sau dacă pentru a găti o mâncare gustoasă alegi cele mai bune ingrediente, materii şi condimente pregătite cu meşteşug şi dibăcie, - oare cu cât mai mare pricepere şi implicare trebuie să alegi toate cele ce vor contribui la formarea personalităţii copilului de azi, adică la izbânda omului matur de mâine?! Şi de aceea familia trebuie să fie întemeiată statornic pe virtuţile credinţei, iubirii şi temerii de Sfântul Dumnezeu. Bineînţeles că nu cu acea spaimă perfidă a slugii leneşe şi viclene, care-i spunea stăpânului său: „te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat” (Mt. 25,24). Căci stâlp familiei nu poate fi decât omul care se teme ca pe Dumnezeu să nu-L supere cu vreuna din faptele sale: „Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte!” (Ps. 111,1). Cât despre femeie, iată, grăieşte Solomon cel înţelept: „Femeia virtuoasă este o cunună pentru bărbatul ei” (Pild. 12,4), pe când cea lipsită de virtute este „mai amară decât moartea” (Eccl. 7,26). Şi nu despre mariajele pasagere, despre concubinaje, despre aventurile trecătoare sau despre aşa-zisa „căsătorie de probă” - ci despre dragostea jertfelnică, adevărată şi curată, exclamă marele Pavel: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică!” (Efes. 5,32). 

Temelia reuşitei în viaţă nu stă la picioarele copiilor „de bani gata”, pentru că nici familia bogată, ori nunta mondenă şi frivolă, sau căsătoria din interes, nu garantează o viaţă cu împliniri. Adevărata căsnicie este cununia la Altarul Sfintei Biserici a Mântuitorului Hristos, prin legământul de jertfă al credinţei şi iubirii. Pentru că doar atunci când eşti sub lege, eşti sub har. „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe acestea le-a blagoslovit!”, scria Sfântul Ioan Hrisostom. Aceasta este avuţia cea de mare preţ (neconvertibilă în valută!) pe care omul societăţii moderne contemporane a pierdut-o printre nesfârşitele plăceri şi pofte de păcătuire, urmând cu aprindere pătimaşă îndemnului păgânesc: „Fă ce vrei, că nimeni nu-ţi stă împotrivă!”. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos!” (I Cor. 6,12) ne aminteşte marele Pavel. O, omule – tu singur potrivnic te vei face ţie însuţi! Auzi glasul Mirelui ce-ţi zice: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?” (Mt. 22,12); iar către fecioarele cele fără-de-minte zice: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12); şi doar „cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă - iar uşa s-a închis!” (Mt. 25,10). Oare care să fie uşa ce ni se închide atunci când candela credinţei ni s-a stins pentru că vasul cu untdelemn ni s-a golit, vărsându-se ori sfărâmându-se? Ni se închide uşa harului, uşa milostivirii lui Dumnezeu, uşa care trebuia să se deschidă spre lumină şi înţelepciune. Nu va umbla vreodată Dumnezeu cu băţul prin lume ca să te mustre când greşeşti; căci „Dumnezeu nu bate cu parul!” - zic bătrânii. Iar proorocul ne încredinţează: „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?!” (Iez. 18,23). 

Despre ridicarea harului de la om şi de la toate ale lui ne vorbeşte, însă, Cartea Sfântului şi Dreptului Iov cel îndelung-răbdător şi mult-pătimitor: „N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile, şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?” (Iov 1,10). Iar când Dumnezeu a îngăduit diavolului să-i bântuie lui Iov şi copiii şi agoniseala (încercând astfel credinţa robului Său), atunci satana i-a distrus toată averea, i-a ucis copiii, l-a lovit cu lepră şi l-a lăsat gol pe groapa de gunoi. Dar nu a putut să îl lipsească de credinţă: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1,21).

Dintr-o asemenea perspectivă putem înţelege ceva din toate dezastrele contemporane, atât cele de ordin spiritual, cât şi material: pragurile de decădere sufletească, deviaţiile de comportament, crizele de personalitate, panica şi anxietatea, stresul şi depresia – toate sunt rezultatul lipsei harului din noi şi din jurul nostru - din pricina necredinţei noastre. Dar oare ar mai fi pierit fiii şi fiicele lui Iov, îngropaţi sub zidurile casei prăbuşite peste ei, dacă bântuiala diavolului pe acolo i-ar fi găsit în post şi rugăciune, nu îmbuibându-se cu nesaţ şi benchetuind peste măsură, - cu toate că Iov, bunul şi blândul lor părinte, zilnic aducea şi seara şi dimineaţa jertfă înaintea Celui Preaînalt pentru ca nu cumva ai săi să fi greşit cu ceva înaintea Celui Sfânt?!... Aşadar, nu e de ajuns ca să se roage doar părinţii pentru fii, ci e nevoie şi să-i deprindă pe aceştia ei înşişi să se roage: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Mc. 10,14), căci „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor!” (Mt. 18,3); doar „din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă!” (Ps. 8,2). 

Nevinovăţia de copil nu se arată neapărat prin vârsta fragedă, ci mai degrabă prin nerăutate. Nerăutatea inimii este stare de har şi duce la mântuire prin lucrarea virtuţilor lăuntrice proprii pocăinţei: „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!” (Ps. 50,18). De aceea cea dintâi grijă a părinţilor trebuie să fie grija călăuzirii fiilor pe calea cea dreaptă către Dumnezeu. Copilul se educă încă din pântecele mamei. Mama cea temătoare de Sfântul Dumnezeu îşi dăruieşte, la rândul ei, pruncul Celui Ce i l-a dăruit, încă în pântece fiind acesta, atât prin împărtăşirea cu Sfintele Taine în fiecare din cele nouă luni de sarcină, cât şi prin ocrotirea pruncului sub adumbrirea harului sfintelor rugăciuni îndreptate către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (prin citirea zilnică a Acatistului Sfântului Ei Acoperământ), către Sfântul Ioan Botezătorul şi către Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor. Aşa împlineşte mama cea creştină cuvântul lui David, Regele-Psalmist: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu!” (Ps. 21,10). Şi de aceea avem puse înaintea ochilor minţii modele biblice de prunci născuţi cu multă rugăciune de către sfinţii lor părinţi ajunşi chiar şi la vârste patriarhale, de bătrâneţi adânci. Naşterea de prunci nu-i normă metodologică, ea nu ţinteşte planificări demografice stabilite statistic social în funcţie de numărul de naşteri, de decese sau avorturi. Darul vieţii nu-l poate face decât singur Dumnezeu. Doar El are puterea de a crea un suflet şi de a-i insufla acestuia virtuţi şi harisme, daruri sfinte care împodobesc făptura mâinilor Sale cea zămislită pe altarul trupului sfinţit al mamei: „Nu sunt ascunse de Tine oasele mele pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului!” (Ps. 138, 15).

„Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii la care ai supt!” (Lc. 11,27) striga oarecând cu uimire mare şi bucurie de nespus femeia din popor către pururea-Fecioara Maria. Şi cu adevărat fericit este şi pântecele oricărei mame creştine, sfinte şi alese, care a zămislit fii Împărăţiei Fiului Veşnicului Dumnezeu, oameni aleşi, creştini adevăraţi, dintre care mulţi au fost conducători de seamă, domnitori şi regi cinstitori de Dumnezeu şi binefăcători pentru popoare. Creştinismul nu este o religie a cantităţii, ci o afirmare a calităţii, chemare la înnoire duhovnicească şi desăvârşire prin har, la o vieţuire sfântă dusă la înălţimea Dumnezeieştii Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, temelia este credinţa, cămin este familia, iar educaţia e elementul de legătură între Legea Domnului şi voia omului. Doar astfel rugăciunea va deveni cu adevărat legătura cu Dumnezeul Cel Viu. Prin urmare, dragostea din sânul familiei şi virtutea educaţiei creştine sunt adevăraţii prieteni ai mântuirii noastre, care ne îndeamnă pururea la rugăciune, la înfrânare prin postire şi la milostivire faţă de cei sărmani. Doar aşa vom ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu pe parcursul vieţuirii noastre pe pământ. Pământ care nu este al nostru, căci nu noi l-am făcut, ci Dumnezeu ni l-a făcut cadou – şi oricând ne poate întreba ce am făcut cu el; să nu uităm că îl folosim doar, nu îl posedăm. Este locul spre a fi sfinţit şi spiritualizat prin harul cel dătător de viaţă al Duhului lui Dumnezeu, loc care pe toţi ne adăposteşte, ne hrăneşte, ne ajută, ne rabdă şi ne cheamă la veşnicia slavei cerurilor prin liturghia cosmică a zidirii întregi aduse neîncetat Atoateziditorului. Căci existenţa omului nu se reduce la simpla supravieţuire biologică temporară, ci ea înseamnă desăvârşirea şi înveşnicirea în harul vieţuirii înduhovnicite, adică al vieţii duhovniceşti, al vieţii după Dumnezeu, al vieţii în Hristos Cel Înviat: „dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă!” (In. 12,24); „se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc!” (I Cor. 15, 42-44).

Aşadar, dacă totuşi mai preţuim darurile lui Dumnezeu, harul Lui, puterea Lui, dragostea Lui, - atunci haideţi să ne străduim ca pururea să veghem întru trezvie sub „pavăza credinţei” (Efes. 6,16), aprinşi de dorul mântuirii, încercând (pe cât ne stă în putinţă), prin harul Mântuitorului nostru, să învingem toate cursele vrăjmaşului, „săgeţile cele arzătoare ale celui viclean”(Efes. 6,16). Căci propria noastră ignoranţă şi nepăsare, necredinţa şi nelucrarea spirituală sau trândăvia petrecerii noastre în păcate nu ştirbesc cu nimic maiestatea sfinţeniei lui Dumnezeu, şi nici nu-L lipsesc de vreunul dintre atributele fiinţei Sale. În schimb, văzând „neamul acesta desfrânat şi păcătos” (Mc. 8,38), Iisus ne-a întrebat pe toţi, pe cei de azi ca şi pe cei de altădată: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?!” (Mt. 16,26).

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el?” (Ps. 8,4); „Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată!” (Ps. 138,14), „omul - ca iarba sunt zilele lui, ca floarea câmpului - aşa va înflori!” (Ps. 102,15). Şi totuşi, „omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec…” (Ps. 143,4).