luni, 29 iulie 2013

Sfinţenia – adevăr şi smerenie

„Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre!”(Mt 11,29)
„Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48)
„Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos - iar cuvântul Lui nu este întru noi!”(1In 1,10)
„Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ...”(Iov 14, 4-5)
„Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite!”(In 3,20-21)
„Nici glasul Lui nu l-aţi văzut vreodată, nici faţa Lui nu aţi văzut-o!”(In 5,37)
„Slavă de la oameni nu primesc!”(In 5,41)
„V-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu!”(In 5,42)
„Dacă nu veţi vedea semne şi minuni, nu veţi crede!”(In 4,48)
„Ce să facem ca să săvârşim lucrările lui Dumnezeu?”(In 6,28)
„Dar ce minune faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi?”(In 6,30)
„Eu v-am ales pe voi din lume - de aceea lumea vă urăşte!”(In 15,19)
„Nu este sluga mai mare decât stăpânul său!” (In 13,16)
„Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis!”(In 4,9)
„Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; dar Cel Care caută slava Celui Ce L-a trimis pe El, Acela este adevărat şi nedreptate nu este în El!”(In 7,18)
„Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel Ce M-a trimis pe Mine, şi pe Care voi nu-L ştiţi!”(In 7,28)
„Nu Mă ştiţi nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-aţi şti pe Mine, aţi şti şi pe Tatăl Meu!”(In 8,19)
„Cel Ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui!”(In 8,29)

De la un veac la altul, cunoştinţele pe care umanitatea le are despre lume şi viaţă sunt din ce în ce mai bogate. Puterea de cunoaştere a omului este din ce în ce mai pătrunzătoare. Şi totuşi, nu puţini sunt oamenii care uită că, pur şi simplu, nesfârşitul nu are margini. Că necuprinsul nu poate fi cuprins. Că veşnicia nu e limitată. Că nimeni nu ştie să spună, de fapt, cum au început toate. Şi nici cum şi când se vor termina: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7), căci „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie - nici îngerii din Cer, nici Fiul, ci numai Tatăl!”(Mc 13,32).
Şi totuşi, necuprinsul necunoaşterii omeneşti este cuprins de Dumnezeu.  Care din fiii oamenilor ar putea explica cum stau stelele pe cer? Sau cum stă sufletul în trup? Ori cum se iveşte gândul în minte? Sau cum intră şi rămâne Hristos Cel Înviat în inima creştinului prin Taina Sfântului Botez? Ori, cum stă lumina în ochi sau cum iese cuvântul de pe buze? Oare nu sunt acestea tot atâtea minuni la care nimeni nu ia aminte?! „Toate întru înţelepciune le-ai făcut!”(Ps 103,25), „Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps 76,13). Acestea sunt tot atâtea daruri pe care Dumnezeu le face omului prin Duhul Său Cel Sfânt. Căci minunile Domnului din zidiri sunt cele care mărturisesc despre slava puterii Lui: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria!”(Ps 18,1); „Cunoscut-am toate păsările cerului şi frumuseţea ţarinii cu Mine este!”(Ps 49,12). Psalmii nu sunt altceva decât adevărate imne de o frumuseţe unică prin care omul, cuprins de fiorul simţirii prezenţei şi lucrării tainice a Domnului în lume, Îl preamăreşte pe Ziditorul, Proniatorul şi Mântuitorul său: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”(Ps 150,6).
Pe lângă aceste lucruri uimitoare ce ţin de revelaţia naturală, Biserica lui Hristos mărturiseşte şi o salbă de minuni care reprezintă dimensiunea sau caracterul supranatural al Descoperirii Dumnezeieşti. Astfel s-a format şiragul anual al praznicelor împărăteşti care fac pomenire neîncetată de faptele preaslăvite prin care Cel Preaînalt a săvârşit lucrarea de mântuire a lumii din robia păcatului şi a morţii. Strălucirea lor sărbătorească mărturiseşte deopotrivă atât frumuseţea însăşi a evenimentului istoric invocat,  cât şi harul acestuia care ajunge până la noi prin şirul lung al anilor care au trecut de atunci. Este dovada vie a lucrării nemijlocite a lui Dumnezeu prin Duhul Său Cel Sfânt, Care i-a şi inspirat, de altfel, pe parcursul veacurilor, pe toţi acei cântăreţi şi scriitori din neamul omenesc ce s-au arătat a fi prooroci, apostoli şi mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate. Aşa au fost vestite şi Naşterea Domnului,  şi pătimirile şi moartea şi Învierea Sa, cu sute de ani mai înainte de săvârşirea lor. Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan adevereşte că „mai sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus, care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25).
De altfel, caracterul minunat al tuturor faptelor şi cuvintelor lui Iisus este mărturisit involuntar până şi de adversarii Săi: „Arhiereii şi fariseii au adunat sinedriul şi ziceau: Ce facem, pentru că Omul Acesta face multe minuni?!”(In 11, 47); şi iarăşi: „Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?! ”(In 7,15). Erau cu atât mai contrariaţi cu cât nu-L văzuseră vreodată participând în vreo sinagogă la lecţiile rabinilor. Şi iată ce le răspunde Hristos: „Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl – Care rămâne întru Mine – face lucrările Lui!”(In 14,10); „Eu sunt Cel Ce mărturisesc despre Mine Însumi, şi mai mărturiseşte despre Mine şi Tatăl, Cel Ce M-a trimis!”(In 8,18). Este ceea ce confirmă şi verhovnicul Apostolilor Domnului: „Doamne, la cine ne vom duce?! Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice!”(In 6,68).
Dar şirul nesfârşit al minunilor săvârşite de către Iisus nu sunt nicidecum o metodă de alcătuire a unui „curriculum vitae” impresionant, şi nici rezultatul vreunei ambiţii uriaşe de a forma şi îmbogăţi cine ştie ce palmares unic şi nemaipomenit de medalii sau brevete de invenţii. Minunile lui Iisus sunt rodul ascultării Lui desăvârşite de Tatăl: „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească!”(In 17,1). „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână, şi chiar ceva dătător de moarte de ar bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,17-18). Iar mulţimilor care Îl urmau pretutindeni, Mântuitorul le atrage atenţia asupra faptului că: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat!”(In 6,26). Altfel spus,  voi nu urmăriţi un rost spiritual, o împlinire duhovnicească, mântuirea, ci urmăriţi un interes de moment, căpătuirea, o cale prin care să dobândiţi anumite beneficii şi foloase materiale. Ca dovadă că până şi Petru cel plin de râvnă şi-a pus problema: „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi - oare ce va fi?!”(Mt 19,27). „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Simbolul Credinţei), dar şi Om adevărat, „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”(Crezul), Iisus „nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, căci El Însuşi cunoştea ce e în om”(In 2,25); şi, de aceea, rosteşte răspicat către ucenicii Săi aceste cuvinte: „Nu vă bucuraţi de aceasta - că duhurile vi se pleacă, ci bucuraţi-vă pentru că numele voastre sunt scrise în ceruri!”(Lc 10,20), ceea ce şi Sfântul Apostol Pavel întăreşte despre cei împreună-lucrători cu el ,,ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii”(Filip 4,3).
 Ortodoxia este fundamentată pe mărturisirea adevărului de credinţă că omul nu se poate mântui singur, prin propriile sale puteri. Că numai Cel Sfânt, prin puterea Sa dumnezeiască, Îl poate sfinţi, adică Îl poate curăţi de păcat, Îl poate lumina prin cunoaşterea adevărului şi Îl poate desăvârşi, unindu-l cu Sine prin harul iubirii Sale nemărginite. Abia atunci când Împăratul Ceresc vine şi Se sălăşluieşte întru noi,  curăţindu-ne de toată întinăciunea, putem să ne numim cu adevărat sfinţi, cu adevărat creştini. Adevăraţii sfinţi nu vor purta niciodată panglică la butonul cămăşii, sau ecuson de gală la reverul sacoului. Nici nu îşi vor atesta sfinţenia cu vreo ştampilă de autoritate administrativă. Adevăraţii sfinţi, adevăraţii creştini, sunt roadele discrete şi neştiute ale lucrării nevăzute a harului dumnezeiesc din Sfintele Taine ale Bisericii. Ei sunt florile din grădina Raiului cel adevărat.
Nu există minuni în afara harului sfinţeniei. Nu există minuni fără curăţire, fără luminare, fără desăvârşire. Nu există minuni fără rugăciune. Dacă ajungem să înlocuim „Filocalia” Sfinţilor Părinţi sau „Apoftegmele Părinţilor Pustiei” cu „Apoftegmele babelor bigote”, s-ar putea să ne procopsim cu ditamai bogomilismul tuturor pietăţilor exagerate şi exacerbate, în loc să dobândim o viaţă duhovnicească autentică şi sănătoasă. Într-o asemenea perspectivă, mărturia noastră ajunge să facă până şi din sfinţi (cu adevărat sfinţi) simpli oameni de rând. Cu atât mai mult, dacă vom începe să căutăm (şi să găsim cu tot dinadinsul) „sfinţi” prin alte părţi decât acolo unde sunt ei de găsit – şi anume, în Biserică, în Liturghie, în rugăciune, în lucrare duhovnicească, în smerenie, în isihie, în pustie – adică întru liniştire. E o mare înşelare să ajungi să consideri că sfântul cu adevărat sfânt îşi va lăsa ale sale îndeletniciri sfinţite şi sfinţitoare, va părăsi mediul duhovnicesc propriu şi propice sfinţeniei, şi se va expune în profanul spaţiului public – pentru ca să-ţi recupereze telefonul mobil pe care l-ai pierdut, să-ţi pornească automobilul a cărei baterie e uzată, să-ţi răscumpere casa ipotecată la bancă, să-ţi „aranjeze” odraslele, să-ţi rezolve afacerile sau să-ţi umple portofelul – asta pentru ca tu să huzureşti în prosperitate prin harul rugăciunilor lui! Nu puţini sunt creştinii care îşi scriu numele pe pomelnice însoţite de cereri precum: „pentru sporul casei, al afacerilor, cumpărători mulţi la toate punctele de desfacere, pentru protecţia afacerilor, a bunurilor, pentru vânzarea la un preţ bun a stocului de marfă, pentru închirierea spaţiilor comerciale, pentru rezolvarea tuturor problemelor financiare”... Mare rătăcire contemporană! Să nu uităm că, în aceste condiţii, „glasul poporului” care a cam uitat de Dumnezeu, care nu mai caută mântuirea, ci căpătuirea,  nu e neapărat şi „glasul lui Dumnezeu” Însuşi! Atunci când Proorocul Iona a străbătut cetatea Ninive, vestindu-i sfârşitul iminent, aceasta s-a salvat prin faptul că  toţi locuitorii ei, de la rege până la ultimul supus, s-au pocăit în sac şi în cenuşă, - iar nu pentru că şi-au făcut mai departe de cap, după placul lor! Nu degeaba zis-a Hristos: „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22) şi ,,Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24). Dar porunca Domnului nu zice: „Fiţi prosperi!”, ci: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48). Atunci când un om a venit la Hristos, cerându-I să judece în conflictul iscat între el şi un frate al său din pricină de avere  („Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea!” -Lc 12,13), Iisus l-a respins categoric: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?! Şi a zis către ei: Vedeţi şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale!”(Lc 12, 14-15). Iar altădată, altcuiva, i-a adresat cuvinte încă şi mai aspre: „Vino după Mine - şi lasă morţii să-şi îngroape morţii lor!”(Mt 8,22).
Atunci când a fost cazul, Iisus a săvârşit minuni – fie prin atingere: „S-a atins de mâna ei, şi au lăsat-o frigurile, şi s-a sculat, şi Îi slujea Lui!”(Mt 8,15); „El, punându-Şi mâinile pe fiecare dintre ei, îi făcea sănătoşi!”(Lc 4,40); „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului”(In 9,6) - şi de aceea a vestit apostolilor că „peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi!”(Mc 16,18), ori fie numai prin cuvânt: „Tinere, ţie îţi zic: scoală-te!”(Lc 5,24), precum s-a întâmplat şi la tămăduirea omului cu mâna uscată, a femeii gârbove de optsprezece ani, ori la izbăvirea de duhuri rele a copilului lunatic şi a celor doi demonizaţi din ţinutul gherghesenilor. Astfel de întâmplări ne vădesc tăria minunilor în Ortodoxie. Minunile nu sunt scopul sau ţinta credinţei în Dumnezeu, ca şi cum „dacă nu faci minuni, nu eşti sfânt!”; să nu uităm că „Ioan n-a făcut nici o minune”(In 10,41) – tocmai el, cel despre care Iisus Însuşi a mărturisit: „Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul!”(Mt 11,11). În schimb, minunile sunt suflul de viaţă şi de adeverire al credinţei ortodoxe. Sunt destui cei care consideră că a fi ortodox înseamnă, pur şi simplu, să fii participant la anumite practici ritualice bisericeşti. E adevărat că acestea sunt lucrări de laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu; dar faptele credinţei sunt minunile. Căci scris este: „credinţa fără fapte este moartă!”(Iac 2,26). Atunci când Dumnezeu rânduieşte săvârşirea vreunei minuni în viaţa credincioşilor Bisericii (printr-unul din vasele alese ale Duhului Său Sfânt), aceasta arată lumii întregi că avem o credinţă vie şi lucrătoare.
Iată, de pildă, ce mărturiseşte Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: „Un înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare şi tulbura apa - iar cine intra primul, după tulburarea apei, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost ţinut!”(In 5,4). Dar ce descoperim aici? Oare o tămăduire obişnuită, precum cele din staţiunile climaterice cu băi termale, sau apă care se umple de putere îngerească?! Neîndoielnic, se arată prin mesager ceresc bunăvoinţa lui Dumnezeu faţă de oameni, o dovadă şi o reamintire şi o păstrare a credinţei că Dumnezeu priveşte atent spre pământ, milostiv faţă de toate necazurile, bolile şi suferinţele celor zidiţi de El după chipul şi asemănarea Sa. Căci „n-a suferit Preabunul Dumnezeu să vadă neamul omenesc chinuit de diavolul”(„Rugăciunea de la Sfinţirea cea Mare a Apei”). Aceasta este, însă, totodată, şi un îndemn stăruitor la trezvie  neîncetată.
Apoi, în privinţa săvârşirii minunilor de către Dumnezeu, trebuie să remarcăm şi faptul că ele nu sunt făcute niciodată demonstrativ-autoritar, dintr-un „preaplin de har” manifestat ca abuz de putere. Ci numai din dragoste şi din milă faţă de oameni, într-o smerenie autentică, şi cu o delicateţe ce depăşeşte orice închipuire, izvorâtă deopotrivă din compasiune şi din  preţuire: „Doamne, coboară-Te înainte de a muri copilul meu! Iisus i-a zis: Mergi, copilul tău trăieşte! Şi omul a crezut cuvântului pe care i l-a spus Iisus”(In 4,49-50). Iar pe drumul de întoarcere spre casă, la întâlnirea tatălui copilului cu unii dintre slujitorii săi trimişi ca să-l întâmpine, aceştia i-au confirmat faptul că „ieri, în ceasul al şaptelea, l-au lăsat frigurile!”(In 4,52). Era tocmai ceasul în care omul vorbise cu Iisus! Rostul acestei minuni n-a fost pentru Iisus doar vindecarea trupească a unui copil bolnav, ci şi convertirea sufletească a celor din jurul acestuia, prin puterea, harul şi autenticitatea minunii. Iată care a fost efectul lucrării prin cuvânt: „a crezut el - şi toată casa lui!”(In 4,53).
Prin urmare, temeiul Ortodoxiei este mărturia Sfintei Evanghelii, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar ceea ce este scris,  scris rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). Dacă ar fi să înfăţişăm pictural tabloul creştinătăţii contemporane (creştinătate care pentru unii reprezintă ceva anacronic, învechit, depăşit de realizările ştiinţei şi ale tehnicii, iar pentru alţii este ceva de neînţeles sau de ignorat, vrednic de dispreţ), am contura o mare de o întindere uimitoare, la ţărmul căreia se opresc pentru a-i admira apa toţi doritorii de frumos sau iubitorii de frumuseţe. De altfel, şi Psalmistul cânta oarecând: „Marea aceasta este întinsă şi largă; acolo se găsesc târâtoare cărora nu este număr, vietăţi mici şi mari!”(Ps 103,26). Numai că, dintre toţi aceştia, puţini sunt cei care reuşesc să pătrundă în adâncul misterelor ei, dincolo de ceea ce ochiul vede, mintea pricepe şi cuvântul poate descrie, precum şi Sfântul Pavel mărturiseşte: „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!”(1Cor 2,9). Şi tot Apostolul neamurilor dă dovadă de o discreţie exemplară: „Cunosc un om în Hristos, care (acum paisprezece ani), -fie în trup (nu ştiu), fie în afară de trup (nu ştiu, Dumnezeu ştie!) –, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer!”(2Cor 12,2). Aceasta pentru că omul harismatic, omul cu adevărat credincios, „nu se laudă, nu se trufeşte”(1Cor 13,4), nu se afişează triumfalist, şi nici nu excelează în evidenţierea minunilor săvârşite. El ştie că harul lucrător prin persoana Sa este darul lui Dumnezeu, şi că el însuşi nu e decât un vas prin care Domnul lucrează: „pe toate câte le veţi cere, rugându-vă cu credinţă, - le veţi primi!”(Mt 21,22).
Religiozitatea alunecată în profan şi lipsită de caracterul profund duhovnicesc, patristic şi filocalic, al căii nevoinţelor ascetice şi mistice pe care, de-a lungul miilor de ani, şi-au dus crucea vieţii pământeşti toţi luptătorii pentru mântuire, în loc de sfinţi poate naşte... monştri! Falsele minuni nu sunt decât lucrări ale demonilor. Să ne amintim, de pildă, de lumânările călugărului Ioil de la Schitul Rarău (plecat la pustie fără binecuvântarea părintelui său duhovnicesc), care s-au aprins... „singure”, şi despre care a scris Mitropolitul Antonie Plămădeală în lucrarea sa intitulată „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”. Iar acesta nu este un caz izolat. Câmpurile vieţii bisericeşti sunt pline de „aspiranţi” la sfinţenie, complet lipsiţi de pregătire ascetică elementară, care consideră că orice simplă coincidenţă, presupoziţie banală, intuiţie efemeră sau capacitate psihologică mai aparte, reprezintă deja semne ale puterii facerii de minuni, ale puterii de mai-înainte-vestire ori de mai-înainte-vedere. Dumnezeu poate îngădui ca anumite minuni (de un caracter supranatural neîndoielnic) să se săvârşească în viaţa anumitor persoane – dar aceasta nu pentru a dovedi cu dinadinsul că persoana în cauză ar fi ajuns la o măsură duhovnicească atât de înaltă, ci pentru a arăta mai ales că darul lui Dumnezeu lucrează prin om. Harul Domnului e ca un foc ce nu mistuie omul, ci doar îl curăţă, îl luminează şi îl încălzeşte, desăvârşindu-l duhovniceşte. Precum se şi arată în rugăciunea pe care arhiereul o rosteşte în Taina Hirotoniei: „Dumnezeiescul har pe toate cele cu lipsă le împlineşte”. Şi de aceea cântă Biserica: „Binecuvântat eşti Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela Ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt!” (Troparul Praznicului Pogorârii Duhului Sfânt). Fără Duhul Sfânt nu se pot face minuni. Iar în omul păcătos şi întinat , lipsit de lucrarea pocăinţei sau a înnoirii vieţii, Duhul Sfânt nu adastă: „Ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu, şi face voia Lui - pe acesta îl ascultă!”(In 9,31); „Un lucru ştiu: că, fiind orb - acum văd!”(In 9,25).
Din nefericire, în vremea noastră, oamenii înclină mult prea lesne să nesocotească dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca să evidenţieze dragostea Lui nemăsurată, îndelunga Sa răbdare, preamulta Sa milostivire şi iertare, uitând, însă, că păcatul rămâne păcat, şi că fiecare va da socoteală pentru el. Iar dreptatea divină este legea şi cârma existenţei şi a credinţei noastre: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi dreptatea Lui - şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). Iar proorocul vesteşte cu tărie: „cu cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi, nici cu aleşii lor!”(Ps 140,4). Alergarea permanentă în căutare de minuni ne scoate din dreptarul filocalic. Iată ce ne învaţă Sfântul Isaac Sirul: „Mai mare este cel ce-şi vede păcatele şi plânge pentru ele, decât cel care îi vede pe îngeri!”. Fără această dimensiune filocalică a învăţăturii creştine, uităm că, de fapt, toţi suntem chemaţi să devenim părtaşi ai minunii propriei noastre mântuiri, şi împreună-lucrători cu Domnul la izgonirea demonilor din noi. Izbăvirea de patima care ne munceşte, extirparea ei totală din suflet (asemeni unei tumori canceroase din trup) e o minune. Lepădarea năravurilor grosolane şi a apucăturilor răutăcioase pe care le manifestăm faţă de semenii noştri - este o altă (adevărată!) minune; dar pe care nu prea o cultivăm... Şi mai mare minune este să fii în pace cu toată lumea, să nu ai potrivnici. Aceasta arată că eşti la măsura desăvârşirii omului duhovnicesc. Oare ce minuni ar trebui să facă mormintele părinţilor sfinţi, la care mergem atât de des să ne rugăm, pentru ca să devenim mai buni, mai blânzi, mai prietenoşi?! Ce moaşte ar trebui să mai sărutăm ca să nu ne mai urâm,  să nu ne mai duşmănim?!...
Dar care sunt semnele împuternicirii duhovniceşti a Sfinţilor (prin harul Domnului) de a face minuni? În primul rând, să fi vieţuit cucernic, drept şi evlavios. Apoi, să vindece pe cei bolnavi şi să izgonească duhurile rele. Să răspândească în jur miros de bună-mireasmă duhovnicească. Şi să aducă în suflete har de nădejde, de pace şi de curaj. Ca urmare a acestora se produce proslăvirea, adică descoperirea sfinţeniei către mai mulţi oameni credincioşi, evlavioşi, cu viaţă îmbunătăţită, aflaţi deopotrivă în aceeaşi cugetare şi chemare. Şi, dincolo de acestea, chiar şi unele semne suprafireşti. Să ne amintim, de pildă, de hirotonirea de către îngeri a Sfântului Amfilohie ca episcop al cetăţii Iconium. Sau de cântarea în biserică, în timpul Sfintei Liturghii, a îngerilor împreună-slujitori cu Sfântul Spiridon, episcopul Trimitundei; ca şi de vorbirea acestuia cu femeia cea moartă din mormânt, de umplerea vaselor cu untdelemn, de prefacerea unui şarpe într-un bulgăre de aur (şi de retransformarea acestuia în şarpe) – şi multe altele, care vădesc pe deplin lucrarea sfinţeniei printr-un om cu adevărat credincios Celui Sfânt. Să ne amintim şi de Părintele Dometie de la Mănăstirea Neamţ, care (deşi mort şi aşezat într-un sicriu în mijlocul bisericii) şi-a deschis gura, şi din ea a răspândit mireasmă de tămâie în jurul său. Ca şi de Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care, prin vis, şi-a chemat prietenul din tinereţe să vină şi să-l viziteze. Iar când acesta a ajuns la mănăstire, a aflat că Sfântul trecuse la Domnul în urmă cu douăzeci de ani, şi astfel i-a găsit trupul întreg şi neputrezit în peştera în care fusese înmormântat, răspândind în jur mireasmă din miresmele Raiului. Iar ca dovadă a neprefăcutei smerenii dumnezeieşti, uneori chiar şi osemintele celor ce au vieţuit bine-plăcând Domnului, se arată a fi sfinţite şi de mir izvorâtoare, pline de putere tămăduitoare, ca un dar al Celui Înviat pentru Biserica Sa. Nu degeaba profeţise marele David: „bucura-se-vor oasele cele smerite!”(Ps 50,9). Şi, să nu uităm nici de faptul că, atunci când un mort a fost atins de osemintele Sfântului Prooroc Elisei, cel mort a înviat: „Dar iată, odată, când îngropau un mort, s-a întâmplat ca cei ce-l îngropau să vadă una din aceste cete şi, speriindu-se, au aruncat mortul în mormântul lui Elisei. Căzând acela, s-a atins de oasele lui Elisei - şi a înviat, şi s-a sculat pe picioarele sale!!”(4Regi 13,21). Astfel de minuni au autenticitate în Duhul Sfânt, iar sfinţenia este vădită şi neîndoielnică prin efecte nemijlocite şi lucrări mai presus de fire.
În schimb, unii creştini din cei de azi, mai puţin întăriţi în credinţă, cu sau fără voia lor, reuşesc performanţa nedorită de a coborî faptul cu adevărat minunat şi supranatural (aflat în mod evident peste puterile omeneşti), la tot felul de artificii banale din viaţa cotidiană, de tipul: „Mare minune că a prins autobuzul, că n-a întârziat la servici!”, „Mare minune că nu i s-a stins candela!”, „că n-a uitat cheile acasă!, sau uşa întredeschisă!”, „că şi-a găsit duhovnicul la slujbă!”, „că s-a rugat grozav de interesant!” – şi tot aşa mai departe, mentalitatea pietistă mergând până la a ridiculiza prin exacerbare orice  lucru mărunt şi obişnuit, trecându-l pe lista  „minunilor” închipuite ca întâmplate personal „trăitorului” misterului înduhovnicirii! Dar ce ne învaţă Scripturile Sfinte? „Pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti - oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii!”(Mt 12,36); „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Deut 5,11). Atunci când Îi atribui lui Dumnezeu astfel de „responsabilităţi” pământeşti, înseamnă că, de fapt, nu-L respecţi şi nici nu-I acorzi cinstea care I se cuvine: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin!”.
Prin urmare, haideţi, mai bine, să-L lăsăm pe Dumnezeu să intervină în viaţa noastră atunci când şi cum crede El de cuviinţă. Ajunge răstignirea de pe Dealul Căpăţânii, atunci când nişte călăi au bătut în cuie Dragostea divină pe lemnul crucii! Căci tot o răstignire a fost şi cea prin care Dumnezeu a dat omului voie liberă, de-sine-stăpânitoare, adică liberul-arbitru. Căci, deşi ştia că omul va cădea în păcatul neascultării, totuşi Domnul l-a iubit, l-a aşteptat şi l-a răscumpărat prin jertfa de bunăvoie a Fiului Său Unul-Născut, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întrupat, răstignit şi „înviat a treia zi, după Scripturi”(Simbolul Credinţei). Oare nu tot pe Hristos Îl ţintuim în cuie atunci când nesocotim faptul că „toată dreptatea noastră este înaintea lui Dumnezeu ca o cârpă lepădată”(Taina Sfântului Maslu)?!... De când şi până când Îi arătăm noi, pământeni păcătoşi, Domnului Dumnezeu unde sunt izvoarele harului Său şi care Îi sunt sfinţii?! Oare n-au trecut veacuri întregi de la petrecerea pământească a multora dintre Sfinţii neamului românesc şi până la urcarea numelor lor în calendarele sinaxarelor bisericeşti?! De pildă – cine a fost contemporan cu Sfântul Necunoscut de la Neamţ? Cine i-a ştiut viaţa şi mormântul? Cine l-a preaslăvit? Cine a săvârşit minunea descoperirii lui în plin secol comunist, bântuit de ateism ideologic şi „materialism ştiinţific”?! Singur Domnul Dumnezeu! El a săvârşit toate acestea! El a adunat mulţimile. El a tulburat stăpânitorii veacului, precum oarecând, pe vremea lui Daniel cel aruncat în groapa cu lei, sau a celor trei tineri aruncaţi în cuptorul cel cu foc din Babilon... De ce oare vorbeşte Dumnezeu proorocului Său despre „Nabucodonosor, regele Babilonului, robul Meu”(Ier 27,6)?! Ca să-l ironizeze? Nicidecum! Ci, tocmai pentru că era instrumentul prin care curăţa zgura păcatului poporului iudeu de atunci, ai cărui profeţi şi învăţători mincinoşi îl învăţau să facă tocmai ceea ce nu se cuvenea să facă, luând fărădelegea drept Lege! „Vremea este să lucreze Domnul, pentru că oamenii au stricat Legea Ta!”(Ps 118,126), striga de demult Psalmistul. Iar marele Pavel scria: „Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor!”(2Tim 4,3).
Aici este taina şi minunea Bisericii Ortodoxe: că, vieţuind după Legea  lui Dumnezeu şi având Cap pe Hristos Însuşi, curăţenia spirituală a sufletului unui om  nu o decid oamenii de lut, ci o hotăreşte Duhul Sfânt: „Vântul suflă unde voieşte, şi tu auzi glasul lui - dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce... Aşa se întâmplă şi cu cel ce e născut din Duhul!”(In 3,8). Prin urmare, se cade să cerem de la Dumnezeu har care să ne îmbunătăţească inima, viaţa şi faptele. Să luăm ca model autentic şi vrednic de urmat pe Hristos Însuşi; dar şi pe Preasfânta Sa Maică, pururea-Fecioara Maria, pe cinstitele cereştile netrupeşti Puteri şi pe Sfinţii Săi Prooroci, Apostoli şi Mărturisitori. Pentru că „oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa sa pe stâncă. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea - dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă! Şi oricine aude aceste cuvinte ale Mele, dar nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit, care şi-a clădit casa pe nisip. A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au izbit casa aceea – şi ea a căzut. Iar căderea ei a fost mare!”(Mt 7,24-27). „Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăşte - pentru că Eu mărturisesc despre ea, că lucrurile ei sunt rele!”(In 7,7). „De va vrea cineva să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte despre învăţătura aceasta - dacă este de la El, sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi!”(In 7,17). „Oare nu Moise v-a dat Legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine Legea!”(In 7,19). „Voi sunteţi din cele de jos; Eu sunt din cele de sus. Voi sunteţi din lumea aceasta; Eu nu sunt din lumea aceasta!”(In 8,23). ,,Oile Mele ascultă de glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele vin după Mine.       Iar Eu le dau viaţă veşnică!”(In 10,27-28). „Cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea - acela este fur şi tâlhar!”(In 10,1). „Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – şi Scriptura nu poate să fie desfiinţată! –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume, voi ziceţi: Tu huleşti!, doar pentru că am spus: ,,Fiul lui Dumnezeu sunt!”?! Iar dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, atunci să nu credeţi în Mine; dar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl!”(In 10,35-38).

Aşadar, să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El dintre noi pe cei cu adevărat bine-plăcuţi Lui, ca să-i proslăvească şi să facă minuni prin ei spre slava Lui şi spre binele nostru, al tuturor. Iar minunile pe care le trăim, de lumina cărora ne învrednicim, haideţi să le mărturisim, gustând din harul lor cu mulţumire şi recunoştinţă, pentru ca astfel şi noi să dobândim dulcea mântuire: „Oare ce voi răsplăti eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?! Paharul mântuirii voi lua - şi Numele Domnului voi chema!”(Ps 115,3-4).

vineri, 12 iulie 2013

Curăţirea, iluminarea şi desăvârşirea duhovnicească


„Şi dacă aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi - căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos!”(1Cor  4,15)
„Învăţători să nu vă numiţi pe pământ, pentru că Învăţătorul vostru este unul: Hristos!”(Mt 23, 10)
„Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire - aşa încât ei să fie fără cuvânt de apărare!”(Rm 1,20)
„Şi cunoşti voia Lui şi ştii să încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din Lege!”(Rm 2,18)
„Deci tu, cel care înveţi pe altul - pe tine însuţi nu te înveţi?!”(Rm 2,21)
„Căci întru El v-aţi îmbogăţit deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”(1Co 1,5)
„Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul pe toate le cercetează - chiar şi adâncurile lui Dumnezeu!”(1Cor 2,10)
„Cel care sădeşte şi cel care udă sunt una  - iar fiecare îşi va lua plata după osteneala sa”(1Cor 3,8)
„Iar dacă cineva nu vrea să ştie - să nu ştie!”(1Cor 14,38)
„Dar toate să se facă cu cuviinţă şi după rânduială!”(1Cor 14,40)


       Atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a săvârşit toate într-o anumită rânduială. O anumită ordine, pe care a hotărât-o după atotînţelepciunea Sa. Iar omul, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, trebuia să se bucure de perfecţiunea acestei rânduieli – şi să o păstreze întocmai. Pentru aceasta, a fost el însuşi înzestrat cu înţelepciune de către Creatorul său, fiind permanent ajutat prin harul Acestuia: „Lege le-a pus- şi nu o vor trece!”(Ps 148,6), „toată făptura se chinuieşte oftând cu suspinuri negrăite şi având poruncă să aştepte vremea sa”(„Molitfele Sfântului Vasile cel Mare”). Desăvârşirea tuturor celor create de Dumnezeu o arată Scriptura prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale”(Fac 2,2), după ce a constatat că „     toate câte a făcut, iată, erau bune foarte!”(Fac 1,31). Referatul biblic despre crearea lumii văzute descoperă deopotrivă atât iscusinţa, cât şi iubirea cu care Dumnezeu a făcut tot ceea ce a făcut, gândind fiecare lucru din veşnicie şi realizându-l pe fiecare, în timp, la vremea potrivită : „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii”(Ps 144,16), şi iarăşi :„Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme”(Ps 103,28), „deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi”(Ps 103,29).
       Aşadar, Centrul nevăzut al tuturor celor ce există este Dumnezeu-Creatorul: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele”(F.A. 7,49), iar pământul l-a dat fiilor oamenilor: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”(Fac 9,1). Iar centrul întregii zidiri văzute este omul. Sfântul Vasile cel Mare îl numeşte „împăratul făpturilor”, fiind o adevărată cunună a creaţiei, împlinire supremă a iubirii divine în lume. Şi de aceea, tocmai lui îi descoperă Atotputernicul tainele cele de la întemeierea lumii. Pentru că scopul său ultim, însăşi raţiunea lui de a fi, este dobândirea asemănării cu Creatorul său, al Cărui chip îl poartă în chiar structura lăuntrică a fiinţei sale. Căci asupra omului dintâi „Adam cel cu suflet viu”(1Cor 15,45), Ziditorul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie!”(Fac 2,7).
       Alcătuire profundă, tainică şi de netâlcuit în cuvinte omeneşti, unire uimitoare între material şi imaterial, între trup şi suflet, omul poartă cu sine pecetea unei îndatoriri. Aşezat în Raiul cel preafrumos, grădina cea dinspre Răsărit, omul a avut dintru început posibilitatea înveşnicirii – dar acolo, între hotarele naturale ale celor patru râuri – Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat(Fac 2,11-13). Sub sfânta oblăduire şi călăuzire a Ziditorului său, putea atinge îndumnezeirea , moştenind pentru veşnicie darul vieţii şi ajungând definitiv nestricăcios şi luminos, sporind continuu în asemănarea cu Creatorul: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc”(Ps 103,5), „Suişuri în inima sa a pus”(Ps 83,6), „Merge-vor din putere în putere”(Ps 83,8), „Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale”(Ps 41,9). Acestea îi erau cu putinţă omului dacă ar fi păşit şi ar fi rămas pe calea ascultării de bunăvoie şi din dragoste faţă de Cel care l-a făcut. Dragoste care, prin puterea ei mai presus de fire şi de raţiune, i-ar fi adus omului desăvârşirea prin supunerea voii sale proprii faţă de voia Ziditorului. Lucru care se poate recunoaşte cel mai bine atât din cuvintele Fiului lui Dumnezeu – „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), cât şi din cele ale marelui Pavel – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20), întocmai precum şi Sfântul Grigorie Teologul grăia: „Pentru Tine trăiesc, pentru Tine sunt, pentru Tine cânt şi Ţie mă rog!”.
       Pe această cale, a consimţirii propriei noastre voinţe, în deplină libertate, la cele ce le hotărăşte Dumnezeu, dialogul dintre noi şi El devine adevărată revărsare de iubire şi lumină – de la Dumnezeu la noi şi de la noi la Dumnezeu. Nu întâmplător, într-una din formele de rugăciune cele mai răspândite ale Bisericii, aceea a Imnului-Acatist, îndemnul şi chemarea pe care le adresăm stăruitor Sfântului căruia ne rugăm, este acela de „Bucură-te!”. Tocmai această bucurie reprezintă, de fapt, împlinirea dorului de dreptate şi de adevăr, sădit la rădăcina propriei noastre voinţe de către Dumnezeu. Şi prin ea dobândim încă de aici bunătăţi şi daruri duhovniceşti proprii vieţii veacului ce va să fie, acolo unde nu mai încape mutare, nici umbră de schimbare, nici întristare, nici suspin. Aşa se şi cade, de altfel, minţii omeneşti, înzestrate cu puterea de a cunoaşte, de a înţelege şi de a vedea cele ascunse ale lumii, mereu mai dornică de a afla, de a se lămuri şi de a şti – mai mult, mai înalt şi mai adânc: „fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2).
       E foarte adevărat că Raiul a fost dintru început casa omului, locul lui de baştină, de joacă chiar, şi de odihnă, dar tot prin Rai omul a trebuit să dea piept şi cu diavolul, cu îngerul căzut, viclean şi pizmaş, gata să-l ispitească pe cel pe care-l vedea înveşmântat în lumina din care el căzuse. Cine ştie cât o fi bântuit cu neodihnă prin preajma Raiului păzit de Dumnezeu, dând târcoale şi căutând prilej potrivit să se apropie şi să-şi strecoare veninul ucigător de suflet, - căci „ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Atotştiutorul cunoştea, desigur, gândul satanei, dar nu intervine în liberul arbitru al omului, ci îl lasă pe acesta să îşi agonisească prin exercitarea puterii propriei voinţe cununa neveştejită a măririi de înger trupesc nestricăcios. Căci l-a făcut şi l-a binecuvântat şi  l-a îndemnat să colinde prin tot Raiul şi să se bucure de roadele pomilor lui, (adică „prin făpturi să vii la Mine”, după cum frumos tâlcuieşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae), dar totodată, l-a şi avertizat că pavăza tuturor darurilor iubirii dumnezeieşti este răspunsul cu aceeaşi iubire pe care omul poate şi se cuvine să îl dea, căci altfel „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17).
       O astfel de exprimare vădeşte limpede faptul că porunca a fost dată pe termen lung. Să nu uităm cuvântul lui Moise, omul lui Dumnezeu, că „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri”(Ps 89,4) - ceea ce înseamnă că trezvia duhovnicească, luarea aminte la sine, păzirea minţii de mulţimea gândurilor, atenţia neslăbită la necesitatea ascultării de porunca lui Dumnezeu, nu sunt simple vorbe omeneşti, ci sunt cuvinte chiar din Rai, preluate din limbajul adamic de către sfinţii care au atins prin străduinţa lor înălţimi de necrezut ale virtuţii. Şi de aceea le regăsim astăzi la loc de cinste în literatura duhovnicească, în scrierile cu caracter filocalic, mistic şi ascetic. Astfel de cuvinte nu caută să demonstreze superioritatea limbajului sfinţilor faţă de formele de exprimare ale păcătoşilor, ci adâncimea duhovnicească a realităţilor pe care le cuprind, şi care pot fi înţelese numai prin rugăciune şi trăire spirituală autentică.
       Putem spune că Dumnezeu este cel dintâi profesor, maestru, dascăl şi părinte duhovnicesc al omului: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”(In 14,6), „Eu sunt Lumina lumii!”(In 8,12), iar „cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge!”(In 12,35). Pe Adam, Domnul l-a învăţat cele de folos atât prin Cuvântul, cât şi prin Duhul Său. Astfel i-a dăruit omului lumina divină, pentru ca să se desfăteze în harul ei, şi să se umple de ea şi de puterea ei. L-a hrănit din Pomul Vieţii pentru ca să devină nestricăcios, şi i-a dăruit şi lumina cunoştinţei prin Sfîntul Duh Cel de-viaţă-Dătător, dându-i astfel puterea să priceapă: „a pus Adam nume tuturor animalelor”(Fac 2,20). L-a instruit prin învăţătură, adică i-a deschis prin cunoaştere taina deosebirii binelui de rău; i-a trezit discernământul: „tu alegi!”, „tu faci – tu tragi!”, „tu răspunzi!”. Dumnezeu nu pune pe umerii omului sarcini mai grele decât poate el să ducă: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”(Fac 2,16-17); iar aici urmează responsabilitatea, căci: „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17). Domnul se dovedeşte a fi Profesorul perfect, Maestrul măsurii tuturor lucrurilor: ceea ce Adam nu trebuie să cunoască, nu i se descoperă! De pildă, nu i se explică ce anume este moartea: „a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”(Fac 2,21). Nu i se explică lui Adam cu lux de amănunte ce consecinţe grave ar avea păcatul neascultării. Ci i se cere, pur şi simplu, să asculte. Adică să trăiască în acea lumină dobândită din vedere, prin cunoaştere şi înţelegere în preajma lui Dumnezeu. Eşecul uman nu se datorează nici Domnului, nici imperfecţiunii creaţiei, ci coborîrii minţii din lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă pe om sfatul cu Dumnezeu l-a luminat, în schimb sfatul cu diavolul l-a întunecat, aducându-l în starea de a nu mai deosebi adevărul de minciună şi binele de rău. Această coborâre a însemnat totodată o scufundare în lucrarea preponderentă şi excesivă a simţurilor în detrimentul lucrării minţii: „femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat, şi plăcut ochilor la vedere, şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat; şi a dat bărbatului său - şi a mâncat şi el!”(Fac 3,6). Din această pricină, scara valorilor din cuprinsul existenţei se răstoarnă cu susul în jos. Iar revenirea la starea iniţială, la starea normală de a fi, mai este cu putinţă doar prin parcurgerea unui adevărat itinerariu spiritual, care porneşte de la dorinţa de a-L regăsi pe Dumnezeu (şi de a rămâne mereu cu El) şi tinde către realizarea stării de curăţie – atît a minţii şi a inimii, cât şi a tuturor simţurilor trupeşti.
       Acest parcurs duhovnicesc reprezintă, practic, trecerea de la starea de întunecare la starea de iluminare prin harul primit iarăşi de la Dumnezeu, începând cu luminarea prin Sfântul Botez: „Întru strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină!”(Ps 103,2). Căci dacă această iluminare s-ar produce brusc, pe nepregătite şi pe neaşteptate, am păţi ca ostaşii care păzeau mormântul lui Iisus : „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi!”(Mt 28,4), precum şi la Tabor, ucenicii Domnului „au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte!”(Mt 17,6), „iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn”(Lc 9,32); şi de aceea cântă Biserica la Praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului: „arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea!”. Şi de aceea nu ai cum să ai lumină petrecând în întunericul păcatului! Lumina divină are ca lucrare proprie transparentizarea trupului, pnevmatizarea lui – dar patimile carnale împiedică acest lucru. Din pricina lor lumina divină nu pătrunde în întunericul din viaţa omului.
       În acest sens, semnificativ este gestul pe care îl face Avraam atunci când îşi conduce Oaspetele Divin, pe Dumnezeul Cel viu Ce i S-a arătat sub chipul a trei îngeri, spre întunericul cetăţilor ticăloşite de răutatea păcatului, Sodoma şi Gomora: „căci ce împărtăşire are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Avraam era puntea prin care Lumina Cea Sfântă Se revărsa în lume. Nu întâmplător, în viaţa duhovnicească a întregului Răsărit creştin, lege este să nu se treacă de la păcat la virtute fără pocăinţă. Căci nici de la contemplarea naturală a celor zidite nu se ajunge la odihna cea duhovnicească (la „răpirea minţii”), fără pocăinţă. Rugăciunea este calea vieţii veşnice, cărarea presărată de razele luminii care vine de la Dumnezeu. Chemarea adresată Împăratului Ceresc – „vino, sălăşluieşte-Te întru noi!”, este legătura dintre omul trupesc şi cel duhovnicesc , e puntea care duce peste veac, la Dumnezeu: „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite!”(Rm 8,26).
       Pentru a înţelege rostul acestor etape ale mânturii, este nevoie să înţelegem rostul nevoinţei întru rugăciune – de la strădania gurii, a limbii şi a buzelor, până la interiorizarea cea mai adâncă, a minţii smerite în sălaşul inimii, acolo unde Îl află pe Pruncul Cel născut în iesle: „împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!”(Lc 17,21); „Dă-mi, fiule, mie inima ta!”(Pilde 23,26). Lucrul acesta, însă, nu este cu putinţă fără practica ascetică a înfrânării de la toată odihna cea trupească – atît de la cea reconfortantă a somnului (prin priveghere neîncetată), cât şi de la cea satisfăcătoare, a poftirii de bucate (prin postire aspră şi neînduplecată).
       Calea mântuirii în Ortodoxie păstrează intacte urmele bătătorite ale paşilor tuturor sfinţilor care au mers de-a lungul ei, învăţându-ne limpede prin aceasta că nu există salturi în lucrarea mântuirii. Căci fiecare treaptă a acestui urcuş anevoios către desăvârşire se leagă atât de vârsta spirituală a nevoitorului, cât şi de starea tuturor capacităţilor trupeşti şi sufleteşti ale acestuia. Desigur, treapta cea mai de jos este curăţirea de tot păcatul, de toată patima, de toată boala şi de toată strâmbătatea firii corupte. Curăţirea poate să ţină (şi ţine!) toată viaţa. Sau, în orice caz, cea mai mare parte a ei. Următoarea etapă este iluminarea. Aici deja apar zorile mântuirii. Sporind rugăciunea şi eforturile de curăţire într-o stare de trezvie neslăbită, nevoitorul începe (ajutat de harul Celui Sfânt) lucrarea de contemplare a creaţiei, văzând în cele de dincolo de văz raţiunile duhovniceşti ascunse în lucruri, în oameni şi în întâmplări. Apoi se ivesc semnele lucrării Duhului lui Dumnezeu: lacrima curată, căldura inimii, înţelepciunea minţii. Despre aceasta dă mărturie Avva Pamvo cel din „Pateric”: „De câte ori am grăit, nu m-am căit!”. Precum şi (sub o altă formă), Avva Arsenie cel Mare: „Taci, fugi, linişteşte-te!”. Despre aceasta cântă şi Psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele!”(Ps 140,3). „Tăcerea e de aur!” – adaugă şi înţelepciunea din bătrâni.
       În viaţa monahală, votul tăcerii se aseamănă artileriei celei grele din viaţa ostăşească. A tăcea este o lucrare mai anevoioasă decât lucrarea de a posti şi a priveghea. Dar tăcerea curăţă mintea. Ea alungă  răspândirea pe care o aduc gândurile. Şi de aceea:  „Taci tu, pentru ca să vorbească faptele Tale!”, ne învăţau Părinţii. „După roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7,16), precum şi marele Pavel striga: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”(Gal 6,14); iar ca unul care s-a făcut părtaş iluminării de la Dumnezeu, adaugă: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este Lege!” (Gal 5,22-23); dar dragostea este „calea care le întrece pe toate!” (1Cor 12,31).
       Trecuţi prin curăţire şi ajunşi la iluminare, sfinţii redobândeau sclipiri din starea adamică cea de demult:  fie îmblânzeau fiarele şi potoleau stihiile cele răzvrătite ale naturii, fie primeau în taină descoperiri duhovniceşti de la Cel Preaînalt. Câţi astfel de aştri  ai cerurilor pustiei nu au avut semne dumezeieşti şi nu au trăit minuni uimitoare! Şi totuşi, cu câtă smerenie fugeau de ele, şi nu le primeau, pentru a nu cădea în înşelare, socotindu-se pe ei înşişi nevrednici de astfel de daruri! Şi astfel, ajungeau pe treapta cea mai de sus a urcuşului spre înviere, unindu-se tainic cu Cel Înviat,  şi aducând cu belşug de măsură roadele smereniei şi ale rugăciunii sfinte şi adevărate, ale iubirii care „nu cade niciodată”(1Cor 13,8). Dar, cu atît mai mult,  nu conteneau a se ascunde – atât de oameni, cât şi de demoni, strigând neîncetat, precum vameşul la Templul din Ierusalim: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc 18,13). Şi de aceea, Apostolul ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!”(1Cor 10,12), căci a cădea e propriu firii omeneşti împătimite de mândrie şi prin neascultare.
       Un om cu adevărat curăţit de păcat şi luminat prin harul Preasfântului Duh, unit cu Hristos Cel Înviat , niciodată nu se va comporta asemenea omului cuprins de vicii şi de erezii. În vremea noastră, oamenii pătimaşi, îndulciţi la tot felul de păcate, dar dornici şi de desfătări duhovniceşti, ne aduc aminte insistent de îndemnul patristic: „Să nu judeci!”, „Să nu vezi păcatul aproapelui!”. Uită, însă, unii ca aceştia că „a nu judeca” înseamnă, de fapt,  „a nu osândi”, iar nicidecum „a nu mai gândi”, „a nu mai chibzui”, sau „a nu mai deosebi” ori „a nu mai discerne”! Pentru că la un astfel de discernământ ne îndeamnă Mântuitorul Hristos Însuşi: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?! Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune! Iar orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 7, 15-20). Este evident că nu sunt necesare cine ştie ce criterii teologice , dogmatice şi simbolice, pentru a înţelege că răutatea, invidia, abuzurile şi lăcomia sunt patimi mai grosiere chiar şi decât bârnele făcute din lemnul copacilor multiseculari! Nu degeaba ne spune Scriptura: „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). Numai că, în această privinţă, învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei” sunt tălmăcite şi răstălmăcite după bunul plac al fiecărui „exeget” în parte. Iarăşi, nu degeaba scria Sfântul Apostol Pavel: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim 4,3-4); iar apoi adaugă: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică Crucea lui Hristos”(1Cor 1,17).
       Prin urmare, cea dintâi grijă a oricărui povăţuitor duhovnicesc ar trebui să fie aceea de a da şansă reală la mântuire tuturor celor pe care îi povăţuieşte întru urmarea lui Hristos. Să-i înveţe pe toţi la fel. Să aleagă dintre ei pe cei ce pot lupta duhovniceşte. Şi, dacă e cazul, să facă pogorământ faţă de neputinţele celorlalţi – dar nu după cum socoate el, ci după cum cere Hristos. Căci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa dacă nu s-a luptat după regulile jocului”(2Tim 2,5), scrie iarăşi Apostolul neamurilor. Pentru că orice lucru şi orice lucrare îşi descoperă adevărata valoare „ca prin foc”: „Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui - dar aşa, ca prin foc”(1Cor 3,14-15).
       La rădăcina oricăror lucrări duhovniceşti recomandate ucenicilor, stă nevoinţa proprie şi modelul persoanl al povăţuitorului. Nimeni nu va putea vreodată să spună: „Am postit, am privegheat, m-am nevoit, m-am rugat... suficient. De-acum ajunge!”. Oprirea din lucrare înseamnă netrebnicie. Iată ce scrie Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei, pentru ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic!”(1Cor 9,27); iar apoi: „pe toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaş la ea”(1Cor 9,23). Desăvârşirea înseamnă, de fapt, tocmai lepădarea completă de sine a omului duhovnicesc, înnoit şi restaurat prin harul lui Hristos Cel înviat şi înălţat la Cer: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste, i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21). Crucea poate fi luată şi purtată nu doar în parte, ci cu totul. Prin urmare – nici curăţit complet de rana demonică a mândriei, nici luminat cu adevărat de harul Duhului dumnezeiesc nu eşti, câtă vreme nu poţi păşi pe treapta desăvârşirii: urmarea necondiţionată a Mântuitorului Hristos. S-a spus că a urma lui Hristos nu e cu putinţă fără un dram de nebunie. Posibil – dar sigur nu vreo formă de nebunie clinică, ci precum scrie Sfântul Pavel: „Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor!”(1Cor 1,25). Iar abandonarea luptei pentru mântuire înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. E ceea ce a păţit Adam cel de demult atunci când a hotărât să urmeze îndemnului Evei celei amăgite de către diavolul: „Căci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?!”(Rm 11,34), întreabă retoric Apostolul neamurilor. Iar Hristos răspunde: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21).
       Şi de aceea, cei ce se cred înţelepţi ai veacului acestuia, şi-şi fac loruşi legi de mântuire după moda lumii şi după duhul cel amăgitor al voii proprii pline de trufie, Îl pierd şi pe Hristos şi pierd şi împărăţia Lui, nesocotind îndemnul din vechime al Psalmistului: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru!”(Ps 75,11), căci „cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?!”(Rm 11,35). Puterea desăvârşirii duhovniceşti înseamnă să reuşeşti să mesteci „oasele Scripturii”, să „stai la sfat” cu Dumnezeu, precum a stat cândva Adam cel de demult, precum au stat şi Apostolii şi pustnicii şi mucenicii. Oamenii curaţi la inimă şi luminaţi la minte sunt aleşii lui Dumnezeu Cel Sfânt, bine-plăcuţii Lui din neamul omenesc, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19). Ce le zice Hristos sfinţilor Săi ucenici şi apostoli? „V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute.       Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi!”(In 15, 15-16). Iar din tainele împărăţiei cereşti, tot Mântuitorul ne spune: „   Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!”(In 6,44). Ascultarea de Dumnezeu înseamnă vieţuirea în duhul poruncilor Lui, în lumina învăţăturii Fiului Său, prin ancorarea credinţei sufleteşti în adevărul Sfintelor Scripturi: Adevăr revelat prin Întrupare, arătat lumii ca Om din Fecioară, sfinţit prin Înviere şi preamărit prin Înălţarea la Cer. Ascultarea şi jertfa totală a omului înduhovnicit, a misticului adâncit în taina rugăciunii şi a pocăinţei, are ca model absolut pe Hristosul Domnului Savaot, prin puterea Numelui Căruia dobândim desăvârşirea. Desăvârşirea nu e un act formal, de ochii lumii. Lumea nu poate înţelege ceea ce este în afara ei şi mai preus de ea. Glasul poporului devine trâmbiţă profetică, apostolică şi mărturisitoare doar atunci când poporul păzeşte cu sfinţenie Legea Celui Sfânt. Altfel, asistăm la inevitabila alunecare ipocrită şi ridicolă de la sacru la profan, atunci când creştinul neinstruit spiritual caută să obţină „automat” desăvârşirea prin expresii de genul: „Oh, vreau Euharistia, să pot birui mai uşor păcatul, să nu deznăjduiesc!”... Ia te uită – mai interesant fapt nu există: să persişti în păcat, împărtăşit cu Sfintele Taine! Adică, să zaci aşa, în mocirla şi putoarea păcatului, beneficiind (chipurile!) de ... „protecţie divină”! Aceasta nu înseamnă, frate creştine, altceva decât că nu ai înţeles nicidecum că Euharistia este cununa tuturor nevoinţelor spre mântuire, primirea ei este încununarea luptei şi a strădaniilor tale de despătimire, este tocmai focul spiritual care aprinde în tine Lumina lui Hristos! Oare intră şi petrece Hristos, prin Duhul Lui Cel Sfânt, în omul păcătos care nu se pocăieşte de păcatele sale?!... Dacă ar fi fost  aşa, n-ar mai fi scris marele Pavel aceste cuvinte: „Să se cerceteze, însă, omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului!”(1Cor,28-29).
       Aşadar, curăţirea se face prin fuga de păcat. Semnul iluminării este lepădarea păcatului. Semnul desăvărşirii este urârea păcatului. Căci sfinţenia înseamnă tocmai unirea mistică a omului cu Dumnezeu prin rugăciune în Duhul Sfânt. Iar ea aduce revărsarea harismelor din belşugul harului: smerenia, blândeţea, proorocirea, temerea duhovnicească, rugăciunea cea de foc, tămăduirile minunate, izgonirile de demoni. Acestea toate, însă, însoţite şi acoperite permanent cu atâta discreţie, încât toţi cei ce le-au avut s-au purtat ca şi cum nu le-ar fi primit; sau, în orice caz, nici gând n-au avut măcar să le afişeze vreodată în ochii cuiva! Căci orice harismă trâmbiţată este un dar pierdut. Atunci când, la Poarta zisă „Frumoasă”, Sfântul Apostol Petru a vindecat în chip minunat un olog, i-a adresat acestuia cuvintele: „Argint şi aur nu am; dar ceea ce am, aceea îţi dau: în Numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!”(F.A. 3,6). Iar mai apoi, în pustia Egiptului, Pavel cel Simplu s-a adresat unui demon cu aceste cuvinte: „Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile stareţului meu Antonie!”. Aşadar nu-şi aroga sieşi puterea de a izgoni duhurile cele rele. Arta preaînaltă a Marelui Antonie de a discerne duhurile cele nevăzute reprezintă tocmai meşteşugul duhovnicesc al formării oricărui ucenic în lucrarea mântuirii. Dovadă stau chiar cuvintele Părintelui călugărilor: „Cerul şi pământul sunt cărţile mele!”. Prin urmare, priceperea celui supranumit „Doctorul Egiptului” era lucrarea rugăciunii neîncetate şi contemplarea tuturor celor zidite de către Atotţiitorul. Iar până unde ajungea puterea de străvedere a Sfântului Antonie, prin harul Duhului lui Dumnezeu, ni se descoperă din aceea că i-a avertizat pe cei împreună-nevoitori cu el: „Închinaţi-vă, căci iată, sufletul Avvei Ammun urcă la ceruri înconjurat de sfinţii îngeri!”. Iar seriozitatea implicării în împlinirea nevoinţelor de mântuire se vede din răspunsul pe care l-a dat cândva celor care îi ceruseră cuvânt de folos duhovnicesc: „Dar aţi făcut ceea ce v-am zis data trecută?”; „Păi, nu!”. „Atunci, mergeţi şi faceţi mai întâi, abia apoi vă voi mai da un alt cuvânt!”. Prin aceasta le-a amintit cumva şi de însemnătatea reculegerii în tăcere pentru viaţa sufletului: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu!”(2Cor 1,12).
       Vinovăţia sau iresponsabilitatea păstorilor de suflete care îi dezleagă pe ucenici în mod necuvenit la împărtăşirea cu Sfintele Taine, se descoperă şi din aceste cuvinte ale Dumnezeieştilor Scripturi: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!”(Mt 7,6). Altfel spus, atunci când omul petrece în starea de păcătoşenie, sub povara nelepădată a păcatelor de tot felul şi a împătimirii de ele, este nevoie de atitudine pastorală categorică, chiar aspră uneori: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp; mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi cu învăţătură!” (2Tim 4,2); „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!”(2Tim 1,13). De la părintele duhovnicesc roadele nu se culeg în pripă. Doar în măsura în care ucenicul îşi întrece dascălul, primeşte şi acesta din urmă cunună. În cazul în care roadele sunt crude, vinovăţia se împarte. O analiză duhovnicească a mentalităţilor modernist-contemporane îngrămădeşte cărbuni încinşi pe capetele multor povăţuitori. Căci verdictele oamenilor sunt necruţătoare: „Cutare este ucenicul lui cutare?! A, m-am lămurit cu el!”; sau: „Poftim, ai văzut? Asta-i marfa cu care se laudă!”. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Numele de „ucenic” poate fi dat doar celor care păzesc ascultarea de părintele lor, şi rămân în harul binecuvântării învăţăturilor şi poveţelor acestuia până la capăt. Dovadă că unul  ca acela nu cade la vreme de ispită, căci pururea e sprijinit de harul dumnezeiesc, primind mereu povaţă dreaptă. Iar ucenicia nu se face umblând fără rânduială, departe de povăţuitor. Şi chiar dacă, din îngăduinţa Domnului, un ucenic ar cădea vreodată, căderea nu îi este spre pierzanie, ci spre o mai mare înţelepţire, iar el este îndreptăţit să se ridice, fiind sub sfat şi povaţă, păşind astfel spre îndreptare. Şi nici părintele său duhovnicesc nu suferă vreo ruşinare, fiind şi el implicat în lupta pentru vindecarea sufletească a ucenicului căzut, sprijinindu-l întru totul la aceasta. În schimb, vagabondajul „duhovnicesc” nu mai ţine de duhovnic sau de povăţuitor. În acest caz, cel răzvrătit trăieşte nu întru asemănarea cu Hristos – Noul Adam, ci asemănându-se doar lui Adam cel de demult, cel care a crezut că poate ajunge „dumnezeu” prin propria sa voie, fără harul Adevăratului şi Viului Dumnezeu. Unul ca acela nu e decât un biet îndrăcit, un mădular bolnav al Bisericii; iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună!”(1Cor 12,26). Pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post!”(Mt 17,21). În astfel de situaţii, căderile sunt foarte periculoase, căci păcatul săvârşit e sacrilegiu duhovnicesc, iar păcătosul devine „fur de cele sfinte”: anulează efectele spovedaniei, cleveteşte toate, defaimă şi Euharistia, şi preotul, şi postul, şi rugăciunea – pe toţi şi pe toate! Toată lumea dimprejur e vinovată, numai vinovatul n-are nici o vină! „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat!”(Fac 3,12); „şarpele m-a amăgit – iar eu am mâncat!”(Fac 3,13); sau: ,,Dacă  nu mă sfătuia cutare, nu greşeam – acela e de vină!”. Astfel, îndreptarea se schimbă şi se preface şi se perverteşte în forme cumplite, care merg de la lepădarea de Dumnezeu şi necredinţă până la trecerea la secte, practici oculte şi chiar ateism. Iar acestea nu sunt nimic altceva, în fond, decât proteste faţă de cele sfinte, folosite ca pretexte mincinoase pentru răzvrătirea faţă de Cel Sfânt. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le-a adresat un cuvânt greu, valabil până astăzi: „Şi, după îmbucătură, a intrat satana în Iuda. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând!”(In 13,27).

       De fapt, sub masca falsei evlavii, de fiecare dată păcătuim cu ştiinţă şi cu voinţă, urmând în mod cu totul inexplicabil pornirii de a masca patimi, apucături, răbufniri, frustrări, invidii, orgolii, furii iraţionale, de a ne „justifica” mânia, pizma şi zavistia – toate strânse ghem într-o atitudine de mare ostilitate, răutate şi chiar indiferenţă faţă de aproapele. O vorbă din popor spune că „dragostea puţină la toate cată pricină!”. De aceea, învăţători duhovniceşti precum Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca pe semeni să-i privim ca pe îngeri; „în mănăstire pe toţi să-i priveşti ca pe nişte sfinţi!”. De altfel, şi Scriptura însăşi porunceşte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lev 19,18). Iar evlavia şi trezvia se cuvine să le păstrăm ca în prima zi în care am călcat pragul casei Domnului Dumnezeu. Nu anii de nevoinţă contează, ci roadele ei; nu doar informaţia teoretică, ci şi fapta curăţirii sufleteşti şi trupeşti. Înşelarea duhovnicească pe mulţi i-a dus la eşec, din pricina nesincerităţii, neseriozităţii, neatenţiei, neevlaviei şi lipsei de trezvie. Superficialitatea în cele duhovniceşti pierde şi sufletul şi trupul. Împodobirea cu virtuţi închipuite (sau harisme „confecţionate”) pe mulţi i-a târât la pierzanie. Singura cale este cea pe care ne-o recomandă şi Cuviosul Paisie Aghioritul: să lepădăm masca falsei evlavii şi a smereniei făţarnice, şi să nu ne mai purtăm „duhovniceşte” doar de faţadă, ci pururea să fim ca înaintea Domnului Dumnezeu Însuşi: „     Fiţi treji, privegheaţi, potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8); „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!”(1Cor 15,58); „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse!”(Lc 12,35); „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare!”(Ef 6,13). „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit!”(Rm 12,2). „Dragostea să fie nefăţarnică! Urâţi răul, alipiţi-vă de bine!”(Rm 12,9). „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi!      Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi!”(Rm 12,11-12). „Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul! Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui! Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele!”(Rm 12,19-21).

luni, 1 iulie 2013

Adevărata sfinţenie – roada Duhului Dumnezeiesc


„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi - precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!”(Mt 5,48)
„Sfinţi fiţi voi - pentru că sfânt sunt Eu!”(1Pt 1,16)
„Fraţilor, nu fiţi copii la minte; fiţi copii când e vorba de răutate - la minte, însă, fiţi desăvârşiţi!”(1Cor 1,20)
 „Dacă voieşti să fii desăvârşit - du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în Cer; iar după aceea, vino şi urmează-Mi!”(Mt 19,21)
„Dumnezeu, Mântuitorul nostru, voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(1Tim 2,3-4)
„Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(1Cor 6,9-10)
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu - moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă încă de la întemeierea lumii!”(Mt 25,34)
„Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel!”(Ps 67,36)
„Voi sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!”(Ef 2,19)
„El a rânduit pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.”(Ef 4, 11-13)
„Ca toţi să fie una - după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis!”(In 17,21)



De-a lungul timpului mulţi au încercat să înțeleagă ce înseamnă sfințenia. Dar, pentru a reuși aceasta, este nevoie ca mai întâi să afli care este voia Sfântului Dumnezeu cu privire la creația Sa. Și, mai ales, care este voia Lui față de oamenii pe care i-a făcut „după chipul şi după asemănarea” Sa (Fac 1,26). Aflarea voii lui Dumnezeu, însă, depinde atât de atitudinea noastră interioară față de El, cât și de faptele noastre   exterioare; cu alte cuvinte, de ceea ce credem noi despre Dumnezeu și despre rostul vieții noastre pe pământ. Vestitorii voii lui Dumnezeu pe pământ au fost sfinții prooroci. Ei au fost cei dintâi care au vestit cu glas mare în auzul oamenilor că „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!”(Is 55,8).
„Sfințenia” este, probabil, conceptul teologic cel mai des invocat de către vorbitorii despre Dumnezeu; dar (la fel de probabil) și cel mai greu de pătruns, - și (cu atât mai mult!) cel mai greu de pus în practică! Nu știm dacă cineva a reușit vreodată să cuprindă sfințenia într-o formulă teoretică, precum axiomele din matematică, formulă care să o definească precis. Aceasta pentru că sfințenia este, de fapt, nu atât un concept, cât o stare de a fi, exprimată prin săvârșirea oricărui lucru cu bună chibzuință, cu măsură justă și cu dreaptă-socotinţă. Altfel spus, o lucrare a discernământului. Precum și Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Binele nu este bine - dacă nu este făcut bine!”.
În lumea noastră, a oamenilor, sfințenia se materializează în lucrul bun, realizat ca și împlinire a binecuvântării dumnezeiești. În acest sens, Sfântul Apostol Iacov ne avertizează: „credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26), - după cum şi faptele fără credinţă moarte sunt; precum și: „dacă cineva zice că are credinţă - dar fapte nu are -, putea-va, oare, credinţa să îl mântuiască?!”(Iac 2,14). În viața societății secularizate, fapta bună reprezintă un simplu act filantropic, de binefacere. În viața duhovnicească a Bisericii, însă, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că fapta săvârșită sub adumbrirea harului Duhului Sfânt devine „făptuire morală”, și reprezintă o etapă a urcușului duhovnicesc spre Înviere. Prin urmare, nu putem vorbi de sfințenie fără a vorbi de rădăcina ei care este credința. Credința naște sfinții. Dar, pentru a dobândi sfințenia și a putea înainta în cuprinsul ei, tinzând către asemănarea cu Dumnezeu, trebuie să ne însușim faptele cele bune în lumina atributelor firii dumnezeiești – tocmai pentru a le putea pune în acord cu lumina Sfintelor Scripturi. De aceea ne-a spus Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Putem vorbi de o lumină a faptelor credinței, o lumină care se ivește din lucrare duhovnicească. Orice lucrare are atât trepte pământești, cât și trepte duhovnicești. La acestea se referă Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „Fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos.   Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi, fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi?!”(1Cor 1,3); „oricine se hrăneşte cu lapte este nepriceput în cuvântul dreptăţii - de vreme ce este prunc.  Iar hrana tare este pentru cei desăvârşiţi, care au prin obişnuinţă simţurile învăţate să deosebească binele şi răul!”(Evr 5,13-14). „De-acum nu vă mai zic slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute!”(In 15,15).
Sfințenia nu are vârstă. Orice persoana umană poate fi atinsă în lăuntrul său tainic de harul Duhului Sfânt, atunci când Dumnezeu binevoiește; atunci când vine clipa chemării și se apropie împlinirea rostului vieții noastre pe pământ. Pentru că orice om are cel puțin un talant al său, personal, cu care s-a născut și care trebuie cultivat, înmulțit și dăruit, pentru dragostea lui Dumnezeu.  Nu degeaba vestea Apostolul că „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină!”(1Tim 2,4). Sfințenia începe încă din viața de familie, prin buna-creștere și educație: „Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare!”(Pilde 23,13); „varga şi certarea aduc înţelepciune, iar tânărul care este lăsat (în voia apucăturilor lui) ruşine va face maicii sale!”(Pilde 29,15). Pe lângă aspectele trupești și cele morale, sufletești, educația are și elemente spirituale. Vorbim așadar despre un început duhovnicesc. Acesta implică deprinderea săvârșirii rugăciunilor zilnice încă din fragedă vârstă, păzirea anumitor rânduieli de postire, prăznuirea sărbătorilor, deprinderea cu învățătura cea folositoare, precum și multe alte lucruri ziditoare de suflet. Sfinții nu s-au născut sfinți de-a gata. Şi nici nu ajunge cineva sfânt din întâmplare. Sfințenia este o stare de a fi, având foarte multe nuanțe harismatice. Nu prea stă la îndemâna noastră înțelegerea tainelor sfințeniei: „gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre iar căile Mele nu sunt ca ale voastre - zice Domnul!  Căci pe cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre!”(Is 55,8-9). Nu cere Dumnezeu omului consultație sau consiliere în materie de sfințenie. Și nici nu se lasă influențat de cugetele noastre în ceea ce privește alegerea sfinților. Atunci când ne îndeamnă: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri!”(Mt 5,12), nici nu dă nume, nici nu alcătuiește liste. Însă arată formele omenești ale sfințeniei, sau lucrările pe care harul le săvârșește prin cei pe care îi sfințește: „cei săraci cu duhul”(Mt 5,3), „cei blânzi,”(Mt 5,5), „cei milostivi”(Mt 5,7) „cei curaţi cu inima”(Mt 5,8), „cei prigoniţi”(Mt 5,10) și toate celelalte, acestea îi pot aduce pe oameni în starea de a fi „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19), pentru că „a lor este împărăţia cerurilor!”(Mt 5,10) .
Mai mult decât atât, Mântuitorul arată că sfințenia este o taină nespus de adâncă. El Însuși, Fiul lui Dumnezeu, nu asigură nimănui favoruri la mântuire: „a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da - ci celor pentru care s-a pregătit!”(Mc 10,40). Iar tărâmul aproape de necuprins al literaturii aghiografice creștine este atât de vast, încât formele sfințeniei pe care le prezintă lumii sunt mai multe şi mai strălucitoare decât culorile curcubeului. Astfel spus, sfințenia este una – dar căile de a o dobândi sunt multe. Starea cea mai înaltă o reprezintă desăvârșirea, ceea ce înseamnă să devii fiu al lui Dumnezeu după har - prin credință și prin făptuirea binelui. Aceasta implică urcușul către Dumnezeu prin credință dreaptă și prin dreaptă viețuire – adică, îndumnezeirea firii omenești și (prin ea) a întregii firi create, adică revenirea la starea paradisiacă, în care însuflețirea spirituală a celor înconjurătoare ne aseamănă cu Dumnezeu: îmblânzirea fiarelor sălbatice, stăpânirea asupra naturii răzvrătite, potolirea stihiilor dezlănţuite sau a animalelor necuvântătoare. „Viețile Sfinților” și „Patericele” și „Matericele” de pretutindeni sunt pline de astfel de pilde – uneori cu neputință de explicat, dar trăite în mod real de cei implicați, fiecare la vremea lor.
Desigur, pragul de intrare în lucrarea sfințeniei nu se trece ușor. Căci puțini sunt cei care intră pe poarta cea strâmtă și anevoioasă a sfințeniei, adică a îndumnezeirii, a preadulcei mântuiri. Alături de credință (și nedespărțită de aceasta) se află smerenia, ca și izvor al sfințeniei în sufletul omului. Ea este temelia oricărei lucrări duhovnicești, fără de care nimeni nu poate vedea fața lui Dumnezeu: „Smeritu-m-am - şi m-am mântuit!”(Sfântul Isaac Sirul). Înșelarea produsă din mândrie pe mulți i-a condus la excese grozave și la eșecuri dezastruoase. Căci unii au împins postul, de pildă, până la limita sinuciderii prin înfometare, uitând că Dumnezeu este iubire și bunătate. Alții au întins practica rugăciunii, încordându-și sufletul precum un arc până la punctul de rupere, adică până la nebunie, uitând că fanatismul, pietismul și bigotismul nu au nimic de a face cu sfințenia. Sunt unii care spun: „M-am rugat... până la deznădejde!”. O astfel de formulare arată limpede că diavolul te-a împins într-o direcție greșită. Rugăciunea care nu aduce cu ea acea așezare sufletească în duhul păcii și al bucuriei, nu e un dar făcut lui Dumnezeu, ci diavolului. O minte sănătoasă nu poate cugeta că Dumnezeul păcii și al iubirii de oameni caută să te secătuiască de vlagă printr-un efort exagerat în săvârșirea unei rugăciuni „cantitative”, pentru ca apoi să te lepede la mâna diavolului, care să-și bată joc de tine - ca răsplată pentru efortul depus! „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In 6,37), căci „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu!”(Iez 33,11).
Viața din rugăciune este, de fapt, hrana pentru suflet. Sufletul este flămând și însetat, iar el se hrănește și se adapă din cuvintele rugăciunii rostite cu credință, din proprie voință „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea” (Mc 12,30) - adică, cu toată ființa, iar nu ca o normă canonică de obligativitate. Smerenia așterne, de fapt, cale pocăinței. Și, de aceea, în viața de zi cu zi, începutul sfințeniei este fuga de păcat, de căile lui și de urzelile lui – adică, oprirea făptuirii păcatului: „Să nu ucizi! Să nu fii desfrânat! Să nu furi! Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”(Ies 20, 13-16). Dar nu e deloc  suficient să te debarasezi de ele, aceasta nu însemnă că gata, te-ai sfințit deja: „acestea toate le-am păzit din tinereţile mele”(Mc 10,20). Trebuie, însă, să le îmbraci în har și fapte bune, în lucrare lăuntrică, să urci de la sfințirea trupului spre desăvârșirea sufletului: „Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor - şi vei avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21). Desăvârșirea implică o etapă și mai înaltă. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie că de la ieșirea din păcat (prin făptuirea morală) te curățești doar, nu te și sfințești. Sunt mulți cei care se îmbată ușor într-o euforie individuală a imaginației, considerând că (dacă nu mai fac lucruri rele, ci numai lucruri bune) – gata, L-au și convins pe Dumnezeu! Uită, însă, unii ca aceștia cuvintele Mântuitorului: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne!, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri!”(Mt 7,21); căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui departe de Mine este!”(Mt 15,8). Acestea nu sunt decât simple păreri (sau „fumuri”) ale îngâmfării sinelui din noi, cei care așteptăm și pretindem lauda celor din jur, precum tânjesc actorii după aplauzele publicului. Jenant este și faptul că, deși ne știm preabine propriile slăbiciuni și neputințe, totuși falsăm, prefăcându-ne prin toate mijlocele posibile, ca să ne arătăm a fi ceea ce, de fapt, nu suntem. O sintagmă din lumea călugărească numește această atitudine „smerenie gheboasă”, adică mincinoasă. Căci atunci când se găseşte vreunul să-și dea în petic cu neseriozitatea și ipocrizia lui, bătrânii înțelepți - ca unii care constată îngâmfarea, aroganța și înfumurarea aceluia - suspină unii către alții: „Sărmanul, are smerenie gheboasă!”; are, adică, mai multă decât îi trebuie.
La acestea se adaugă și isprăvile imaginare, presupus mărețe, făcute ca din „descoperire” divină, sau chiar din „arătări” îngerești. Iar, mai nou, în epoca modernă a „profetismului” contemporan, din ce în ce mai mulți creștini cad pradă tentației de a căuta pretutindeni „prooroci” și „înainte-văzători”, din aceia care anunță tot felul de „profeții” apocaliptice, mânate ca și cu biciul de la spate, doar-doar s-or împlini, şi astfel s-ar adeveri „proorocia”. Culmea e că, uneori, chiar Sfintele Scripturi sunt citate și invocate ca argument incontestabil al celor susținute! Aceasta, în ciuda faptului că tot în Scripturi citim: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7). Declararea și etichetarea ca „sfințenie” a tot felul de practici și învățături și cugete pământești e semnul neîndoielnic al slabei credințe. Avem mărturia cea mai clară în Sfânta Evanghelie: „noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.”(In 9,31). „Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd!”(In 9,25). Iată ce înseamnă minunea sfințeniei - un fapt concret ce trece peste hotarele firii. Un lucru care nu poate fi împlinit de către un simplu om, doar cu puterile lui firești: „toţi erau uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri niciodată n-am văzut!”(Mc 2,12). Precum și în cazul femeii cu scurgere de sânge, despre care Sfântul Apostol și Evanghelist Luca mărturisește că „cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată”(Lc 8,43), dar când „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui Iisus - îndată s-a oprit curgerea sângelui ei!”(Lc 8,44).
Minunile nu sunt programate dinainte. Sfinții nu sunt actori. Ei nu varsă miruri și nici nu revarsă minuni doar la evenimente sociale importante. Ei nu au nevoie de nici o baie de mulțime. Sfinți sunt încă din timpul vieții lor, în intimitatea comportamentului lor, în fiecare clipă a vieții de zi cu zi, precum în ceasul morții - și după aceea. Nu-l poţi detașa pe sfânt de sfințenie, lasând trupul de o parte și dând sufletul de cealaltă parte. Alcătuirea omului din trup și suflet laolaltă este absolut necesară pentru realizarea chipului și asemănării cu Dumnezeu, așa precum a fost omul creat dintru început: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră!”(Fac 1,26). Oare Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, „Adam Cel de pe urmă, cu duh dătător-de-viaţă”(1Cor 15,45), a făcut minuni numai în timpul vieții Sale pământești? Sau, oare, numai după moartea și învierea Sa? Oare nu minune a fost - și lucrare a sfințeniei dumnezeiești - întreaga Sa viață pământească, încă din clipa întrupării „de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria” (Simbolul Credinței), - „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!”(Lc 1,35) - , și până la Înălțarea cu Trupul la Cer și șederea de-a dreapta Tatălui? Atunci când Duhul Cel Preasfânt S-a pogorât în chip de „limbi ca de foc”(FA 2,3) peste Sfinții Apostoli, El i-a încredințat de sfințenia deplină a cuvintelor lui Iisus: „M-am coborât din Cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!”(In 6,38). Şi „sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar fi cuprins  cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25). Dar discreția, smerenia şi modestia Mântuitorului nostru au fost fără de margini: „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte - şi încă moarte pe Cruce!”(Filipeni 2,8).
Şi „Patericul Egiptean” consemnează nenumărate pilde de sfințenie. Atunci când Avva Visarion a binecuvântat un coș cu fructe - a și ieșit demonul din copilul cel îndrăcit; dar bătrânul n-a dat nici o importanță faptului, ci doar a exclamat: „A, aici te ascunseseși!”. Altădată, Avva Pimen a binecuvântat (din ascultare față de frați) strana în care fusese așezat un alt tânăr chinuit de diavol; şi de îndată ce bătrânul s-a închinat cu semnul Cinstitei Cruci, demonul a și fugit, ars de puterea trăirii bătrânului smerit. Iar când Avva Pamvo  nu a făcut nimic altceva decât să rostească două cuvinte: „Ieși afară!”, duhul cel rău (care chinuia un alt biet om bolnav) a și ieșit din acesta – fără ca măcar să fi apucat să priceapă dacă i se adresase lui, ori omului care ședea în strana părintelui... Câtă diferență între binele smerit și tăcut de demult, care nu făcea zgomot vreodată, și sindromul  modern al „smereniei emancipate” a „sfinților” contemporani, gata să săvârșească torente de „minuni” în văzul lumii, precum țâșnește apa din fântânile arteziene!  Câți „înainte-văzători” nu-și dau cu părerea despre lucruri care, de fapt, nu au nici o treabă cu cele sfinte ale lui Dumnezeu și ale Bisericii Lui! Câți „sfinți” nu încurcă (prin „sfintele” lor „proorociri”) rezolvarea cea mai simplă și firească a problemelor atâtor oameni necăjiți și dezorientați! Nu degeaba se căina Psalmistul: „Vremea este să lucreze Domnul - căci oamenii au stricat Legea Ta!”(Ps 118,126); şi iarăşi: „Stricase-vor toate rânduielile pământului!”(Ps 81,5). Dacă sfințenia este taină a inimii și se lucrează doar în Sfântul Duh al Celui Preaînalt, cum ar putea, oare, să o exprime în cuvinte inspirate și adevărate cineva care nu trăiește taina, care nu și-o asumă prin proprie experiență?!... Ori, contemplarea duhovnicească (sau odihna-în-Dumnezeu, precum se exprimă Sfântul Maxim Mărturisitorul, în „Filocalie”), este agonisită (după cuvântul Sfântului Isaac Sirul) doar de unul din zece mii care se silesc, - sau poate chiar doar de unul singur din generație în generație! Și atunci, ce vom face noi, oare, cu toată inflația aceasta de „sfinți” și „înainte-văzători” dintr-o societate care nu mai caută și nu mai dorește rugători autentici și slujitori ai Adevărului – oameni simpli și obișnuiți? În căutarea sfințeniei mulți s-au rătăcit, ajungând pe căi greșite, prin case de adunări sectare sau prin spitale de nebuni, alienați mintal, lepădați de Dumnezeu, atei și hulitori de cele sfinte... Aceștia sunt roadele „sfinților” fără sfințenie! „Nu este pom bun care să facă roade rele, şi nici pom rău care să facă roade bune!”(Lc 6,43); dar „vai omului aceluia prin care vine sminteala!”(Mt 18,7), - precum Iisus Hristos Însuși Îi mustra pe fariseii de la templul din Ierusalim: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic – şi, dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - îndoit decât voi!”(Mt 23,15)... şi, de aceea, de două ori „vai!” celui ce s-a smintit!
Repeziciunea cu care se produc evenimentele din vâltoarea acestui veac  apostat și secularizat împinge mintea unora la tot felul de lucruri necugetate. Se confecționează tot felul de artificii „minunate” şi „uimitoare” pe seama unora și a altora, sub pretextul desăvârșirii acestora, nesocotind faptul că, atunci când este cazul, Dumnezeu nu rămâne dator celor care L-au iubit și L-au slujit cu credință! Pe Sfântul  Amfilohie îngerii din Cer l-au ales episcop al cetății Iconium, ca unul care a plăcut lui Dumnezeu. Sfântului Ierarh Spiridon tot sfinții îngeri i-au răspuns în timpul Sfintei Liturghii, atunci când biserica în care slujea era goală de oameni. Pe Sfântul Marcu din Muntele Fracesc tot îngerii din Cer l-au hrănit în pustie ani îndelungați, cu binecuvântare divină. Pe Avva Pimen cel-plin-de-dureri  (cel pomenit în „Sinaxarul” lunii august) tot îngerii cei sfinți l-au tuns în monahism, fiind vas ales al Duhului Sfânt. Dar noi, cei de azi, alcătuim Imne-acatist  și Slujbe de priveghere unora care sunt, încă, în pridvorul Raiului, aștepând mântuirea... Oare al nostru lucru este a „face” sfinți, a-i numi, a-i contabiliza, a alcătui lista celor care merită și lista celor care nu merită?! Sfinții sunt sfinți din clipa în care au simțit chemarea Duhului Dumnezeiesc dintru înaltul Cerului,  cântecul veșniciei, isonul revelației,  vibrația divină a harului Atotțiitorului Care S-a sălășluit tainic în inimile lor. Nu degeaba curgerea vremii – adică răstimpul dintre chemarea iubitoare a Făcătorului și răspunsul făpturii la această chemare (precum scria Părintele Dumitru Stăniloae) – ne arată că semnele minunate (oricât ar întârzia) nu uită să sosească. Așa cum prin vedenie minunată, de pildă, s-a descoperit trupul Sfintei Parascheva, ascuns în nisip, la malul mării. Și tot așa precum apa Lomului a destăinuit dintre stânci, după sute de ani, trupul Sfântului Dimitrie Basarabov. Și să nu uităm nici de Sfinții Grigorie Decapolitul, Ioan cel Nou de la Suceava sau Filofteea de la Argeș, care sunt mărturii vii că „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!”(Ps 67,36). Iar cea dintâi zi de Duminică de după Rusalii, închinată pomenirii tuturor Sfinților (precum și Duminica următoare ei, închinată pomenirii tuturor Sfinților neamului românesc), cuprind în lumina harului lor sinaxare nescrise de mână omenească, în care se bucură și bunici și bunicuțe, și tați și mame, și fii și fiice, și eroi și luptători, și mulțime de oameni simpli, de care lumea nici n-a știut măcar, dar pe care Dumnezeu i-a avut în a Sa grijă pe răbojul vremii, și îi are și în nemăsurata Sa milă cea din veșnicie. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?! Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni!”(Ps 76,13). „Unge capul tău şi faţa ta o spală!”(Mt 6,17) - ne îndeamnă Scripturile Sfinte, pentru ca astfel să înțelegem că nenumărați sunt sfinții - „fiecare în rândul cetei sale”(1Cor 15,23); căci „stea de stea se deosebeşte în strălucire”(1Cor 15,41), iar ei, „sfinţii - vor judeca lumea!”(1Cor 6,2).
De aceea, gestul nostru de evlavie și de respect față de ei nu ar trebui să fie, neapărat, fuga după moaștele lor – ci, mai degrabă, după faptele lor: „Priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa - şi urmaţi-le credinţa!”(Evr 13,7). Degeaba săruți zeci de moaște dacă nu-ţi schimbi viețuirea, dacă nu devii om serios, moral și vrednic. Sunt sfinți al căror trup nu-l știe nimeni - dar asta nu însemnă că Dumnezeu nu-i ascultă sau că nu-i iubește. Sunt sfinți despre care sinaxarele ne spun că trupurile le-au fost arse ori mâncate de fiare sălbatice – oare ei nu pot face minuni?! Sunt sfinți cărora noi nu le-am văzut trupul niciodată – oare aceasta înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm lor, sau să-i cinstim?! De unde și de când hotărâm noi cine sunt sfinții mari și care sunt cei mici, care sunt importanți, care sunt mai puțin importanți și care sunt neimportanți?!... Iar după ce am terminat cu aceștia, „facem” alții – noi-nouţi! Oare cine face Sfinţi – noi, oamenii păcătoși, sau Duhul Sfânt al Celui Preaînalt, pentru ca „la plinirea vremii”(Gal 4,4), Biserica să îi recunoască și să îi cinstească?...
Haideți, mai bine, să ne adunăm cugetele din împrăștiere, să ne revizuim trăirea, și – dacă dorim să dăruim un sfânt nou Bisericii, atunci fiecare dintre noi trebuie să înceapă de la sine însuși. Mai întâi cu rugăciunea - pe care să o sporim, pentru ca să ne curățească și să ne sfințească inimile din care o înălțăm spre Cer: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta!”(Ps 140,2). Apoi, cu postirea și cu privegherea – căci nimeni nu ne restricționează cu nimic strădania de a ne izbăvi de porniri pătimașe și de pofte păcătoase, precum și Psalmistul arată: „Genunchii mei au slăbit de post, iar trupul meu s-a istovit de lipsa untului-de-lemn!”(Ps 108,23), și precum Mântuitorul Însuși ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41); şi tot aşa, şi Apostolul: „Fiţi treji, privegheaţi, - potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8). Aşadar, putem fi curățiți și desăvârșiți prin harul Celui Sfânt. Nu știm dacă simplul contact exterior cu sfințenia altcuiva ne asigură mântuirea. Ateul forțat să stea la biserică nu devine nicidecum sfânt aureolat! Precum nici sfântul însuși, chiar și încuiat în crâșmă de ar fi, nu devine păcătos... „Omul sfințește locul!” - ne învață înțelepciunea populară, iar Apostolul ne încredințează: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii - nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(1Cor 6,9-10).
Sfințenia nu este etichetă convențională, nu este brand publicitar, nu e reclamă comercială și nici titlu onorific, funcție privilegiată sau distincție de onoare. Sfințenia este o stare de a fi, dobândită din credință, prin harul Duhului Sfânt, și împodobită cu fapte bune - prin osteneală, muncă, smerenie, străduință, perseverență și jertfelnicie. Ea se câștigă începând din prima clipă de pocăință până în clipa întâlnirii cu Hristos Cel Înviat. Pocăința nu e un torent fragmentat în cascade, ci este o stare de trezvie neîncetată: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,54). Ea implică atât o vedere necontenită a propriilor păcate, cât și o vedere limpede a milostivirii lui Dumnezeu: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Mt 9,13). Iar trezvia este o continuă iluminare prin harul focului vâlvâietor al Duhului lui Dumnezeu. Nu există trezvie autentică fără o atenție neslăbită. Nu există sfințenie fără a fi treaz și întru totul conștient de cursele satanicești: „Fiţi treji!”(1Pt 5,8), „Fiţi tari!”(1Cor 15,58), „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41). Așa ne învață „Patericul”, așa ne dau pildă și „Viețile Sfinților”. Atunci cînd Sfântul Sisoe cel Mare se pregătea să plece din această lume, demonii îi strigau: „Hai, că deja ești sfânt - nu te mai ruga atâta!...”. Dar el le-a răspuns: „Încă mai am nevoie de o clipă, ca să pot pune început bun de pocăință! Doar când sufletul meu va fi în brațele lui Dumnezeu – abia atunci voi ști că am scăpat de cursele voastre!”.
Prin urmare, starea profundă de smerenie autentică și de umilință mântuitoare nu se poate asocia nicidecum cu trufașa și neghioaba părere-de-sine, a sfințeniei „încă din viață”. De fapt, ne credem altceva decât ceea ce suntem în realitate. Nu e nimic mai înșelător și mai pierzător pentru suflet decât să te crezi sfânt tu pe tine însuți, să cugeți despre tine că ai avea putere de mai-înainte-vedere sau de mai-înainte-vestire. În acest caz, nu ai decât duhuri rele, draci pitonicești, demoni înșelători. Nu e cădere mai jalnică și mai întunecată decât aceea de a nu-ți da seama de propriile tale neputințe, de propria ta nimicnicie: „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta!”(Ps 142,2), „Cine va fi curat de păcat? Nici măcar unul! Chiar dacă ar fi numai de o zi viaţa lui pe pământ”(Iov 14, 4-5), „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi!”(1In 1,8) „Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi!”(1In 1,10); „Călăuze oarbe care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!”(Mt 23,24), „semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia!”(Mt 23,27), iar „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!”(Lc 4,23); „dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel!”(Lc 13,3). „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”(Mt 25,41).
 Aşadar, „prin El să aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor, care preaslăvesc Numele Lui!”(Evr 13,15). „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos!”(Ef 2,19-20).
Părintele Calistrat

Mănăstirea Vlădiceni, Iași