duminică, 27 ianuarie 2013

Rugăciune – cale luminoasă către Dumnezeu


„Oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi !” (Ioil 3, 5)
„Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33, 1)
„Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17)
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41)
„   Către Domnul am strigat cu gura mea, pe El L-am înălţat cu limba mea !” (Ps. 65, 16)
„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat!” (Ps. 141, 1)
„Când Te-am chemat – m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1)
„Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă, și dă Celui Preaînalt rugile tale !” (Ps. 49, 15)
„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu !” (Fapte 7, 59)
„Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt !” (Fapte 4, 31)

Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii, rugăciunea este hrană duhovnicească pentru sufletul omului. În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel scrie că: „Duhul Însuşi Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26). Nu există  nici o altă hrană mai sfântă, mai caldă şi mai bună, care să-l hrănească pe cel flămând de Dumnezeu. Puterea rugăciunii de a hrăni deopotrivă atât sufletul, cât şi trupul omului, s-a vădit în pustie, atunci când Mântuitorul Hristos, mulţumind şi binecuvântând, a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti, săturând cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt 14, 21).
O asemenea minune dovedeşte tocmai lucrarea harului pe pământ, prin binecuvântarea Cerului: „Cereţi – şi vi se va da !” (Lc, 11, 9). Şi de aceea, nu întâmplător, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai lumii o numesc fără înconjur chiar ,,împărăteasa tuturor faptelor bune”. Tocmai pentru că, prin efectele ei, rugăciunea se arată a fi izvorul a toată binecuvântarea în viaţa oamenilor. Practic, nimeni dintre oameni nu a putut înfăptui ceva demn de laudă, de luare-aminte şi de pomenire, fără a fi ridicat ochii, mâinile şi glasul către Cel de Sus.
Rugăciunea este începutul a tot binele. Cuvintele rugăciunii sunt scântei dumnezeieşti care aprind sufletul cu focul iubirii pentru Dumnezeu, luminându-i calea către Cer: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In, 14, 6). După felul ei, rugăciunea Bisericii este fie de cerere, fie de laudă, fie de mulţumire – toate acestea fiind aduse Domnului Dumnezeu pentru binefacerile Lui faţă de noi. Săvârşirea rugăciunii se face treptat, pornind de la cea exterioară (a gurii, a limbii şi a buzelor, rostită cu glas tare) şi ajungând la cea interioară (a minţii şi a inimii), sporind în intensitate şi adâncind simţirea harului prezent şi lucrător în ea: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat !” (Ps. 141, 1), „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune !” (Ps. 141, 2), „Doamne, răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Ps. 37, 8)  – mărturiseşte în acest sens marele rugător David, Regele lui Israel. La rândul său, şi fiul acestuia, înţeleptul rege Solomon, aseamănă cuvintele rugăciunii cu „nişte scântei care se lasă pe mirişte” (Înţel. 3, 7), pentru că de o astfel de frumuseţe se împărtăşesc cugetele înalte ale minţii şi simţămintele profunde ale inimii celui ce se roagă cu adevărat. Această frumuseţe duhovnicească interioară zămisleşte conturul de perlă şi de nestemată al lacrimii de căinţă pe care o varsă din ochii săi cel ce îşi spală sufletul de păcate prin botezul pocăinţei celei pline de smerenie – tocmai pentru că se iveşte în lăuntrul inimii precum o rouă binefăcătoare a conştiinţei peste focul inimii zdrobite de căinţă, de umilinţă şi de părere de rău pentru greşelile săvârşite.
Într-o astfel de stare duhovnicească se afla robul lui Dumnezeu Moise atunci când Atotputernicul i-a adresat aceste cuvinte: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15), „ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării !” (Ieş. 14, 16). Rugăciunea este izvorul tuturor minunilor.  Minunile, însă, nu sunt nicidecum obiect de spectacol. Ele nu se caută cu dinadinsul, pentru că atunci dispar. Pot fi văzute doar dacă sunt trăite: „Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat !” (Fapte 16, 25-26). Într-un astfel de caz, de pildă, minunea nu s-a petrecut doar din pricina faptului că Pavel era Apostol al lui Dumnezeu. Pentru că şi un om simplu oarecare, ce îşi duce viaţa cu frică sfântă de Dumnezeu, în smerenia casei sale sărăcăcioase, trăieşte cucernic minunea rugăciunii, a faptelor de milostenie şi de virtute – iar răsplata lui e pe măsură. Pentru că Dumnezeu nu face minuni în funcţie de statutul social sau de avuţiile materiale ale omului, ci în raport de voinţa şi de nevoinţa sa: „Corneliu a zis: Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. Şi el a zis: Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 30-31).
Vedem limpede, aşadar, că rugăciunea este un izvor de credinţă. Nu există credinţă fără rugăciune. Şi nici rugăciune fără roadele credinţei. Sfânta Scriptură adevereşte din plin faptul că, atunci când rugăciunea este însoţită de faptele credinţei, credinţa însăşi devine izvorul rugăciunii curate. Rugăciunea nu este un mit sau vreun imn aşa-zis „sacru”. Pentru că nu este nici literatură, nici simplă poezie. Ea este parte vie din miezul credinţei, precum mărturisesc Scripturile: „Şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne ? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 3-4). Şi iarăşi: „Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te ! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie” (Fapte 9, 40-41); şi astfel, scrie Apostolul Luca, „mulţi au crezut în Domnul !” (Fapte 9, 42).
Luând unele ca acestea în considerare, suntem nevoiţi să constatăm că, fie din neluare-aminte la sine, fie dintr-o exagerată implicare în preocupările exterioare, credincioşii vremii noastre au pierdut (cu timpul) esenţa lucrării rugăciunii. Aproape toată lumea se întreabă astăzi de ce nu mai vedem în viaţa noastră efectele şi roadele rugăciunii, aşa precum (mărturisesc Sfintele Scripturi) se puteau vedea odinioară. Şi auzim tot felul de răspunsuri, care de care mai ciudate şi de neînţeles: ba că ne-am modernizat, ba că ne-am secularizat, ba că ne-am emancipat, ba că ne-am globalizat – şi multe altele asemenea acestora se aud astăzi pe mai toate drumurile. Dar oare de ce condiţii de practicare a creştinismului şi de ce „şcoală” a rugăciunii beneficiau creştinii primelor veacuri de după Hristos în mediul păgân şi idolatru al imperiului roman persecutor, încât Dumnezeu făcea aproape zilnic nenumărate minuni, căutând grabnic la glasul rugăciunii lor ?! Oare nu suntem noi, cei de azi, cumva ridicoli, atunci când uităm că cei de atunci erau vânaţi ca fiarele şi omorâţi fără nici o şovăire doar pentru că purtau pe buze Numele sfânt al lui Iisus ?! Nu interesa pe nimeni cine era şi de ce a fost omorât creştinul respectiv. Iar noi, astăzi, cu atâtea cărţi tipărite, cu rânduială de tipic, cu altar, cu icoane şi candele, cu biserică şi clopot, cu toacă şi slujitori – cu tot ce ne trebuie şi cu toată rânduiala canonică necesară…aşteptăm să facă alţii minuni ca să ne uităm la ele ! Şi, încă şi mai ridicol este faptul că, în loc să ne schimbăm modul de vieţuire, străduindu-ne spre o înnoire lăuntrică pentru ca să devenim cu adevărat creştini binevoitori şi râvnitori, ne pierdem vremea bântuind ca nişte strigoi fără odihnă prin tot felul de locuri despre care spun unii şi alţii că ar adăposti semne şi minuni, strângându-ne buluc, la grămadă, precum albinele la roit, pentru ca să ne înfruptăm şi noi cu nesaţ din aşa-zisele „minuni” de reclamă şi publicitate. Uităm că albinele roitoare nu aduc, ci duc mierea din stup. Doar cele lucrătoare adună polenul şi nectarul florilor. Asemenea lor ar trebui noi să fim, trudind rugăciunea şi nevoinţele duhovniceşti, nu căscând gura la „minunile” altora. Şi chiar minuni adevărate dacă ar fi – ele au rolul, scopul şi contextul lor bine-determinat şi precis. Căci nu pentru noi s-au făcut, şi nici nu se repetă pentru fiecare în parte. Ştie Dumnezeu rostul fiecărei minuni din toate cele pe care El le-a săvârşit atunci când a binevoit. De altfel Mântuitorul ne-a spus: „De vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo – să nu-l credeţi !” (Mt. 24, 23) ,, căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).
Aşadar, cea care face minunea posibilă şi vizibilă este sfânta rugăciune. De aceea nu avem altă scăpare şi izbăvire din orice împrejurări şi încercări ale vieţii. Cântă Biserica: „Doamne, de n-am avea pe Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule a Te lăuda pe Tine, pe Care Te laudă neîncetat îngerii ?...”. Nu este altă cale de mântuire decât întâlnirea cu Dumnezeu. În acest sens, viaţa de rugăciune a Bisericii a înflorit duhovniceşte într-o mulţime nenumărată de Acatiste şi Paraclise, canoane şi rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfinţi. Desigur, ruga de căpătâi este cea către Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit – Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cea mai scurtă rugăciune de cerere este „Doamne miluieşte !” (Mt. 17, 15) sau „Doamne, miluieşte-mă !” (Ps. 40, 4), iar cea de laudă şi de preamărire: „Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie !”; şi iarăşi, cântarea cea întreit sfântă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi !”. La acestea se adaugă rugăciunea „Preasfântă Treime”, rugăciunea de invocare sau de chemare a Duhului Sfânt, „Împărate Ceresc” şi, desigur, Rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru”. Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu a mai fost numită şi „Rugăciunea lui Iisus” – tocmai pentru că se face în Numele Lui. Despre aceasta prooroceşte Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „În Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, mai bine decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină !” (I Cor. 14, 19). Ea reprezintă cea mai înaltă rugăciune, numită şi „Rugăciunea isihastă” sau rugăciunea neîncetată, de foc, care se săvârşeşte de către minte în adâncul inimii, fiind o lucrare cuvenită mai ales sfinţilor pustnici şi sihaştri: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece – al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt !” (Filip. 2, 10).
La auzul Numelui lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii, iadul s-a zdrobit, s-a omorât, s-a înspăimântat şi s-a cutremurat, iar portarii iadului au fugit şi s-au ascuns. Dar bietul creştin contemporan, pentru că nu mai săvârşeşte pomenirea Numelui preasfânt al Mântuitorului său, este complet descurajat, nu mai are nici o nădejde de rugăciune! „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război !” (Ps. 23, 7-8). Deşi botezat, spovedit şi împărtăşit, cu sticluţa de aghiazmă şi cu bucăţica de anafură la îndemână, având tămâie fumegândă în căţuie şi untdelemn sfinţit în candela pururea aprinsă la icoană, cu Ceaslovul şi Psaltirea la subsuoară, bietul creştin modern nu mai ştie nici măcar să zică precum oarecând vameşul la Templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !” (Lc. 18, 13) – adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”. Câtă ruşine pentru noi, ortodocşii – cu toate armele credinţei la noi, să nu mai ştim să ne rugăm şi să ne bucurăm de puterea rugăciunii , ci doar zilnic să ne plângem că nu se mai fac minuni şi că Dumnezeu nu ne mai ascultă ! Păi ce să asculte – nişte mormoloci adormiţi cu conştiinţa amorţită sau chiar de-a dreptul îngheţată ?! Creştini gonind în căutare de ezoterisme şi ocultisme, ahtiaţi după tehnici yoghine, cititori de zodiace şi ghicitori în cafele, căutători prin „cărţi” de joc şi „bobi”, după tot soiul de mărunţişuri şi drăcovenii care ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeul Cel viu al Adevărului ?!... ,, Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El – de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr !” (Ps. 144, 18). Şi câtă frumuseţe se ascunde în sfânta rugă cea de dimineaţă, câtă splendoare în răsăritul soarelui la ivirea zorilor ! Şi cât e de frumos să fii tu primul care îţi respecţi Stăpânul, arătând că Îi cunoşti dragostea şi Îi recunoşti lucrarea: „Bună dimineaţa, Dumnezeul meu ! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, că mă hrăneşti, că mă ocroteşti, şi că îmi dai această şansă de a fi cu Tine, lângă Tine şi prin Tine !” Iată toată esenţa Crezului şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, pentru care atâţia sfinţi au pătimit, apărând comoara mântuirii chiar cu sângele lor…doar pentru ca nouă să ne fie lene până şi să rostim măcar Simbolul Credinţei! „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis !” (In. 17, 3). Câtă înţelepciune, câtă putere de viaţă, cât har de la Duhul Sfânt şi câtă revărsare de iubire în puţine cuvinte sfinte şi mărturisitoare: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” !... Iată, ca un adevărat Părinte şi Creator, Dumnezeu este preocupat de mântuirea oamenilor şi de soarta sufletelor lor – dar omul…e preocupat de orice altceva, numai de mântuirea lui nu ! Ba, mai mult, încă şi face dovada unei impertinenţe fără margini în nepăsarea lui, fără a se sinchisi măcar să-şi plece capul către Cer, spre răsărit, spre Dumnezeu – pentru că pe El, totuşi, Îl preocupă mântuirea noastră! Nu aşa ne învaţă Psalmistul, şi nu o astfel de pildă ne-au lăsat Sfinţii Prooroci, Apostoli şi Părinţi, care au năzuit neîncetat către unirea cu Cel Sfânt: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12).  Ce altă bogăţie mai mare şi mai valoroasă putem purta în noi decât lucrarea curăţitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt ? „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre !”. Şi iarăşi: „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10).
Să ai cărarea vieţii presărată cu stropii de lumină ai mântuirii, scântei dumnezeieşti care se ivesc din chiar sufletul tău – iar tu să le refuzi ?!... „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul !” (I.n 12, 35), „Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Ce poate fi altceva rugăciunea decât izvorul a toată lumina, vedere mistică a Celui Sfânt, Domnul Dumnezeu ? Precum un pictor iscusit, cu limba ca şi cu un penson, Îl poţi picta pe Dumnezeu în ce cuvinte îţi doreşti, te poţi întâlni cu El oricând doreşti: „Dă-mi, fiule, Mie inima ta !” (Pild. 23, 26), căci „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu, şi Mă voi arăta lui !” (In. 14, 21); „dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el !” (In. 14, 23). Aşadar, fie că o numim „pravilă” sau „rânduială” (în sens bisericesc), fie că o privim ca şi canon (în sens de faptă de pocăinţă), împlinirea sau săvârşirea rugăciunii nu e nicidecum o obligaţie plicticoasă, o datorie nesuferită sau o constrângere chinuitoare. Ci e calea aceea, simplă şi frumoasă, prin care conştiinţa (povăţuită şi îndrumată prin duhovnic) te îndeamnă ca pururea să fii cu Dumnezeu, să vii la viaţă, la lumină, prin Duhul Lui Cel Sfânt. Iar astfel încărcat duhovniceşte, devii tu însuţi izvor minunat de har şi binecuvântare: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică !” (In. 14, 4); „cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!... Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El” (In. 7, 38-39). Aşa poţi sta şi tu „la sfat” cu Dumnezeu, poţi povesti cu El, precum făceau Sfinţii cei de demult – precum Grigorie Palama, ,,preaîndumnezeitul la minte” (Părintele Cleopa), cel cu inima plină de lumină, sau Simeon Noul Teolog, trăitorul Luminii taborice, precum Pahomie cel Mare în dialog cu îngerul sau Antonie cel Mare prin viu grai cu Cel de Sus, păzit de leul din pustie ca Gherasim de la Iordan ori, primind hrană din Cer precum Marcu cel din muntele Fracesc, cu trupul proslăvit ca Sfânta Parascheva şi Sfântul Dimitrie Basarabov, Grigorie Decapolitul şi Ioan Iacob Hozevitul – şi mulţi alţii, ale căror nume au umplut sinaxarele creştinătăţii pentru toate veacurile – ca cei ce, prin rugăciunea şi nevoinţa lor, nu numai că au dobândit sfinţenia şi mântuirea, devenind modele pentru noi, ci au primit şi puterea ca, la învierea cea de obşte, să judece neamurile din sânul cărora şi ei au apărut: „Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea ?!” (I Cor. 6, 2), „atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă !” (Mt. 24, 30).
Prin urmare, să zicem şi noi ca orbul ce striga: „Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41) – „Doamne, vrem să Te vedem !”. Şi, pentru că „oricine va chema Numele Domnului se va mântui” (Rm. 10, 13), să strigăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii !”

duminică, 20 ianuarie 2013

Virtutea nerăutăţii mântuieşte


„Sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei.” (Mt. 13, 38)
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3)
„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor !” (Mt. 19, 14)
„Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti.” (In. 6, 9)
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. 9, 3)
„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum - noi nu ştim !” (In. 9, 20-21)
„Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36)
„Paşte mieluşeii Mei !” (In. 21,15)
„Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, pentru că - zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu !” (Mt. 18, 10)
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8)
„Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine - nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37)
„Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii !” (Mt. 10, 16)
„Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor care şed în pieţe şi strigă unii către alţii, zicând: v-am cântat din fluier - şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale - şi nu v-aţi tânguit !” (Mt. 11, 16-17)
„Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară !” (Mt. 8, 12)
„Oricine va face voia lui Dumnezeu - acesta este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea !” (Mc. 3, 35)

Fără îndoială, forma practică de exprimare a spiritualităţii unui popor (fie creştin, fie păgân) este vrednicia sa morală. Vrednicie care presupune omenie, bunătate, onestitate, demnitate, bărbăţie, verticalitate. Şi, desigur, în primul rând – cinste. E ceea ce dă valoare profilului moral al oricărui om, al oricărei persoane umane, în societatea din care face parte.
Acest punct îl atinge Mântuitorul atunci când pronunţă cuvintele: „neam viclean şi desfrânat !” (Mt. 12, 39). Ceva mai târziu, şi Sfântul Apostol Pavel va atrage atenţia asupra însemnătăţii vieţuirii morale: „păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii !” (Rom. 2, 14). Din astfel de pricini, înţelepciunea populară a înţeles că cel mai important aspect legat de viaţa pământească ţine tocmai de strădania de a fi „om de omenie”. Iar aceasta pentru că toată mărirea cea lumească, toate dregătoriile, avuţiile şi comorile de aici sunt praf şi cenuşă în faţa veşniciei vieţii în Hristos la care am fost chemaţi cu toţii şi care va începe deplin din ceasul Înfricoşătoarei Judecăţi: „vor ieşi cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29), pentru că astfel „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor !” (Mt. 13, 43).
            Aşadar străduinţa de a fi drept şi osârdia de a fi viu pentru Dumnezeu reprezintă esenţa învăţăturii Evangheliei înseşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mt. 26 ,41) şi a întregii propovăduiri apostolice: „Fiţi tari, neclintiţi !” (I Cor. 15, 58), „fiţi uniţi în cuget !” (II Cor. 13, 11), „fiţi buni între voi şi milostivi !” (Efes. 4, 32), „fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi !” (Tes. 5, 14), „fiţi, dar, cu mintea întreagă şi privegheaţi în rugăciuni !” (I Pt. 4, 7), „fiţi treji, privegheaţi !” (I Pt. 5, 8). Sfântul Apostol Pavel  chiar compară lucrarea credinţei cu slujirea ostăşească, asemănând virtuţile cu armele de război: „Luaţi toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 13) „având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (Efes. 6, 14), „luaţi pavăza credinţei” (Efes. 6, 16), „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17). Ca orice alt lucru, şi acestea au un meşter, adică o rădăcină, un început al lor. Nu poţi să te naşti sfânt, drept sau bun doar pentru că aşa vrei tu, sau pentru că aşa ţi se cuvine ţie. O astfel de bogăţie nu poate proveni decât dintr-o zestre, anume cea a plămadei duhovniceşti din care ai fost făcut, adică a obârşiei cărnii şi sângelui din care te tragi, precum zice Psalmistul: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti Tu !” (Ps. 21, 10). Acest lucru îl mărturiseşte preotul ori de câte ori, în Slujba Sfintei Cununii, îi binecuvintează pe mire şi pe mireasă, pomenindu-i pe sfinţii strămoşi şi părinţi ai Bisericii lui Hristos: „Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebecca ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Iosif şi pe Asineta ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta !” Nu degeaba şi Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fericit patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe amândouă le-a blagoslovit !”, iar Isus, fiul lui Sirah, afirmă: „Binecuvântarea tatălui întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie !” (Sir. 3, 9).
Din această perspectivă se cuvine să înţelegem cuvântul Mântuitorului: „sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei” (Mt. 13, 38), pentru că „  nu poate pom bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Şi de aceea se spune că fiii sunt oglinda părinţilor – întrucât părinţii înşişi sunt, de fapt, icoana copiilor lor. Virtutea nerăutăţii (adică a inocenţei, a desăvârşitei bunătăţi) se întemeiază pe acest avertisment al Mântuitorului: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3). Starea de pruncie este, de fapt, acea stare în care s-a aflat Adam din clipa în care l-a creat Dumnezeu şi până la căderea lui. O stare îngerească, o stare de transparenţă totală şi de iubire deplină pentru Dumnezeu, Cel care, zidindu-l pe om din ţărână cu propriile Sale mâini, a suflat asupra lui suflare de viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie !” (Fac. 2, 7).
Oare ce l-a făcut pe ucenicul lui Iisus să-I adreseze această întrebare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui ? Oare până de şapte ori ?” (Mt. 18, 21), auzind apoi: „Nu zic ţie până de şapte ori - ci până de şaptezeci de ori câte şapte !” (Mt. 18, 22). Să fie, oare, răspunsul acesta o formă de nebunie, sau vreo ironie, o luare în râs a noastră de către Dumnezeu ? Nu ! Ci este chiar începutul mântuirii, acel ceva fără de care nimeni nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Dacă îţi vei aduce darul tău la altar iar acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta -  lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău - şi apoi, venind, adu darul tău !” (Mt. 5, 23-24).
Prin urmare, e cazul să fim cu toţii înţeleşi asupra acestui lucru - valabil pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile: să nu creadă cineva că, făcând răul – Dumnezeu îi va auzi şi îi va împlini rugăciunea ! Abia aceasta este nebunie - şi osânda asupra lumii de aici: să socotim că Dumnezeu cugetă ca noi şi că, astfel, ne ascultă justificările lamentabil formulate după (ne)priceperea minţii noastre căzute şi întunecate: „Ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Nu întâmplător miezul Rugăciunii Domneşti înseşi se referă tocmai la acest lucru: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri !” (Mt. 6, 12). Acesta pentru că, iată, dacă tu ţii minte răul altuia, atunci şi Dumnezeu îl ţine minte pe al tău; dacă tu ai ranchiună asupra cuiva – iaca, şi Dumnezeu are asupra ta! Faci tu pomenire de păcatul altuia? Atunci şi Dumnezeu îl va pomeni pe al tău! – precum ne-a şi zis prin gura proorocului Său, David: „Voi pune înaintea feţei tale păcatele tale !” (Ps. 49, 22); şi precum David însuşi mărturiseşte: „Cu cel cuvios - cuvios vei fi; cu omul nevinovat - nevinovat vei fi; cu cel ales - ales vei fi; dar cu cel îndărătnic - Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 28-29).
Sigur, ar putea cineva să întrebe - cum să mai pricepem atunci învăţătura despre mântuire prin Sfânta Taină a Pocăinţei, întemeiată pe cuvântul rostit de Mântuitorul către Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ - vor fi dezlegate şi în Cer” (Mt. 18, 18). Aceasta nu înseamnă că cele ce ai spovedit s-au şters din zapisul diavolului ? Şi atunci – cum să mai dai socoteală pentru ele dacă ai fost dezlegat din legăturile lor ?!... Foarte simplu: aşa precum tu însuţi ţii minte toate relele pe care altul ţi le-a făcut ţie, tot aşa şi Dumnezeu ţine minte toate relele pe care tu le-ai făcut altora – şi pe care chiar tu însuţi le-ai şi mărturisit ! Nu degeaba ne-a învăţat Iisus: „iertaţi şi veţi fi iertaţi !” (Lc. 6, 37), căci „de nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre !” (Mc. 11, 26); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor !” (Mt. 7, 12) (ori binele, ori răul). Şi iarăşi: „v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi !” (In. 13, 15).
Ironia sorţii face că această doctrină revelată a creştinismului, cuvântul lui Dumnezeu către oameni, învăţătura Domnului Iisus Hristos Însuşi, ne cere încă şi mai mult de-atât: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi !” (Lc. 6, 27), „binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă !” (Mt. 5, 44). Iar dacă cineva se va întreba până unde poate ajunge nerăutatea, va afla măsura tuturor măsurilor nerăutăţii în exemplul Patriarhului Avraam: acesta îl duce pe fiul său Isaac la junghiere fără a-şi pune măcar o clipă problema că Dumnezeu îi cere să-l sacrifice pe unicul său moştenitor: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !” (Fac. 22, 8). Mai apoi, şi Sfântul şi Dreptul Iov cel mult-răbdător, zăcând gol şi bolnav pe grămada de gunoi, pronunţă acel cuvânt care avea să străbată miile de ani de istorie a umanităţii: „Domnul a dat - Domnul a luat! Precum a socotit Domnul, aşa s-a şi făcut - fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). La rândul său, Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan trăieşte această stare a veşnicei împărăţii a iubirii atunci când, omorât fiind cu pietre de iudei, în chinuri şi durere aflându-se, strigă către Cel Preaînalt: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta !” (Fapte 7, 60). Toate acestea pentru că iubirea supremă pentru oameni a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, răstignit pe Cruce, ţintuit în cuie, zdrobit sub greutatea muntelui păcatelor întregii omeniri, avea să înalţe către Cer doar sfânt cuvânt de rugă de iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. 23, 34).
Cu adevărat nerăutatea este starea în care Adam putea să stea „la sfat” cu Dumnezeu fără să se sfiască de măreţia Lui de neînchipuit şi fără să simtă vreo frică de Acesta. Scris este: „Nu poate vedea omul faţa Mea - şi să trăiască !” (Ieş. 33, 20). Şi totuşi, iată că Adam nu a murit stând la sfat cu Dumnezeu, faţă către faţă, ci a murit tocmai atunci când nu a mai văzut faţa Domnului din pricină că, auzind paşii Lui prin Rai, s-a ascuns de El cuprins de teamă şi de ruşine ! Cu puţină străduinţă, am putea desluşi în acest cuvânt revelat un tainic îndemn dumnezeiesc de a-i face pe oameni să-şi dorească încă mai mult să-L descopere pe Cel ce este însăşi viaţa lor… Spune Hristos: „Nimeni nu cunoaşte pe Fiul - decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni -  decât numai Fiul - şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere !” (Mt. 11, 27). Ceea ce înseamnă că, pentru a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Adam, avem nevoie de înfierea Lui; trebuie ca noi înşine să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, prin credinţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Altfel, rămânem în starea celor care „au ochi şi nu văd, au urechi, dar nu aud !” (Ier. 5, 21), pentru că nu pătrund niciodată dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor: „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29) deşi „dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6).
Dar oare de ce nerăutatea se leagă de starea de pruncie, de sfânta nevinovăţie? Nici până în ziua de astăzi nu a putut încă cineva să explice de la cine ştie pruncul să sugă laptele din sânul mamei. Şi nici de unde sau din ce sau de la cine îi vine unui nou-născut priceperea, puterea de a cunoaşte lumea dimprejurul său. Ce anume îl face să se oprească din plâns şi să tacă molcom, cuibărit în braţele ocrotitoare ale mamei. Ce îl face să zâmbească fericit – şi cui. Oare ce e mai greu de aflat şi de descoperit – undele de energie care nu se văd sau sensul unor lucruri atât de vizibile – şi despre care, de fapt, nu putem spune nimic lămuritor ?!...
Cine poate explica ce este inocenţa ? Ce este puritatea ? Ce este gingăşia ? Ce este tandreţea ? Ce este fecioria ca stare duhovnicească a sufletului? Sau ce este sfiala care îmbujorează chipul ? Care medic celebru sau savant de renume a reuşit să explice cum anume mintea se uneşte cu inima, puterea înţelegătoare cu puterea simţitoare a sufletului – şi astfel unite, torc rugăciune, dor şi iubire, nutrind simţământul Frumosului, al Binelui, al Adevărului si al Dreptăţii ? Cine poate explica cum se naşte muzica sau poezia? Sau cum iau fiinţă virtuţile în inima omului ?...
Oricum ar fi, nimeni nu poate nega că în adâncul sau la rădăcina tuturor acestor lucruri stă nerăutatea. Câte pilde nu ne dau în acest sens „Vieţile Sfinţilor”, arătându-ne cum, prin credinţă dreaptă din inimă curată, ia naştere minunea! Din inima curată se arată lumii Dumnezeu. Din mintea luminată străluceşte Lumina Dumnezeirii Înseşi. Cu câtă inocenţă şi simplitate săvârşeau sfinţii minuni uimitoare, şi cu câtă naturaleţe priveau toate cele ce se petreceau sub ochii lor, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu! Este acelaşi fel sfânt şi curat de a privi lumea şi viaţa care I-a fost propriu lui Iisus pe tot parcursul întregii Sale lucrări mântuitoare pe pământ: „Dacă am vorbit rău - dovedeşte ce este rău; iar dacă am vorbit bine - de ce Mă baţi ?” (In. 18, 23); „ca la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi! În fiecare zi şedeam în Templu şi învăţam - şi n-aţi pus mâna pe Mine !” (Mt. 26, 55). Pentru că minunile înseşi erau rodul credinţei, al ascultării desăvârşite şi al încrederii depline în faptul că Tatăl le face: „Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat ! Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis !” (In. 11, 41-42); „Părinte, a venit ceasul ! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească !” (In. 17, 1).
Iată, toate ale vieţii noastre se petrec cu repeziciunea cu care timpul trece pe lângă noi - iar noi pe lângă el. Puterea de a fi şi de a-l trăi ne-o dă rugăciunea: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Ps. 33, 1). „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) pentru că „fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu !” (Rom. 14, 12). „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală !” (Mt. 12, 36). Şi iarăşi: „Din răutatea lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală !” (Ps. 72, 7), şi astfel „la sfârşitul omului se vor descoperi lucrurile lui” (Sir. 11, 29). Unde este inocenţa atunci când te lăcomeşti ?! Atunci când pofteşti cu mârşăvie, cu egoism şi cu trufie, ca pe toate să le consumi doar tu, hrănindu-ţi astfel „eu”-l propriu si sporindu-i vanitatea ?! Unde este nerăutatea din sărutul viclean (ca cel dat lui Iisus de către Iuda vânzătorul), sau din cel pătimaş, care ascunde in el doar pofta turbată a cărnii, însemnând dezlănţuirea dobitocului din tine: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor !” (Ps. 48, 21); „că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta !” (Ps. 72, 22). Şi de câte astfel de manifestări ale lăcomiei fără saţ, ale poftei bolnave de plăceri nestăpânite, ale dorinţei răutăcioase de mărire, de putere şi de avere, ale mândriei de a fi numai tu pe pământ – nu e plină lumea ?!... Ce să fii ? Ceea ce, de fapt, nu eşti ?! Şi cum să fii? Aşa cum nu poţi fi ?! Doar pentru ca să te privească cei din jur aşa cum îţi doreşti tu – şi cum n-ai să reuşeşti niciodată să fii ?!... Doar ne-a vestit Hristos: „care dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ?!” (Mt. 6, 27). „De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri !” (Lc. 12, 3). Căci „El descoperă cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi lumina sălăşluieşte cu El !” (Dan. 2, 22). Pentru că „nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului !” (Ps. 138, 15). „De cele ascunse ale mele - curăţeşte-mă !” (Ps. 18, 13); „oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea ? Că El ştie ascunzişurile inimii !” (Ps. 43, 23) şi „cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie !” (Ps. 50, 7).
Suntem atât de goi, atât de ridicoli şi de lipsiţi de noimă fără Dumnezeu, încât şi după noi poate striga oricine: „Adame, unde eşti ?” (Fac. 3, 9). Încotro, omule ? Pe ce cale apuci ? „Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire !” (Mt. 7, 13) - „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14 ,6). Şi de aceea ne îndeamnă Iisus: „Umblaţi cât aveţi Lumina - ca să nu vă prindă întunericul !” (In. 12, 35); „cât aveţi Lumina - credeţi în Lumină pentru ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Căci fără Lumina Sfintei Treimi, „omul - cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec !” (Ps. 143, 4). Şi totuşi, cât de simplu şi frumos ne cheamă Hristos la mântuire, şi cât de uşor poate fi practic trăită şi împlinită această chemare prin blândeţe şi smerenie, prin bunătate şi răbdare, prin  credinţă şi nerăutate: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre ! Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară !” (Mt. 11, 29-30). „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37), pentru că „n-am venit ca să judec lumea - ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). Deşi „s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec !” (Is. 6, 10). Dar „Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele plăcute Lui !” (In. 8, 29). „Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?!” (Mt. 7, 11).

duminică, 13 ianuarie 2013

Credinţa strâmbă care nu ne mântuieşte


 „Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 7, 21)
„Adevărat zic vouă: mai înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate !” (Mt. 5, 18)
„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor face semne şi minuni ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22)
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, au nu în Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele Tău minuni multe am făcut ?!» Dar atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea !»” (Mt. 7, 22-23)
„Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8)
„Iar mie - să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos !” (Gal. 6, 14)
„Nu eu mai trăiesc - ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20)

Deşi au trecut două milenii de când au fost scrise, epistolele Sfântului Apostol Pavel îşi păstrează până astăzi întreaga valoare literară, morală şi duhovnicească care le-a consacrat în istoria cugetării umane ca adevărate capodopere ale gândirii şi reflexiei teologice universale. Harul de care sunt pline a hrănit şi hrăneşte încă generaţii întregi de creştini dornici de mântuirea pe care o aduce omului apropierea de Dumnezeu şi unirea cu El prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, prin moartea Lui izbăvitoare din robia iadului şi prin învierea Lui dătătoare de viaţă veşnică: „Dacă Hristos n-a înviat - atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră !” (I Cor. 15, 14); dar, pentru că Hristos a înviat cu adevărat, de aceea „cel ce va crede şi se va boteza, acela se va mântui.” (Mc. 16, 16).
Învăţătura de-minte-luminătoare şi de inimi curăţitoare a Sfintei Evanghelii este astfel întemeiată pe şi are putere tocmai prin realitatea minunilor dumnezeieşti şi desăvârşirea operei mesianice prin Persoana lui Iisus Hristos. Şi totuşi, de atunci şi până astăzi, lumea încă adastă departe de Dumnezeu, pururea fiind supusă unei multitudini de transformări care, însă, nu întotdeauna o apropie de El. Nu degeaba a rostit Hristos acele cuvinte aspre, de certare, faţă de această atitudine de nepăsare şi dispreţuire a Revelaţiei Dumnezeieşti prin uşurătatea dedării la păcate: „O, neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi ?!” (Lc. 9, 41). Şi, de aceea, a şi adăugat apoi acel avertisment adresat tuturor celor care vor nesocoti cu ştiinţă şi voinţă lucrarea divină de mântuire a umanităţii: „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26), după cum: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor - şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Lc. 12, 8). La rândul său, marele Pavel (cel supranumit „Apostolul neamurilor”) mărturiseşte neputinţa, slăbiciunea şi coruptibilitatea firii omeneşti căzute din harul comuniunii cu Dumnezeul Cel Viu al Adevărului, în cuvinte de un dramatism incontestabil, propriu doar zbuciumului interior al conştiinţei: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc!...” (Rom. 7, 19). Evident, prin astfel de cuvinte, nu intenţionează nici să certe, nici să mustre, ci doar să îndrepte abaterile cauzate de trândăvie şi nepăsare.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în cartea sa intitulată Faptele Sfinţilor Apostoli, consemnează îndemnul stăruitor şi categoric pe care Sfântul Apostol Petru, verhovnicul Apostolilor, l-a adresat bărbaţilor israeliţi: „Mântuiţi-vă de acest neam viclean !” (Fapte 2, 40). Cu atât mai mult cu cât acestea se petreceau într-o vreme în care pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului, în ziua Cincizecimii, sfinţise lumea cu lumina Sa, astfel încât minunile deveniseră ceva obişnuit, iar sufletele creştinate prin Botez (numite până astăzi „luminate”) trăiau din plin taina credinţei celei adevărate ce strălucise în bezna istoriei, aducându-i pe oameni la închinarea nedespărţitei Sfintei Treimi: „tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi” (Fapte 2, 43). Aceste minuni se săvârşeau prin lucrare divină tocmai spre zidirea sufletească a celor mulţi care vedeau, credeau şi se converteau la Adevăr, devenind prin Sfântul Botez, fii ai Bisericii.
Au fost însă şi cazuri (pe care le-am putea numi pedagogice şi pilduitoare) de pedepsire aspră şi necruţătoare a celor care, cu cuget viclean şi îndoielnic, nesocoteau în chip sfidător lucrarea Duhului Adevărului prin Sfinţii Apostoli, aşa precum s-a întâmplat cu soţii Anania şi Safira, care s-au înţeles între ei să ascundă o parte din câştigul bănesc dobândit din vânzarea unei ţarini („Anania cu Safira, femeia lui, şi-au vândut ţarina şi au dosit din preţ” - Fapte 5, 1-2), astfel încât au căzut morţi la picioarele Apostolului Petru, - cât şi cu Simon magul, cel blestemat pentru duhoarea cugetului său ce năzuia să dobândească darul Duhului Sfânt în schimbul unei sume de bani: „Simon, văzând că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani” (Fapte 8, 18). Din astfel de situaţii şi întâmplări descoperim faptul (deosebit de important) că omul participă la actul credinţei prin propria sa voinţă liberă, pe de o parte, iar pe de altă parte că trăirea acestei credinţe izvorăşte din lăuntrul cel mai adânc al sufletului său, care se cuvine astfel să fie curat şi luminat, căci „dacă lumina care e în tine este întuneric - atunci întunericul … cu cât mai mult !” (Mt. 6, 23); „când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Lc. 11, 34).
Principalele două astfel de fuioare de întuneric duhovnicesc ce au frământat şi chinuit veacurile de istorie a creştinătăţii au fost patima arghirofiliei (sau a iubirii de arginţi) şi păcatul simoniei (al „cumpărării” cu bani a dregătoriei preoţeşti în vederea agonisirii ulterioare de foloase materiale). Prevăzând astfel de abateri grave de la slujirea Adevărului şi de neorânduieli hulitoare ale sfinţeniei Dreptăţii, (pentru a-i feri de sminteală) Duhul Sfânt i-a vestit de mai înainte despre acestea pe cei credincioşi, prin vasele Sale alese, Apostoli şi Prooroci. Hristos Însuşi ne învaţă: „În zilele acelea se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22); „feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15), iar Sfântul Apostol Pavel îi avertizează şi el pe preoţii Bisericii: „vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20, 29). Într-o asemenea situaţie s-au aflat chiar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în cetatea Filipi, atunci când s-au văzut vădiţi („propovăduiţi” şi „mărturisiţi”) ca slujitori ai Adevărului chiar de către un duh pitonicesc prin gura unei slujnice care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind (lucrare care în creştinism nu are deloc sens mântuitor): „Aceşti oameni sunt robi ai Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii !” (Fapte 16, 17). Astfel de ispitiri viclene, aducătoare de înşelare demonică în sufletele creştinilor, se petrec până azi.
Afirmând, vestind şi întărind adevărul de credinţă al Bisericii lui Hristos (primit prin Descoperire Dumnezeiască, formulat, tâlcuit şi prezentat lumii de Sfinţii Părinţi în Sinoadele ecumenice ale primului mileniu de după Hristos), Sfântul Apostol Pavel arată în cuvinte simple taine uriaşe: „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă !” (I Tim. 3, 16), atrăgând însă atenţia asupra faptului că  „cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor. 2, 4-5). Şi de aceea îndemnul următor este unul la prudenţă răbdătoare şi chibzuire dreaptă spre ferirea de vătămările cele sufleteşti: „de deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai mult” (II Tim. 2, 16); „fereşte-te de întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim. 2, 23).
Astfel, conform Sfântului Apostol Pavel, la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc ?” (Fapte 16, 30), răspunsul este: „Crede în Domnul Iisus - şi te vei mântui şi tu şi casa ta !” (Fapte 16, 31). Răspuns deplin întemeiat pe credinţa statornică şi nezdruncinată a Bisericii în cuvântul de îndemn al Mântuitorului ei: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia !” (Lc. 12, 32), căci „pe această piatră voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor birui !” (Mt. 16, 18).
Tocmai din pricina multitudinii de nenumărat a feluritelor ispitiri demonice care aveau să ia cu asalt viaţa Bisericii lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi îndeamnă pe fiii acesteia la trezvie duhovnicească: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1). Dintr-o asemenea lucrare îndelung-ostenitoare (şi mult-pătimitoare întru răbdare) de confruntare cu duhurile rele ale întunericului diavolesc, s-au scris mulţimea patericelor şi a vieţilor de sfinţi, nu atât cu cerneală, cât cu sudoarea nevoinţelor, şi cu sângele muceniciei, care au curs după căderea lui Adam din Rai: „satana însuşi se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îi avertizează pe cei slabi în credinţă şi superficiali în trăire că  „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12), urmând prin aceasta marelui David, Regele lui Israel, care vesteşte în Duhul Sfânt: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime !” (Ps. 55, 2). Şi poate tocmai din pricina aceasta, în mintea oamenilor căzuţi din cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi din harul iubirii recunoscătoare pentru El, urmarea lui Hristos pe calea Crucii este până astăzi „pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).
În vremea noastră se poate spune că trăim cu toţii într-o societate a cărei moralitate se află în cădere liberă de la valorile Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Secolul care a trecut a fost numit chiar „secolul vitezei” – poate ca o ironie involuntară la adresa manierei publice de tratare a tainei creştinătăţii „din fugă”, cu superficialitate şi dezinteres, cumva la capitolul „Diverse”. Am putea compara creştinătatea contemporană cu o imensă coadă de păun, bogată în forme, culori şi nuanţe, dar răspândită în nenumărate direcţii divergente. Aceasta, deşi Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14, 6). Iar pentru acest cuvânt al Său mărturiseşte Duhul Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii prin rugăciunea făcută de urmaşii Sfinţilor Apostoli, arhierei, preoţi şi diaconi, în Numele Dumnezeului închinat şi slăvit în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt; dar creştinii atâtor confesiuni, denominaţiuni şi secte nu mai au ochi să vadă aceasta…
În plus, modele veacului nesocotesc flagrant învăţăturile Scripturii, garnisind mintea atâtor liber-cugetători cu expresii slabe şi concepte vide de conţinut spiritual, de genul „gândire pozitivă”, „gândire negativă”, „capacitate energetică”, „încărcare astrală”, „încărcătură pozitivă” şi multe altele, nesocotind de fapt cuvântul Mântuitorului Însuşi:  „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da - da; iar ceea ce este nu - nu; ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este !” (Mt. 5, 37). Ba, mai mult, cu timpul au proliferat în societatea noastră (zisă „creştin-ortodoxă”) tot felul de superstiţii penibile şi doctrine „magice” ezoterice (când „albe”, când „negre”), ajungându-se treptat chiar şi la „incantaţii” vrăjitoreşti şi practici „şamanice”, una mai elucubrată decât alta, promovate de şarlatani lipsiţi de scrupule, pretinşi „maeştri” spirituali – în fond nimic altceva decât unelte satanice provocatoare de dezbinare şi sminteală în turma cea cuvântătoare a Mântuitorului Hristos: „pui de vipere - cine v-a învăţat  să fugiţi de mânia ce va să fie ?!...” (Mt. 3, 7).
Iar ceea ce reprezintă punctul culminant al acestei întunecări duhovniceşti (care invadează din ce în ce mai mult sufletele creştinilor) este considerarea vredniciei lucrării preoţeşti (cu putinţă de primit doar în Sfânta Taină a Hirotoniei) ca o „meserie bănoasă”, profitabilă, numai bună de agonisit (pe seama ei) uriaşe câştiguri băneşti şi foloase materiale, uitând atât cuvintele Mântuitorului: „Eu v-am ales pe voi !” (In. 15, 16), „vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4, 19), „primiţi Duhul Sfânt: cărora veţi ierta păcatele - le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine - vor fi ţinute !” (In. 20, 22-23), cât şi îndemnurile Apostolului Său: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora” (I Tim. 5, 22), „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), ca „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23) „să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5); „luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi !” (Fapte 20, 28). De aceea, cel dintâi lucru care aduce pierderea mântuirii este abaterea de la adevărul de credinţă. Strigă Apostolul: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine !” (II Tim 1, 13); „de omul eretic (după întâia şi a doua mustrare) depărtează-te !” (Tit 3, 10), pentru că la vremea de apoi „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme !” (II Tim. 4, 3-4).
Toată această subtilă lucrare a diavolului, posibilă prin adoptarea a ceea ce greşit s-a înţeles ca „toleranţă” sau „îngăduinţă” (ori, cu un cuvânt mai modern, „diplomaţie”), a slăbit  atât autoritatea morală şi spirituală a Bisericii, cât şi autoritatea şi receptarea adevărului cuvintelor Scripturii înseşi în sufletele oamenilor. Zicerea hâtră (şi nu prea elegantă) - „să faci ce zice popa, nu ce face popa”, e o sintagmă populară vinovată de compromis moral în faţa Mântuitorului răstignit pe Cruce. Şi de aceea, „de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri !” (Lc. 9, 26).
Din nefericire, din ce în ce mai mult, creştinii „practicanţi” (adică cei care îşi asumă în viaţa lor deopotrivă Botezul, Mirungerea şi Euharistia, Cununia şi Spovedania şi Maslul) nu mai caută esenţa şi miezul de foc al credinţei. Viaţa lor tinde să devină un soi de „troc” cu Dumnezeu: „eu mă rog – Tu dă-mi !”. Într-o astfel de perspectivă, slujitorii hirotoniţi şi afierosiţi ai Adevărului mai îndeplinesc doar rolul unor „distribuitori de bine”, un fel de comercianţi de confort spiritual, nefiind în nici un caz chemaţi să mustre păcatele, să dojenească păcătoşii sau să îndrepte năravurile – deşi Sfântul Prooroc Isaia, vestindu-l pe Sfântul Ioan Botezătorul ca slujitor al Adevărului, striga: „Este glasul celui ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !»” (Lc. 3, 4). Acum la modă mai sunt doar „clarvăzătorii”, acei preoţi care îţi spun ei ce se întâmplă în viaţa ta - de parcă aceasta ar şti-o ei, nu Dumnezeu: „înaintea lui Dumnezeu - şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi !” (Lc. 12, 7). Treptat, s-a alunecat într-un fel de „contabilitate” duhovnicească a rugăciunii („atâta am făcut, atâta am citit, atâta am postit, atâta m-am rugat, atâta am dat – cam atâta trebuie să-mi iasă !”), iar credinţa a ajuns să fie măsurată cu „tablaua”, cu „ansa”, în „unde de bioenergie”, şi să fie exprimată în „chakre” şi „mantre” (una mai „eficientă” decât alta) accesibile doar prin „iniţiere” specială şi aducătoare de „iluminare” aparte – toate acestea nefiind altceva decât surogate spirituale rezultate dintr-un amestec de necredinţă şi superstiţie, într-un amalgam de păgânisme orientale, în fapt o tendinţă socială generalizată de religiozitate bolnavă de fariseism şi vinovată de ignoranţă şi incultură: „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc !” (Lc. 3, 9). Zaţul cafelei, tarotul, zodiacul şi astrologia au devenit (în mintea creştinului contemporan) mai tari decât Scripturile Profeţilor şi Apostolilor, mai presus decât Evanghelia însăşi: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii !” (Ps. 2, 4), „unii ca aceştia sunt nori fără apă purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi” (Iud. 1, 12); „temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena !” (Mt. 10, 28). Într-o societate modernă, zisă „educată”, „culturalizată” şi „ştiinţifică” (aflată în plin proces de globalizare), ne confruntăm din ce în ce mai aprig cu o mentalitate bolnavă, otrăvită adânc de veninul muşcăturilor atâtor capcane diavoleşti … „Hristos va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12).
Dar câte nu s-ar putea scrie despre astfel de lacune şi carenţe ale vieţii creştineşti de obşte, multe dintre acestea fiind  confirmate chiar de către unii slujitori (nepregătiţi corespunzător) ai Sfântului Altar, care încuviinţează enoriaşilor lor astfel de slăbiciuni. Sub nici o formă slujitorul lui Dumnezeu nu are binecuvântarea Stăpânului său să stea „la sfat” cu potrivnicul diavol, ci trebuie să-l respingă de îndată categoric: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti !»” (Lc. 4, 8). Aceasta pentru că propovăduirea de către unii slujitori ai Bisericii a credinţei în farmece, vrăji, descântece, acte de magie şi de aşa-zisă „putere” a diavolului către enoriaşii lor (umplându-le astfel sufletele de o frică patologică de demoni mai mare decât binecuvântata şi mântuitoarea frică de Dumnezeu – „Începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu !” – Is. 1, 14), nu reprezintă altceva decât o hulire neruşinată  a puterii cuvântului lui Dumnezeu lucrător din Sfânta Evanghelie. Creştinii sunt îndemnaţi la biruinţă: „Îndrăzniţi - Eu am biruit lumea !” (In. 16, 33); „bateţi şi vi se va deschide !” (Lc. 11, 9); „toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, le veţi primi !” (Mt. 21, 22); „orice veţi cere întru Numele Meu - aceea voi face !” (In. 14, 13); „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine !” (Ieş. 20, 3); „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) şi „dacă am murit împreună cu El, vom şi învia împreună cu El” (II Tim. 2, 11) căci „dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac. 2, 4).
„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni …” (Rom. 1, 22) – la aşa ceva duce credinţa strâmbă, falsă, adaptată după poftele inimii celui care ascultă şi interesele celui care o propovăduieşte, uitând că învăţăturile Scripturilor Sfinte sunt inspirate de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu mă ruşinez de Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede: iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul din credinţă va fi viu !»” (Rom. 1,16-17). Odată decăzută şi strâmbată, învăţătura de credinţă naşte monştri, precum somnul raţiunii înseşi. Aşa s-au ivit ordiile de cârtitori şi clevetitori, toţi aceia care (arşi de focul cuvântului lui Dumnezeu) îşi ascund patimile sub insultele calomnioase la adresa Bisericii, a dogmelor, a canoanelor şi a învăţăturilor ei, zadarnic străduindu-se să contrazică Adevărul cu mulţimea minciunilor lor. Sfântul Apostol Pavel a prevăzut această potrivnicie încă de acum două mii de ani, vădind-o cu toată puterea în epistola sa către romani: „Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni !” (Rom. 1, 22), „de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul Făcătorului - Care este binecuvântat în veci ! Amin ! Pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi săvârşind ruşinea, şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta judecată a lui Dumnezeu (că cei ce fac unele ca acestea vrednici sunt de moarte), nu numai că fac ei înşişi acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac !” (Rom. 1, 24-32).
Dar scris este - şi rămâne: „Cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).

Credinţa dreaptă şi sănătoasă. Ce este credinţa ?

 „Dacă veţi avea credinţă în voi măcar cât un grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: «Mută-te de aici dincolo !» - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă !” (Mt. 17, 20)        
„Cel ce va crede [...], acela se va mântui !” (Mc. 16,16)
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28)
„Se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari (şi chiar minuni) ca să amăgească - de va fi cu putinţă - până şi pe cei aleşi !” (Mt. 24, 24)
„Cele ce sunt cu neputinţă la oameni - sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc. 18, 27)
„Cereţi - şi vi se va da; căutaţi - şi veţi afla; bateţi - şi vi se va deschide !” (Mt. 7, 7)

     
                Pentru toate religiile lumii, miezul cel mai adânc al trăirii spirituale este credinţa. Pentru toate veacurile care au trecut (şi vor mai trece) credinţa a reprezentat însăşi rădăcina legăturii omului cu Dumnezeu, a pământului cu Cerul,  a inimii cu Lumina cea necreată, a minţii cu Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a pătrunde de la lucrările văzute ale credinţei până în adâncul cu anevoie de pătruns al fiinţei ei, avem nevoie de trăire - adică de simţire, de înţelegere şi de pricepere.
     Credinţa nu este ceva palpabil, care să poată fi împrumutat sau cumpărat. Este un dar al Duhului Sfânt, adică esenţa trăirii în Legea lui Dumnezeu. Pentru a identifica precis zeităţile închipuite sub formă de idoli ale popoarelor păgâne, Regele David Psalmistul a afirmat cu tărie: „Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni - iar Domnul cerurile a făcut !” (Ps. 95, 5), iar „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti” (Ps. 134, 15). În acest context, putem vorbi de o credinţă adevărată, deosebită de cele mincinoase, întemeiată pe Revelaţia divină (făcută omului de către Dumnezeu), plecând de la altarele de piatră ale jertfelor Vechiului Aşezământ al Legii mozaice şi până la altarele euharistice întemeiate pe Jertfa lui Hristos pe Cruce la Golgota, Care ridică, spală şi şterge păcatele lumii, Sfântul Altar al Bisericii, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,15), despre care Hristos a vestit: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema !” (Mc. 11, 17).
     Învăţătura acestei credinţe sfinte şi adevărate este cuprinsă în Sfintele Scripturi pe de o parte, şi transmisă din generaţie în generaţie şi de la o persoană la alta prin graiul viu al conştiinţei dogmatice şi canonice a Sfintei Tradiţii, pe de altă parte. Adevărul de temelie al credinţei este chiar Persoana Cuvântului întrupat: „Cuvântul S-a făcut trup” (In. 1, 14). El este Cel Care ne-a transmis voia Tatălui din Cer , prin care să ne putem mântui, bazându-ne tocmai pe adevărul incontestabil al acesteia: „cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24,35). Pentru a convinge conştiinţa lumii pământeşti, Sfânta Evanghelie ne dă mărturia glasului dumnezeiesc din Cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit - pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Iar Domnul Iisus este adeverit ca Fiul lui Dumnezeu prin ascultarea Sa faţă de Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30). Şi de aceea Hristos este centrul de greutate al credinţei creştine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii cu Nume universal: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ies. 3, 14), „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21, 6), „Eu sunt Lumina lumii !” (In. 8, 12).
     Aceste mărturii sunt temeiurile credinţei creştine care adeveresc atât divinitatea Mântuitorului Hristos, cât şi atotputernicia şi măreţia Părintelui Său Atotţiitorul: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Despre El, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Poate toate câte vrea, dar nu vrea toate câte poate !”. Astfel, cele arătate constituie suportul credinţei creştine în Dumnezeu şi în lucrarea Lui mântuitoare în lume prin Unul-Născut Fiul Său. Este ceea ce stă la baza legăturii dintre om şi Dumnezeu. Şi de aceea Hristos răspunde celor care Îl resping din viaţa lor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor !” (In. 15, 22) şi „de nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut -  păcat nu ar fi avut !” (In. 15, 24); „dacă nu veţi vedea semne şi minuni - nu veţi crede !” (In. 4, 48); „dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi - cum veţi crede cele cereşti ?!” (In. 3, 12). Astfel de afirmaţii - pe cât de simple par, pe atât de greu sunt de pătruns; şi pe cât sunt de adânci – pe atât sunt de importante !
     Aşadar, din cuvintele Scripturii învăţăm că sfânta credinţă nu este o simplă stare psihică, ci e un dar divin, care se revarsă în om pe măsura implicării acestuia în cunoaştere şi descoperire. Credinţa ni se descoperă (adică ni se revelează) prin auz: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10, 17). „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti ?” (Fapte 9, 4) - îl întreabă Hristos Cel înviat pe Pavel, viitorul Său Apostol, în drumul spre Damasc. Iată minunea – inexplicabilă raţional, dar profund convingătoare şi suficient de puternică pentru a face din rău bun, şi din necredincios, credincios !  Prin urmare, credinţa este o putere, o împuternicire primită de la Dumnezeu. Nu ştim nici clipa  şi nici pricina lucrării ei. Dar ştim că: „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi !” (Mc. 16, 17-18). Exemplul cel mai concludent în această privinţă este vindecarea unui olog din Ierusalim, la Poarta zisă Frumoasă, de către Sfântul Apostol Petru: „prin credinţa în Numele Lui Iisus, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi l-a întărit Numele lui Iisus, iar credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea aceasta a trupului înaintea voastră, a tuturor !” (Fapte 3,16).
Măreţia credinţei nu poate fi tâlcuită în cuvinte omeneşti. Pentru că nu are dimensiuni concrete, nu are gradaţie de încărcare, nu dispune de repere de detectare după care să măsori în omul credincios intensitatea credinţei lui. Credinţa mută munţii. Iar ca să muţi un  munte îţi trebuie credinţă (surprinzător !) doar cât un grăunte de muştar, pentru ca să porunceşti muntelui - iar acesta să te asculte şi să se arunce în mare: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo !» - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă !” (Mt. 17, 20).
     Dar atunci, care este oare calitatea credinţei noastre cotidiene, nelucrătoare – de vreme ce noi nu putem face astfel de lucruri, adeverite în Sfintele Scripturi ca fiind întru totul posibile atunci când cu adevărat crezi sincer şi curat ?... Să ascultăm ce ne răspunde Hristos cu privire la modul în care pretindem că-I suntem credincioşi şi că-I urmăm: „puţin credincioşilor” (Mt. 6, 30), „neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi ? Până când vă voi suferi pe voi ?!” (Mt. 17, 17), „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat !” (In. 6, 26); „deşi v-am spus – şi tot nu credeţi !” (In. 10, 25). „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni !” (Lc. 11, 15) – exclamau clevetitorii Adevărului, doborâţi de puterea credinţei celor smeriţi şi a lucrărilor ei: „Cu ce putere faci Tu acestea ? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ?!” (Mt. 21, 23); „Cine este Acesta care iartă şi păcatele ?!” (Lc. 7, 49). Aici Hristos ne arată măsura pregătirii cu care se poate săvârşi minunea : „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post !” (Mt. 17, 21).
Un semn al credinţei  este curăţirea şi sfinţirea trupului şi a sufletului (a minţii şi a inimii) prin asceză şi prin rugăciune. Aşadar, ceea ce este important e că la temelia credinţei adevărate stau faptele din viaţa noastră - curăţia vieţuirii trupeşti şi sufleteşti, postul şi rugăciunea: „Iisus S-a suit în munte, ca să Se roage singur” (Mt. 14, 23); „a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit” (Lc. 4, 1-2). Vedem limpede, deci, că Mântuitorul este un Izvor de credinţă, un Foc nestins de putere : „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins !” (Lc. 12, 49). Acest foc este Lumina Adevărului dumnezeiesc care a strălucit în lume împărăţia cea cerească sub chipul văzut al Bisericii lui Hristos, la care oamenii pot deveni părtaşi prin propria lor voinţă de a împlini lucrările credinţei celei sfinte adeverite prin puterea Duhului Sfânt, Domnul de-viaţă-Făcătorul: „Şi I-a zis Ioan: «Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi». Iar Iisus a zis: «Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în Numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi! »” (Mc. 9, 38-40).
Alt semn al credinţei îl constituie lumina vederii sănătoase a lucrurilor: „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22). Dacă ochiul e curat şi trupul va fi curat; dacă ochiul e murdar, şi trupul va fi murdar. Prin urmare , tot aşa, luminătorul sufletului este mintea. Dacă suntem întunecaţi la minte, atunci tot sufletul ni se întunecă. Credinţa dă puterea minţii: „Iisus le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45). Toate vin din puterea credinţei – care, însă, se cuvine să fie dreaptă, nu strâmbă ! Căci poate exista şi o credinţă strâmbă, reflectată de pildă în cuvintele mai-marelui sinagogii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze: venind într-acestea deci,  vindecaţi-vă, - dar nu în ziua sâmbetei !” (Lc. 13, 14). Tot aşa precum credinţa dreaptă se vădeşte în situaţii precum  cea a întâlnirii dintre orbi şi Iisus: „Doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David !». După ce a intrat în casă, au venit la El orbii, iar Iisus i-a întrebat: «Credeţi că pot să fac Eu aceasta?». Zis-au Lui: «Da, Doamne !». Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: «După credinţa voastră, fie vouă !». Şi s-au deschis ochii lor !” (Mt. 9, 27-30). Cine a deschis ochii orbilor: Iisus Însuşi sau credinţa lor? ... Este evident că darul dumnezeiesc a lucrat eficient acolo unde a aflat deschiderea deplină a inimii ! Căci s-a făcut chiar şi o verificare a curăţiei cererii adresate – precum şi Biserica ne învaţă: „Cele bune şi de folos sufletelor noastre [...] de la Domnul să cerem!”. Căci Hristos a răspuns unora şi altora: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mt. 20, 22). Ceea ce verifică cererea adresată Domnului din gura noastră este puterea Duhului Sfânt, care trebuie să fie în desăvârşit acord cu puterea credinţei noastre, tot aşa precum şi cuvintele cererilor noastre trebuie să fie în deplin acord cu cuvintele învăţăturilor lui Iisus: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele; cel ce rămâne întru Mine iar Eu întru el - acela aduce roadă multă; căci fără Mine nu puteţi face nimic!”(In 15,5); „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc !” (Mt. 7, 19). Oare la ce se referă Hristos prin astfel de cuvinte grele ? Ne răspunde Proorocul Isaia: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele - dar cu inima este departe de Mine !” (Is. 29, 13). Nu degeaba se roagă atât de stăruitor Psalmistul: „inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule !” (Ps. 50, 11) căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. 50, 18). „Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt. 9, 13): zdrobirea inimii prin căinţa pentru păcatele săvârşite este calea de străpungere a împietririi necredinţei. Credinţa nu poate încălzi inima murdară, pătimaşă, plină de vrăjmăşie , de ură şi de răutate: „din prisosul inimii grăieşte gura !” (Mt. 12, 34). Căci „în vremurile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 1-2); şi de aceea „m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, dar n-au putut !” (Lc. 9, 40)...
Cam aşa ceva facem şi noi, creştinii: negoţ cu Dumnezeu; ne jucăm „de-a credinţa”. Răspunsul la o astfel de atitudine ne vine tot din Scripturi: „Credeţi voi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28). Poate face Dumnezeu tot ceea ce cerem noi ?... Şi aşa, plini de ruşine în faţa propriei noastre neputinţe înaintea Celui Atotputernic, plecăm ochii trupului la pământ, dar îi înălţăm pe cei ai sufletului către Cer : „Cred, Doamne - ajută necredinţei mele !” (Mc. 9, 24). Dar cam aşa cerem noi, cei de azi: cu îndoială, într-o atmosferă ca de tombolă, cumva ca la loterie: „dacă o fi, o fi; dacă n-o fi, n-o fi!”... Nu acesta este semnul adevăratei credinţe ! Semnul dreptei credinţe vine din cuvinte demne de laudă  şi de aducere-aminte a toată verticalitatea morală, a toată demnitatea, a toată îndrăzneala şi a toată vrednicia. Iar Scripturile abundă de asemenea exemple: „Deşteaptă-Te ! Pentru ce dormi, Doamne ?!” (Ps. 43, 25); „Vorbeşte, Doamne, că robul Tău ascultă !” (I Regi 3, 10); „Da, Doamne – dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor !” (Mt. 15, 27);
„Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul - şi se va vindeca sluga mea !” (Mt. 8, 8). Uneori, atunci când răspunsul divin pare că întârzie, iar nereuşitele îl copleşesc, omul grăbeşte către hulire, la deznădejde şi cârtire: „Va putea, oare, Dumnezeu să gătească masă în pustiu ?!  [...] Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său ?!” (Ps. 77, 22-24). Precum atunci când ne străduim, totuşi, şi perseverăm în rugăciune, se iscă şi murmure  de convingere şi de întărire: „Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?!...” (Lc. 24, 32).
Toate minunile din viaţa noastră - existenţa personală însăşi, sănătatea, puterea, inteligenţa, lupta cu ispitele, credincioşia, evlavia, credinţa sănătoasă şi curată – toate acestea sunt daruri de la Dumnezeu pentru care ni se cuvine să Îi mulţumim prin faptele cele bune, săvârşite ca nişte mici jertfe personale, aduse ca ofrandă Celui Preaînalt: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte El mi-a dat ?  Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului voi chema !” (Ps. 115, 3-4); „Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi Izbăvitorul meu !” (Ps. 17, 1). Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că din faptele credinţei nu fac parte şi acele fapte pe care uneori noi le socotim ca fiind ale credinţei. Obişnuim să credem că Dumnezeu ne încearcă credinţa. Cu ce scop ar face-o ? Cu ce să-L convingem noi pe Dumnezeu de autoritatea noastră spirituală câtă vreme orbecăim în patimi ?!... Nu e decât o iluzie rezultată din părerea-de-sine, dintr-o pietate împinsă la extrem şi îmbrăcată în vorbe mieroase, meşteşugit împletite, cu scopul de a ne confecţiona noi înşine impresia trăirii unei minuni, a unei cercetări a noastre de către Dumnezeul Cel Viu. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „Ştiu că un astfel de om a fost răpit în Rai (fie în trup, fie în afară de trup - nu ştiu, Dumnezeu ştie !) şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 3-4), „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El !” (I Cor. 2, 9); „iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14) căci „nu eu mai trăiesc - ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20).
„Dumnezeu a încercat pe Avraam” (Fac. 22, 1). Nu ştia Dumnezeu cine este şi ce poate Avraam ? Bineînţeles că ştia ! Prin Avraam, însă, a arătat lumii portretul omului curat în credinţa sa şi trainic ancorat în Dumnezeu. Căci a lăsat toate moşiile şi averile şi a plecat (deşi bătrân) din Urul Caldeii tocmai la Hebronul Canaanului, acolo unde a odihnit la masa sa Sfânta Treime, iar apoi a dus pe Isaac la junghiere, netăgăduind în sufletul său făgăduinţa divină, adeverindu-şi credinţa prin cuvintele: „va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale !” (Fac. 22, 8). La rândul său, şi Iov cel mult-răbdător, încercată fiindu-i credinţa prin lucrarea diavolului (din îngăduinţa lui Dumnezeu), are totuşi atâta putere lăuntrică de comunicare cu Dumnezeu, încât I se adresează aşa cum nimeni nu ar fi îndrăznit vreodată: „Nu mă osândi, ci lămureşte-mă, ca să ştiu - pentru ce te cerţi cu mine ? Care este folosul Tău, când Tu eşti aprig şi dispreţuieşti făptura mâinilor Tale şi eşti surâzător la sfatul celor răi ?!” (Iov 10, 2-3). După ce primeşte lovitură după lovitură şi ajunge sărac şi lepădat la groapa de gunoi, plin de lepră, Iov primeşte însă răsplata credinţei sale: „Încinge-ţi coapsele ca un viteaz iar Eu te voi întreba - şi tu Îmi vei răspunde !” (Iov 38, 3). Hristos Însuşi a spus: „Părintele Meu - de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu - ci precum voieşti Tu !” (Mt. 26, 39).
Astfel de aspecte ne dau imaginea clară a puterii credinţei din om, a transparenţei gândirii şi trăirii în virtutea manifestării acelor fapte - care fie învie, fie omoară credinţa din noi: „credinţa fără fapte este moartă” (Iac. 2, 26); „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 16) căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune !” (Mt. 7, 17-18). Căci roadele credinţei sunt şi roadele care ne direcţionează viaţa: „vor ieşi cei care au făcut cele bune - spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele - spre învierea osândirii !” (In. 5, 29). „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră !” (I Cor. 15, 17); „cel ce va crede [...] se va mântui” (Mc. 16, 16). „Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale !” (In. 10, 11). „Eu sunt Pâinea cea vie Care S-a pogorât din Cer; cine mănâncă din Pâinea aceasta va fi viu în veci !” (In. 6, 51).
     Şi tot sfânta credinţă ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12); „şi nu ne duce pe noi în ispită - ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13).