sâmbătă, 30 martie 2013

Mântuirea – un gând ce frământă pe fiecare




„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul?! Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?!” (Mc. 8,36-37)
 „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4,13)
„Tu eşti Cel Ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele!” (Ps. 21,9)
„Ca toţi să fie una!” (In. 17,21)
„Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5,48)
„Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune” (Mt. 12,35)
 „Cel ce va face şi va învăţa - acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor!” (Mt. 5,19)
„Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc!” (Lc. 11,28)
„Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5)
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14,23)
„Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel năimit şi cel care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind - lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte” (In. 10,11-12)
„Nu este sfânt precum Tu Doamne Dumnezeul meu, Cel Ce ai înălţat fruntea credincioşilor Tăi, Bunule, şi ne-ai întărit pe noi pe piatra mărturisirii Tale!” (Irmos Cântarea a 3-a, Slujba Parastasului)


            Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc viaţa de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să uite de moarte. Şi totuşi, oricât s-ar înfrupta din bunătăţile vieţii pământeşti, orice bine şi-ar construi ei aici, în această lume, prin propriile eforturi, undeva, în adâncul sufletului, persistă (asemeni unui licăr aprins în bezna nopţii) un gând legat de sfârşitul inevitabil al tuturor acestora. Un gând care stârneşte o nelinişte plină de întrebări: „Ce voi face eu, oare, dacă mă voi întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu - de Care m-am lepădat, de Care n-am vrut să ştiu, Căruia I-am negat vehement existenţa, voii Căruia nu m-am supus şi pe Care L-am dispreţuit şi batjocorit în fel şi chip?!...” „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine” (Ps. 41,6-8); „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi! De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, căiţi-vă!” (Ps. 4,4).
       Din acest motiv, unii pornesc la drum, îndreptându-şi paşii spre locuri în care au auzit că vieţuiesc oameni de-ai lui Dumnezeu, prin care şi de la care să afle un răspuns sigur, limpede şi precis la întrebarea care-i frământă. Şi să verifice în ce măsură acest răspuns corespunde cu propriile lor păreri, convingeri şi învăţături la care au aderat şi pe care le-au susţinut de-a lungul vieţii. Numai că într-o astfel de situaţie se adevereşte vorba de demult care spune: „Câte capete, atâtea judecăţi!”. Şi astfel îi auzim pe creştini făcând afirmaţii care de care mai bizare, adesea contradictorii şi ilogice – ceea ce vădeşte ceaţa confuziei care persistă de cele mai multe ori în lăuntrul lor. Pentru că ignoră Sfintele Scripturi, preferând mai degrabă alte „oferte”, „variante”, „oportunităţi”, „ocazii” şi „posibilităţi” care îi atrag, promiţându-le soluţia sigură de a se întâlni cu Dumnezeu şi a-şi rezolva în acest fel toate problemele. N-are nici o importanţă pentru ei că astfel de căi nu au, de fapt, nici o legătură cu Duhul Sfânt al Adevărului, cu Duhul Domnului Dumnezeu, câtă vreme îi interesează doar rezolvarea problemelor pământeşti trecătoare şi nu îi preocupă deloc pregătirea sufletului pentru trecerea în veşnicie… Pe unii ca aceştia Sfântul Apostol Pavel îi avertizează categoric: „     Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). Iar Sfântul Proroc David îi vesteşte neîncetat despre întristarea adâncă ce va pune stăpânire pe sufletele tuturor celor ce se abat de la calea cea dreaptă, ca osândă meritată pentru mulţimea păcatelor lor: „Râuri de lacrimi s-au coborât din ochii mei pentru că n-am păzit Legea Ta…” (Ps. 118,136); „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4), „Omul cu deşertăciunea se aseamănă: zilele lui ca umbra trec!”(Ps. 143,4).
           Nu puţini sunt cei botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Nu puţini sunt şi cei ce se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi din Scumpul Sânge ale lui Hristos. Şi totuşi, nu puţini sunt şi cei dintre aceştia care ajung pentru totdeauna în adâncul iadului - dar nu din voia Domnului Dumnezeu Care i-a făcut ca să se bucure de Rai, ci din voia diavolului, pe care au împlinit-o prin propriile lor păcate săvârşite de-a lungul vieţii. Căci, deşi Biserica lui Hristos este şcoala care de două mii de ani predă omenirii lecţia de mântuire, totuşi la examenul de absolvire a cursului vieţii puţini sunt cei care promovează, din pricina absenţelor repetate acumulate de-a lungul vremii: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea!” (In. 15,22); şi au păcat tocmai pentru că au desconsiderat cele ce ne-a îndemnat Iisus Hristos, Lumina lumii: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul! Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge…” (In. 12,35). Teoretic, cu toţii ştim cele ce Apostolul ne-a învăţat că sunt de trebuinţă pentru mântuire: „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Cor. 13,13). Practic, însă, ajungem mereu la aceeaşi concluzie – pe care tot marele Pavel a formulat-o: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19); adică tot atâtea lucruri şi fapte care nu Îl bucură deloc pe Sfântul Dumnezeu.
           Cu toţii ştim că (de la naştere începând) pentru a creşte şi a se forma, omul parcurge anumite etape ale devenirii sale: pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, vârsta cărunteţii şi cea a bătrâneţii – zisă şi a înţelepciunii sau a desăvârşirii duhovniceşti. Desigur, asupra acestui aspect ne atrage atenţia marele Solomon că „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe, iar vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Sol. 4,9). Vârstele vieţii reprezintă, de fapt, treptele urcuşului spiritual, moral, intelectual şi cultural – care în viaţă ar trebui să fie dorit şi căutat mai mult decât cel social, profesional, politic şi economic. Pentru că, deşi psihologia contemporană de vârf (în legătură directă cu ştiinţele pedagogice moderne) a conturat în laborator – prin metode proprii şi procedee sofisticate profund analizate şi îndelung experimentate – profilul-model al individualităţii umane superioare, totuşi realitatea socială prezintă mult prea puţine reuşite şi mult prea multe eşecuri, astfel încât specialiştii în educaţie se găsesc în mare dificultate. De altfel, Hristos Mântuitorul ne-a spus deschis: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5) căci „cine nu adună cu Mine – risipeşte!” (Mt. 12,30).
          Fără nici o îndoială, ceea ce sfinţeşte copilăria omului este simţirea tainică a iubirii materne. Această sfinţire se întruchipează în virtuţile lucrătoare dobândite prin discreţia elegantă a îngrijirii pline de tandreţe primite de-a lungul „celor şapte ani de acasă”. E un proces meticulos şi care trebuie îndeplinit cu maximum de atenţie, întrucât cuprinde în el germenii tuturor aptitudinilor, mentalităţilor şi opţiunilor omului de mai târziu; se aseamănă întrucâtva procesului descris în referatul biblic despre creaţia văzută: „Pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1,2). Fiecare prunc este un bulgăre-de-pământ însufleţit asupra căruia „se poartă” sufletul mamei cu căldura dragostei din el, precum oarecând şi  „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) cu voinţa Cuvântului Său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit!” (Ps. 32,9). Tot astfel mama hrăneşte viaţa pruncului cu laptele sânilor ei, cu căldura braţelor ei, cu lacrimile ochilor ei, cu lumina minţii ei, cu răsuflarea inimii ei, cu toate cele ce în sufletul ei întruchipează binele propriului ei copil. Aşa se cultivă în grădina familiei omul de mâine al societăţii şi creştinul de viitor al Bisericii. Blândeţea sau asprimea vorbelor şi a gesturilor, pacea tonului calm sau tulburarea vocii răstite, mângâierea mâinii sau usturimea vergii – toate îşi lasă urmele. Însemnarea pruncului gângurind în leagăn cu semnul crucii, rugăciunea din zori şi povestea de seară, veghea necontenită la căpătâiul lui în somnul nopţii şi duioşia îngrijirii lui în joaca zilei, lacrima şi zâmbetul – toate participă la devenirea lui ca om, pentru că toate îi ajung la suflet. Acestea sunt armele (pe cât de discrete, pe atât de eficiente) cu care mamele dobândesc izbânda efortului de a dărui noi valori umanităţii, fii ai lui Dumnezeu după har şi stâlpi de nădejde ai societăţii. „Daţi-mi mame bune – şi vă voi da duhovnici buni!” spunea cândva Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.
        Acesta este motivul care explică eşecul încercărilor repetate ale ştiinţei şi tehnicii de a-L „prinde” şi cuprinde pe Cel de Sus. Tot aşa cum eşuează şi psihologul şi sociologul şi asistentul social (care socotesc că stăpânesc îndeajuns lucrările sufletului omenesc) în strădaniile lor de a se agăţa de firul acela nevăzut ce leagă tainic sufletul de cuvânt, şi prin care să-i poată forma, corecta şi coordona social pe toţi orfanii lumii, pe cei abandonaţi de mame şi de taţi - şi astfel lipsiţi de harul sfânt al „celor şapte ani de acasă”. Pentru că viaţa omului, sufletul şi trupul lui, sunt doar în mâna lui Dumnezeu. Nu degeaba stă scris: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49,15). Şi nu întâmplător Domnul Hristos Însuşi a rostit aceste cuvinte: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8,21).
               Prin urmare, oricâte invenţii s-ar mai face şi oricât ar înainta progresul ştiinţei pe pământ, întreitul temei al existenţei, cultivării şi dezvoltării oricăror valori va fi mereu unul şi acelaşi: „prunc-mamă-educaţie”. Iar acesta, la rândul său, poate avea puteri de viaţă şi de răspândire în lume precum lumina în sfeşnic (Lc. 8,16) doar prin înrădăcinarea sa adâncă în unimea treimii „credinţă-Dumnezeu-rugăciune”. Căci nici desăvârşire nu va fi vreodată fără educaţie. Familia este modelul propriu şi mediul propice al valorilor autentic creştine. Şi de aceea Biserica luptă împotriva oricăror tentative tendenţioase de a înlocui lucrurile sănătoase ale vieţii cu surogate inventate de minţile bolnave. Doar pruncul crescut pe temelia trainică a educaţiei familiale creştine, hrănit cu harul dreptei credinţe şi adăpat cu apa cea vie a rugăciunii va deveni tânărul frumos şi omul destoinic al lumii de mâine; căci altfel, aşa apar cerşetorul de la colţul străzii, infractorul juvenil, delicventul incorigibil, criminalul odios, ori pătimaşul tulburat de propriile sale înfrângeri în lupta cu poftele păcatului. Toate produsele nedorite rezultate în urma unui proces tehnologic pot fi reciclate sau refabricate. Omul, însă, nu poate fi supus acestui procedeu automat de transformare. Lui îi este cu putinţă  restaurarea doar cu Dumnezeu şi numai în Dumnezeu - însă dacă are şi voinţă spre aceasta, adică dorinţa de a căuta calea către Atotţiitorul. Scris este: „Oricine voieşte să vină după Mine - să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mc. 8,34). Problema grea este aceasta: cum să ridici un om căzut în păcat atât de adânc încât păcatul i-a intrat deja în fire (despre această „luptă în fire cu păcatul” a scris foarte elocvent, de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa, „Războiul nevăzut”). Pentru că orice cădere îşi are şi ea treptele ei, legate de gradul de necredinţă, de nepăsare, de dezinteres faţă de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, de lipsa de experienţă duhovnicească, ba chiar şi de lene şi de rea-voinţă.
            De aici - nimic nou pentru lume! Toate relele şi fărădelegile care s-au săvârşit şi se mai săvârşesc încă sunt rezultatele directe ale absenţei harului lui Dumnezeu din sufletele lipsite de credinţă. Căci necredinţa este începutul tuturor relelor: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3); şi de aceea „cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău”. Nu întâmplător scria Sfântul Vasile cel Mare că doar gândul la moarte (adică grija pentru răspunsul înaintea lui Dumnezeu la Tronul Său de judecată) te poate salva de mânia Dreptului Judecător: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă” (Sir. 28,6), iar Sfântul Macarie cel Mare întăreşte: „Aminteşte-ţi de cele de pe urmă ale tale – şi în veac nu vei greşi!”. Din nefericire, cei mai mulţi oameni îşi consumă tinereţea şi îşi epuizează puterile maturităţii trăind haotic, în neorânduială totală. Uitând că viaţa este iute trecătoare, omul săvârşeşte păcate peste păcate,  înfruptându-se cu nesaţ din toate plăcerile, motivând că trebuie să-şi trăiască viaţa şi că nu se poate stăpâni. Şi de aceea marele David se ruga: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni, Doamne!” (Ps. 24,7). Au fost cazuri când s-a ajuns prin păcat chiar până şi în pragul morţii: „            Nu mă lua la jumătatea zilelor mele!” (Ps. 101,25) – este ruga Psalmistului pe care ar trebui să o adresăm toţi Celui Care ne-a încredinţat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6,37), căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci vreau ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa - şi să fie viu!”(Iez. 33,11).
               Este evident că atunci când omul şovăie să primească harul sfinţeniei lui Dumnezeu, în sufletul său se dă o luptă crâncenă între bine şi rău. Chiar şi cel ce se numeşte pe sine „ateu” resimte nevoia de a se elibera de apăsarea nihilismului. Tocmai pentru că nu poate fi sigur de corectitudinea convingerilor sale. În care persistă însă din vanitate şi orgoliu, găsindu-şi pretexte superficiale: fie „rigiditatea” canoanelor bisericeşti, fie „greutatea” obligaţiilor de cult, fie osteneala „exagerată” a slujbelor, fie „neprincipialitatea” comportamentului clerical – şi multe altele de acest fel, care ridică un zid în jurul sufletului său, ca nu cumva să pătrundă în el tainic harul Duhului … Ca şi cum (dacă nu ar fi existat toate aceste „motive”) bietul om ar fi rupt pragul bisericilor cu grăbirea sa spre nevoinţă din dor de pocăinţă! „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16,29), căci „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci … nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16,31).
             De cele mai multe ori, comportamentul rece şi sec faţă de Dumnezeu este însoţit de o totală lipsă de respect faţă de semeni, chiar faţă şi de cei mai apropiaţi. Dispreţul faţă de cele spirituale este atitudinea pe care o adoptă infantilismul minţii afectate de mulţimea frustrărilor acumulate. Altfel spus, ca să poţi ieşi din anonimat, să pari că eşti altceva decât ceea ce eşti de fapt, - începi să huleşti, să batjocoreşti, să arunci cu piatra (precum s-ar zice) în Dumnezeu … Despre Care oricum nu ştii mare lucru, sau chiar nimic; numai că doar în acest mod poţi părea „interesant” în faţa marelui public. Să susţii „Eu sunt ateu!” e ca şi cum ai zice „De fapt, mi-e lene să cred - şi de-aia nici nu-mi dau interesul!...”. Despre unii ca aceştia Psalmistul vesteşte categoric: „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată şi  nici păcătoşii în sfatul celor drepţi!” (Ps. 1,5), „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8). Sunt cei cărora le-a fost rezervat, din timp, iadul,  „cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie!” (Iuda 1,13). Comportamentul lor este acelaşi cu al unui sportiv care ar refuza să intre în concurs sub pretext că n-are concurent pe măsură. Dar fără să participi nu ai cum să fii notat sau să te califici. La fel şi aici – dacă nici măcar n-ai încercat să fii creştin (oricât de slabă ţi-ar fi fost lucrarea duhovnicească), nu stă Dumnezeu în tine. Nu este de vină El că fugi tu de Dânsul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. 13,1); în vreme ce ruga celor cuprinşi de căinţă pentru păcatele făcute, mărturiseşte cu durere: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!” (Ps. 118,176). Căci celor lipsiţi de conştiinţă şi bunăvoinţă nu li se acordă mântuirea: „       Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!”(I Cor. 6,9-10). Dovadă stă răspunsul Domnului Dumnezeu pentru unii ca aceştia: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12).
            Aşadar: ce să facem totuşi pentru ca să ne mântuim? Un călugăr în pustie se ruga zilnic aşa: „Doamne, eu ca un om am greşit - Tu ca un Dumnezeu iartă-mă!”. Iar un altul adăuga: „Doamne, fie că vreau, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă!”. Cel dintâi imperativ al mântuirii este asumarea credinţei drepte, sănătoase, întemeiate statornic pe învăţătura divină revelată prin Sfânta Tradiţie şi prin Sfânta Scriptură, formulate şi dogmatizate în actele Sfintelor Sinoade ecumenice (cele a-toată-lumea), apărate şi tâlcuite în chip luminat în scrierile Sfinţilor Părinţi - ai lumii mari dascăli şi povăţuitori. Chiar dacă nu toţi creştinii excelează în dobândirea de cunoştinţe teologice, totuşi au permanent la îndemână, în bisericile de enorie şi în mănăstiri, slujbele, catehezele şi predicile necesare agonisirii unei cunoaşteri adecvate a credinţei ortodoxe. Îndemnul apostolic este scurt şi limpede: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce sunt în Hristos Iisus!”(II Tim. 1,13).
            Al doilea mare imperativ al mântuirii este împărtăşirea din harul dumnezeiesc ce se comunică omului prin Sfintele Taine săvârşite în şi de către Biserică: întreita afundare în apa sfinţită la Botez, pecetluirea cu darul Sfântului Duh prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat, eliberarea sufletului din robia păcatelor prin Spovedanie, tămăduirea atât a sufletului de patimi cât şi a trupului de boli prin ungerea cu untdelemnul cel sfinţit, sfinţirea dragostei în Taina Cununiei – toate acestea fiind posibile prin lucrarea şi puterea Sfintei Preoţii transmise prin hirotonie în neîntreruptă succesiune apostolică de la o generaţie la alta. Acestea aduc mântuirea în viaţa omului pătruns de taina credinţei celei de-viaţă-făcătoare. Şi de aceea Sfântul Apostol Petru se adresează ferm păstorilor de suflete: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu!” (I Pt. 5,2), iar marele Pavel întăreşte: „Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său!” (FA 20,28).
               Al treilea mare imperativ al mântuirii ţine de conştiinţa personală a fiecărui creştin în parte. Ortodoxia este credinţa Bisericii, a obştii credincioşilor din toate timpurile şi din toate locurile; mântuirea, însă, se însuşeşte subiectiv, de către fiecare dintre noi. De aceea vesteşte Hristos: „Iată, vin curând; iar plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!”(Apoc. 22,12), „pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup - ori bine, ori rău!” (II Cor. 5,10). Desigur, pentru a ne mântui avem la dispoziţie locaşul de cult al Bisericii, căci „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Mt. 21,13), dar şi căminul nostru familial se cuvine să fie tot o biserică, un sfânt locaş în care Dumnezeu revarsă harul Său peste cei ce locuiesc în el. Căci Evanghelia a mântuit casa lui Zaheu vameşul – „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!”(Lc. 19,9), precum şi  „casa lui Petru” (Mt. 8,14), „casa lui Simon Leprosul” (Mt. 26,6), „casa lui Iona” (Mc. 1,29), „casa lui Levi”(Mc. 2,15), „casa lui Iair”(Lc. 8,41), „casa slujitorului regesc” (In. 4,53), „casa lui Anania” (FA 9,10), „casa lui Iuda” (FA 9,11), „casa lui Corneliu” (FA 10,24), „casa lui Simon tăbăcarul” (FA 10,32), „casa Mariei, mama lui Ioan cel numit Marcu” (FA 12,12), „casa temnicerului” (FA 16,32), „casa lui Iason” (FA 17,5), „casa lui Titus Iustus”(FA 18,7), „casa lui Filip binevestitorul” (FA 21,8),  - şi toţi ceilalţi pe care cu evlavie îi aminteşte Sfântul Apostol Pavel în „Epistolele” sale: „        Îmbrăţişaţi pe Priscila şi Acvila, împreună-lucrători cu mine în Hristos Iisus, şi Biserica din casa lor” (Rom. 16,3-15).
               Aşa şi noi trebuie să ne facem casa biserică – Biserica cea vie a familiei: părinţi ortodocşi şi fii ortodocşi. Căci semnele credinţei cu adevărat lucrătoare pot fi lesne descoperite din fapte: o troiţă la poartă, icoane sfinte pe pereţi, o candelă aprinsă, cărţi de rugăciune pe raftul bibliotecii („Psaltirea”, „Ceaslovul”, „Acatistierul” şi celelalte fiind mijloacele văzute ale rugăciunii făcute tainic în singurătatea nopţilor), o Sfeştanie făcută acasă, un Maslu săvârşit în familie, bucăţica de anafură şi sticluţa cu agheasmă (pentru sfinţirea sufletului şi a trupului în fiecare zori de zi), prezenţa duhovnicului în familie (cu rostul de a veghea viaţa spirituală a acesteia), lectura cărţilor sfinte precum „Vieţile Sfinţilor” şi „Patericele”, postirea (după puterea fiecăruia şi după povaţa părintelui duhovnicesc) în zilele de miercuri şi vineri precum şi în perioadele mai lungi orânduite de Biserică; dar mai ales practicarea virtuţilor creştineşti: pacea familiei, faptele de milostenie sufletească şi trupească, dragostea faţă de semeni, buna înţelegere cu vecinii, purtarea cuvenită a slujbelor şi rugăciunilor orânduite de Biserică din grijă pentru starea sufletelor celor adormiţi cu trupul – toate acestea ne unesc deplin şi definitiv cu Dumnezeu.
               Cheia tuturor izbânzilor duhovniceşti rămâne, desigur, permanenta unire cu Dumnezeu Cel-veşnic-viu în Taina Sfintei Euharistii. Pentru că Taina Sfintei Liturghii este singura care are puterea de a aduce pacea în lume şi armonia între Cer şi pământ, între îngeri şi oameni, şi între oameni laolaltă. În Biserica slavei Sfintei Treimi, creştinii sunt practic în familie, căci toţi sunt fraţi în fapte şi credinţă. Aceeaşi Evanghelie îi adună la apa cea vie a credinţei, acelaşi Potir îi strânge la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Celui Înviat, Care îi leagă duhovniceşte unii de alţii - şi pe toţi laolaltă de Cer: „Sfintele, sfinţilor!” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur); „ca toţi să fie una” (In. 17,21), căci „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el!” (In. 6,56), „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3,16) - „Eu am venit ca viaţă să aibă - şi din belşug să aibă!” (In. 10,10).
             Aceasta este calea unirii cu Dumnezeu în viaţa de aici şi a înveşnicirii acestei uniri în viaţa de dincolo. Nu e prea mare efortul necesar ca să devii, să fii şi să rămâi om. Omul din afară este oglinda celui din lăuntru: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Mt. 7,16-17). „Vorba sună, fapta tună!” spunea deseori părintele Iachint al Putnei. Şi atunci, se mai cuvine oare ca cei botezaţi în Numele lui Dumnezeu să se teamă de diavol şi de slugile lui, sau să mai alerge  după lucrările lui – precum ocultismul, magia, farmecele prosteşti şi vrăjitoriile penibile, câtă vreme Domnul Hristos ne-a îndemnat: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!” (Mc. 11,24)?! Doar şi Maica Domnului ne-a povăţuit simplu şi la obiect: „Faceţi orice vă va spune El!” (In. 2,5). De ce să te mai temi de fleacuri şi de nimicuri, când toate ale tale s-au curăţit şi s-au sfinţit prin harul Duhului Sfânt, când propriul tău trup şi propriul tău suflet au devenit tron al slavei lui Hristos Cel Înviat: „Înfierbântatu-s-a inima mea în lăuntrul meu iar în cugetul meu se va aprinde foc!” (Ps. 38,4), „ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui” (Ps. 26,8). Dacă vom păstra toată viaţa rânduiala mărturisirii păcatelor şi împărtăşirii cu Sfintele Taine, precum şi neîncetata rugăciune şi postirea cea  după putere, atunci şi Dumnezeu va fi mereu cu noi: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului!” (Mt.28,20), „unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mt. 18,20). Căci ce e greu în a fi credincios? Doar postul nu te costă nimic, rugăciunea se face gratuit, Sfânta Liturghie se săvârşeşte în dar, harul lui Dumnezeu vine oricând îl chemăm şi dorim să-l aflăm: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!” (Ps. 50,12), „Duhul Tău Cel Bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps. 142,10); „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” (Ps. 33,8). Câtă frumuseţe şi sfântă simplitate păstrează Ortodoxia în inepuizabila ei bogăţie harismatică! Şi cât de accesibil şi de aproape este Dumnezeu când Îl cauţi şi Îl doreşti - fie la Biserică, în Sfântul Potir, fie în sufletul tău, în sfânta rugăciune, fie în faptele cele bune şi în virtuţile iubirii, păcii, bucuriei şi bunătăţii care ne readuc asemănarea cu Domnul Dumnezeu: „Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33,1), „în tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul!” (Ps. 102, 22).
             Aşadar, mântuirea ne aşteaptă pe fiecare cu răbdare, simplă, smerită şi sfioasă, ca să fie îmbrăţişată de orice creştin dornic de  Rai, de Cer, de Dumnezeu: „căci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu!” (Efes. 2,19). Rugăciunea  deschide calea către mântuire, iar smerenia, omenia şi bunătatea sunt prietenele cele mai bune ale mântuirii. Căci fapta cea bună şi milostenia sunt cele care o fac pe dulcea mântuire să-I zică Celui Sfânt: „Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean” (In. 17,15),  „Sfinţeşte-i pe ei întru Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevărul” (In. 17,17), „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea pe care Mi-ai dat-o pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii!” (In. 17,24).
              Iar răspunsul divin vine din Evanghelia Iubirii: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt. 25,43), „întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut!” (Mt. 25,40). „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu!” (Lc. 12,8).
             „Dreptul din credinţă va fi viu” (Rom. 1,17), „căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (II Cor. 5,7); „cel ce va crede şi se va boteza – acela se va mântui!” (Mr. 16,16). „Necredinţa călcătorului de Lege spune inimii mele că nu este într-însul frica de Dumnezeu” (Ps. 35,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi” (Mc. 16,17-18).
             „Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună” (II Cor. 9,7). „În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi Legea Ta în lăuntrul inimii mele!” (Ps. 39,11), „ochii Mei sunt peste credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu Mine; cel ce umbla pe cale fără prihană, acela Îmi slujea!” (Ps. 100,8). „Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (In. 17,3).

sâmbătă, 23 martie 2013

Oare doar diavolul e de vină ?!


„Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean!” (Mt. 6,13)
„Diavolul este mincinos şi tatăl minciunii!” (In. 8,44)
„Diavolul umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (I Pt. 5,8)
„Chiar satana se preface în înger al luminii!” (II Cor. 11,14)
„Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită!” (Mt. 26,41)
„Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu!” (Lc. 22,31)

Sfinţii Părinţi luminaţi prin cunoaştere vie, izvorâtă din experienţa harului Duhului Sfânt al Adevărului, ne învaţă că cea mai mare izbândă a diavolului este să ne facă să credem că nu există. Din acest motiv, în loc să-i spună pe nume, de multe ori oamenii preferă să folosească tot felul de expresii în aparenţă echivalente: „influenţe negative”, „dispoziţii pesimiste”, „forţe oculte” şi altele. Procedând aşa, oamenii socot că dau dovadă de o gândire cultă, superioară, progresistă, intelectuală, care afirmă categoric şi indiscutabil că existenţa diavolului este un mit învechit, propriu mentalităţii celor trăitori în epoci obscurantiste, lipsite de „iluminismul” şi „pozitivismul” progresului ştiinţific şi tehnologic din vremea noastră.
            Ceea ce intrigă, însă, e faptul că ori de câte ori oamenii ajung în situaţia de a se justifica pentru aspectele mai puţin lăudabile ale faptelor pe care le săvârşesc, recurg întotdeauna la una şi aceeaşi explicaţie: „Numai diavolul e de vină !”. Şi astfel îi vedem cum ne aduc grăbiţi, în apărarea lor, dinaintea ochilor, toată mulţimea scrierilor ascetice, patristice şi filocalice care expun (uneori cu lux de amănunte) în mod convingător argumentele şi dovezile implicării nefaste a duhurilor rele în viaţa lumii şi a oamenilor. După care, însă, iarăşi îi descoperim declamând de la tribunele conferinţelor publice despre bigotismul şi închistarea vechilor concepţii religioase …!
            În lumina Adevărului revelat prin Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, Biserica lui Hristos ne învaţă că „La început a făcut Dumnezeu Cerul şi pământul” (Fac. 1,1). Sfântul Vasile cel Mare scrie că prin „Cer” se înţelege lumea nevăzută sau duhovnicească, a duhurilor netrupeşti sau fără-de-materie, iar prin „pământ” se face referire la lumea cea văzută sau materială, în care locuiesc oamenii trupeşti. Numărul acestor făpturi duhovniceşti nu ne este cunoscut. Sfântul Prooroc Daniel scrie că ar fi „miriade de miriade” (Dan. 7,10) de astfel de oşteni cereşti. Ceea ce ştim, însă, este că cel mai luminos dintre aceşti slujitori ai slavei dumnezeieşti (numit, din acest motiv, Lucifer, şi rânduit pesemne în ceata heruvimilor) a refuzat din mândrie de a mai sluji Celui Care l-a creat, începând o mişcare de răzvrătire împotriva Acestuia, atrăgând după sine „a treia parte din stelele cerului” (Apoc. 12,4). În lupta care a urmat între aceşti îngeri răzvrătiţi şi îngerii care au rămas statornici întru slăvirea Domnului Savaot, oştile îngerilor fideli au fost conduse la biruinţa asupra legiunilor de îngeri necredincioşi de către Arhanghelul Mihail, cel numit şi Arhistrategul sau Mai-Marele Voievod al oştilor cereşti. Strigătul lui care a zguduit bolţile cerului şi a oprit căderea produsă de răzvrătirea împotriva Celui Sfânt este amintit până astăzi în cadrul solemn al Dumnezeieştii Liturghii: „Să stăm bine! Să stăm cu frică! Să luăm aminte!”. Urmarea directă a căderii îngerilor răzvrătiţi din Cer a fost înrăirea şi întunecarea lor definitivă, ceea ce a produs transformarea lor din îngeri sfinţi, luminoşi, frumoşi, buni şi slujitori ai Adevărului, în demoni spurcaţi, întunecaţi, urâţi şi răi, izvoditori şi săvârşitori ai minciunii, repetând veşnic în cugetele lor: „Nu vom sluji Ţie!”.
         Referindu-se la acest eveniment capital produs în sânul lumii îngereşti, Sfântul Prooroc Isaia exclamă cu durere: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii!” (Is. 14,12). Şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Săi: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din Cer!“ (Lc. 10,18). Spun Sfinţii Părinţi că Preabunul Dumnezeu a hotărât că va umple Cerul din care au căzut mulţime neînchipuit de mare de îngeri (prin răzvrătire, neascultare şi nerecunoştinţă) cu oameni zidiţi „după chipul şi după asemănarea” Lui (Fac. 1,26). Ceea ce pizmaşul diavol, însă, nu a putut suporta fără a încerca să-şi strecoare veninul urii sale faţă de Dumnezeu în sufletele protopărinţilor neamului omenesc, Adam şi Eva, cei dintâi oameni din Grădina Raiului. Şi astfel, prin viclenia şi perfidia care i-au devenit caracteristice, s-a grăbit să-L clevetească în urechile oamenilor pe Cel Care i-a făcut, sugerându-le să năzuiască a deveni ei înşişi „dumnezei” pe calea pe care el însuşi o alesese. Şi anume nu pe cea a supunerii faţă de voia Celui Sfânt (prin ascultarea faţă de cuvântul Său) ci, dimpotrivă, prin împlinirea voii proprii şi prin neascultarea de porunca divină. Şi astfel i-a făcut să-şi dorească să mănânce din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, crezând că astfel nu numai că nu vor muri, ci chiar vor deveni asemenea Domnului Dumnezeu: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul!” (Fac. 3,5).
           Sfânta Scriptură ne descoperă faptul că odată săvârşit păcatul, starea lăuntrică a omului s-a tulburat grozav. Ruşinea şi teama au pus stăpânire pe el. Vederea  lui Dumnezeu a fost tulburată de zăpăcirea minţii sub presiunea uriaşă a unor valuri năprasnice de gânduri înviforate îndreptate împotriva Părintelui Ceresc, ceea ce l-a făcut pe Adam să se ascundă de la faţa Lui, cunoscând că atât el, cât şi femeia sa sunt goi trupeşte, când de fapt sufletele li se despuiaseră de harul inocenţei şi al nevinovăţiei: „S-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?» Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul  Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns!»“ (Fac. 3,8-10). Şi de aceea spun Sfinţii Părinţi că, văzând răul care-l cuprinsese pe sărmanul om – „din iubire de oameni, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte” (Rugăciunea de dezlegare), Bunul Dumnezeu i-a scos pe oameni din Rai, îndepărtându-i astfel de Pomul Vieţii, pentru ca nu cumva mâncând din rodul lui să ajungă a se înveşnici în jalnica stare de cădere: „Şi au scos Domnul Dumnezeu afară pre Adam şi l-au pus pre el în preajma Raiului desfătării; şi au pus heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3,24).
            Pierzând harul vieţii veşnice, omul a pierdut harul înţelepciunii sfinte – aceea pe care o dorea Solomon, fiul regelui David, mai mult decât orice alte bogăţii ale lumii: „Dă-mi mie acum înţelepciune şi ştiinţă!” (II Par. 1,10). Prin căderea sa în păcatul neascultării şi al înfruptării din rodul pomului oprit, omul s-a întunecat, din duhovnicesc a devenit pământesc, chinuit de diavol şi prins în robia  silnică a morţii. Această vrăjmăşie iremediabilă între om şi diavol a fost remarcată în Scripturile Sfinte prin consemnarea hotărârii divine: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul - iar tu îi vei înţepa călcâiul!” (Fac. 3,15). Altfel spus, diavolul îl va pândi neîncetat pe om, până la sfârşitul vieţii sale, căutând să-i fure sufletul. Nu degeaba înţelepciunea patristică ne avertizează: „În cele ce te va găsi sfârşitul, în acelea vei fi judecat!” („Patericul egiptean”). Şi de aceea, bine ar fi să ne petrecem vremea acestei vieţi trecătoare întru pocăinţa înnoirii celei duhovniceşti, prin lucrarea virtuţilor spre dobândirea harului dumnezeiesc al Celui Înviat întru unirea mistică cu Acesta, căci „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară!” (In. 6,37).
           O primă ispravă a lucrării diavoleşti în istoria lumii de după cădere o constituie fratricidul despre care Scriptura aminteşte că s-a săvârşit într-o lume câtuşi de puţin aglomerată ori strâmtorată de mulţimea conflictelor de interese; deşi erau încă singurii descendenţi ai primilor oameni, totuşi „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Fac. 4,8)! Aşadar, uciderea aceasta n-a avut nici un fel de pretexte de ordin ideologic, politic, economic sau financiar; a fost de-a dreptul produsul invidiei, adică al zavistiei (şi al urii ivite din aceasta) pentru simplul fapt că Dumnezeu a căutat cu bunăvoinţă spre jertfa lui Abel, dar nu şi spre cea a lui Cain. Scripturile Vechiului Legământ nu contenesc a relata apoi şi despre toate relele şi răutăţile care au continuat (şi continuă) a frământa şi a chinui (până astăzi) sărmanul neam omenesc, din pricina înmulţirii nesăbuite a poftelor, păcatelor, patimilor, orgoliilor, vanităţilor şi înfumurărilor înălţării egoiste de sine. Absurditatea acestora a făcut din omul zidit de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”, dintr-un adevărat rege al zidirii văzute sau împărat al făpturii (înzestrat cu puteri sufleteşti şi trupeşti deosebite), o biată slugă împlinitoare a poftelor diavolului cel „de la început ucigător de oameni şi care nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (In. 8,44). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel se căina cu amar: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19).
             Iată cum consecinţele răzvrătirii îngerilor răi s-au răsfrânt indirect asupra oamenilor din pricina încăpăţânării şi neascultării lor: „În ziua în care vei mânca din el - vei muri negreşit!” (Fac. 2,17). Altfel spus, căutând cu dinadinsul să ne facem voia, n-am făcut decât să ne „pricopsim” cu moartea – atât a sufletului, cât şi a trupului: un „câştig” de care chiar nu aveam nevoie!… Şi care s-a dovedit atât de nefast încât doar prin puterea neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu pentru făptura mâinilor Sale am mai ajuns să cunoaştem izbăvirea de sub povara cumplită a unei asemenea osânde! Această minune s-a săvârşit prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi şi întruparea Lui ca om sub vremi din pântecele Preacuratei Fecioare Maria: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!” (In. 1,29).
            În toată înverşunarea răutăţii şi îndărătniciei sale, diavolul nu a încetat nicidecum să-şi manifeste cu cruzime înfiorătoare dispreţul şi ura cu care s-a străduit permanent să facă de ocară pe toţi fiii oamenilor – anume parcă pentru a-I face în ciudă Celui Care i-a creat cu atâta gingăşie şi preţuire încât Psalmistul exclama cu uimire: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el?!” (Ps. 8,4). Astfel încât va cuteza cu neruşinare (argumentând chiar scripturistic, cu citate biblice!) să-L ispitească în Carantania până şi pe Iisus Cel din Nazaretul Galileii (pe Care Îl vedea doar ca pe un om obişnuit, la fel ca toţi ceilalţi). A avut însă surpriza cu totul neaşteptată de a fi respins într-o manieră atât de categorică şi deplină, încât n-a mai putut decât să se îndepărteze umilit şi derutat: „Sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El” (Lc. 4,13). Aceasta pentru că fusese înfrânt pe toate cele trei planuri de atac cu care obişnuia să îngenuncheze omenirea cu fiecare individ în parte: cu neînfrânarea – „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini!” (Mt. 4,3), cu necredinţa – „Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău»!” (Mt. 4,6), şi cu pofta de stăpânire: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc; deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta!” (Lc. 4,6-7).
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat şi om deplin, în toate asemenea nouă – afară de păcat, Iisus Unsul Domnului, restabileşte în umanitatea asumată în persoana Sa desăvârşita asemănare cu Dumnezeu Cel Ce a făcut-o, refăcând astfel chipul lui Dumnezeu din om (oarecând desfigurat prin patimi, mândrie şi neascultare) şi devenind prin aceasta  „Adam Cel de-pe-urmă cu duh dătător-de-viaţă” (I Cor. 15,45): „Eu şi Tatăl Meu una suntem!” (In. 10,30), „Nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis!” (In. 5,30). „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Lc. 4,4): de acum gata cu grija exclusivă pentru trup şi pântecele său; accentul doririi şi al cugetării se va pune de aici înainte pe grija pentru suflet şi mântuirea lui: „Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca!” (Lc. 12,22), doar este scris: „Aruncă spre Domnul grija ta - şi El te va hrăni!” (Ps. 54,25). Nu degeaba se tânguia Adam cel de demult (prin Sfinţii Părinţi care-i căinau căderea): „frumos era la vedere şi plăcut la mâncare rodul ce m-a omorât!” (Sfântul Ioan Damaschinul). Şi de aceea Iisus „a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi iar la urmă a flămânzit” (Mt. 4,2). Domnul a flămânzit ca să ne arate că poftele pot fi stăpânite numai prin înfrânare, iar nu prin înfruptarea cu nesaţ din tot ceea ce imaginaţia sufletului născoceşte şi transmite spre lucrare trupului.
         Lucrarea de ispitire pe care diavolul o săvârşeşte neîncetat asupra oamenilor poate atinge trepte de la cele mai grosiere până la cele de o subţirime greu de închipuit. Şi de aceea în „Rugăciunea Domnească” spunem cu toţii: „Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean!” (Mt. 6,13). De veacuri întregi Sfinţii ostaşi şi bravi nevoitori neînfricaţi în lupta cu patimile ne învaţă că starea de sănătate a minţii adevăratului creştin înseamnă trezvia neînduplecată hrănită prin puterea rugăciunii neîncetate făcute în Numele lui Iisus: „Rugaţi-vă neîncetat!” (I Tes. 5,17), ne strigă Apostolul. De ce? Pentru că pe de o parte imaginaţia nestăpânită stârneşte poftele şi dorinţa de plăceri prin închipuiri şi năluciri ale păcatului, iar pe de altă parte neastâmpărul minţii iscodeşte pururea toate lucrurile, zămislind astfel îndoiala ca frământare sau luptă interioară între năzuinţa de a şti şi neputinţa de a pricepe, dublată de tentaţia de a nu crede - în ciuda oricăror evidenţe: „Oare va putea da şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său?!” (Ps. 77,24); „Aruncă-Te jos, că scris este: «Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău»!” (Mt. 4,6); „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!” (Mt. 4,7) – sosit-a însă neîntârziat răspunsul…
            Aceasta pentru că orice minune îşi are temeiul, locul şi timpul său. Dumnezeu nu face minuni ca să demonstreze cuiva că poate face ce vrea El, fără să-I pese de cei din jur. Minunile nu sunt nişte numere de iluzionism de la circ, menite să stârnească aplauze furtunoase din perplexitatea uluirii spectatorilor. Ci ele reprezintă legătura vie şi reală dintre credinţa dreaptă a omului (aflată în deplin acord şi desăvârşită armonie cu cuvântul lui Dumnezeu) şi puterea Acestuia de-viaţă-făcătoare şi de-lumină-dătătoare: „Preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul să Te preaslăvească!” (In. 17,1) – e ruga Fiului lui Dumnezeu către Părintele Ceresc, după cum şi îndemnul Său către ucenici şi Apostoli: „Daţi-le voi să mănânce!” (Mc. 6,37), şi „au luat douăsprezece coşuri pline cu fărâmituri şi cu ce-a rămas din peşti” (Mc. 6,43) din cele „cinci pâini şi cei doi peşti” (Mc. 6,38), după ce au hrănit cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. 14,21). Îndoiala în credinţă ucide sufletul numai din pricina faptului că în adâncul ei stă ascunsă, de fapt, trufia încercării absurde de a reduce măreţia de negrăit a puterii dumnezeieşti făcătoare de minuni la firescul unor simple fenomene naturale explicabile prin formulări de concepte omeneşti. Numai o astfel de mândrie învăluită în justificări şi pretexte duce la iscodiri, la răstălmăciri şi la devieri tendenţioase, pe firul cărora diavolul strecoară cu meşteşugire înşelarea. Înşelare care, odată produsă şi statornicită în cugetare, în grăire şi în făptuire - aduce eşecul. Pentru că nimeni dintre cei care nu-şi caută mântuirea şi izbăvirea de necunoaştere, de nepricepere şi de neînţelegere (prin smerirea părerii proprii în schimbul primirii unui sfat preţios din partea cuiva mai bătrân sau mai cuvios) nu poate scăpa de înşelare: „Cei ce nu se sfătuiesc cad ca frunzele!” (Sfântul Ioan Scărarul). Căci persistarea în propriile păreri nefondate şi cu nimic întemeiate pe adevărul învăţăturilor profetice, apostolice şi patristice, înseamnă pur şi simplu moartea sufletului mai înainte de moartea trupului - numită în literatura de specialitate „căderea din har” sau chiar „înşelarea diavolească”. De aceea, în pustia Carantaniei, Iisus dă omului răspunsul cel mai categoric de care au nevoie atât trupul cât şi sufletul său: „Domnului Dumnezeului tău să te închini - şi numai Lui Unuia să-I slujeşti!” (Lc. 4,8), căci „fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5); aceasta pentru că doar „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14,6), ca Cel Ce ştiu dinainte de a fi lumea răutatea şi perfidia lucrării viclene şi ucigătoare a diavolului: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din Cer” (Lc. 10,18). Şi de aceea scrie Sfântul Evanghelist Matei că după ispitirea de către diavolul în pustie, Iisus a ieşit la propovăduire: „De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt. 4,17). Propovăduire la care demonii înşişi reacţionează înfricoşaţi: „Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,34), „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!” (Lc. 4,41). Căci de frica lui Iisus se zguduia iadul întreg şi se cutremurau legiunile diavoleşti, fiind biruite prin puterea de neînfrânt a smereniei dumnezeieşti: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2,7), pentru ca „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece - al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt!” (Filip. 2,10), căci „şi demonii cred - şi se cutremură” (Iac. 2,19) de puterea Numelui lui Iisus!
             Prin urmare, ne punem întrebarea: oare ni se mai cade nouă, creştinilor, să mai tremurăm ca nişte frunze în faţa ispitelor drăceşti?! Dacă de la Sfântul Botez în inima omului Se sălăşluieşte în chip tainic Hristos Cel Înviat iar diavolul e scos afară prin puterea Duhului Sfânt, dacă apoi avem permanent lângă noi strajă cerească pe sfântul înger păzitor – de cine să mai avem frică?! Nu strigă proorocul: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi! Auziţi până la marginile pământului: cei puternici, plecaţi-vă! De vă veţi întări, iarăşi veţi fi biruiţi! Şi orice sfat veţi sfătui, îl va risipi Domnul, iar cuvântul pe care îl veţi grăi nu va rămâne întru voi - căci cu noi este Dumnezeu!” (Is. 8,9-10)?! Dacă armele şi mijloacele mântuirii sunt toate la noi – întreita afundare în apa sfinţită cu focul divin, ungerea cu Sfântul şi Marele Mir întru pecetluirea cu darul Duhului Sfânt, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Înviat din morţi, însemnarea cu Semnul Crucii – „armă asupra diavolului de care se cutremură şi se îngrozeşte nesuferind a căuta spre puterea ei” (Troparul Crucii), „Ceaslovul”, „Psaltirea”, „Acatistierul”, anafura, agheasma, untul-de-lemn înşeptit sfinţit de preoţi în Taina Sfântului Maslu, mărturisirea cu căinţă şi iertarea tuturor păcatelor în Taina Sfintei Spovedanii – oare ni se mai cuvine nouă să trândăvim sub înrâurirea şoaptei diavoleşti care ne repetă stăruitor în urechile inimii: „Nu pot!, Nu ştiu!, Nu vreau!”?! Oare de ce?! Nu cumva ne place să fim victimele propriilor noastre neputinţe şi ale propriei noastre nepăsări, socotindu-ne atât de „sporiţi” încât am avea (chipurile) ispite peste puterile omeneşti? - (asta, aşa, ca o îndreptăţire searbădă, deşartă chiar!, pentru toate eşecurile din viaţa noastră?!)… Aşa încât iute ne grăbim să explicăm tot ceea ce de fapt n-am făcut (sau am făcut greşit), dând vina -  bineînţeles! - atât pe Dumnezeu (că El ne-a părăsit pe noi, nu noi pe El…), cât şi pe potrivnicul Lui, diavolul cel învechit în răutate... Au fost însă de-a lungul vremii şi situaţii în care bietul sarsailă s-a văzut el însuşi depăşit în eforturile sale de isprăvile imaginaţiei şi stăruinţei omului de a face rău aproapelui său! Şi de aceea ar putea spune: „Cine, eu?! Nici prin cap nu mi-a trecut! De la om am învăţat să fac asta şi asta; deodată cu el progresez şi eu «cultural» şi «ştiinţific»!”. Pentru că într-adevăr omul alege mai degrabă nepăsarea şi lenea, magia şi ocultismul, fermecătoria şi vrăjitoria, şi în general toate lucrurile întunericului, crezând că astfel va obţine efectul scontat, ceva bun şi de durată, fără prea mult efort şi fără ca să mai fie nevoit să se străduiască prea tare sau să cheltuiască cine ştie ce avuţii… „Chiar aşa – de ce să postesc? De ce să mă rog? De ce să mă ostenesc? La ce bun atâta nevoinţă – când e atât de simplu să trăieşti aşa, ca toţi ceilalţi!”. În loc să-ţi recunoşti neputinţele, incompetenţa şi delăsarea… – chiar, de ce să fii tu ăla vinovat, necredincios şi ticălos, când de fapt diavolul este de vină?! Doar se ştie că satana lucrează prin semeni, nu? Şi doar e clar că din cauza atacurilor duşmanilor şi a vrăjilor tuturor vrăjitorilor şi vrăjitoarelor tu nu ai serviciu, nu ai bani, nu ai viitor, nu ai familie, din cauza lor trăieşti în neorânduială şi nu ai nici un rost în viaţă! Şi bineînţeles că tot din cauza diavolului bei fără măsură până îţi pierzi minţile, fumezi otrăvindu-te, desfrânezi spurcându-ţi trupul în fel şi chip – că doară dracul te-a dus de mână la păcat şi te-a asigurat că dacă nu faci păcatul vei muri pe loc!... Doar el este vinovat de toate: şi de crime, şi de avorturi, şi de răzbunări, şi de droguri, şi de perversiuni, şi de dezmăţ … de toate orgiile - el singur este vinovat! … Omenirea n-are nici o vină!
Numai că, gândind astfel, oamenii nesocotesc faptul că diavolul are puterea îngrădită de către Dumnezeu, fiind doar un tolerat în creaţia Lui. Pentru că de la Învierea lui Hristos a fost legat să nu mai poată lucra asupra omului - decât numai cu încuviinţarea chiar a omului! Omul însuşi îi permite să intre în casa lui, în inima lui, în mintea lui, în toată avuţia sa – pe care el singur o dă diavolului din proprie iniţiativă. Exprimări precum: „Fir-ai al dracului!”, „Lua-te-ar dracu’!” ori „Du-te dracului!” sunt tot atâtea „binecuvântări” omeneşti ce-l încântă nespus pe încornoratul care astfel îşi arogă stăpânirea şi îşi pretinde drepturile de luare în posesie – de la cel mai mic fir de praf până la sufletul sărmanului om! … E de ajuns doar să strecoare vreo sugestie în gândul omului – şi gata, omul o şi împlineşte cu fapta!... Şi deşi îi ştie cursele, totuşi se lasă amăgit, atras şi înşelat ca un nepriceput! Aceasta deoarece credinţa creştinilor înşişi în Evanghelia propriei lor mântuiri (chiar şi astăzi, după două mii de ani de rugăciune) e îndoielnică şi şovăielnică: „A, o fi fost în vremea aceea, acolo, în Evanghelie – dar nu astăzi şi aici, în lumea noastră!”… Şi aşa se face că încă de la cea dintâi stârnire şi instigare a diavolului, iată-ne pregătiţi să-i facem pe plac săvârşind toate relele, împlinindu-i toate poftele nelegiuite, tăvălindu-ne în patimi de ocară – numai să nu-l pierdem de „prieten”!... Oare chiar numai diavolul e de vină?! Oare omul chiar nu are nici un fel de vină?... Iar dacă propria noastră conştiinţă nu ne va răspunde la aceste întrebări, atunci haideţi să citim mai atent Sfânta Scriptură: „Largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire - şi mulţi sunt cei care o află! Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă - şi puţini sunt care o află…” (Mt. 7,13-14). „Nimeni nu poate să slujească la doi domni - căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui! Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Mt. 6,24). „Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!” (Pt. 5,8). „După ce duhul necurat a ieşit din om umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă - şi nu găseşte! Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea, acolo de unde am ieşit… Şi venind, o află golită, măturată şi împodobită.            Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri, mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici - iar cele de pe urmă ale omului aceluia se fac mai rele decât cele dintâi!” (Mt. 12,43-45).
            „Fiţi treji, privegheaţi!” (I Pt. 5,8). „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului!” (I Cor. 15,58). „Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare! Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii!” (Ef. 6,13-14), „să fie mijloacele voastre încinse iar făcliile voastre aprinse!” (Lc. 12,35). „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!” (Mt. 16,16) - „iar Eu pe această piatră voi zidi Biserica Mea - şi porţile iadului nu o vor birui!” (Mt. 16,18). „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia!” (Lc. 12,32). „Iată, vin curând - iar plata Mea cu Mine este, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui!” (Apoc. 22,12).

duminică, 17 martie 2013

Credinţa vie – har şi virtute

„Noi nu suntem (fii) ai îndoielii, spre pieire - ci ai credinţei, spre dobândirea sufletului!”(Evr 10,39)
„Aveţi credinţă în Dumnezeu!”(Mc 11,22)
„Credinţa fără de fapte este moartă!”(Iac 2,26)
„Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea!”(1Cor 13,13)
„Socotim că prin credinţă se va îndrepta omul!”(Rm 3,28)
„Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20)
„Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit - şi le veţi avea!”(Mc 11,24)
„Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu: să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis!”(In 6,29)
„Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine!”(In 14,1)
„Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta, – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.”(Rm 10,8)
„De mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus”(2Tim 3,15)
„Nu lepădaţi, dar, încrederea voastră - care are mare răsplătire!”(Evr 10,35)
„Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute”(Evr 11,1)
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu; căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este - şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută!”(Evr 11,6)

Nu cred că a fost om pe faţa pământului, de la Adam şi până astăzi, care să nu se fi confruntat în lăuntrul de taină al inimii cu problema credinţei în Dumnezeu. Fără îndoială, întrebarea care a răscolit conştiinţele tuturor celor ce s-au perindat prin viaţa aceasta de două mii de ani încoace, e cea care priveşte identitatea lui Iisus Hristos: „Cine este Acesta care iartă şi păcatele?!”(Lc 7,49). Din partea unui om ca Sfântul şi Dreptul Simeon, de pildă, răspunsul e categoric: „Lumină spre descoperirea neamurilor”(Lc 2,32), „Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel!”(Lc 2,34). Cu toate acestea, credinţa în dumnezeirea Fiului Fecioarei din Nazaretul Galileii reprezintă până astăzi principala piatră de poticnire din sufletele celor mai mulţi dintre semenii noştri. Mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin, omul ajunge să se întrebe: oare e vie credinţa în Dumnezeu? Oare lucrează ea minuni şi tămăduiri? Oare e bine de urmat în viaţă calea credinţei – sau nu?!
Desigur, ceea ce a întemeiat existenţa şi persistenţa Sfintelor Scripturi de-a lungul ultimelor trei milenii şi jumătate de istorie a lumii a fost tocmai credinţa statornică, fermă, puternică, pătrunzătoare şi de nezdruncinat în existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu adevărurile cuprinse nu în Scripturi, ci în Sfânta Tradiţie – încă mai veche decât Scriptura, veche cât lumea însăşi: „Prin credinţă cei din vechime au dat buna lor mărturie”(Evr 11,2). Este evident că nici Cain şi nici Abel nu ar fi adus jertfă Domnului Dumnezeu dacă proprii lor părinţi, Adam şi Eva, nu le-ar fi vorbit despre El şi despre Raiul din care fuseseră alungaţi pentru neascultarea şi necredinţa faţă de cuvântul Celui Sfânt, strecurate în inimile lor de către şarpele cel preaviclean. Ceea ce, pe de altă parte, ne învaţă că de la ureche şi până la inimă („calea cea mai lungă” – după cum o numea Părintele  Arsenie Boca), adevărul poate ajunge fie curat şi întreg şi luminos (atunci când e primit cu sinceritate), fie cu înţeles distorsionat, stricat şi întunecat (atunci când e întâmpinat cu răceală şi cu nesinceritate): „Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit!”(Evr 11,4).
Este evident faptul că diavolul s-a străduit tocmai să distrugă legătura de încredere şi de sinceritate neprefăcută dintre om şi Dumnezeu, stârnind zavistie între ei: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul...”(Fac 3,5). Din nefericire, atât Eva cât şi Adam s-au arătat receptivi la diavoleasca insinuare, rezultând astfel pervertirea credincioşiei lor. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Ioan ne îndeamnă: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la Dumnezeu!”(1In 4,1). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre roadele credinţei nefăţarnice, adaugă: „De aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am - nimic nu sunt!”(1Cor 13,2).
Aşadar, credinţa este o floare rară, aleasă şi gingaşă, care nu poate răsări şi creşte decât din pământul cel bun al inimii curate, fiind sădită acolo prin propovăduirea cuvântului adevărului Evangheliei Învierii Domnului. Mediul potrivit pentru creşterea şi dezvoltarea ei nu poate fi decât harul iubirii jertfelnice şi sfinte, întrucât „credinţa fără de fapte este moartă” (Iac 2,26). Este lecţia cea mai importantă pe care ne-au încredinţat-o (ca şi aleasă şi nepreţuită moştenire) Părinţii pustiei egiptene: credinţa adevărată înseamnă acord deplin între gândire, vorbire  şi făptuire. Altfel spus, ceea ce gândeşti nu se exprimă diferit în ceea ce rosteşti şi nici nu se perverteşte în nimic din ceea ce faci – nici noaptea, nici ziua, nici la vedere, nici întru ascuns. Altfel, faci parte nu dintre oamenii lui Dumnezeu, ci dintre aceia despre care proorocul spune: „ei au ochi şi nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21).
Oare nu printr-o credinţă desăvârşită, dreaptă şi cinstită (asemeni celei a sfinţilor îngeri slujitori ai slavei Domnului Savaot), atât Enoh, cât şi marele Ilie, au fost găsiţi vrednici de către Dumnezeu să fie mutaţi din cele pământeşti întru cele cereşti? „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi”(1Cor 15, 51-52).  Şi oare, cum altfel au vorbit drepţii Vechiului Legământ, patriarhii şi profeţii de demult, cu Cel Nevăzut şi Nemuritor, dacă nu în Duhul Sfânt al credinţei celei vii şi adevărate? Cu evlavie a făcut Noe corabie pentru sine şi pentru familia sa, în deplină credinţă faţă de cuvântul Domnului: „Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor!”(Evr 11,7). Şi iarăşi, credinţa lui Avraam este cea care L-a făcut pe Dumnezeu să-L trimită pe Fiul Său în lume: „Şi Cuvântul S-a făcut trup”(In 1,14), „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”(Lc 1,38). Iată sens perfect şi legătură desăvârşită între cuvânt şi faptă! Taina Întrupării este minunea produsă prin întâlnirea dintre cuvântul sfânt al Adevărului („Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit!” - Mt 3,17) şi credinţa curată faţă de Acesta: „Iată roaba Domnului!”(Lc 1,38).
Prin urmare, nu există nici o altă cale de comunicare a pământului cu Cerul decât credinţa plină de har, trăită în vieţuire nespurcată: „Umblăm prin credinţă, nu prin vedere!”(2Cor 5,7); „dreptul din credinţă va fi viu!”(Rm 1,17); „cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, dar cel ce nu va crede - se va osândi!”(Mt 16,16). Dar care este constatarea Mântuitorului? – „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?!”(Mt 17,17). Căci, văzând nestatornicia poporului păcătos şi înfumurarea închipuirii lui ca şi popor ales şi „fii ai lui Avraam”(Mt 3,9), Iisus îi trezeşte la realitate: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo!, - şi se va muta!”(Mt 17,20). Ceea ce ne dovedeşte, fără putinţă de tăgadă, că falsitatea credinţei noastre închipuite la suprafaţa vieţii şi limitate la limbajul pietist, la lacrimile mincinoase, la hainele cernite şi la un comportament de făţarnică evlavie teatrală, ne va orândui la Dreapta Judecată nu printre fiii împărăţiei, ci printre cei ai gheenei: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei - şi îndoit decât voi!”(Mt 23,15). Tocmai pentru că toată această ipocrizie vinovată şi ticăloasă a noastră ne face aşa-zisa „credinţă” de-a dreptul moartă, lipsită adică de viaţă duhovnicească, redusă doar la înşiruiri de vorbe goale, discuţii sterile interminabile, polemici zadarnice – lipsite de orice fel de fapte bune! „Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc! De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte”(Mt 7, 17-20). „Prin credinţă Avraam (când a fost chemat) a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire”(Evr 11,8); „     Prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise”(Evr 11,11). Tot aşa şi dreapta Ana, mama proorocului Samuel, la fel şi Sfânta Ana şi Sfântul Ioachim, care au dat naştere  Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Roadele credinţei sunt minunile. Lucrurile cele mai presus de fire au dovedit puterea lui Dumnezeu în lume: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”(Lc 5,17). În Biserica primară a existat chiar o categorie a „harismaticilor”. Minunile strigă că există Dumnezeu. Prin simpla lor prezenţă, adevăraţii credincioşi însufleţesc credinţa Bisericii, o fac vie şi lucrătoare în lume: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri!”(Mt 5,16). Aşadar, ca să putem vedea şi înţelege pe Dumnezeu, avem nevoie de credinţă: „credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”(Mc 5,34); şi iarăşi: „după credinţa voastră, fie vouă!     Şi s-au deschis ochii lor”(Mt 9,29-30). Nu ştiu dacă a inventat cineva vreodată un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Această putere mai presus de fire vine deodată prin inimă – „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”(Mt 5,8) şi prin minte (căci precum „luminătorul trupului este ochiul” - Mt 6,22, tot aşa şi mintea este luminătorul sufletului), direct de la Dumnezeu: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”(Mt 9,28)  – iată-L  pe Dumnezeu implicându-Se în suferinţa lumii; „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”(Mc 9,24). Aşadar, credinţa se seamănă pe ogorul smereniei. Dacă ai smerenie, credinţa dă cele mai bune roade: „Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic - şi sfânt este Numele Lui!”(Lc 1, 48-49); căci „cine se va smeri pe sine - acela se va înălţa!”(Mt 23,12).
Credinţa vie şi adevărată înseamnă trăire spirituală. Această „trăire” poate fi înţeleasă ca o simţire duhovnicească aparte. Este acea stare de spirit în care omul se descoperă pe sine prin harul lui Dumnezeu. Şi de aceea o astfel de credinţă se numeşte „lucrătoare”. Pentru că ea demonstrează că între rugăciunea omului şi voia lui Dumnezeu există un acord. Aceştia se ascultă reciproc: „Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!”(Ps 4,1); „celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi se vor face sănătoşi!”(Mt 16,17-18). Dovadă că, de-a lungul istoriei, nenumăraţi au fost atât călugării care au trăit pentru Hristos, cât şi mucenicii care au murit pentru Hristos: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!”(Gal 2,20). O astfel de stare duhovnicească arată că puterea omului credincios stă toată numai în puterea Domnului Dumnezeu. Un exemplu elocvent în această privinţă îl reprezintă rugăciunea Sfântului Ioanichie cel Mare: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treime Sfântă, slavă Ţie!”. Iar Scriptura ne oferă şi ea câteva pilde concludente în acest sens: „În Cezareea era un bărbat cu numele Corneliu, sutaş din cohorta ce se chema Italica, şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu!”(FA 10, 1-4). Şi Sfântul Apostol Pavel (pentru credinţa sa fierbinte şi plină de râvnă) L-a văzut pe Hristos Cel înviat Care i S-a arătat pe drumul Damascului într-o lumină cerească orbitoare: „Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?”(FA 9,4) – desigur, nu despre o ură personală faţă de Iisus Hristos era vorba, ci despre o râvnă aprinsă (din fidelitatea inimii) pentru credinţa strămoşilor, pe care şi-o asumase cu toată seriozitatea. Ceea ce nu se întâmpla prea des – nu întâmplător exclamase Mântuitorul la un moment dat: „nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!”(Lc 7,9).
Nu de puţine ori Biserica a fost acuzată ( de atei, de hulitori şi de îndoielnici) că ar fi tributară unui formalism sec şi unor simbolisme fără nici o justificare reală, că ar fi adică lipsită complet de orice putere efectivă. E drept că (sub aspectul lor vizibil) Sfintele Taine pot părea unor necunoscători şi neiubitori de evlavie, simple ritualuri goale de orice conţinut duhovnicesc real. Aceasta, însă, deoarece pentru omul modern şi contemporan, „credinţă” înseamnă cel mult raportarea la un şir de tradiţii vechi moştenite fie din familie, fie din viaţa de obşte a comunităţii. Valoarea credinţei scade nu pentru că ar lipsi adevăraţii creştini, ci pentru proasta iconomisire a Tainelor lui Dumnezeu. Doavadă că nimeni nu mai distinge (în vremea noastră) între credinţa livrescă, predată vrând-nevrând pe băncile şcolii la ora de religie şi devenită materie de examen didactic şcolăresc, şi credinţa autentică, asumată conştient şi transpusă în faptă în viaţa de zi cu zi prin practicarea virtuţilor. Credinţa ştiută „pe dinafară” poate fi găsită la aproape toate nivelele societăţii contemporane. Pretutindeni găseşti astăzi referinţe patristice şi citatate biblice, garnisite cu savante consideraţii de teologie speculativ-filozofică; doar nu e deloc dificil să-ţi dai cu părerea despre fiinţa lui Dumnezeu şi lucrările Lui la cafeneaua de la colţul blocului, prin fumul de ţigară şi aburii de cafea, sau relaxându-te cu băieţii „la o bere” în bodega de peste drum, ori la un grătar de fripturică bine rumenită, cu prietenii la iarbă verde... Mai anevoios, însă, e să vorbeşti despre Dumnezeu nu din cele citite, ci din lecţiile învăţate la şcoala rugăciunii şi a nevoinţelor personale, din propriile tale încercări şi suferinţe: „Legea Ta cugetarea mea este!”(Ps 118,174); „cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, - mai mult decât mierea în gura mea!”(Ps 118,103). Cu adevărat mai greu este să trăieşti nu după placul tău, ci după voia Domnului; căci cine mai strigă astăzi precum Psalmistul oarecând: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea!”(Ps 50,4)? Şi cine Îl mai roagă pe Domnul Dumnezeu: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine!”(Ps 50,12)?
Oare de câtă falsitate religioasă (dobândită din chiar tinda bisericii) nu dau dovadă cei care iau calea sectelor, proaspăt ieşiţi din apa sfinţită a cristelniţei? Şi cât de mare se arată o astfel de ipocrizie şi cât de adâncă rana corupţiei unei asemenea făţărnicii? Şi cine ar putea desfiinţa cuvântul proorocesc care vesteşte: „pe omul viclean îl osândeşte Domnul!”(Pilde 12,2) – tocmai pentru că unul ca acesta se arată a avea inima plină de fiere, deşi buzele îi sunt ca şi unse cu miere: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul - dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Toată această ambiţie deşartă care cocoaţă atâtea „personulităţi” în scaunele de frunte ale cetăţii creştine, nu va rămâne nepedepsită de  Cel Care în schimb ne-a îndemnat cu totul altceva: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul!”(In 13,34); iar ca răspuns la îndemnul Său, creştinii îşi fac rău neîncetat unii celorlalţi, pe faţă şi întru ascuns, prin intrigi, bârfe şi clevetiri osânditoare, deşi Hristos ne-a avertizat pe toţi: „Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău!”(Mt 7,5); „vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, căci zic vouă că îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri!”(Mt 18,10). Pe unii ca aceştia, Sfinţi precum Marele Antonie i-a numit (compătimindu-i oarecum): „mărunţi la cuget, mici la suflet” – sărmanii... În lumina Duhului Sfânt, Psalmistul îi numeşte „oameni de nimic”(Ps 11,8) care, atunci când se ridică în frunte (din pricina falsităţii lor) „nelegiuiţii mişună pretutindeni”(Ps 11,8).
Astfel de „creştini” sunt cei care tulbură viaţa Bisericii, încercând să-i atragă şi pe alţii la un mod de viaţă ca al lor, după proverbul din bătrâni: „Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti!”, precum şi Psalmistul grăieşte: „cu oamenii cei care fac fărădelege nu mă voi însoţi cu aleşii lor!”(Ps 140,4) – toţi acei cărora Domnul le adresează cuvinte necruţătoare: „De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai!     Gura ta a înmulţit răutate iar limba ta a împletit vicleşug! Şezând, împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală! Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie: mustra-te-voi şi voi pune înaintea fetei tale păcatele tale!”(Ps 49, 19-22). De pe astfel de „credincioşi” (fără nici o îndoială) Dumnezeu Îşi ia mâna, adică Îşi ridică harul – iar ei rămân „creştini” doar cu numele, transformându-se cu timpul în traficanţi de cele sfinte, care îşi negociază mântuirea pe la colţ de stradă, în funcţie de tribulaţiile băneşti de moment cu care se confruntă. Pentru unii ca aceştia,  deosebirea dintre sacru şi profan e ca cea dintre mere şi pere. „Ce contează dacă sunt sau nu sunt ortodox?” întreabă ei; „doar e acelaşi Dumnezeu pe faţa a tot pământul!” susţin în continuare. Din acest punct de vedere, în mintea lor Sfânta Taină a Cununiei (de pildă) se mai deosebeşte de aşa-zisele „cununii mixte” doar aşa, precum diferă nuanţele de culoare ale prăjiturilor de la cofetărie. Vorba ceea – „dacă la mijloc este iubire, ce relevanţă mai are dacă, unde şi cu cine te cununi?!”... Şi uite aşa, iarăşi se împlineşte cuvântul Psalmistului: „s-au amestecat cu neamurile şi au deprins lucrurile lor!”(Ps 105,35), cu toate că Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „Taina aceasta mare este; iar eu zic - în Hristos şi în Biserică!”(Ef 5,32).
Aşa se face că bieţii creştini ai vremii noastre, tulburaţi de mulţimea şi greutatea grijilor vieţii,  marcaţi de vicisitudinile istoriei necruţătoare şi ale perfidiilor politice, cel mai adesea deloc ancoraţi la limanul credinţei, alergând mereu după o fericire iluzorie, avizi de semne şi minuni, de „sfinţi” şi de „miracole” (avându-şi însă ochii sufleteşti mai întunecaţi de solzii necredinţei decât cei ai orbilor pomeniţi în Sfânta Evanghelie), uită că fără credinţă dreaptă şi deşteaptă, asumată cu sinceritate nefăţarnică şi trăită în smerenie autentică – nu-L vom putea vedea vreodată pe Cel Sfânt! Şi, deşi Scriptura le spune că „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El - de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr!”(Ps 144,18), totuşi nu reuşesc niciodată să priceapă de ce rugăciunile pe care nu contenesc a le sporovăi (atât acasă, cât şi în sfântul locaş) nu mai ajung nicidecum la Cer – de parcă Dumnezeu i-ar ignora total pe oameni, desconsiderându-i neînduplecat. Chiar aşa – de ce oare atâtea greutăţi? De unde oare atâtea boli şi suferinţe? Cum de au năvălit atâtea necazuri peste lume?!... Răspunsul e dur, dar perfect justificat: „pentru puţina voastră credinţă”(Mt 17,20), „pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”(Mc 16,14).
Pentru necurăţia inimii şi falsitatea cugetului, pentru întunericul din noi. Păi cum să intre şi să încapă harul dumnezeiesc în inima plină de ură şi de răutate, sufocată de otrava invidiei şi de veninul zavistiei, întunecată de incompetenţa crasă şi strâmtorată de neîmplinirea şi frustrarea neputinţei de a săvârşi toate câte o îndeamnă a le face pofta nesăţioasă de mărire lumească şi nebunia slavei celei deşarte?!... Câtă nelinişte nu tulbură sufletul meschin al celui care stă cocoţat acolo unde nu îi este locul, agăţându-se cu disperare de privilegiile funcţiei de la înălţimea căreia mănâncă „pâinea durerii”(Ps 126,2) spre propria sa osândă: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veţi lua!”(Mt 23,14).
„Blestemat să fie tot cel ce face lucrurile Domnului cu nebăgare de seamă!”(Ier 48,10). La toate acestea Dumnezeu priveşte şi cu silă şi cu dreptate. Vesteşte Duhul Sfânt: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!”(Ies 20,7), pentru că „paharul este în mâna Domnului, plin cu vin curat bine-mirositor, şi îl trece de la unul la altul, dar drojdia lui nu s-a vărsat; din ea vor bea toţi păcătoşii pământului!”(Ps 74,8). Ca să dobândim viaţa în Hristos, trebuie să se aştearnă pacea Duhului Sfânt pe pământ. Adică să oprim răutatea care ne mână, să sporim între noi dragostea care zideşte, pentru că „din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci!”(Mt 24,12), „va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-i vor ucide!”(Mt 10,21) şi „vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu”(In 16,2). Oare aceasta să fie între creştini dragostea dintru care Iisus Hristos „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” „şi S-a răstignit şi S-a îngropat şi a înviat a treia zi”(Simbolul Credinţei)?! La oricâte ritualuri şi slujbe ar lua parte, inimile goale şi sufletele moarte nu vor putea vreodată aduce Domnului rugăciuni izvorâtoare de dar dumnezeiesc. Dacă scopul principal al unui creştin nu este mântuirea ci doar căpătuirea, satisfacerea intereselor conjuncturale sau dobândirea slavei deşarte trecătoare, atunci cu adevărat „rugăciunea i se va preface în păcat iar dregătoria lui o va lua altul!”(Ps 108,6-7). „Dreptul din credinţă va fi viu!”(Evr 10,38). Dar mai înainte de acestea, vor fi în lume semne ale haosului moral, adică ale îndepărtării de Dumnezeu, care vor vesti nu momentul sfârşitului, ci doar „începutul durerilor”(Mt 24,8): „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine”(Rm 1,28); „vor pune mâinile pe voi”(Lc 21,12), „prin răbdarea voastră vă veţi dobândi sufletele voastre”(Lc 21,19). „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului!”(Lc 21,36).
Prin urmare, credinţa nu este o emblemă, o etichetă, vreun blazon sau titlu onorific. Ea vine prin har şi din trăire, ca dar de la Dumnezeu de o intensitate interioară profundă. O stare în care inima strigă către Dumnezeu, precum striga Psalmistul: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”(Ps 129,1). Iar răspunsul la aceasta este mereu acelaşi: „Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale!”(Ps 36,4), „Supune-te Domnului şi roagă-L pe El; nu râvni după cel ce sporeşte în calea sa, după omul care face nelegiuirea!”(Ps 36,7).

duminică, 10 martie 2013

Atâta frică?! Pentru ce?!


„Cine este cel ce biruieşte lumea - dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu ?!” (I In. 5, 5)
,,S-au temut de frică  unde nu era frică !” (Ps. 13, 5)
„Noi suntem în Dumnezeul Cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci !” (I In. 5, 20)
„Orice nedreptate este păcat !” (I In. 5,17)
„Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat !” (I In. 3,9)
„Ştim că suntem din Dumnezeu şi că lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (I In. 5, 19)
„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte !” (I In. 3, 8)
„Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu - ca să strice lucrurile diavolului !” (I In. 3, 8)
 „Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este !” (I In. 3, 7)
„Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este !” (I In. 3, 3)
 „Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El.” (I In. 2, 29)
„Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu – şi suntem !” (I In. 3, 1)
 „Este ceasul de pe urmă; şi precum aţi auzit, vine antihrist; iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă !” (I In. 2,18)
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor – şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu !” (Lc. 12,8)

Un subiect de dezbatere aprinsă în societatea contemporană este cel legat de Parusia (sau cea de-a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos „pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” - Mt 24,30, pentru ca „să judece viii şi morţii”). Ceea ce este sigur e că rostul suprem al acestei de-a doua veniri va fi alegerea binelui de rău, a celor buni dintre cei răi, adică separarea ultimă şi definitivă a întunericului de lumină prin eliminarea oricăror confuzii şi neclarităţi: „vor ieşi cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii iar cei care au făcut cele rele spre învierea osândirii”(In 5,29) „şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre!”(Mt 25,32).
Aşadar, nimic mai simplu. Totul e pe înţelesul tuturor. La vremea sa, totul s-a desfăşurat limpede în văzul tuturor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat n-ar fi avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor!”(In 15,22). Prin urmare, Dumnezeu nu cere nici absurdul, nici imposibilul; nu cere ceva ce nu a arătat. Ceea ce doreşte ne-a spus deschis în Scripturi: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!”(In 17,3). Aşa că nu poate  fi vorba despre o utopie, de ceva inaccesibil şi inabordabil. Pentru că Însuşi Hristos a mărturisit: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!”(In 18,36), „în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc”(In 14,2), „împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”(Mt 25,34). Acestea sunt, de fapt, tot atâtea mărturii ale făgăduinţei făcute omenirii de către Cel Sfânt.
Ceea ce intrigă, însă, la o cercetare atentă a lucrurilor este faptul că în toată această frământare continuă şi nelinişte mocnită nu se mai simte decât frică, deloc bucurie. Nu se mai recunoaşte nicicum acea stare de spirit proprie credinţei vii şi puternice în binefacerea supremă a întâlnirii cu Creatorul tuturor. Atât de mult influenţează duhul perfid al diavolului suflul slab al cugetului umanităţii (chemate nici mai mult, nici mai puţin decât la îndumnezeire) încât la orice întâmplare (interpretată de îndată ca semn al apropierii iminente a sfârşitului), oamenii se isterizează în masă, agitându-se ca nişte făpturi lipsite de minte, în loc să vădească atitudinea caracteristică oricărui creştin autentic, gata în orice moment de jertfă pentru marea întâlnire cu Domnul Dumnezeu. Nu degeaba ne îndeamnă Mântuitorul: „Mijloacele voastre să fie încinse iar făcliile voastre să fie aprinse!”(Lc 12,35) – tocmai pentru că ne comportăm aidoma Vechiului Adam odinioară în Rai: „Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii Raiului”(Fac 3,8). La ce să ne trebuiască buncăre antiatomice şi tot felul de tuneluri subterane cu mulţime de provizii?! Când ne-a cerut Iisus aşa ceva ca pregătire cuviincioasă pentru întâlnirea cu El?! „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa cea de apoi!”(1Cor 15,51-52). Oare cât de penibili şi de meschini la suflet ne vădim faţă de măreţia milostivirii divine? „Cine ţi-a spus că eşti gol?”(Fac 3,11). Oare ce sunt sfinţii? Nu sunt ei plăcuţii lui Dumnezeu? Nu sunt ei prietenii îngerilor şi casnicii Cerului, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19)? Cum vrei să intri în Rai dacă nu treci prin moarte şi înviere precum Hristos Însuşi? Scris este: „Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa!”(1Cor 6,14). Să nu uităm că taina mântuirii omenirii din moarte a fost rânduită mai înainte de toţi vecii. Iar noi, cei care „am văzut şi am auzit”(1In 1,3) „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Iosif Imnograful), încercăm cu puţinătatea şi nevolnicia slabelor noastre puteri să pătrundem în adâncul cel de nepătruns al lucrărilor dumnezeieşti... Până şi o simplă operă de artă, pentru a putea fi expusă public, trece printr-o mulţime de faze ale realizării – expresii ale tot atâtor căutări interioare ale autorului ei – ca dovadă că nu e deloc ceva superficial; cu cât mai mult oare s-ar putea aprofunda opera de mântuire a lumii pe care a împlinit-o Hristos – Om adevărat şi Dumnezeu adevărat?!.... Căci despre aceasta spune Apostolul că „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”(1Cor 2,9), „fie în trup, nu ştiu, fie în afară de trup, nu ştiu – Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2), pentru că „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”(Gal 2,20). „Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, iar Domnul este pentru trup”(1Cor 6,13),  astfel încât „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El”(1Cor 6,17); „nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri?!”(1Cor 6,19).
Ceea ce este semnificativ, însă, ţine de faptul că deşi învăţăturile, îndemnurile şi proorociile Scripturilor Sfinte sunt cât se poate de clare, totuşi oamenii (parcă înadins) mai abitir săvârşesc cele potrivnice voii Domnului Dumnezeu: „au ochi dar nu văd; urechi au, dar nu aud!”(Ier 5,21). „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!”(Mt 24,35). La înălţarea Domnului cu trupul la Cer, îngerii au vestit Apostolilor: „Acest Iisus Care S-a înălţat de la voi la Cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la Cer”(FA 1,11). Tocmai în acest punct lumea a pierdut orice reper de dreptate şi a început să rătăcească încoace şi încolo, pe cărări lăturalnice, abătându-se din ce în ce mai mult de la calea adevărului, urmând unui nesfârşit şir de interpretări şi răstălmăciri, una mai strâmbă decât alta!
Mulţi se întreabă când va fi sfârşitul lumii şi când va veni iarăşi Hristos, ca Drept Judecător al celor vii şi al celor morţi. Numai că se întreabă zadarnic. Doar Iisus ne-a avertizat categoric: „Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul – ci numai Tatăl!”(Mt 24,36); „nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa!”(FA 1,7). Şi atunci, cum se face, o, biet muritor, că ajungi tu să te pronunţi în cele ce ţin de treburile lui Dumnezeu?! Oare te-a întrebat pe tine Domnul atunci când a făcut cerul şi pământul? Te-a consultat Cel Preaînalt cu  privire la cele de care are trebuinţă şi când, sau despre cele ce nu-I folosesc la nimic?! Oare care dintre păcătoşii pământului a fost vreodată purtătorul de cuvânt al Celui Sfânt?! „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn, dar semn nu se va da lui – decât  numai semnul lui Iona!”(Mt 16,3-4). Oare n-a avut El grijă de toate cele necesare vieţii pe pământ? „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă!”(Mt 6,33). „Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul său, o va afla făcând aşa!”(Mt 24,46). „Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită!”(1Pt 5,8). Dar noi,  în loc să ne îngrijim să nu cădem în cursele diavolului, să nu ne îmbolnăvim de viclenia şi răutatea lui (precum şi marele Pavel mărturiseşte – „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc!”-Rm 7,19), ajungem să ne preocupăm de calcule, de semne, de descoperiri, de tot felul de interpretări şi de tot felul de ficţiuni – pe toate punându-le, desigur, pe seama Domnului Dumnezeu! ... La care Duhul Sfânt răspunde: „Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta? De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai! Acestea ai făcut şi am tăcut, ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie; mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale!”(Ps 49,17-22). Cu alte cuvinte, în loc să-şi rezolve problema nevoii stringente de pocăinţă, adică de înnoire duhovnicească şi de primenire morală, luând aminte la cuvintele Mântuitorului – „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea!”(In 12,47) aşa încât „pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară!”(In 6,37), umanitatea ticăloşită în păcate şi stricată în patimi face din Dumnezeu un criminal notoriu, un ucigaş însetat de sânge omenesc, un terorist de suflete – cu care Se străduie din răsputeri să umple iadul – pe care tot El l-a făcut! Lumea nu-I vede nicidecum smerenia, răbdarea, iubirea, bunătatea, mila sau lumina! Pentru oameni Dumnezeu este potrivnicul, nu Mântuitorul lor! Aşa se împlineşte cuvântul Psalmistului: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică!”(Ps 13,5), cu toate că au fost avertizaţi: „de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte!”(Ps 126,1). Şi iarăşi, în loc să rezolve problema necunoaşterii adevărului  din Sfintele Scripturi, în loc să trateze incompetenţa profesională, inconsecvenţa morală, întunecarea duhovnicească şi impostura intelectuală (pentru că „vă rătăciţi neştiind Scripturile”-Mt 22,29), oamenii însăilează texte înşelătoare, tot felul de false „profeţii” şi mesaje „apocaliptice” (transmise, bineînţeles, în Numele lui Dumnezeu),  devenind astfel nu doar penibili şi ridicoli, ci chiar antihrişti şi slugi ale satanei: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri; căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi”(1In 2,19); „v-am scris vouă nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi – şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr!”(1In 2,21).
Cât de rătăciţi pot ajunge oamenii fără Dumnezeu ne arată şi rugăciunea din Rânduiala „Sfinţirii celei Mari a apei”: „Căci n-ai suferit, Doamne, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul”. Şi de aceea Mântuitorul ne îndeamnă: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii!”(In 12,35-36); „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică!”(In 5,39). Prin urmare, venirea lui Hristos va fi „la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu”(1Tes 4,16). Deci, categoric – atunci când  va hotârî Tatăl Însuşi, iar nicidecum „pronosticurile” inventate de muritori neştiutori. O spune limpede Fiul Însuşi: „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul – ci  numai Tatăl!”(Mc 13,32). Iar Duhul Sfânt prooroceşte prin gura Regelui-Psalmist cele despre biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a diavolului: „Plini-va căderi, va zdrobi capetele multora pe pământ!”(Ps 109,6). Cum va fi atunci, ne arată „Cartea Apocalipsei”: „cer nou şi pământ nou”(Apoc 21,1).
Dar nu asta este important pentru creştin, ci felul de întâlnire cu Hristos: „în cele ce te voi găsi atunci când te-oi lua, în acelea te voi şi judeca!”. Deci ceea ce are relevanţă pentru noi este propria noastră stare personală. Important e să fii umbrit de harul şi puterea Duhului lui Dumnezeu, căci „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”(Gal 5,22-23). Pentru că cel mai ruşinos lucru este să te afli vinovat în Ziua Judecăţii tocmai faţă de cele asupra cărora Mântuitorul ne-a atras în mod deosebit atenţia: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită!”(Mt 26,41); „vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!”(Mt 12,36) pentru că „ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri!”(Lc 12,3); şi de aceea Apostolul adaugă: „Rugaţi-vă neîncetat!”(1Tes 5,17), „Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său!”(1Cor 6,18), iar Psalmistul adevereşte: „pe viclean îl urăşte Domnul!”(Ps 5,6), „nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine”(Ps 72,26). Ura, clevetirile, intrigile, bârfele, vorbirea de rău, grăirea în deşert – şi toate cele asemenea lor, nu sunt ale creştinului. Cea mai mare poruncă din Lege este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău; iar pe aproapele tău – ca  pe tine însuţi!”(Lc 10,27); iar Domnul desăvârşeşte porunca: „Să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”(In 13,34-35). Simplu, limpede, concis, practic şi de neuitat! „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi iar nu să căutăm plăcerea noastră”(Rm 15,1), „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini Legea lui Hristos!”(Gal 6,2). „Să nu laşi pe cel sărac lipsit de hrană iar ochii celor nevoiaşi nu-i face să aştepte!”(Sir 4,1), căci „mai fericit este a da decât a lua!”(FA 20,35) – iată, tot atâtea învăţături elementare ale moralei creştine!

Evident, în toate acestea nu am avea nici un motiv de frică, nici o pricină de teamă. Denumirea de „Înfricoşătoarea Judecată”, însă, face referire implicită la un cuvânt cutremurător al Domnului Dumnezeu despre soarta celor lepădaţi de El: „acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”(Mt 8,12). Problema capitală se leagă de vădirea noastră ca şi creştini de faţadă, vinovaţi de falsitate şi de ipocrizie. Foarte suprinşi vom fi atunci când (crezându-ne „de-a dreapta”) ne vom trezi de fapt în stânga Tronului lui Dumnezeu! Crezându-ne toată viaţa „oi”, să ne descoperim la urmă „capre” în toată puterea cuvântului! Crezându-ne „sfeşnice de lumină”, să ne auzim numiţi în faţa lumii „morminte văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia”(Mt 23,27). Grăit-au proorocii: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe!”(Is 29,13), „muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul – dar ele sunt săgeţi!”(Ps 54,24). Nu iubeşte bietul om lumina şi sinceritatea, viaţa lipsită de complicaţii, vieţuirea fără hăţişuri şi fără mizerii, ci pe cea plină de tot felul de şiretlicuri şi de uneltiri împotriva semenilor!... De aceea şi Dumnezeu a înfricoşat şi cerul şi îngerii şi dracii şi umanitatea! Dar cum? Pur şi simplu săvârşind lucrarea mesianică de mântuire a lumii – comentată deja în sute de mii de teze de doctorat, în traduceri şi tâlcuiri, în milioane de cărţi care umplu rafturile a mii de biblioteci, scrise întru sudoarea frunţii şi neodihna gândului de nesfârşite şiruri de Sfinţi Părinţi, hermeneuţi, exegeţi şi teologi care au meditat neîncetat la toate „multele lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, lumea aceasta n-ar fi cuprins cărţile ce s-ar fi scris!”(In 21,25). Căci „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel de-o-fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (Simbolul Credinţei) vine în lume; şi ce lecţie de omenie dă întregii umanităţi? Oare a venit ca să ne întrebe despre El, să-I spunem noi Lui cele ce sunt întru împărăţia Sa?! O, nu, nicidecum! Doar „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Rm 14,17) iar El ne-a avertizat pe toţi: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc. Voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc!”(In 8,14); „Nu ştiţi ce cereţi!”(Mt 20,22). Ci vine cu putere de Stăpân, cu pricepere de Doctor, cu răbdare de Mântuitor şi cu dragoste de Mângâietor, şi ne învaţă abc-ul vieţii veşnice: să fii om, să fii bun , să fii blând, să fii smerit, să ştii să ierţi, să ştii să asculţi, să ştii să înţelegi, să ştii şi să iubeşti. Ce e greu în asta?! Ce ţi se cere? Care studii? Ce doctorat? Ce cultură, ce pregătire?! Iată, o întreagă epopee teologică de 5508 ani (câţi au trecut de la căderea lui Adam până la Întruparea lui Hristos), o Scriptură întreagă şi o Tradiţie străveche, au fost sintetizate magistral în doar trei ani şi jumătate de propovăduire dată lumii în lumina Evangheliei, structurată logic sub forma desăvârşită a plenitudinii celor nouă „Fericiri”, însuşită întru smerenie şi cucernicie („Maria, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvântul Lui”-Lc 10,39, „partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea!”-Lc 10,42), rezumată în perla culturii teologice universale din inima Fecioarei („Faceţi orice vă va spune El!”-In 2,5) şi împlinită la ceasul înfricoşătoarei Judecăţi sub formă de îndemn şi de chemare: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii! Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine!”(Mt 25, 34-36). Iar întrebarea care zguduie din temelii miliardele de conştiinţe licărind în Univers asemeni roiurilor de stele („Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit?! Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?! Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?! Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?!”-Mt 25,37-39) primeşte răspunsul care închide definitiv orice dispută teologică: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut!”(Mt 25,40), după cum şi: „Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici – nici Mie nu Mi-aţi făcut!”(Mt 25,45). „Milă voiesc, iar nu jertfă!”(Osea 6,6); „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi!”(Ps 50,18). „Dreptul se îndură şi dă”(Ps 36,21), „n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine; toată ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi!”(Ps 36,26-27). „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca”(Mt 6,25), „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele”(Mt 6,32).  Spaima şi înfricoşarea încep de la cuvântul „Nu vă cunosc pe voi!”(Mt 25,12), „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui!”(Mt 25,41). Iar porţile însângerate ale istoriei lumii chinuite se vor închide atunci prin cuvintele pline de  hotărâre neînduplecată de nimeni şi de nimic: „Iată, vin curând!”(Apoc 22,7); „Iată, vin curând – şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui!”(Apoc 22,12); „pe această piatră voi zidi Biserica Mea – iar porţile iadului nu o vor birui!”(Mt 16,18).