duminică, 14 noiembrie 2010

Postul Naşterii Domnului: bucurie, dăruire, înălţare şi întâlnire cu Hristos


          
             Suntem în plină viaţă duhovnicească şi în acelaşi timp întâmpinăm slăvitul post al Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, post al bucuriei şi întâlnirii cu Hristos în peştera Betleemului din inima noastră. Postul ca armă a ascultării de Dumnezeu este de o vechime cu Adam în rai, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Tocmai de aceea nenumăraţi sfinţi asceţi au enumerat foloasele postului arătând esenţa spirituală a poruncii încă din rai: „Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: "Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !" (Facerea 3, 3). În fapt înţelegem că lăcomia trupească în cele materiale nu duce la o cunoaştere de Dumnezeu, ci la o moarte a sufletului: „scoate din temniţă sufletul meu ca să se mărturisească Numeleui Tău” (Psalmi 141, 7) Totodată postul nu face neapărat parte din virtuţi, el este mai degrabă o armă împotriva poftelor pornite din biologic sau din raţional. Sfinţii din Patericul Egiptului au asemenea expresii duhovniceşti: „Mulţumesc Lui Dumnezeu că nu am făcut din arma postului virtute. Am băut la sete, am mâncat la foame, am dormit la oboseală, dar toate le-am făcut cu măsură”. Sfântul Vasile cel Mare spune: „tot lucrul bun este încununat de măsură”. Iar Sfântul Apostol Pavel arată în Epistole: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” (I Corinteni 6, 12)
             În societatea modernă de astăzi, ortodoxă de altfel, găsim elemente comune cu postul, dar nu mântuitoare. Dietele de frumuseţe, regimul alimentar de slăbit precum şi sfaturile medicale, regimul alimentar de sănătate. Deşi spun sfinţii că postul este maica sănătăţii, aici trebuie să arătăm că postul trebuie împletit cu virtuţi - adică fapte bune ale sufletului, care au în ele sentimentul iubirii, dăruirii, sentimentul de frumos şi de comuniune. Ca să fie numit post adevărat trebuie să dăruim, adică mâncarea pe care n-o mâncăm noi să o dăruim celui flămând care este în post permanent, pentru că foamea nu este post, este lipsă şi neputinţă - aşa să posteşti: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.” (Matei 6, 16), ”tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Matei 6, 16) - cu alte cuvinte, să înveţi din această străduinţă a înfrânării de la bucate (fie ele uscate, legume, seminţe, fără untdelemn, sau vegetariene sau lactovegetariene). Nu felul mâncării dă virtutea, ci felul manifestării în înfrânare lângă bucatele sărace, dacă stă milostenia, iubirea, dorinţa de a dărui - ai învins. Ai găsit omul bun şi curat din tine, lângă bucate stă şi înfrânarea simţurilor, poftelor trupului şi a pornirilor raţionale sau irascibile: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.” (Psalmi 4, 4)
             Totodată cu postul trebuie să înmulţim rugăciunea, să-L cântăm, să-L lăudăm pe Dumnezeu, să-I fim gazde în suflet, în inimă, în case şi în rugăciunea din minte: „Hristos Se naşte slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ înălţaţi-vă” (Catavasiile Naşterii). De aceea în lunile noiembrie şi decembrie găsim în sinaxarul calendarului ortodox , în cultul liturgic, întâlnirea cu cei mai străluciţi sfinţi ai bisericii,de la cuvioşi la ierarhi, de la mucenici la mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe. Aerul duhovnicesc al acestui post nu este presurat numai cu zăpadă şi obiceiuri de sărbători populare şi folclorice, este plin de încărcătura duhovnicească a colindelor. Care nu sunt altceva decât pericope evanghelice cântate în tradiţia poporului. În aceste colinde se regăseşte tot tezaurul dogmatic şi scripturistic al evenimentului Naşterii Mântuitorului la plinirea vremii din Fecioara Maria. De aceea steaua, ieslea, Fecioara, îngerii, păstorii, magii, darurile, cerurile, Pruncul minunat, cetatea Ierusalimului - toate acestea sunt elemente - cadru ale Sfintei Evanghelii consemnate de cei patru Evanghelişti în legătură cu Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea acest Post nu trebuie privit ca o piedică în calea bunatăţilor, ci ca un gest de respect pentru Hristos Care, Dumnezeu fiind, om s-a făcut să poată „să ne crească, să ne mântuiască”. Atunci când ai inimă bună - Hristos Însuşi odihneşte în ea; în fond, nu pâinea sau carnea îl depărtează pe Hristos de noi. El doreşte doar să vadă chipul icoanei Sale pe icoana chipului nostru, cum spune Dogmatica: „Noi suntem chipul  Său şi asemănarea Sa”. De aceea dacă El s-a născut şi noi ne naştem, dacă El a postit şi noi vom posti, dacă El a murit şi noi vom muri cu El, dacă El a înviat şi noi vom învia. Să putem cânta toţi împreună cu îngerii, magii şi păstorii: „Cântaţi Domnului tot pământul, căci cu slavă S-a preaslăvit” (Catavasiile Naşterii), „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara” (Simbolul Credinţei) Ştiind acestea toate, vom fi mai buni, mai drepţi, mai blânzi, mai smeriţi, să putem posti uşor, să poată Hristos intra în sufletele noastre. Amin !
 
                                                           Părintele Calistrat
                                                           
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi   

Păstorul Cel Bun şi biruinţa Lui asupra diavolului

         Prin Cruce şi Înviere Iisus Hristos ne-a izbăvit din robia morţii şi a diavolului. Dar, odată izbăviţi şi dezlegaţi de acest blestem al morţii veşnice, ne-a crescut şi responsabilitatea de apărare prin propria noastră voinţă, ca a unora înzestraţi cu  liberul arbitru: „Dacă vrea cineva să vină după Mine” (Matei 16, 24) - de ispitele diavolului care este gata permanent spre a ne ispiti; de aceea avem îndemnul scris: „Neîncetat vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17) şi „Privegheaţi şi vă rugaţi să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14, 38). Pe de altă parte, învăţătura filocalică a Sfinţilor Părinţi (numiţi şi „neptici” sau „trezvitori”, adică îndemnători şi practicanţi ai nevoinţelor ascetice) ne spune că diavolul se dezlănţuie cu toată forţa întunericului „căutând pe cine să înghită”;  când silinţa noastră în rugăciune nu împlineşte măsura izbândei- avem armă de temut Cinstita Cruce: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat-o nouă!” (Slujba Utreniei, Glasul 8). A purta crucea în suflet, în inimă, în minte, în voinţă înseamnă a fi cu Hristos: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale Doamne (Psalmi 4, 6). Crucea ne pecetluieşte prin botez şi luptă: „Fă-l Doamne vrednic ostaş până la sfârşit” (din slujba Sfântului Botez). Aici vedem clar că puterile întunericului pândesc sufletul să-l îngenuncheze: „Mulţi sunt cei ce se luptă cu noi de la înălţime” (Psalmi 55, 2). Dar când rugăciunea biruie puterile întunericului la nivel inteligibil şi prin paza minţii şi trezvia atenţiei, satana nu se lasă învins, el urmează să-l lupte pe creştin prin trup. Şi astfel ispiteşte imaginaţia, căutând să înşele raţiunea firii omeneşti, pentru a dezlănţui în noi poftele patimilor de tot felul. Nu ne referim aici la păcate grosolane, ci la poftă, la gând, la întinarea minţii: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5, 28). Este începutul căderii sufleteşti - învoirea poftei cu păcatul. Spune Sfântul Apostol Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.”(Efeseni 6, 12).
            Diavolul are curse nenumărate, neştiute şi necunoscute, de aceea (în rugăciunea „Tatăl nostru”) ne rugăm Tatălui să nu ne părăsească nici măcar o clipă harul Duhului Sfânt, „să nu ne ducă în ispită” (Matei 6, 13) voinţa noastră slabă, şi de aceea cerem de la Dumnezeu: „Şi ne izbăveşte de cel viclean” (Matei 6, 13). De aceea este condamnabilă cunoaşterea fără Dumnezeu, deoarece cădem prin minte ca oarecând Adam la Pomul Cunoştinţei binelui şi răului - dacă nu strigăm permanent către Dumnezeu: „Pururea lauda Lui în gura mea”. (Psalmi 33, 1) Dar Păstorul Cel Bun Iisus Hristos, văzând căderea şi nimicnicia voinţei noastre: „Duhul este osârduitor dar trupul este neputincios” (Matei 26, 41) - ne-a dăruit pe lângă arma Crucii („Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” Galateni 6, 14) - şi Cinstitul Trup şi Scumpul Său Sânge, ca să-L mâncăm şi să-L bem pentru izbăvire, curăţire, sfinţire, pentru întărire şi biruinţă. A spus Domnul Hristos: „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. ” (Ioan 14, 15). Dar acelaşi text al Sfintei Evanghelii ne arată „Că Păstorul cel bun Îşi pune viaţa pentru oile Sale” (Ioan 10, 11). Hristos Şi-a dat (pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire) propriul Său Trup şi Sânge, pentru ca diavolul să nu mai poată niciodată birui asupra sufletului omului. Tocmai de aceea şi Marele Antonie, „Doctorul Egiptului” spunea: „De va vrea omul-de dimineaţă până seara se va mântui !”.
           Din noaptea sfântă a Învierii Lui Hristos şi până astăzi, calea mântuirii este sigur una şi aceeaşi: crucea, smerenia, jertfa, rugăciunea şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Acestea rămân cele mai de temut arme, de care diavolii se tem şi se cutremură: „Ca întru Numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt !” (Filipeni 2, 10). Hristos este totul în lupta cu întunericul: „sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii !” (Efeseni 5, 8), „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” (Ioan 1, 5)
                                                                        Părintele Calistrat    
                                        
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi

Cunoaşterea Lui Dumnezeu, biruinţa Sfinţilor


            Cunoaşterea Lui Dumnezeu în Duhul Sfânt al Adevărului a fost dintotdeauna, este întotdeauna şi va fi pentru totdeauna pecetea preaputernică a sfinţeniei care a însemnat  fără excepţie toate veacurile istoriei creştine, de la Naşterea, Răstignirea şi Învierea Lui Hristos şi până în secolul nostru; secol care, al douăzeci şi unulea în curgerea vremii, marcat de nebunia vitezei inutil exagerate, de cultul idolatru al performanţei şi progresului, de vârtejul ameţitor al secularizării ateizante şi de tăvălugul atotnivelator al globalizării forţate prin invenţiile tehnicii şi cutezanţele nesăbuite ale ştiinţei, - nu are totuşi nici el altă şansă de izbăvire şi de liniştire decât vechiul, mereu acelaşi şi veşnic neschimbat chip tradiţional de cunoaştere a Lui Dumnezeu.                    
Cunoaşterea lui Dumnezeu este numită în literatura patristică teologică clasică „lumina cunostintei” deoarece are legătură directă cu inteligenţa şi priceperea minţii, la care se adaugă memoria ca suport al acestora. Dacă, de obicei, precum vedem atât în istoria ştiinţelor naturale cât şi a celor exacte, strădaniile inteligenţei umane sfârşesc în teoretizare şi abstractizare raţionalistă, bazată pe studiul fenomenului, al cifrei şi al literei, în schimb, în cazul teologiei ca ştiinţă sistematică al cărei obiect de studiu îl reprezintă Dumnezeu Însuşi, cunoaşterea de care se învredniceşte omul se referă direct la descoperirea pe cale atât naturală cât şi supranaturală a Adevărului, formulată în învăţături de credinţă numite dogme. Acestea nu sunt altceva decât stâlpii de susţinere ai dreptarului Ortodoxiei întemeiat pe învăţătura apostolică primită de la Mântuitorul Hristos şi transmisă urmaşilor prin predanie ca Sfântă Tradiţie în sânul Sfintei Biserici prin Ierarhie în chipul fericitei sobornicităţi a Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti din primele opt veacuri de aur ale creştinătăţii, adică din secolele celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Bisericii Universale. Însă împlinirea practică şi concretă a credinţei creştine nu s-a realizat în clădiri luxoase măreţe de prestigiu academic şi universitar, ci în văgăunile şi peşterile munţilor şi ale pustiurilor bătute de toate vânturile lumii şi ale istoriei, prin asprele nevoinţe ascetice şi trăirile mistice înalte ale luptătorilor de elită de pe frontul de avangardă al monahismului, aflaţi în căutarea isihiei, adică a liniştii interioare a sufletului ca singurul cadru adecvat sălăşluirii tainice a Lui Dumnezeu în lăuntrul omului – iar prin acesta în lume; altfel spus, de vreme ce „Credinta fără fapte moarta este” (Iacov 2, 20), e clar că şi     faptele fără credinţă ... la fel !
            Cunoaşterea teologică în expresia ei academică nu constituie nicidecum forma ultimă a priceperii de comunicare cu Dumnezeu, pentru că există o cale superioară de acces, centrată pe post, pe rugăciune şi pe milostenie. De altfel, doar de aceasta din urmă se ocupă colecţia sublimă de scrieri ascetice şi mistice numită „Filocalia”, care analizează şi prezintă până la ultimile consecinţe şi caracteristici definitorii etapele urcuşului duhovnicesc al sufletului spre întâlnirea cu Dumnezeu în darul Preasfântului Duh. Pildele cele mai elocvente de realizare la vârf a acestui ideal suprem al vieţii constituie relatările reprezentative şi semnificative din „Vieţile Sfinţilor”, vase alese ale Duhului Sfânt al Lui Dumnezeu, precum Sfântul Marcu, ascetul din Muntele Francisc, Sfânta Isidora cea nebună–pentru-Hristos, Sfântul Antonie cel Mare, „Doctorul Egiptului”, Sfântul Pahomie cel Mare, Părintele călugărilor, Sfânta Maria Egipteanca şi mulţi alţii. Fapte de pomină ale acestor „savanţi eminenţi” în adevărata ştiinţă teologică sunt de pildă înălţările de la pământ în văzduh în timpul rugăciunii – precum se petrecea cu Pavel ieroschimonahul, duhovnicul Sfintei Teodora de la Sihla -, convorbirile de taină dintre mucenicii temniţelor prigonitoare şi Sfinţii Îngeri păzitori ori, chiar cele faţă-către-faţă cu Dumnezeu Însuşi, precum şi îmblânzirea fiarelor sălbatice înfometate în arenele romane de către creştinii osândiţi la moarte pentru credinţa lor de către împăraţii pământeşti persecutori care uitau de fapt, în încercarea lor ridicolă de a desfiinţa creştinismul înspăimântându-L pe Dumnezeu că El rămâne Stăpânul absolut al Universului văzut şi nevăzut ca şi Creator al acestuia: „Cerurile spun slava Lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmul 18, 1). 
            Primind jertfa mucenicească a credincioşilor Săi, A-toate-Ziditorul veghea plămădirea sănătoasa a creștinismului prin sângele martirilor nevinovaţi ca înlocuire a străvechilor jertfe pagânești idolatre. Aşadar, calea înaltă a rugăciunii extatice a umplut sinaxarele de sfinţi asceţi, pustnici, anahoreţi, eremiţi, cuvioşi şi cuvioase, al căror număr nesfârşit a împodobit cerul Bisericii cu stele strălucitoare de sfinţenie, „casnici ai Lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Ca rezultat direct al adâncirii nevoitorului pe această cale se dobândeşte „priceperea duhovnicească”, de fapt miezul de foc al lucrării harului Duhului Sfânt în sufletul omenesc, numită şi „harisma discernerii” sau „darul deosebirii duhurilor”.
La urma tuturor acestora, ca o cunună a lor, găsim calea împărătească a rugăciunii făcute cu „smerită cugetare”, cale pe care păşind cu statornicie în toată vremea vieţii lor, sihaştrii de pretutindeni şi dintotdeauna, „stâlpii pustiei”, au fost feriţi de înşelarea diavolească sau de căderea prin „înălţarea minţii” – necruţătorul război nevăzut prin care satana vrea să îi înşele de-i va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi. De aceea atrag atenţia Sfinţii Părinţi – precum Isaac Sirul şi Ioan Scărarul – că „cei ce nu se sfatuiesc, cad ca frunzele”; şi iarăşi: „mântuirea stă întru mult sfat”. De altfel, încă cu o mie de ani mai înainte de Hristos, Regele Prooroc David exclama: „Multi sunt cei ce se luptă cu noi de la inaltime !” (Psalmul 55, 2). Iar Pavel, Apostolul neamurilor ne înştiinţează că „Lupta noastra nu este impotriva sângelui și a trupului ci impotriva începatoriiilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” (Efeseni 6, 12). Nu întâmplător am amintit toate acestea, deoarece „Patericele” şi „Vieţile Sfintilor” sunt pline de pilde de cădere ale multor luptători încercaţi datorită nechibzuinţei minţii şi a lipsei de trezvie si de atentie. Este vorba în special de aşa-numita „cădere în sus” sau „cădere prin angelism”, altfel spus de umplerea sufletului de mândria izvorâtă din automulţumirea prin părelnicele fapte bune.

Sfânta smerenie deschide drumul către Tronul Dumnezeirii. Căile apropierii de Dumnezeu pe care le-am înfăţişat în aceste câteva rânduri au fost bătătorite atât de sfinţi monahi, călugări vieţuitori prin mănăstiri, cât şi de sfinţi creştini din lume, simpli credincioşi râvnitori şi doritori de mântuire. De fapt, calea spre Dumnezeu este calea de a vieţui cu Dumnezeu; altfel spus, calea spre veşnicie e doar prin Hristos şi cu Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul si Viaţa !” (Ioan 14, 6). Întrebaţi fiind de Mântuitorul, atunci când le vorbea despre patimă, jertfă şi dăruire pentru Împărăţia Cerurilor, de ce nu-L părăsesc şi ei ca toţi ceilalţi – Apostolii au răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai  cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6, 68)
                                                                        Părintele Calistrat
                                                                        Mănăstirea Vladiceni, İaşi

Dreapta socoteală între milostivire şi dreptate


Motto: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer.” (Matei 18, 18)

            Una dintre funcţiile principale ale raţiunii omeneşti este aceea de a analiza deopotrivă fapte şi evenimente plecând de la anumite premise şi ajungând la concluziile corespunzătoare lor, rezultatul depinzând fără îndoială de starea în care se află mintea celui care chibzuieşte. Atunci  când cercetăm Scripturile Sfinte ale Vechiului Testament, descoperim faptul că problemele ivite între oameni se rezolvau potrivit dictonului cu valoare de normă morală „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. În Noul Testament vedem că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, care ne-a izbăvit din robia păcatului strămoşesc şi a morţii, va deschide iarăşi tuturor oamenilor calea către viaţa veşnică, prin instaurarea Legii celei Noi a harului sub porunca iertării şi a dragostei, virtutea cardinală arătată de apostolul Pavel corintenilor: „Toate le suferă, toate le crede... nu ţine minte răul, nu caută ale sale...” (I Corinteni cap. 13)
            Acelaşi Iisus Fiul Lui Dumnezeu este Cel Care va da lumii pildă atât cu cuvântul cât şi cu fapta despre adevărata milă şi iubire compătimitoare neosândind pe nimeni pentru vreun păcat, vreo greşeală sau cădere individuală, învăţând astfel pe oameni că toată judecata semenilor lor se cuvine să o lăsăm doar Lui Dumnezeu Cel Singur Sfânt: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi !” (Matei 7, 1) îi îndeamnă El pe fii oamenilor, învăţându-i totodată metoda cea mai simplă de convieţuire paşnică: „şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea.” (Luca 6, 31)
            Acestea sunt de altfel principiile întemeietoare ale moralei credinţei creştine, a căror putere stă dintru început ca o stavilă de neclintit în calea tuturor relelor acestui veac. Numai că există anumite situaţii care diferă categoric de situaţia de principiu. Iată: „Oricui va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui ce va huli împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta.” (Luca 12, 10) Pornind de la acest cuvânt de o importanţă capitală, Sfinţii Părinţi ai Bisericii împart păcatele în câteva categorii în funcţie de gravitatea lor: auzim astfel vorbindu-se despre păcate de moarte, păcate strigătoare la cer, păcate împotriva Duhului Sfânt. Judecarea sau discernerea tuturor acestora s-a încredinţat de către Mântuitorul Hristos Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli atunci când a suflat asupra lor zicând „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20, 23) - iar prin aceştia, prin punerea mâinilor sau hirotonie - sfinţiţilor slujitori ai Sfintelor Altare, arhierei şi preoţi. 
         Aici însă există un aspect care necesită o discuţie aparte. E foarte adevărat că iconomii tainelor dumnezeieşti au primit poruncă de a ierta „de şaptezeci de ori câte şapte”. Cu toate acestea iertarea nu trebuie să devină nicidecum o monedă falsă sau devalorizată prin inflaţie. Și aceasta pentru că nu poţi acorda iertarea cuiva care nu o cere sau nu o caută pentru că nici nu o doreşte. Nu poţi ierta pe cineva care el însuşi este străin de iertare pentru că nu o înţelege şi nu-i vede nici un folos. Creştineşte vorbind şi în deplinătatea cuvântului - iertarea nu a fost pusă nici un moment de Dumnezeu la dispoziţia samavolnică a cuiva, oricine ar fi acesta. Și aceasta pentru că adevărata iertare, cea care lucrează în chip roditor în şi între oameni, se împlineşte doar atunci când există voinţa de îndreptare a tuturor greşelilor săvârşite cu fapta, cu cuvântul sau cu gândul care au pricinuit de-a lungul timpului suferinţă semenilor. Legea morală îţi interzice să răneşti pe cineva căruia nu îi poate face nimeni nici vreun reproş. Iar legea creştină îndeamnă la iertare atunci când există căinţa - altfel spus străpungerea inimii prin părerea de rău pentru cele săvârşite. Altfel spus, duhovnicul nu este nici o clipă şi în nici un fel o maşină automată de dezlegat păcate; pentru că, dacă s-ar ajunge aici, ar fi vorba despre o blastfemiere a Sfintei Taine a Pocăinţei prin desconsiderarea ei.
      Prima etapă este conştientizarea răului săvârşit, părerea de rău de păcatele săvârşite, a doua etapă o reprezintă cercetarea  în conştiinţa proprie a tuturor relelor care te frământă, dorinţa de îndreptare şi în cele din urmă a treia etapă este mărturisirea lor la duhovnic sau părintele duhovnicesc, iar ultima etapă dorinţa şi făgăduinţa de a numai greşi. Odată angajamentul luat în faţa lui Dumnezeu şi a duhovnicului se primeşte iertarea sau dezlegarea propriu-zisă, o epicleză care absolvă orice cădere căită sincer cu lacrimă şi osteneală. Pedeapsa se prelungeşte pentru omul mizerabil sufleteşte, impertinent, fals, ipocrit, mincinos şi viclean a cărui întunecare de minte şi necurăţie de inimă îl împinge pururea la fărădelege şi răutate împotriva altora, fără ruşine şi total lipsit de scrupule. Atunci când, în cazul unui astfel de om lipseşte cu desăvârşire dimensiunea pur umană a moralei cât şi cea a virtuţii creştine, iertarea nu se va acorda niciodată - nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie. Spune Psalmistul: „Nu le este cu putinţă să se schimbe că de Dumnezeu nu se tem” (Psalmi 54, 22) şi iarăşi - „Să vină dar moartea peste ei, să se pogoare în iad de vii.” (Psalmi 54, 16) În aceste cuvinte se cuprinde toată măsura  dreptăţii dumnezeieşti pentru călcătorul de lege şi pentru omul care nu caută  îndreptarea relelor săvârşite în viaţă şi nici îndreptarea răului făcut semenilor de-a lungul vieţii: „Cei ce viclenesc vor pieri.” (Psalmi 36, 9)
                                                        
                                                  Părintele Calistrat
                                         
Mănastirea Vlădiceni, Iaşi

Binele Lui Dumnezeu şi relele oamenilor


          Binele este numele Divinităţii, căci „bun nu este decât  numai Unul Dumnezeu” (Mt 19, 17). Izvorul a-tot-binele este Dumnezeu Sfânta Treime: “Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte” (Fac. 1, 31). Binele este împlinirea dragostei - o afirmă într-un singur glas de-a lungul veacurilor Sfintele Scripturi şi scrierile patristice.
          Acela dintre oameni care sufletul său şi-l pune pentru aproapele său săvârşeşte binele la măsura sa cea mai înaltă. Cea dintâi poruncă din Legea cea Veche era aceasta: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19, 18). Aşadar, binele suprem, iubirea absolută izvorăşte din Dumnezeu şi se revarsă asupra omului, creaţia Sa. Omului, ca împărat al făpturii şi stăpânitor al întregii zidiri văzute, îi este proprie  această maiestate de a tăinui în sine  împărăţia Lui Dumnezeu. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: ”iată, împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Lc. 17, 21); de altfel la acelaşi lucru face trimitere şi asemănarea menţionată în Rugăciunea Domnească - ”precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10). Altfel spus Dumnezeu Ziditorul tuturor voieşte ca între oameni să sălaşluiască pacea dintre îngeri, posibilă şi realizată deplin prin supunerea de bunăvoie a tuturor în dragostea desăvârşită faţă de Creator şi în dragostea unora faţă de alţii în împreună - lucrare după modelul suprem treimic; dar mai ales prin ascultarea oamenilor de Fiul Lui Dumnezeu asemeni ascultării Fiului de Tatăl Care L-a trimis: ”nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (In. 5, 30)
            A spus Domnul nostru Iisus Hristos: ”Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). „Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (In. 17, 11)
“Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem” (In. 10, 30). Iată unitatea lucrării Treimice în actul de mântuire a lumii: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să o aibă” (In. 10, 10). Iar toate acestea culminează cu adeverirea supremei iubiri dumnezeieşti faţă de toată făptura, faţă de om şi pentru mântuirea lui: ”Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3, 16). Iar viaţa din belşug este viaţa veşnică, spiritualitatea divină de dincolo de mormânt care nu mai ţine de noi oamenii, ci este însuşi darul Lui Dumnezeu: “ În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2), răsplata fiind: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34), adică  mântuirea sufletului şi eliberarea lui de păcat ca  daruri dumnezeieşti, care ne-au fost dăruite ca răsplată a iubirii Sale: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu să moşteniţi împărăţia cea gătită vouă…”. Deci din veac şi până în veac, cuvintele : ”Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21, 6)
         “ Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Lc. 21, 33). Legile divine sunt fixe şi cu hotărâre veşnică: “ce împărtăşire are lumina cu întunericul ?” (2 Cor. 6, 14). Iar Sfântul Ioan Damaschin spune: “Binele nu este bine dacă nu se săvârşeşte bine” (Dogmatica ortodoxă). Și cu toate acestea - preabinecunoscute lumii după două mii de ani de creştinism, ba chiar încă de la facerea lumii, de când Adam şi Eva, protopărinţii neamului omenesc au primit legea ascultării ca pavăză a Raiului, totuşi iată că omul mai cu dinadinsul s-a făcut tovarăş şi prieten cu vrăjmaşul Lui Dumnezeu, cu diavolul.Căci acesta,pe lângă cumplita sa mândrie şi blestemata sa răzvrătire faţă de Dumnezeu Creatorul, a intrat şi în viaţa de pe pământ a omenirii, înşelându-i pe oameni prin minciună, dezbinându-i şi răscolindu-i pe unii asupra altora şi pe mulţi stârnindu-i împotriva Lui Dumnezeu. “De la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar” (Mt. 23, 35) satana, prin astfel de fărădelegi, a tras la pierzare nenumărate suflete omeneşti, aşa cum o face până astăzi  prin păcatele capitale ale mândriei şi iubirii de sine care stăpânesc sufletul omului contemporan, ducându-l la închinarea la noul idol ştiinţific “omul modern” produsul societăţii de consum.
           Mulţi sunt cei care se întreabă de ce există toate relele din lume şi toate necazurile umanităţii dacă Dumnezeu este bun, şi cum poate fi El numit ”iubire” dacă pedepseşte şi dacă are iad ? Răspunsul e simplu: nici nu pot fi tolerate impertinenţa şi aroganţa umanităţii faţă de Jertfa Crucii şi faţă de dragostea jertfelnică  a Fiului Său  Care din dragoste S-a deşertat pe Sine  chip de rob luând pentru ca pe om  să îl aducă la starea cea dintâi. Spune Sfântul Atanasie: ”Sunt rele pentru că am schimbat direcţia vieţii prin faptele noastre, de la Dumnezeul luminii la tatăl întunericului, diavolul”. Și tocmai de aceea în Ziua Judecăţii de Apoi  răspunsul la batjocorirea tainei mântuirii noastre prin Iisus Hristos va fi: ”Plecaţi de la Mine blestemaţilor” (Mt. 25, 41), ”nu vă cunosc pe voi” (Mt. 25, 12). Şansa noastră este împăcarea cu Dumnezeu şi cu jertfa iubirii Sale prin rugăciune şi credinţă. Altfel se va permanentiza starea de iad încă din această viaţă-iad în suflet, iad în viaţă, iad în familie, iad în lume, iad după iad în viaţa viitoare.
          Încă de acum două mii de ani Sfântul Ioan Botezătorul striga tuturor oamenilor: “ Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Mt. 3, 2). Nu ne rămâne decât să-i luăm în serios îndemnul, nu de alta dar ne aşteaptă  veşnicia morţii şi vom dori de Domnul Iisus Hristos şi de Sfânta Euharistie şi de dragostea Lui: “Izvoare de apă s-au coborât din ochii mei, pentru că n-am păzit legea Ta” (Ps. 118, 136). De fapt, noi înşine, prin propriile noastre fapte  aducem iadul pe pământ în loc să luăm aminte la cuvintele din rugăciunea “Tatăl nostru”: „precum în cer aşa şi pe pământ” (Mt. 6, 10)
                                                       
Părintele Calistrat,
                                                         
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi