„În tot pământul a ieşit vestirea
lor, şi la marginile lumii cuvintele lor !” (Ps.
XVIII, 4)
„Drept aceea, mergând, învăţaţi
toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh.” (Mt. XXVIII, 19)
„Ci veţi lua putere, venind Duhul
Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi
în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte
I, 8)
„Dar nu vă bucuraţi de aceasta,
că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în
ceruri !” (Lc. X, 20)
„Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi
vă voi face pescari de oameni !” (Mt. IV,
19)
Încă de la începuturile
creştinismului, privind în ansamblul mișcării istorice, vom vedea că învăţătura
Mântuitorului s-a cristalizat în expresia scrisă a celor patru Sfinte Evanghelii ale Sfinţilor Apostoli
Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Acest adevărat tezaur al revelaţiei divine revărsate prin însăşi Persoana Lui Hristos
conţine parabole şi învăţături care, toate la un loc, exprimă voia şi povaţa
pentru lume cu privire la ceea ce Dumnezeu doreşte ca oamenii de pe pământ să
afle şi să ştie despre intenţiile şi lucrările Lui: „aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Hristos pe Care L-ai trimis !” (In. XVII,
3), „căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca
să se mântuiască, prin El, lumea.” (In.
III, 17)
Este binecunoscut faptul că
Sfânta Evanghelie s-a propovăduit prin viu grai la toate popoarele pământului.
Şi la fel de sigur este faptul că ea naşte fii şi săvârşeşte minuni: „Astăzi
s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam !” (Luca IX, 9) Împlineşte adică
îndreptarea, întoarcerea de la păcat la pocăinţă, de la patimi la virtuţi:
„Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam !” (Mt. III, 9) Cuvântul lui Dumnezeu este
viaţă. Atunci când Hristos porunceşte şi legiuieşte, Evanghelia lucrează
minuni: „Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară !” (In. XI, 43) – iar cel mort de patru zile
şi care deja mirosea greu, s-a întors iarăşi viu printre cei vii. La fel, tot
în Sfânta Evanghelie de la Ioan, stă scris că „morţii vor auzi glasul Fiului
lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia.” (In.
V, 25)
Altfel spus, cuvântul Evangheliei
ridică din păcat. Şi, odată ridicat din păcat, omul înviază duhovniceşte. Intră
adică în conlucrare cu Dumnezeu. Sufletul lui se curăţeşte de păcat, se
înduhovniceşte, devine „transparent lucrării Duhului Sfânt” (Ascetica și
Mistica Bisericii Ortodoxe, D. Stăniloae), spiritualizat, inocent -aşa precum
cere Scriptura: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi
intra în împărăţia cerurilor.” (Mt. XVIII,
3) Cu atât mai mult cu cât Apostolul avertizează: „Căci aceasta s-o ştiţi
bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un
închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui
Dumnezeu !” (Efes. V, 5) „Nu ştiţi,
oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi: Nici
desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici
sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici
răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu !” (I Cor. 6, 9-10) Cuvântul Evangheliei este ferm şi categoric: „ceea
ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la
cel rău este.” (Mt. V, 37)
După Învierea Domnului, Sfinţii
Apostoli au primit puterea Duhului Sfânt de a ierta păcatele, aşa precum deja
primiseră de la Hristos putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată
afară şi să tămăduiască bolile şi neputinţele. „Şi Petru i-a zis: Enea, te
vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi strânge-ţi patul. Şi îndată s-a ridicat.” (Fapte IX, 34) Aplicarea Sfintei
Evanghelii în viaţa creştină se face prin literă; ce e scris - scris este, şi
prin urmare trebuie respectat întocmai. O spune Însuşi Iisus: „Ce este scris în
Lege ? Cum citeşti ?” (Lc. X, 26)
Cuvintele Sfintei Evanghelii sunt cuvinte lămurite, venite din Izvorul
înţelepciunii dumnezeieşti: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (In. XIV, 6) Nu există un alt cuvânt superior cuvântului
Evangheliei. Hristos este El Însuşi
Cuvântul din veac, Cuvântul întrupat, Cel „prin Care toate s-au făcut” (Simbolul
Credinţei): „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit !” (Ps. CXLVIII, 5)
Avem un înţeles mistic al Sfintei
Evanghelii, prin care toate sfintele cuvinte duc la întâlnirea cu Dumnezeu în
minte şi în inimă. Şi există o măsură a fiecărei dimensiuni: „Căci, iată,
împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru.” (Lc. XVII, 21) atunci când toată fiinţa noastră lăuntrică este
pătrunsă de taina iubirii lui Dumnezeu Care ne-a creat. Acesta, în gelozia Sa
de Părinte iubitor, doreşte o anumită intimitate cu omul, „zidirea Sa cea mai
de preţ” (Părintele Arsenie Boca): „Dă-mi, fiule, inima ta ca să-mi fac locaş
în ea !” – căci „dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl
va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el.” (In. XIV, 23) Sufletul îşi află odihna în Dumnezeu numai atunci
când este şi rămâne cu Dumnezeu: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Mt. XI, 29) Mintea stă în legătură directă cu inima, realizându-se
astfel drumul cel mai scurt de la raţiunea minţii la simţirea inimii. De aceea
spun Sfinţii Părinţi că, în clipa iluminării lăuntrice, mintea intră în inimă
şi astfel are loc întâlnirea sufletului omului cu Duhul lui Dumnezeu ca într-o
cămară de nuntă: „Căci vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am
logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită.”
(II Cor. XI, 2) De aceea, urmând cuvântului Sfintei Evanghelii, că
„luminătorul trupului este ochiul” (Mt.
VI, 22), Părinţii ne învaţă că luminătorul sufletului este mintea. Această
luminare se realizează aşadar prin lucrare inteligibilă, înţelegătoare, de
cunoaştere. Cunoaştere care devine ea însăşi o lucrare proprie minţii –
contemplaţia lui Dumnezeu: „Că mare eşti Tu, Cel ce faci minuni, Tu eşti
singurul Dumnezeu !” (Ps. LXXXV, 9),
„Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrările Tale şi nici un cuvânt nu este de
ajuns spre lauda minunilor Tale !” (Slujba Botezului), „Multe ai făcut Tu,
Doamne, Dumnezeul meu, minunile Tale, şi nu este cine să se asemene gândurilor
Tale !” (Ps. 39, 7)
Alt mod de a cunoaşte Sfânta
Evanghelie este studiul. Există astăzi destui creştini trecuţi prin cursuri şi
seminarii de teologie care cunosc doar raţional pe Dumnezeu. Aceasta însă nu
înseamnă trăire, ci reprezintă doar o cunoaştere exterioară a lui Dumnezeu. În
acest sens, a-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a şti câteva generalităţi despre lucrările şi atributele divine. Dar a
crede în Dumnezeu înseamnă a te încrede deplin în puterea şi în purtarea Lui de
grijă: „Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. VI, 13), „Fie, Doamne, mila Ta spre
noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine !” (Ps. XXXII, 21) Aici se poticnesc așa-zișii „ateii”: pe lângă
faptul că nu-L cunosc nici raţional-teologic, pe lângă faptul că nu-I cunosc
nici lucrarea şi nici puterea, Îl neagă pur şi simplu din teribilism fără a
putea fi susținuți de o coerență logică și argumentativă. O anumită
„deşteptăciune” a lor îi face să se creadă singuri în Univers. Rămân astfel
complet indiferenţi faţă de voia lui Dumnezeu, uitând de faptul că fiecare
celulă organică, fiecare fir de păr şi fiecare bătaie a inimii există doar prin
darul şi providenţa divină: „fără Mine nu puteţi face nimic !” (In.XV, 5) Cred că aici vorbim chiar
despre o adevărată „nebunie” a minţii omeneşti, acea stare în care ea se
răzvrăteşte împotriva lucrurilor din lume şi a mersului lor firesc – din
ignoranţă, adică din neştiinţă: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu
!» Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este
cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps.XIII, 1), „voi nu ştiţi de unde vin, nici unde Mă duc !” (In. VIII, 14) De aceea, preferabil ar
fi să nu ne împotrivim existenţei şi lucrărilor lui Dumnezeu, Cel Care
(indiferent de acordul sau de împotrivirea noastră) conduce Universul întreg.
Dincolo de lenea noastră, de
iubirea-de-sine, de nepăsare şi de trândăvie, lui Dumnezeu Îi ajunge din partea
omului bună-cuviinţa: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ? Sau fiul omului,
că-l cercetezi pe el ?” (Ps. VIII, 4)
Micul rege al creaţiei guvernează trecător
lumea în care trăieşte (prin propria sa putere de cunoaştere, prin propria sa
voinţă, într-o direcţie a binelui şi o direcţie a răului presupuse de el ca
fiind corecte) în faţa lui Dumnezeu – chiar fără a ţine cont de voia Lui cea
sfântă: „Lege le-a pus şi nu o vor trece !” (Ps.
CXLVIII, 6) Acestei cete de suflete răzvrătite împotriva universalităţii
stăpânirii divine, le recomandăm rugăciunea Sfinţilor pustiei egiptene:
„Dumnezeule, fie că vreau eu, fie că nu vreau – Tu mântuieşte-mă !” (Patericul Egiptean) E de ajuns adică, ţinând cont de măreţia
atotputerniciei lui Dumnezeu („Toate popoarele sunt ca o nimica înaintea Lui;
ele preţuiesc înaintea Lui cât o suflare” - Is.
XL, 17) să-I dai inima pentru sălăşluire în lăuntrul ei. În felul acesta nu
vei rupe niciodată legătura cu El. Chiar dacă nu-L cânţi, chiar dacă nu-L lauzi
şi nu-L strigi – totuşi ştii că este acolo: „Cred, Doamne ! Ajută necredinţei
mele !” (Mc. IX, 24) Iar atunci când
ai uitat de El, îţi aminteşte El că e cu tine, că nu te uită niciodată. Dar,
dacă Îl ignori conştient şi nu-I faci loc în inimă din mândrie, din negativism,
din părere de sine, din îngâmfare sau înălţare a minţii, atunci El Se retrage
smerit, lăsându-te în cele ale tale: „Şi precum n-au încercat să aibă pe
Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată,
să facă cele ce nu se cuvine.” (Rom. I,
28) Numai că, la vreme de grea încercare sau ispită, s-ar putea să strigi
în zadar – neauzit, nesprijinit, nemiluit, nemângâiat… Zice marele David:
„Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi !” (Ps. XXXIII, 20), „Toţi s-au abătut,
împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la
unul !” (Ps. XIII, 3) Este foarte
grea lupta dintre Dumnezeu şi om !...
Ceea ce nu vrea să recunoască
societatea contemporană este tocmai faptul că noi dorim să păstrăm legătura cu
Dumnezeu, pacea cu El, şi să primim ajutor şi sprijin de la El – fără a oferi
însă nici cea mai mică jertfă: nici bani, nici daruri, nici metanii, nici post,
nici privegheri, nici milostenii… nimic ! Dar „jertfa lui Dumnezeu este duhul
umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. L, 18) cântă Psalmistul,
învăţându-ne astfel că Dumnezeu nu vrea decât bunătate, omenie, simplitate,
dăruire, inimă caldă faţă de cel de lângă tine: „Şi, apropiindu-se, i-a legat
rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a
dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.” (Lc. X, 34), adică să împlinim şi noi lucrarea „celui care a făcut
milă cu el.” (Lc. X, 37) E adevărat
că pentru acestea se cere poate un minim de efort de voinţă şi de vigoare…
Aşadar, Dumnezeu cere cel mai simplu lucru – mila: „Milă voiesc, iar nu jertfă !”
(Mt. IX, 13) „şi mila Ta mă va urma
în toate zilele vieţii mele, ca să locuiesc în casa Domnului, întru lungime de
zile” (Ps. XXII, 7) Bunătatea lui
Dumnezeu trebuie să fie modelul nostru de lucrare ca apostoli ai Ortodoxiei.
Aşa e bine, aşa trebuie făcut ! Altfel, faptele fără credinţă moarte sunt,
precum şi „credinţa fără de fapte, moartă este !” (Iac. II, 26)
De aici multe controverse s-au
iscat până şi printre Apostoli. Însuşi Mântuitorul o spune: „De ce-Mi zici bun ?
Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă,
păzeşte poruncile !” (Mt. XIX, 17),
„vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi
vino de urmează Mie !” (Lc. XVIII, 22)
În ce fel: în trăire ?, în vorbire ?, în activitate ?, în cunoaştere ?, în
măreţie şi nobleţe ? Nu – ci în ascultarea de voinţa divină ! Iar aici …
„auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii.” (Mt. XIX, 22) Aceasta pentru că sensul
îndemnului „tu urmează Mie !” (Lc. XVIII,
22) are multe dimensiuni deopotrivă practice şi teologice, care l-au
copleşit pe tânărul bogat… Scris este: „Cercetaţi Scripturile, că în ele aveţi
viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.” (In. V, 39), dar totodată şi - „vă
rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu !” (Mt. XXII, 29) Câţi idealişti nu au
sfârşit în înşelare devenind potrivnicii Crucii şi ai Scripturii ? Câţi zeloţi
în cele spirituale n-au eşuat în lucrarea lor, chiar mari asceţi să fi fost,
chiar şi din pleiada patericală a pustiei: „Marele astru al pustiei a căzut !”
ofta cu suspin Sfântul Antonie cel Mare către ucenicii săi. Cădere pe care au
suferit-o chiar şi unii dintre Apostoli – până la negare şi lepădare, fugă sau
blestem ! Atunci când „Petru şi-a adus aminte de cuvântul lui Iisus, care
zisese: Mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Şi
ieşind afară, a plâns cu amar.” (Mt. XXVI,
75), a pus capăt părerii-de-sine şi înfierbântării firii peste puterile
proprii cu celebrele cuvinte: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc !” (In. XXI, 17) Ce a răspuns Iisus unui
astfel de suflet cernut prin negura ispitelor ? „Iisus i-a zis: Paşte oile Mele
!” (In. XXI, 17) Până nu ştii sensul
şi rostul Evangheliei, direcţia în care mergi, calea cea adevărată, şi dacă
mersul tău este spre viaţă iar nu spre moarte – rămâi în cercetare ! Abia
atunci când ai simţit că Dumnezeu este cu tine, atunci porneşte pe calea cea
dreaptă cu temei: „Legea Ta cugetarea mea este !” (Ps. CXVIII, 77) Căci mulţi creştini ortodocşi au început drumul cu
Hristos, şi mulţi şi-au asumat lucrarea pocăinţei; unii alegând slujirea prin
căsătorie, alţii alergând pe calea mai pieptişă a călugăriei. Numai că unii
dintre ei (chiar şi dintre slujitori !), la un moment dat, au descoperit că nu
găsesc folosul lucrării începute - şi s-au apucat de alta… În loc de a spori
prin statornicie şi răbdare în alegerea lor, precum „bărbatul al cărui ajutor
este de la Tine, Doamne; suişuri în inima sa a pus” (Ps. LXXXVIII ,6) mergând „din putere în putere” (Ps. LXXXIII, 8), au abandonat calea
aleasă, amestecând lucrări de neamestecat, adeseori urmând „călăuzelor oarbe
celor orbi; şi dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !” (Mt. XV, 14) pentru ca, în cele din urmă
să sfârşească drumul ca Iuda Iscarioteanul, în sinucidere – fie prin
deznădejde, fie prin ateism sau necredinţă. Iar alţii, mai „tari în cerbice” (Fapte VII, 51), s-au aflat chiar
lucrând împotriva Duhului Sfânt, pe toloaca sectelor, acolo unde învăţătura
comodă a toleranţei la îndulcirea cu păcatul a făcut loc tuturor celor certaţi
cu Legea Dreptăţii Dumnezeieşti, în ciuda cuvintelor Sfântului Apostol Pavel:
„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus
Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume !” (Gal. VI, 14), „m-am răstignit împreună
cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. II, 20)
Aşa se măreşte numărul necunoscătorilor
de Dumnezeu, al celor ce nu ştiu Legea sau o strâmbă, ori (şi mai uşor) o
leapădă, schimbând-o cu fărădelegea. Sfinţii Apostoli sunt necruţători în
această privinţă: „Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără de
furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns !” (II Ptr. II, 17), „nori fără apă,
purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi
dezrădăcinaţi.” (Iuda I, 12) Iar
Psalmistul suspină cu amărăciune: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au
făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. XIII, 3), „vrednici de gheena
focului” (Mt. V, 22) fiind, pentru că
„Duh este Dumnezeu iar cei ce I se închină trebuie să I se închine în Duh şi în
Adevăr !” (In. IV, 24)
„Toată
Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (II Tim. III, 16), căci „nu voi M-aţi
ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să
aduceţi !” (In. XV, 16)
