Motto: „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată!” (Isus Sirah 7, 38) „Prin frica de Dumnezeu te fereşti de rele!” (Pilde 16, 5) „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică!” (Ioan 6, 54)
Aşa cum este firesc, în societatea umană, cel dintâi lucru care face posibilă convieţuirea laolaltă a atâtor oameni (şi care trebuie respectat ca atare) este buna comunicare dintre persoane. Tocmai la acest capitol se manifestă cele mai mari probleme încă nerezolvate de societatea contemporană; şi aceasta nu de ieri, de azi, ci încă din vremea familiei primordiale: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Fac. 4, 8). Un alt fapt consemnat biblic este răzvrătirea copiilor asupra părinţilor, aşa cum a fost cazul lui Abesalom, fiul regelui David, care s-a ridicat împotriva tatălui său (şi care a fost ucis). (2 Regi 18). De-a lungul istoriei umanităţii, diavolul a semănat ura, moartea, răutatea, hoţia, invidia, desfrânarea şi tot alaiul faptelor rele. Odată ce pomul oprit a hrănit ego-ul omului Adam (şi al Evei) cu dorinţa de afirmare a Eu-lui, s-a născut „iubirea de sine” - fiica mândriei - opusul smereniei. Dar , în mentalitatea modernă, prezenţa şi lucrarea diavolului este de la început exclusă din răutăţile lumii, fiind numită „lipsă de echitate” (adică lăcomie, imoralitate ori simplă coincidenţă sau ... destin !).
Nu este adevărat; rădăcina tuturor relelor de pe pământ (indiferent de faptul că omul este creştin ori de altă religie) este adormirea conştiinţei. Omul a fost înzestrat cu acest judecător lăuntric, care să-l oprească de la rău. Aşa arată Sfântul Apostol Pavel: „Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii” (Rm. 2, 14). Frica de Dumnezeu în sens propriu nu este (şi nu trebuie să fie) o spaimă, nici o barieră, nu este un obstacol în calea democraţiei şi libertăţii umane. Atunci când omul Îl iubeşte pe Dumnezeu - se teme să nu-L supere ! Şi atunci are şi conştiinţă ... „Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat.” (Psalmi 22, 5). În volumul al patrulea al „Filocaliei”, Talasie Libianul arată că dragostea este desăvârşirea. Când dobândeşti virtutea iubirii, conştiinţa nu mai are de lucrat - fiindcă lucrează dragostea de Dumnezeu, precum spune Scriptura: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii !” (Pilde 1, 7), iar în Noul Testament stă scris: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21). Morala creştină are la bază „Decalogul” (adică cele zece porunci aduse de Proorocul Moisi din Muntele Sinai pentru poporul iudeu); conţinutul lor poate fi concentrat în cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale Psalmistului: „Fereşte-te de rău şi fă binele şi vei trăi în veacul veaculu !” (Ps. 36, 27)
Pentru a sintetiza cuprinsul poruncilor din „Decalog” („Să nu ucizi !”, „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău !”, „Să nu desfrânezi !” şi toate celelalte), Dumnezeu a lăsat un cuvânt care le include pe toate: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Lc. 10, 27) şi „cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac. 2, 10). Însă, pentru cei care trăiesc fără Dumnezeu şi care nu primesc învăţătura Sfintelor Scripturi, cele zece porunci nu înseamnă nimic. Doar glasul conştiinţei îl mai cercetează din când în când pe cel necredincios, până când adoarme şi conştiinţa... „ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi !” (Ps. 113, 13-14).
Existenţa însăşi precum şi principiile şi regulile de funcţionare ale unui stat (ca formă evoluată de organizare a societăţii umane) sunt reglementate de Legea sa fundamentală – Constituţia. Încă din antichitate, gloria unui popor cuceritor (precum au fost romanii) a fost dată de ştiinţa sa juridică (numită astăzi „drept”); unul dintre domeniile principale ale acestei ştiinţe este cel care se referă la totalitatea infracţiunilor care pot fi săvârşite pe teritoriul unui stat (şi care se numeşte „dreptul penal”). Factorii care asigură deopotrivă respectarea legilor ca şi aplicarea lor în societate (adică gestionarea vieţii morale comunitare) sunt justiţia şi poliţia. Complexitatea formelor de manifestare a abaterilor morale şi a devierilor sociale a dus la dezvoltarea a numeroase ştiinţe auxiliare acestor factori, precum sociologia, psihologia, asistenţa socială, ba chiar şi filozofia – ca şi a multor altor discipline care se ocupă de studierea omului atunci când acesta iese din normalitate (devenind leneş şi puturos, îndărătnic şi neascultător, violent şi nesupus – sfârşind în condiţia cea mai rudimentară şi animalică – aceea de încarcerat în penitenciar). Ajungerea omului la condiţia de puşcăriaş este o formă de existenţă care Îl exclude pe Dumnezeu şi care neagă lucrarea puterilor morale din suflet şi în care conştiinţa dispare ca posibilitate de îndreptare: „Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu !" ” (Ps. 13, 1). Atunci când Cain şi-a ucis fratele nevinovat, pe Abel, dacă legatarul moralei ar fi fost conştiinţa, fapta ca păcat era contabilizată de Dumnezeu: „glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ.” (Fac. 4, 10). Dar astăzi ucidem milioane de vieţi (de la forma simbolică, cu cuvântul, până la forma propriu-zisă - cu chiureta, cu arma, cu sabia, ... ca să nu mai pomenim de mulţimea accidentelor de tot felul); şi, totuşi, Dumnezeu nu intervine ! De ce ? Pentru că oamenii I-au luat locul şi nu se mai tem de El ! Au dărâmat toate codurile morale şi etice, făcându-şi legi după placul lor: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta !” (Ps. 118, 126). „Şi i-am lăsat să umble după dorinţele inimilor lor şi au mers după cugetele lor” (Ps. 80, 11) dar „Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei !” (Ps. 2, 4) pentru că „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. 13, 3) şi „s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ” (Fac. 6, 6) şi a vrut să-l piardă dar „s-a căit după mulţimea milei Sale” (Ps. 105, 45) şi a zis că-l va mântui.
Astfel, prin Jertfa Crucii, prin moartea şi Învierea Fiului Lui Dumnezeu, omul a fost mântuit şi dezlegat de blestemul morţii veşnice şi eliberat din robia iadului. Aşa ne-a rămas nouă de la Dumnezeu sublimul iubirii Lui dumnezeieşti - puterea Sfintei Liturghii, darul suprem – de a mânca Trupul Lui şi a bea Sângele Lui pentru mântuirea noastră: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea !” (Lc. 22, 19). Fără să lase nici urmă de îndoială, Sfânta Scriptură ne arată limpede, fără putinţă de tăgadă, că Trupul Lui Hristos se frânge iar Sângele Lui se varsă „spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 28) tuturor oamenilor. Cineva ar putea să întrebe: cum adică „se varsă” dacă el trebuie băut, nu necinstit ?... Se varsă peste toate sufletele şi peste toate păcatele lumii pentru a le spăla şi a le curăţi ! Puterea dumnezeiască a Trupului şi a Sângelui Lui Hristos este deplin înfăţişată în cuprinsul celor douăsprezece „Rugăciuni ale Împărtăşirii”, care ne descoperă profunzimea Tainei Euharistice.
Dumnezeiasca Liturghie are încă de la începutul ei o chemare universală: „Cu pace Domnului să ne rugăm !”. Aşadar, cel dintâi îndemn este la iubire, la înţelegere, la comunicare, „pentru pacea a toată lumea” ca şi „pentru bună-întocmirea văzduhului şi pentru îmbelşugarea roadelor pământului” şi „pentru mântuirea sufletelor noastre” şi „ pentru unirea tuturor !”. Un îndemn la viaţă de comuniune întru împreuna-rugăciune: „pre noi înşine şi unii pre alţii şi toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm !” („Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură-de-Aur”). Urmează îndemnul la milă şi iertare de păcate – pentru că mila Lui Dumnezeu poate îmblânzi inimile împietrite, făcătoare şi promotoare de răutate. „Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi” (pentru schimbarea noastră în bine), dar şi modestia – „cele bune şi de folos sufletelor noastre de la Domnul să cerem”) – toate încununate cu raportarea la Parusie, la Judecata Cea de Apoi: „răspuns bun la Înfricoşătoarea judecată a Lui Hristos să cerem”. Prin pocăinţă vine umilinţa care înmoaie inima, iar din zdrobirea inimii vine îndreptarea şi revenirea la normalitate. Petru Damaschinul a formulat un cuvânt alegoric de o excepţională cuprindere cu privire la profunzimea Tainei Euharistice: „Şi dacă am lua cerul ca hârtie pentru scris şi apa mărilor ca şi cerneală – şi tot nu ar ajunge pentru a scrie totul despre Sfânta Liturghie”. Acest cuvânt,de fapt, vine în continuarea celuilalt cuvânt (de la finalul „Evangheliei după Ioan”): „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.” (In. 21, 25)
În concluzie, pentru a face viabile toate sistemele sociale, nu de legi omeneşti sau ordonanţe de guvern ar fi neapărată nevoie; ci de Dumnezeu, de dragostea şi de Legea Lui. Avem nevoie de Legea din lăuntrul nostru - conştiinţa (nu degeaba Immanuel Kant scria: „două lucruri m-au uimit: cerul înstelat de deasupra noastră şi legea morală din noi”). Măsuri extreme (precum creşterea numărului de jandarmi sau de temniţe sau de instrumente de tortură) sau apelarea la alte mijloace de constrângere – nu schimbă cu nimic datele problemelor sociale. În clipa în care credinţa umple lumea – conştiinţa se trezeşte iar Duhul Sfânt îndreaptă sufletele pierdute; abia aşa puşcăriile s-ar goli. N-ar fi nevoie decât de Trupul şi Sângele Lui Hristos, Cel Care S-a jertfit ca Miel al Lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii !” (In. 1, 29). Euharistia reprezintă încununarea vieţii morale, ba chiar rostul ultim şi suprem al întregii existenţe umane. Spun Sfinţii Părinţi: „Când va înceta aducerea Jertfei Celei fără de sânge – atunci va fi sfârşitul !” Sfânta Liturghie este lucrarea cea mai înaltă a iubirii Lui Dumnezeu pentru lume şi a milostivirii Sale către păcatele noastre; e semnul că doreşte să ne aibă pe toţi ca fii ai Săi după har în slava Sa: „Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6).
