Pentru societatea de astăzi (străbătută de produsele ştiinţei şi ale tehnologiei de ultimă oră), minunile despre care se pomeneşte atât în Sfintele Scripturi cât şi în cărţile bisericeşti despre vieţile sfinţilor au ajuns să fie considerate produsul imaginaţiei precursoare domeniului literaturii ştiinţifico-fantastice (de genul celei prezente în basmele pentru copii) – adică lucruri imposibil de crezut ca veridice şi petrecute cândva în realitate. Cu toate acestea, în vremea noastră, se măreşte de la o zi la alta numărul celor care aleargă pretutindeni în căutare de evenimente senzaţionale şi fapte nemaipomenite. O astfel de tendinţă a fost de altfel consemnată ca fiind prezentă şi pe vremea Mântuitorului: „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere !”(In. 9, 32). Un astfel de miracol (precum vindecarea unui orb din naştere) s-ar zice că stă acum şi în puterea ştiinţei medicale moderne (prin metoda transplantului şi a descoperirilor genetice celor mai recente); e drept că nu fără costuri uriaşe şi eforturile conjugate ale echipelor de savanţi angrenaţi în munca de cercetare pretutindeni în lume. Dumnezeu însă ne-a arătat calea cea mai simplă: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea !”(Mc. 11, 24).
Ceea ce greu înţelege (şi încă mai greu acceptă) omul contemporan este faptul că strădania pasionată de a cunoaşte şi nevoinţa ascetică de a crede (deopotrivă de jertfelnice) - adică ştiinţa şi credinţa - nu pot fi lipsite una de prezenţa celeilalte. Un om cu adevărat credincios nu va nega niciodată puterea inteligenţei pătrunzătoare în tainele firii zidite (tot o harismă dată omului de Dumnezeu – dar nu oricui, pentru că nu chiar toţi reuşesc a dobândi înţelepciunea !). Numai că puterea facerii de minuni nu ni se dă nouă, creştinilor, doar în virtutea faptului că ne numim „creştini” ! Agonisirea sfinţeniei implică un proces îndelungat (uneori aproape cât toată viaţa !) de curăţire a sufletului şi a trupului de patimi, ca şi o străduinţă neîncetată de stabilire a unei legături directe între inimă şi Dumnezeu. Harul divin pogoară şi umple sufletele deja pline de dorul nemărginit de adânc după Cel Preasfânt şi care tânjesc (mai mult şi mai presus de orice) după unirea cu El ! „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel !”(Ps. 67, 36). Aşa că nu se poate nici măcar vorbi despre cineva care să facă minuni fără ca, mai întâi, să se fi săvârşit cu el minunea învierii omului lăuntric, omului duhovnicesc înnoit după chipul Ziditorului Său; un asfel de om trăieşte intens starea mistică de vedere a Lui Dumnezeu (vedere care e totuna cu unirea cu El – scrie părintele Dumitru Stăniloaie). „Şi va fi ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa şi frunza lui nu va cădea şi toate câte va face vor spori !” (Ps. 1, 3) mai-înainte vestit-a David, Regele lui Israel. Hristos Însuşi confirmă: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi !”(Mc 16, 17-18).
Scrierile aghiografice sunt pline de relatări despre săvârşirea a nenumărate minuni de către oamenii bine-plăcuţi Domnului. Din toate se poate lesne vedea că omul sfânt este ascultat de Dumnezeu în aceeaşi măsură în care şi el, la rândul lui, ascultă de poruncile Lui. „(...)Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă (...)” (In. 9, 31) Astfel de oameni n-au fost şi nici nu s-ar putea vreodată să fie stăpâniţi de mulţimea patimilor subţiri născute din iubirea-de-sine; în inimile lor nu e nici pic de întuneric- şi acesta pentru că Dumnezeu (Care este Lumină) nu amestecă lumina cu întunericul: „nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu !” (Ef. 5, 5). Dacă dorim să aflăm un adevărat făcător de minuni, un adevărat harismatic – nu la omul cel din afară trebuie să privim (cât este de bine îmbrăcat sau câte studii a făcut) şi nici după reclame nu trebuie să ne luăm – pentru că întotdeauna un fals harismatic (mai devreme sau mai târziu) va fi sedus de efectul „părerii-de-sine” (poate cel mai greu de învins dintre toate patimile subţiri şi cel mai prezent în noi, oamenii). De altfel, răspunsurile şi afirmaţiile unui astfel de om au mai mereu câte două sau mai multe înţelesuri (cu scopul implicit de a deruta şi a avea astfel acoperire în caz de eşec sau de neconfirmare a „proorociilor” sale). Pentru că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă !”(Mt. 15, 14), Mântuitorul ne-a îndemnat: „cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este !” (Mt. 5, 37). Multe astfel de răspunsuri am găsi în Sfânta Scriptură dacă am citi-o mai des şi am păstra-o în sufletul nostru mai la inimă ! Astfel am şi dobândi o credinţă sănătoasă, pentru că orice cuvânt „proorocesc” sau „de folos”, „ de înţelepciune” (care nu e de la Duhul Sfânt) n-are nici o putere, e mort: „credinţa fără de fapte moartă este !”(Iacov 2, 20). Ceea ce se întâmplă astăzi, la scară internaţională, în Răsăritul Europei (spaţiu eminamente creştin-ortodox în vechime – iar, mai nou, fost lagăr comunist) legat de invazia practicilor neo-păgâne şi de sorginte şamanică a lucrărilor zise „paranormale” nu e decât o altă metodă de „spălare a creierelor” celor care totuşi nu-L neagă cu totul pe Dumnezeu. Însă puterea Duhului a ruşinat şi va ruşina întotdeauna mulţimea „hristoşilor” mincinoşi. Avem suficiente avertismente în această privinţă: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi !” (Mc. 13, 22); „vă rătăciţi neştiind Scripturile !” (Mt. 22, 29)
În concluzie, harismele sunt daruri ale Duhului Sfânt încredinţate celor care se străduiesc nu ca să le dobândească ci ca să se mânatuiască. Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei care Îl iubesc şi, iubindu-L, Îi împlinesc poruncile: „Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu.” (In. 12, 26). În Sfintele Evanghelii sunt prezentate cu precizie toate metodele prin care Iisus Hristos săvârşea fapte minunate – fie că tămăduia boli, izgonea demoni, înmulţea pâini şi peşti, umbla pe apă ca pe uscat sau învia pe cei morţi: uneori prin atingere, alteori „numai cu cuvântul” (Mt 8, 16) ! La fel, în cartea „Faptele Apostolilor”, ni se prezintă puterea Duhului Sfânt lucrătoare prin Sfinţii Aposoli; unii bolnavi se vindecau chiar şi când doar umbra Ucenicilor Lui Hristos trecea pe deasupra lor sau numai prin simpla atingere cu ştergare atinse de mâinile lor. Şi – poate cel mai important – au fost şi bolnavi care s-au tămăduit doar la simpla invocare a numelui Lui Iisus: „În numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă !”(FA 3, 6). Vedem aşadar că Petru nu-şi arogă nici o putere personală sau vreun merit individual în săvârşirea minunilor; pe toate le face exclusiv în numele Mântuitorului Hristos. Şi acesta pentru că El nu ne-a cerut să facem minuni, ci să ne iertăm, să ne respectăm şi să ne iubim – adică să trăim unii pentru alţii: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii !” (In. 13, 35). Dacă am împlinii porunca: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39) - atunci nu ar mai fi răutăţi intre noi – şi aceasta ar fi cea dintâi şi cea mai mare minune care ne-ar asemăna Domnului Dumnezeu - pentru că am dobândi harisma dragostei „ care niciodată nu cade !” (I Cor. 13, 8). Doar curaţi cu inima, lepădaţi de spinii urii şi ai altor păcate – putem înălţa glas de rugă către Domnul pentru a săvârşi vreo minune asupra noastră şi a semenilor noştri; altfel rămânem simplii cunoscători ai „literei care ucide, iar duhul face viu.” (II Cor. 3, 6)- şi mai mult nimic nu poate face ! Strigă îndurerat Ecclesiastul: „deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni !” (Ecc. 1, 2) - credinţa nu se măsoară în păreri personale sau impresii de grup, nici în texte mai mult sau mai puţin meşteşugite: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă!” (Mt. 17,20). Iar aceasta cel mai bine o vedem în cazul femeii canaaneence a cărei fiică „era rău chinuită de demon” (Mt. 15, 22): minunea tămăduirii fiicei chinuite de demon, nu s-a săvârşit pentru faptul că femeia era apartenentă religiei iudaice, ci pentru simplitatea , curăţia şi multa ei credinţă şi nădejde, păgână fiind: „O, femeie, mare este credinţa ta – fie ţie cum voieşti !... Şi s-a tămăduit fiica ei chiar din ceasul acela !” (Mt. 15, 28).
... şi, totuşi, - „Domnul a zis: De aţi avea credinţă măcar cât un grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: dezrădăcinează-te şi te sădeşte în mare ! - şi vă va asculta...” (Lc. 17, 6)
