Motto: „Nu știţi oare că nedrepţii nu vor moștenii Împărăţia Lui Dumnezeu ?” (I Cor. 6, 9); „Luaţi jugul Meu asupra voastră și învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)
Sfânta Evanghelie consemnează de multe ori îndemnul stăruitor la sfinţenie pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a adresat ucenicilor Săi: „Fiţi dar voi desăvârșiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este !” (Matei 5, 48), iar Sfântul Apostol Petru, marele povăţuitor al obștii creștine, îndeamnă: „Fiţi treji, privegheaţi !” (I Pentru 5, 8); și iarăși: „Privegheaţi și vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41). Iată îndemnuri care sunt legate de finalul Rugăciunii Domnești: „Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean !” (Matei 6, 14) Lupta pentru acest scop, strădania pentru sfinţenie, este o nevoinţă a stăruirii în rugăciune, în postire prin aspra înfrânare, a trezviei personale a fiecărui creștin în parte.
Mintea este un bastion asupra căruia diavolii dau război neîncetat prin gânduri pentru a-l doborî pe om. Prin imaginaţie (care în scrierile patristice este numită „tabla de ceară a minţii” sau „podul dracilor”) se adună în mintea noastră toate nălucirile care stârnesc poftele aducătoare de patimi și care, totodată, le deformează, supradimensionându-le pentru a le face să pară atractive și necesare. Aici, în minte, conform Sfântului Nicodim Aghioritul în cartea „Războiul Nevăzut”, se dau luptele acerbe între treptele păcatului, de la mândrie (cea dintâi treaptă) până la a șasea – căutarea prilejului de a păcătui și învoiala cu mintea la păcat. Nu degeaba Dumnezeiasca Evanghelie ne învaţă că și păcatele dor cu gândul poftite – tot păcat săvârșit pot fi numite: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui !” (Matei 5, 28) Sau o întrebare a Mântuitorului adresată fariseilor: „Pentru ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ?” (Matei 9, 4) Altfel spus, cugetarea minţii duce la pofta firii în inimă. Psalmistul David a închipuit prin Duhul Sfânt două raţiuni teologice înalte, zicând: „Fiica Babilonului, ticăloasa ! Fericit este cel ce va răsplătii ţie fapta pe care ai făcut-o nouă ! Fericit este care va apuca și va loci pruncii tăi de piatră !” (Psalmul 136, 9-10), adică gândul ticălos al minţii trebuie izbit de rugăciunea minţii: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul !” și tot David: „În dimineţi voi judeca pe toţi păcătoșii pământului ca să nimicesc din cetatea Domnului pe toţi cei ce lucrează fărădelegea !” (Psalmul 100, 10) Doar așa, încă de la prima zvâcnire a gândului păcătos, te poţi izbăvi de el, fără a-l mai transforma în raţiunea patimii și in pofta păcătoasă: „Privegheaţi și vărugaţi ca să nu cădeţi în ispită !” (Marcu 14, 38) Deci, cea mai înaltă luptă se dă la nivel raţional, în minte (care este și centrul inteligibil unde se află și puterea cuvântătoare a omului) pe care, dacă nu o stăpânim, precum spune Ioan Carpatinul în volumul al patrulea al Filocaliei – „sageată scăpătată din arc fără ţintă precisă poate lovi unde nu trebuie !”.
Altfel spus, și cuvântul necugetat poate răni pe aproapele și ne poate dăuna și nouă și semenilor la mântuire. Spus-a Hristos: „Pentru orice cuvânt deșert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36) Iar una din cele mai puternice arme ascetice (recomandată de toţi Sfinţii Părinţi nevoitori) este virtutea tăcerii: „Taci tu pentru ca să vobească faptele tale !” sau „Tăcerea e de aur, vorbirea e de argint !” și iarăși „Vorba sună, fapta tună !”. David proorocul striga: „Pune Doamne strajă gurii mele !” (Ps. 140, 3) Cât de simplă poate părea la prima vedere sfinţenia atât de râvnită (și chiar de mulţi afișată – fie prin îmbrăcăminte, fie prin gesturi și atitudini teatrale ori prin simple păreri de înălţare a minţii) și cât de complex este, de fapt, procesul de curăţire a minţii și cât de anevoioasă este lupta de curăţire a gândurilor prin care dau război asupra oamenilor nevăzutele cete de demoni din văzduh ! (precum exclama psalmistul: „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime !” Ps. 55, 2), „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Efeseni 6, 12)
Odată curăţită mintea și pusă sub pază atenţiei prin puterea rugăciunii, ferită de raţiunile păcătoase ale poftelor necurate și imaginaţiei spurcate, următoarea treaptă este curăţirea inimii: altă etapă greu de împlinit pentru că inima este centrul spiritual de sălășluire a sufletului, a Lui Hristos, dar și al patimilor, numită partea „irascibilă” sau „mânioasă”. Tot Regele David spune: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.” (Ps. 4, 4) iar Sfânta Evanghelie ne arată că: „Din prisosul inimii grăiește gura !” (Matei 12, 34) „Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele.” (Matei 12, 35) În toate Duminicile Triodului (prin excelenţa perioadă de pocăinţă și umilinţă) se cântă la strană stihira „Cămara Ta Mântuitorule o văd împodobită” - referindu-se la inima caldă, blândă, spiritualizată, luminată – „dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa !”.
Sfântul Grigorie Palama (supranumit „preîndumnezeitul la minte”) s-a rugat doi ani încontinuu, îngenucheat la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu: „Luminează-mi intunericul !” și tot psalmistul David cânta: „să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleșug, ca să-mi dezvinovăţesc păcatele mele !” (Psalmul 140, 4) Pe lângă faptul că este casa sufletului, inima este și tronul Lui Dumnezeu. La rugăciunea curată a inimii, Hristos nu poate fi întâlnit decât în starea mistică a unirii minţii cu inima, unire tainică asemănătoare cununiei dintre mire și mireasă; și, de acolo, urmând uimirea sau răpirea cu duhul, vederea dumnezeiască prin ochii cei duhovnicești ai minţii. Spun Sfinţii Părinţi filocalici că o inimă cinstită este acea inimă care, spre a fi plăcută Lui Dumnezeu, împlinește două lucrări: spre sine nutrește cuget de aspru judecător (pentru ale trupului greșale), iar către aproapele vădește cuget de mamă (blândă și lesne iertătoare). Calea părerii de sine umflă inima cu un dulce venin și o înalţă spre cădere armarnică ! Sfântul Simeon Noul Teolog scrie (în volumul al optulea al Filocaliei) că o inimă înșelată cu părere de sine își arogă singură virtuţi pe care nu le are și se îndulcește întru sine de părerea sfinţeniei; numai că, asemeni fariseului la Templu, nu se raportează la Hristos (Modelul absolut) ci se apreciează prin semeni și slăbiciunile lor, cugetând astfel măreţ despre sine: „Cine sunt eu !...”
Sfântul Antonie cel Mare spune că omul bun și iubitor de Dumnezeu nu judecă aproapele său ci poartă grijă doar de propriile sale pacate; dacă este sfânt, însă, și totuși poartă grija altuia, uitând de păcatele sale, atunci acești „sfinţi” autoproclamaţi se numesc „mărunţi la cuget !”. De această micime a dat dovadă fariseul mai sus-pomenit, atunci când rostea cu infatuare: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni !” (Luca 18, 11) Nu degeaba, în finalul Pildei Vameșului și Fariseului, se spune că „vameșul s-a coborât mai îndreptat la casa sa” (Luca 18 ,14) Toţi sfinţii asceţi arată că lupta cu inima și pornirile ei nestăpânite poate dura chiar și toată viaţa, ba uneori și pe patul de moarte putem fi ispitiţi spre cădere. Avva Amona Nitriotul a spus ucenicilor care îl tulburau cu mărunţișurile lor (într-o anumită împrejurare) „de treizeci de ani mă lupt pentru nerăutate, de ce vreţi voi acum să-mi zădărniciţi osteneala, aruncându-mă în judecată ?!”, iar celui care greșise i-a zis cu blândeţe (precum Mântuitorul slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda): „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.” (Ioan 5, 14) Așadar ceea ce ne ajută este tot trezvia minţii sau încordarea spre cunoștinţă, lăsarea in grija Lui Dumnezeu Cel Care veghează neîncetat peste toată făptura. În concluzie, sfinţenia sufletească este legătura dintre lucrarea inimii și lucrarea minţii, legătura care odihnește sufletul în virtutea dreptăţii faptelor bune: „Duh drept înnoiește întru cel dinăuntru ale mele !” (Psalmul 50, 11), „Jertfa Lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi !” (Psalmul 50, 18) Mântuitorul Iisus Hristos a arătat limpede faptul că blândeţea și smerenia sunt virtuţi cardinale și veșnice în odihna duhului prin cuvintele: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând si smerit cu inima si veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 19) Deci, sufletul nu poate fi scos din deznădejde ori din tulburare prin simpla contabilizare a „Acatistelor” și a „Psaltirilor” citite și a rugăciunilor făcute „de canon”; toate acestea nu sunt decât mijloace de îmbunătăţire, arme de curăţire; însă numai blândeţea și smerenia sunt virtuţile dumnezeiești care odihnesc pe omul cel duhovnicesc. Dacă nu împărtășim mintea din Hristos, inima cu permanenţa gândului la Hristos prin rugăciune, atunci tot degeaba dăm trupului „Euharistia Liturgică” – dacă în bezna minţii, a inimii și a sufletului nu-L avem pe Hristos, ci locul este murdar și plin de pofte și de patimi. Riscăm să auzim glas de tunet al Mântuitorului: „Nu vă cunosc pe voi !” (Matei 25, 12) și „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui !” (Matei 25, 41) Așa se poate explica faptul că atât de mulţi oameni „de biserică” (care frecventează Sfânta Liturghie, se roagă, postesc, se împărtășesc) rămân tulburaţi, neliniștiţi, deznăjduiţi si de multe ori își ies din fire, devenind (cum spun Sfinţii Părinţi) „păpușile dracilor” ! Adică putem vedea trupuri slăbite de post și rugăciune dar pline de patimi ! Trebuie dobândit Hristos lăuntric pentru ca euharistic El să ne confirme că petrecem în „lumină din lumină” ! Lumina Sfântului Botez (unită cu lumina faptelor bune) naște fii ai Luminii Sfintei Învieri, buni ostași ai Lui Hristos. Pentru că Hristos ne-a îndemnat: „Cât aveţi Lumină, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii” (Ioan 12, 36), „cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge” (Ioan 12, 35). „Eu sunt Calea, Adevărul, Viaţa” (Ioan 14. 6) Fără cale spre Hristos, fără viaţa în Hristos, fără adevărul Lui Hristos, suntem nimic ! „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (Ioan 15, 5)
