„Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14, 16)
„Veniţi - căci, iată, toate
sunt gata !” (Lc 14, 17)
„Nici unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta
din cina mea !” (Lc 14, 24)
„Şi vor veni alţii de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi
de la miazăzi şi vor şedea la masă în împărăţia lui Dumnezeu !” (Lc 13, 29)
„Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte să intre, ca să mi se
umple casa” (Lc 14, 23)
„Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii - şi pe săraci şi pe
neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi - adu-i aici !” (Lc 14, 21)
„Doamne, s-a făcut precum ai poruncit - şi tot mai este loc !” (Lc 14, 22)
„Luaţi, mâncaţi - acesta este Trupul Meu !” (Mt 26, 26)
„Beţi dintru acesta toţi - acesta este Sângele Meu, al Legii celei
Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor !” (Lc 26, 27-28)
„Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi-vă !” (Dumnezeiasca Liturghie)
În Sfânta Scriptură se
găseşte revelată formula dogmatică deplină despre ceea ce este Dumnezeu. Şi ea
a fost rostită chiar de El: „Eu sunt Cel Ce sunt !” (Ieş 3, 14). În fiinţa Sa, Dumnezeu este cu neputinţă de cunoscut
şi de înţeles. În schimb, El poate fi cunoscut în privinţa atributelor Sale
dumnezeieşti, prin intermediul lucrărilor sau energiilor care izvorăsc din
fiinţa Sa şi se revarsă din belşug asupra creaţiei întregi. Astfel, pe calea
unei vieţuiri adecvate scopului suprem al cunoaşterii lui Dumnezeu (adică nu
doar ordonate moral şi intelectual, ci şi înduhovnicite sau spiritualizate
mistic şi ascetic), putem cunoaşte (şi recunoaşte) atotputernicia, atotştiinţa
şi deplina bunătate a lui Dumnezeu: „Toate prin El s-au făcut - iar fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut !” (In
1, 3).
De pildă, exemple
elocvente ale atotputerniciei divine sunt minunile – realitate evidentă,
incontestabilă şi inexplicabilă (altfel decât teologic) a vieţii Bisericii lui
Hristos. Minunea minunilor este, desigur, existenţa lui Dumnezeu Însuşi – iar
ea nu are nici început, nici sfârşit. Dar are miez de foc, adâncime de taină şi
efect nemijlocit: „Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău pentru ca şi Fiul Tău să
Te preaslăvească pe Tine !” (In 17, 1).
În acest sens, Naşterea lui Iisus din Fecioara Maria, Învierea Lui din
mormântul de la Ierusalim, Înălţarea Lui cu trupul la Cer de pe Muntele
Măslinilor – sunt astfel de minuni nemaivăzute şi nemaipomenite.
Pe de altă parte, pilde semnificative ale
atotştiinţei şi înţelepciunii divine o reprezintă mulţimea nenumărată a
învăţăturilor tainice cuprinse în Sfintele Scripturi – atât ale Vechiului, cât
şi ale Noului Legământ, expresii (şi mărturii totodată) ale lucrărilor tainice
ale lui Dumnezeu în lume şi în istorie pentru crearea şi pentru mântuirea
omului: „Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în
stăpânirea Sa !” (FA 1, 7).
Constatarea (plină de amărăciune) a Eclesiastului – că „nu este nimic nou sub
soare !” (Eccl 1, 9) – se referă,
fără îndoială, doar la cele pământeşti şi omeneşti; pentru că izvorul nesecat
al iubirii dumnezeieşti revarsă necontenit taine, daruri şi minuni unice şi
irepetabile. Orice act de iubire, orice faptă a milostivirii lui Dumnezeu este
ceva unic în viaţa umanităţii. Nu există minuni sau taine „copiate la indigo”,
care să se repete. Fiecare dintre ele are propria ei încărcătură, harul ei,
rostul ei , mesajul ei şi scopul ei propriu, pentru care a fost săvârşită: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care
nimeni altul nu le-a mai făcut - păcat nu ar fi avut” (In 15, 24);
şi „deşi a făcut atâtea minuni înaintea lor - ei tot nu credeau în El !” (In 12,37).
Iar pilde
extraordinare ale deplinei bunătăţi ale lui Dumnezeu sunt nenumăratele Lui
daruri: „dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât
mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El?!”
(Mt 7,11); „Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi!” (Mt 6,11).
Astăzi! – De ce nu ieri? De ce nu mâine?... Simplu: Dumnezeu nu săvârşeşte minuni
nici cu pripeală, nici cu întârziere; nici anticipat, nici retroactiv. În chiar
clipa în care ţi-ai deschis inima – atunci ai şi primit darul cererii sau
împlinirea ei: ca semn neîndoielnic al curăţiei lăuntrice, şi ca şi licăr al
Sfintei Lumini a dragostei divine: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Lc 23,43);
„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia!” (Lc 19,9). Darurile dumnezeieşti
sunt răsplătirile cuvenite celor care Îl iubesc în chip sincer şi curat pe
Dumnezeu. Şi un astfel de dar (chiar darul suprem!) este tocmai invitaţia sau
poftirea şi chemarea oamenilor la Cina cea de Taină: Liturghia cosmică a
mântuirii întregului Univers, începută de la crearea lumii, trecând prin
crearea personală , individuală, a fiecăruia dintre noi (primind astfel cu toţii
darul sfânt de a exista, de a fi, de a fiinţa, de a fi vii, de a fi cu
Dumnezeu) şi culminând cu opera mesianică a mânturii umanităţii (împlinite prin
Persoana Fiului lui Dumnezeu şi Fiul Omului, Iisus Hristos), prin mâncarea din
Pâinea cea Vie dătătoare de mântuire şi de veşnicie: „cel ce ascultă cuvântul
Meu şi crede în Cel Ce M-a trimis pe Mine - are viaţă veşnică, iar la Judecată
nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă!” (In 5,24).
Privită cu ochii
credinţei, din perspectiva divină a celor mai presus de fire, Euharistia (hrana
Cinei cele de Taină) este cea mai mare minune de sub soare împlinită de puterea
atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu, este cea mai adâncă şi cea mai înaltă taină
izvodită de înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu, şi este cel mai ales şi
mai cinstit dar dumnezeiesc adus pe pământ, pentru oameni, din deplina bunătate
a lui Dumnezeu Cel Sfânt.
„Luaţi, mâncaţi -
acesta este Trupul Meu!” (Mt 26,26); „Beţi dintru acesta toţi - acesta este
Sângele Meu!” (Mt 26,27-28): iată, nu
există nici o oprelişte, nici o restricţie, totul este doar chemare şi invitare
şi poftire. Dar să intrăm în duhul evanghelic: „Un om oarecare a făcut cină
mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14,16): „adu-i aici!” (Lc 14,21), „sileşte-i să
intre!” (Lc 14,23). Invitaţia de a participa la acest act de mântuire divină
decurge pe etape. Există mai întâi o etapă morală, de primenire, apoi una sufletească, de
apropiere, iar mai apoi una spirituală, de împlinire. Chemarea reprezintă un
îndemn, chiar o poruncă, o datorie, o invitaţie care trimite la
responsabilitate: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină!” (1Tim 2,4). La prima vedere, aceste cuvinte par
simple, pline de (şi lesne de) înţeles; tonul lor, însă, este unul profund
imperativ: „Veniţi – că, iată, toate sunt gata!” (Lc 14,17). Cuvintele
Mântuitorului trimit, practic, la un răspuns prompt faţă de chemarea lui
Dumnezeu , la o fidelitate desăvârşită faţă de porunca Lui: „cel ce are
poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!” (In 14,21).
Aşadar: ospăţul-cină, slujitorii la el, poftirea sub forma unei
adresări pline de respect; dar cine este invitatul?... Omul! Existenţa lui este
absolut necesară la această Cină; ea nu a fost pregătită pentru nici o altă
făptură din creaţia divină – ci numai pentru om. A fost dedicată exclusiv
omului – centrul cosmosului creat.
„Toate sunt gata!” (Lc 14,17): răstignit pe Cruce, Jertfă Sfântă
pentru mântuirea oamenilor, Iisus împlineşte voia Părintelui Ceresc: „Aceasta
este voia Celui Care M-a trimis: ca dintre toţi pe care Mi i-a dat Mie să nu
pierd pe nici unul!” (In 6,39). Este responsabilitatea divină a Creatorului de
a răscumpăra neamul omenesc din robia diavolului şi a morţii – iar omului îi
revine responsabilitatea de a accepta (sau nu) sacrificiul Mântuitorului pentru
el. Înzestraţi fiind cu liberul arbitru, cu voinţă de-sine-stăpânitoare,
răspunsul fiecăruia dintre noi (în acord sau în dezacord cu opera de mântuire
săvârşită de Hristos) rămâne o enigmă.
Cum a primit umanitatea Întruparea – ştim tot din Scripturile cele
Sfinte: „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38). Aici
descoperim izvorul sfinţeniei în sânul neamului omenesc: inocenţă, feciorie,
smerenie, curăţie, bună-cuviinţă, nobleţe sufletească, înţelepciune şi trezvie
– acesta este chipul desăvârşitei frumuseţi a modelului absolut de împărtăşire
cu Hristos. Bunavestire este Euharistia tainică a restaurării omului prin
odihnirea lui Dumnezeu în sânul firii omeneşti, lucrare sfântă de unire (fără
de amestecare) a celor două firi şi două voiri (cea dumnezeiască cu cea
omenească). Iată-L, aşadar, pe Hristos, Ospăţul cel veşnic al nemuririi
oamenilor, îmbrăcat în firea noastră şi strălucind mai mult decât soarele pe
bolta Bisericii: Hristos, „Soarele dreptăţii” (Mal 3,20): „Duhul Sfânt Se va
pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi
Sfântul Care Se va naşte din tine - Fiul lui Dumnezeu se va chema!” (Lc 1,35).
Ce aduce Euharistia? Aduce izvor de rugăciune şi de nemurire. Aşa
cânta oarecând şi marele Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria: „Împărăteasa
rugăciunii, Rugăciunea întrupată”. Şi ce spune Preasfânta Fecioară Maria? „Că
mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este Numele Lui” (Lc 1,49). Euharistia
este sfântă, Cina este sfântă, Ospăţul e sfinţit – precum spune Evanghelia:
„aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi!” (Lc 15,23). De câte ori a avut
loc actul Întrupării? O singură dată – pentru toate veacurile şi pentru toate
neamurile pământului: „sileşte-i să intre!” (Lc 14,23). Dar nu-i poate sili conştiinţa lor adormită, ci
numai puterea tainei. Actul în sine al Întrupării (neatârnat de voinţa
omenească) lucrează asupra umanităţii la mântuirea ei: „Dumnezeu voieşte ca
toţi oamenii să se mântuiască!” (1Tim 2,4). Începutul de taină al Cinei se face
la Templul lui Solomon, cu prelungire în tot pământul: „În tot pământul a ieşit
vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor!” (Ps 18,4). Slugile vestesc
Cina „în pieţele şi uliţele cetăţii”(Lc 14,21), „la drumuri şi la garduri” (Lc
14,23), adică tocmai acolo pe unde întâlneşti oameni de tot felul. Nu sunt
aleşi „pe sprânceană” cei ce se mântuiesc, pentru că toţi trebuie „la
cunoştinţa adevărului să vină” (1Tim 2,4). Dar cum se arată omenirii Naşterea
lui Hristos, Euharistia întregii creaţii? Ca o privelişte aproape
nesemnificativă: într-o iesle, pe fân, în peşteră, cu dobitoacele; cumva în
afara normalităţii, adică fără un adăpost omenesc. Doar cerul este acoperământ
iar pământul leagăn Pruncului Celui născut... Doar natura simte taina şi
puterea ei: „Cerul şi pământul în cântec răsună!”. Oamenii în grabă văd, repede
pierd firul întâmplării şi iute cad la cele stricăcioase şi pământeşti: „cel
căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să nu cadă!” (1Cor 10,12), căci
„Sfintele (se cuvin) Sfinţilor!”.
De acum, pentru că Trupul lui Hristos era deja între oameni
(„Cuvântul S-a făcut trup” - In 1,14) iată, prin măcelul lui Irod, pruncii „de
doi ani şi mai jos” (Mt 2,16) cei ucişi de acesta reprezintă prima împărtăşire
cu Hristos a omenirii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Lc 18,16). Aceştia
sunt cei dintâi care primesc împărtăşirea din mucenicia sângelui pentru Numele
lui Hristos. Ei sunt primii cetăţeni ai vestirii zorilor de mântuire în împărăţia
lui Dumnezeu: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi
intra în împărăţia cerurilor!” (Mt 18,3). Vieţuirea şi trăirea pruncilor au
câteva trăsături harismatice: fecioria trupească şi inocenţa, nerăutatea şi
supunerea; la auzul glasului matern ei răspund fără nici o întârziere. Acelaşi
lucru se cere (fără amânări, fără tergiversări, fără iscodiri) şi păzitorilor
poruncilor lui Dumnezeu: „Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi
inimile voastre!” (Evr 4,7). Scormonirea, iscodirea sau îndoirea în privinţa
raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor provoacă depărtarea harului, împuţinarea
tainei şi diminuarea lucrărilor duhovniceşti: „Eu am trebuinţă să fiu botezat
de Tine - şi Tu vii la mine?!” (Mt 3,14); „Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea” (Mt 3,15): atinge-Mă, cuminecă-te în chip văzut de
puterea atingerii! Dacă din pricina neîncrederii Sfântul Apostol Toma (cel
numit „Necredinciosul”) avea să primească pipăirea coastei de văpaie şi
atingerea Celui înviat, Sfântul Prooroc Ioan (cel numit „Botezătorul”) anume
pentru puterea smereniei Fiului lui Dumnezeu a îndrăznit a se atinge de creştetul Stăpânului, luminându-se în chip
strălucit, încât firea apelor s-a spăimântat şi s-a sfinţit, curăţindu-se; cu
cât mai mult Botezătorul!...
Golgota este vârful răutăţii omeneşti. Împărtăşania stă răstignită
pe Cruce ca într-un potir divin între cer şi pământ. Împrejur stau şi se uită
hulitorii, nerecunoscătorii, clevetitorii, chinuitorii, răstignitorii – şi nu
înţeleg taina cea mai presus de fire. Cel-fără-de-început stă bătut în cuie pe
lemnul Crucii ca să arate lumii întregi că de aici începe Cina care nu va mai
înceta vreodată: „Săvârşitu-s-a!”(In 19,30). De acum slujitorii ei vor chema
din toate locurile, din „pieţele şi uliţele cetăţii” (Lc 14,21),de la „drumuri
şi de la garduri” (Lc 14,23) tot felul de oaspeţi la Cina Domnului Dumnezeu
„pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire” (Simbolul Credinţei).
Necunoscută şi de nepătruns se arată taina smereniei, taina recunoaşterii şi
înţelegerii lui Hristos Cel Euharistic!...
Pentru că întreaga umanitate poartă întru sine chipul Creatorului ei
şi este chemată la deplina asemănare cu El , tocmai de aceea Hristos, Pomul
Vieţii, S-a dăruit pe Sine nouă în chip euharistic; Sfinţilor Săi ucenici şi
Apostoli mai întâi, iar apoi lumii întregi – sub chipul pâinii şi al vinului.
Aici e toată Legea şi aici sunt Proorocii: „aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea!” (Lc 22,19). Cină sfântă, la care toţi oamenii sunt invitaţi, chemaţi,
poftiţi, „siliţi” chiar, în veacul veacului: „Înţeles-aţi toate acestea?” (Mt
13,51).
Fără îndoială, harul Duhului Sfânt se dăruieşte în virtutea
credinţei, a încrederii, a iubirii sincere, a nădejdii şi curajului de a
înfrunta toate obstacolele până la întâlnirea cu Domnul Dumnezeu: „Cine ne va
despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” (Rm 8,35); „nu eu mai trăiesc, ci
Hristos trăieşte în mine!” (Gal 2,20). Iar Sfântul Apostol Petru scrie: „Fiţi
treji, privegheaţi!” (1Pt 5,8). Participarea la Cina cea de Taină reprezintă,
de fapt, pregustarea veşniciei încă din lumea aceasta. Prin puterea şi lucrarea
Duhului Sfânt, Euharistia ia fiinţă sub chipul pâinii şi al vinului: „Ale Tale
dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate!”. În cadrul solemn al
Slujbei Sfintei Liturghii, în momentul epiclezei (adică al invocării sau
chemării, al rugăciunii celei mai înalte şi mai profunde adresate de către
preot Dumnezeului Celui Preaînalt de a trimite pe Duhul Său Cel Sfânt), are loc
prefacerea Cinstitelor Daruri: pâinea devine Trupul sau Carnea lui Hristos, iar
vinul devine Sângele lui Hristos. Cu alte cuvinte, pe Sfânta Masă, în Sfântul
Altar, se produce ceea ce în limbaj teologic a fost numită „transsubstanţierea
materiei”, practic o mutaţie ontologică: „Cred Doamne şi mărturisesc că acesta
este însuşi Preacurat Trupul Tău şi că acesta este însuşi Scump Sângele Tău”.
În virtutea puterii mistice a epiclezei liturgice, dimensiunea duhovnicească a
Sfintei Euharistii, a Trupului şi a Sângelui, transcende în mod absolut
dimensiunea materială, cantitativă, văzută a pâinii şi a vinului. În chip
minunat şi de negrăit, conţinutul circumscris al Sfântului Disc şi al Sfântului Potir devine
însuşi necuprinsul Infinitului Dumnezeiesc. Sfântul Agneţ, adică Pâinea
pecetluită cu semnul biruinţei lui Iisus Hristos Cel înviat, se preface în
chiar Trupul Său – nelimitat ca putere, deşi văzut cu ochii cei trupeşti ca
circumscris într-un spaţiu precis delimitat: „Cel Necuprins încape întreg în
pântecele Fecioarei!” (Tropar). Tot aşa şi Biserica cea una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, Îl încape întreg, pe Sfântul Disc şi în Sfântul
Potir, în lăuntrul Sfântului ei Altar, pe Dumnezeul Cel Viu şi adevărat,
necuprins şi nemărginit: Acelaşi în toate bisericile din lumea întreagă, aspaţial
şi atemporal, infinit şi necircumscris - deşi vederii circumscris şi definit ca
pâine şi ca vin. Şi, deşi constatăm existenţa calităţilor materiale (vedem atât
forma cât şi culoarea pâinii şi a vinului, simţind gustul specific fiecăreia),
totuşi (întru adâncul credinţei) noi mâncăm chiar Trupul şi bem chiar Sângele
Domnului. Este vorba, practic, despre îndumnezeirea materiei – lucrare tainică
şi de neînţeles cu mintea, prefigurată cu mii de ani mai înainte, în pustie,
prin mana cerească ce ţinea locul hranei trupeşti obişnuite, materialnice.
Caracterul minunat al Sfintei Euharistii e dat de faptul că în ea Îl aflăm pe
Fiul născut din sânurile Tatălui, fără de mamă, mai înainte de toţi vecii,
Acelaşi Fiu născut şi în timp, sub
vremi, din Maică Fecioară, fără de tată. În Euharistie Hristos devine prezent
în chip tainic, precum s-a zis, prin transsubstanţiere sau prefacere. Astfel
descoperim caracterul divin al Euharistiei: Hristos, „Fiul lui Dumnezeu, Unul
Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”, S-a născut sub
vremi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri
şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria” devenită Maica
Domnului, Maica Vieţii; şi tot prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, El devine
veşnic prezent în chip tainic în sânul Bisericii prin prefacerea pâinii şi a
vinului în Trupul şi Sângele Său. Şi astfel aşteaptă pururea în lumea cea
căzută ca cei poftiţi la cină să sosească, bătând smerit la uşa inimii lor ca
să-I deschidă şi să intre – dacă Îl primesc şi Îl doresc, căutându-L prin
puterea rugăciunii cea lucrătoare în lăuntrul inimii. Dar „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”
(Lc 9,58); şi încă: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte - acela este care
Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi
iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In 14,21). În această aşteptare statornică şi
plină de îndelungă-răbdare de a fi căutat, aflat şi onorat cu prezenţa la Cina
Sa, Hristos ne cheamă pe toţi la ispitirea-de-sine: „ Să se cerceteze însă omul pe sine - şi aşa
să mănânce din pâine şi să bea din pahar!” (1Cor 11,28).
Deşi Euharistia este consumată material, fiind mestecată şi
înghiţită, însă minunile le împlineşte în chip duhovnicesc. Deşi este mâncare
văzută pentru gură, fiind dată şi primită cu linguriţa, este însă şi hrană
pentru suflet. Deşi o atingem cu buzele, dar ea lucrează şi în duh: „Nu spre
judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele şi Preacuratele
Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului”. Suferinţa lui
Hristos pe Cruce se regăseşte în starea de jertfă cu putinţă de recunoscut în
Pâinea pe care o zdrobim cu dinţii pentru a o înghiţi: e tot suferinţă a lui
Hristos pentru restaurarea noastră. Încă mai înainte de aceasta, preotul o
frânge cu mâinile sale, zicând: „se frânge şi se împarte Mielul lui Dumnezeu
Cel Ce Se frânge şi nu Se desparte, Cel Ce se mânâncă pururea şi niciodată nu
se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Intrând în trup prin
linguriţă, Pâinea cea Vie intră în lăuntrul „omului celui tainic al inimii”
(1Pt 3,4), sfinţindu-l şi restaurându-l: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In 6,56). Acest Trup şi acest
Sânge al lui Hristos din Euharistie este nemuritor şi nestricăcios, izvorul
vieţii celei veşnice. Deşi sub chipul pâinii şi al vinului, Sfintele Taine sunt
„dumnezeieşti, preacurate, cereşti,
nemuritoare şi de-viaţă-făcătoare”.
Aşa ceva nu se explică prin cugetări sau cuvântări omeneşti.
Centrată pe Taina Sfintei Euharistii, Dumnezeiasca Liturghie cuprinde întru
sine toate etapele de mântuire a omului în şi prin Hristos. La Proscomidiar se
închipuie Naşterea din Fecioară în ieslea de la Betleem: „steaua pe care o
văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra,
unde era Pruncul” (Mt 2,9), şi de asemeni Jertfa de pe Cruce: „iar unul din
ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui - şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In
19,34). Apoi, pe Sfânta Masă, pe Sfântul Disc (asemeni mormântului de la
poalele Golgotei) străluceşte Învierea: „Sfintele Sfinţilor!”; şi, în cele din
urmă, Înălţarea cu Trupul la Cer de pe Muntele Măslinilor (atunci când Darurile
se aduc iarăşi la Proscomidiar pentru a fi consumate): „Înalţă-Te peste ceruri,
Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta!” (Ps 56,7).
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne descoperă dimensiunea profund
revelatoare şi luminătoare a Euharistiei: „au istorisit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de
ei la frângerea pâinii” (Lc 24,35). Dar aceasta nu poate fi descrisă în cuvinte
omeneşti. Minunile ce se petrec în Taina Sfintei Liturghii sunt în aşa fel
încât „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit - pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El!” (1Cor 2,9). Iar
aceasta - din pricina neputinţei omeneşti şi a păcatelor noastre. Din purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, Cinstitul Trup şi Scumpul Sânge ale lui Hristos
păstrează înfăţişarea exterioară a pâinii şi a vinului; şi de aceea Apostolul
neamurilor scria: „în parte cunoaştem şi în parte proorocim” (1Cor 13,9).
Aşadar, Cina Euharistică reprezintă darul suprem al bunătăţii dumnezeieşti şi
cel mai ales semn al dragostei Celui Preaînalt pentru făptura Sa cea mai de
preţ: „iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit” (In 13,1).
Despre aceasta au proorocit cu glas înalt de laudă şi cântăreţii de la Templu,
Agheu şi Zaharia: „N-a făcut aşa oricărui neam şi judecăţile Sale nu le-a
arătat lor!” (Ps 147,9). Aceasta este „Pâinea cea Vie, Care S-a pogorât din
Cer” (In 6,51), a Cărei preînchipuire a fost mana din pustie pe care au
mâncat-o cei aflaţi în căutarea Pământului Făgăduinţei; şi care totuşi au
murit. Dar Hristos este „ Pâinea
Care Se pogoară din Cer, Aceea din Care, dacă mănâncă cineva - nu moare” (In
6,50). Şi de aceea spunea El: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In 15,5).
Prin urmare, Cina pe care a gătit-o acel „om oarecare” (precum, cu
dumnezeiască smerenie, Se numeşte pe Sine Cel Preaînalt) nu este însă o cină
oarecare, ci are adâncimea istoriei universale şi înălţimea Cosmosului întreg!
Prin harul, puterea şi lucrarea Duhului lui Dumnezeu putem vedea dincolo de
cele văzute ale lumii acesteia – dar nu cu ochii cei trupeşti, ci cu ochii
sufleteşti: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!” (In 18,36). Înţelegem
astfel şi întrezărim în rânduiala Cinei slava Împărăţiei tuturor veacurilor, a
Luminii celei neînserate, celei fără de sfârşit. „Acolo va fi plângerea şi
scrâşnirea dinţilor - când veţi vedea pe Avraam şi pe Isaac şi pe Iacov şi pe
toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu - iar pe voi aruncaţi afară!” (Lc
13,28). De aceea la chemarea tuturor neamurilor la ospăţul vieţii celei veşnice
are întâietate poporul din sânul căruia s-au ridicat vasele cele mai de cinste
ale harului dumnezeiesc, Sfinţii Prooroci şi Apostoli, care s-au ostenit şi au
pătimit în slujba Domnului pentru vestirea mântuirii în lume: „ Lumină spre descoperirea neamurilor şi
slavă poporului Tău Israel” (Lc 2,32). Aşa înţelegem că „omul oarecare” nu este
altul decât Domnul Dumnezeu, al Cărui Slujitor este Iisus, Cel trimis în lume
spre întrupare prin naştere din Fecioara Maria şi Care a şi mărturisit deschis
tuturor: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El - şi
să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20,28), căci „cel care va
vrea să fie întâi între voi - să fie tuturor slugă” (Mc 10,44); „cine se va înălţa pe sine se va smeri, iar
cine se va smeri pe sine se va înălţa!” (Mt 23,12). El este Cel trimis către
oile cele pierdute ale casei lui Israel. Şi de aceea Cina cea de Taină a
Mielului lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii, îşi are propriile ei
circumstanţe, ca de ultimatum: „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi
întru pocăinţă a o săvârşi, de la Domnul
să cerem!”, „răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos să cerem!”.
În acest sens ni s-a şi transmis avertismentul ca, după ce Se va scula Stăpânul
casei şi va închide uşa milostivirii Sale, nu cumva rămaşi afară, să începem a
bate strigând: „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!” (Mt 25,11); la care El să ne
răspundă scurt: „Nu ştiu de unde sunteţi!” (Lc 13,27). Cu toate că avem
identitate spirituală (precum consemnează Scriptura: „Părinte avem pe Avraam!”
- Mt 3,9), totuşi contestăm Cina cea mare: „Cum poate Acesta să ne dea Trupul
Lui ca să-l mâncăm?!” (In 6,52). Şi tocmai acestei contestări i se adresează
chemarea venită de Sus, de la Dumnezeu-Tatăl, Cel Ce este înfăţişat aici ca „un
om oarecare” (Lc 14,16)...
„Şi a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca să spună celor chemaţi:
Veniţi, iată toate sunt gata!” (Lc 14,17). Însă tabloul cu adevărat teribil ne
arată cum fiii împărăţiei sunt aruncaţi afară: „Nimeni nu poate să vină la Mine
dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!” (In 6,43-44). Icoana Celui
Răstignit, ţintuit în cuie pe Cruce, pe Golgota, cu creştetul acoperit de spini
şi Sângele curgând şiroaie, cutremură şi cerul şi pământul. Natura întreagă se
zguduie văzându-L spânzurat pe lemn pe Cel Ce a făcut-o şi auzindu-i pe oameni
osândind la moarte Viaţa tuturor: „mai de folos este să moară un om pentru
popor, decât să ne piară tot neamul” (In 11,50); „soarele s-a întunecat” (Lc
23,45), „s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt 27,45), „catapeteasma
Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat,
pietrele s-au despicat” (Mt 27,51), „luna întreagă s-a făcut ca sângele” (Apoc
6,12). Iar din bezna păcatului, din întunecimile răutăţii, de pe pământ la Cer
se aude înălţându-se glasul rugător al Fiului către Părintele Ceresc: „Părinte,
iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc 23,34).
Astfel, pe măsură ce vremea Cinei se apropie, răsună noi îndemnuri,
mai aspre şi foarte categorice: „Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii -
iar pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici!” (Lc
14,21), „ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple
casa!” (Lc 14,23). Despre această Casă a Tatălui Ceresc, Fiul Său ne-a dat mărturie limpede: „În casa
Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In 14,2). Prin urmare, nu e o cină
neînsemnată, căci „a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi” (Lc 14,16). Aşadar,
iată: măreţia împărătească a Casei, mulţimea de nenumărat a celor poftiţi,
dimensiunile impunătoare ale Cinei – ospăţul divin al Pâinii Euharistice
(despre care nu sunt graiuri, nici cuvinte spre a o cuprinde)... – toate
acestea dau caracter universal şi eshatologic plenar acestei Cine cu adevărat
de Taină: „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu
Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor” (Mt 8,11). „Adevărat
grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când
îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!” (Mc 14,25). Întâistătătorii
Ospăţului din veşnicie se arată a fi cei doisprezece ucenici şi Apostoli ai
Fiului lui Dumnezeu: „Când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi
şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale
lui Israel!” (Mt 19,28).
Dar iată cum unii dintre cei poftiţi la Cină, sub diferite pretexte,
se sustrag de la împărtăşirea dragostei Celui Care i-a socotit vrednici de
prietenia Sa, bâiguind tot felul de părelnice scuzări: „Ţarină am cumpărat şi
am nevoie să ies ca s-o văd; te rog, iartă-mă!” (Lc 14,18). Greu de înţeles cum
de promiţi cuiva că îi vei onora invitaţia, pentru ca mai apoi să i-o
nesocoteşti... Dar banii, „înşelăciunea avuţiei” (Mt 13,22), mărirea cea
deşartă, agoniseala trecătoare şi grijile trupeşti fost-au deja vădite ca
piedici în calea spre împărăţie: „adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia,
nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt 6,20),
„ căci unde este comoara ta, acolo va
fi şi inima ta!” (Mt 6,21); „Nebune! În această noapte vor cere de la tine
sufletul tău. Iar cele ce ai pregătit - ale cui vor fi?!” (Lc 12,20); „aşa se
întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu!” (Lc
12,21). Căci „cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine - nu
este vrednic de Mine; iar cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
Mine - nu este vrednic de Mine!” (Mt 10,37) . Jumătăţile de măsură nu îşi au
locul între Stăpânul Casei, Slujitorul Cinei şi cei chemaţi pentru a lua parte
la ea. Aceasta pentru că de pe ogorul sufletului trebuie smulse buruienile sălbatice
ale patimilor şi păcatelor, pentru a fi sădite lăstarele faptelor bune.
Un astfel de refuz poate veni şi pe fondul resimţirii acute a
păcătoşeniei lăuntrice, după măsura luptei cu patimile şi păcatele; dar
nepăsarea şi lenevirea aduc uitarea făgăduinţelor făcute oarecând Stăpânului
tuturor: „mă lepăd de satana, de toţi slujitorii lui, de toată slujirea lui şi
de toată trufia lui; mă unesc cu Hristos şi cred Lui ca Unui Împărat şi
Dumnezeu” (Slujba Sfântului Botez). În zilele noastre, însă, asistăm la o cu
totul altă formă de refuz, paradoxală şi pervertită, odinioară cu neputinţă de
închipuit: cea a îndrăznelii neobrăzatei cugetări: „Ei, şi ce?! Doar toţi
suntem păcătoşi, toţi suntem neputincioşi şi supuşi căderii; aşa-i astăzi
mersul lucrurilor! Trebuie să merg la Cină, nu contează cum – că-s şchiop, că-s
orb, că-s ciung, bolnav, lepros, râios; la Cină trebuie mers, că altfel nu-mi
adoarme conştiinţa! Doar toţi păcătuim, toţi greşim, aşa-i normal, aşa-i
firesc, şi e şi modern; şi apoi nu cred eu că-i treaba slujitorului unde-mi
alunecă mie mintea sau ce pofteşte inima mea ori ce face trupul meu şi unde mă
împinge pofta păcatului! Doar neînfrânarea pornirii plăcerilor nu trebuie să
fie o barieră în calea unirii cu Hristos prin Împărtăşanie! Rigiditatea aia
profetică şi apostolică din Scripturi era bună pentru vremurile alea, nu-i
pentru azi, când lumea e civilizată!”... Dar Evanghelia vesteşte: „Nici unul
din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea!” (Lc 14,24).
Şi tocmai de aceea strigă marele între Apostoli, Pavel din Tarsul Ciliciei: „Să
se cerceteze însă omul pe sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul
Domnului!” (1Cor 11,29-29); „căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi
fost judecaţi. Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi!” (1Cor
11,31-32). De aceea trebuie să ne scrutăm lăuntrul conştiinţei, să cercetăm tot
ceea ce se ascunde în tainiţele inimii, să ne curăţim simţirile şi să vedem pe
Hristos strălucind prin Cruce şi prin Înviere ca să-L auzim luminat zicând:
„Bucuraţi-vă!”.
Ogorul acesta este pământul în care cade grăuntele de grâu şi face
ca să crească spicele credinţei („una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”- Mt
13,8) ca rod al ostenelilor spre Cină. Dar acelaşi ogor, călcat fiind de cel
vrăjmaş la adăpostul nopţii (adică al necunoştinţei şi al nelucrării faptelor
de mântuire) se umple de neghine care înăbuşesc lanul de grâu... „După roadele
lor îi veţi cunoaşte” (Mt 7,16) căci „nu poate pom bun să facă roade rele, nici
pom rău să facă roade bune” (Mt 7,18); „întru faptele mâinilor lui s-a prins
păcătosul!” (Ps 9,16). A pleca de la Cină ca să-ţi vezi de ogor înseamnă de
fapt a căuta în viaţă cele materiale, cele pământeşti , fără să-ţi pese de ceea
ce doreşte de la tine Domnul Dumnezeu. Avem şi noi, cei de azi, „scuze” pe
măsura vremurilor pe care le trăim: „am servici”, „am familie numeroasă”, „duc
viaţă grea”, „nu am timp”, „noi nu prea obişnuim”, „pe noi nu ne-a învăţat
nimeni”, „a, dar noi nu suntem practicanţi!”, „o, dar ni se pare ceva învechit”
ş.a.m.d. Interesant este , însă, faptul că în acest secol al vitezei, în plină
revoluţie cibernetică, într-o lume a gândirii eminamente ştiinţifice, Sfânta Euharistie
a Dumnezeieştii Liturghii se săvârşeşte tot cu pâinea grâului ce creşte
din pământ şi tot din roada viţei, cu
strugurele ce se face vin! Iată cum din
elemente simple, materia pâinii şi a vinului,
în Taina Cerului se ascunde întreg Universul creat, văzut şi nevăzut,
întru slava Dumnezeirii Cinstitului Trup („care se frânge pentru voi”) şi
Scumpului Sânge („care pentru voi şi pentru mulţi se varsă”) ale Mântuitorului
Iisus Hristos.
Dar iată-i pe alţi chemaţi la
Cină refuzând invitaţia din pricina unor perechi de boi: animale puternice,
bune pentru munca la pământ şi pentru împlinirea corvezilor mai grele ale
cărăuşiei – „mă duc să-i încerc” (Lc 14,19). Despre aceasta, Sfinţii Părinţi
tâlcuiesc perechile de boi ca referindu-se la cele cinci simţuri coborâte (prin
căderea admică) în păcate şi poftiri dobitoceşti, şi ca o ruşinare spre pilda
celor despre care vestise proorocul: „Cunoscut-a boul pre stăpânul şi asinul
ieslea domnului său - dar Israel nu M-a cunoscut pre Mine!” (Isaia 1,3). Căci
oarecând boii au încălzit cu suflarea nărilor lor pe Pruncul Sfânt născut în
frig, în iesle, dar (cu inima sa) omul nu L-a putut încălzi vreodată, astfel
încât „Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul”(Mt 8,20) nici astăzi, căci
„poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele - dar inima lor este departe de Mine!”
(Mt 15,8); şi de aceea „moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în
casele noastre!” (Ier 9,21). Simţurile nepăzite sunt porţi ale păcatului;
vederea, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul sunt căile acelea prin care omul
fie se apropie, fie se îndepărtează de Sfântul Dumnezeu.
Aşadar, nu întâmplător Evanghelia ne aduce înainte pilda boilor.
Animale mari, cu greutate şi rezistenţă uriaşe, pot opune împotrivire. Aşa şi
oamenii: merg în calea păcatului precum necuvântătoarele – fără să cugete, fără
să gândească – şi aşa Îl pierd pe Dumnezeu, rătăcind prin bezna plăcerilor
deşarte şi trecătoare, epuizându-şi puterea şi rigoarea, bărbăţia şi vrednicia,
sacrificând înţelepciunea în slujirea diavolului, slujind păcatelor de tot
felul. Expresii precum: „Ei, şi ce dacă?!”, „sunt tânăr”, „nu pot să mă
stăpânesc”, „îmi place”, „nu pot să refuz”, „vreau să-mi trăiesc viaţa”, „sunt
major”, „fac ce vreau cu viaţa mea”, „eu răspund”, „eu voi da seamă”, „nu-i
treaba altuia” – sunt tot atâtea replici demonice, preluate din vocabularul
nesimţirii sufleteşti, împrumutat de la diavol; căci el suflă pururea în
urechile omului: „şi ce dacă păcătuieşti - doar toţi fac la fel!” ... Astfel
încât, cuprins de întunericul patimilor, încerci bou după bou până te epuizezi
cu totul prin efortul fizic şi psihic pe care îl faci, încât ajungi chiar şi la
nebunie; de aici şi mulţimea bolilor mentale, a dezechilibrelor şi căderilor
psihice, depresiile, schizofreniile, demonizările – tot atâtea forme de
îndrăcire a sufletului stăpânit mai ales de pofta nesăţioasă a păcatului, adică
a plăcerilor împlinite cu râvnă din proprie voinţă şi hotărâre! Singuri cădem –
scrie teologul rus Alexei Homiakov, dar ridicarea vine numai împreună cu
Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14,6): „fără Mine nu puteţi face
nimic!”(In 15,5).
„Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni” (Lc 14,20). Mai ales cu
o asemenea formă de refuz duce astăzi Biserica o luptă aprigă în toate
domeniile vieţii contemporane, pentru a putea salva definiţia şi realitatea
socială a familiei creştine – unica formă dătătoare de valori morale şi sociale
şi de repere spirituale, adică de oameni cu caracter integru şi sănătos. Nu
degeaba scria Sfântul Filaret Drozdov, Mitropolitul Moscovei şi al întregii
Rusii din prima jumătate a veacului al nouăsprezecelea: „Daţi-mi o mie de
duhovnici buni – şi voi schimba faţa lumii!... Dar pentru aceasta este nevoie de o mie de mame bune care să-i nască şi să-i
crească!” Aceştia sunt cei ce vor ieşi „prin pieţe şi în uliţe, la drumuri şi
la garduri” ca să-i aducă, să-i „silească” pe toţi să intre!...
Dar cel mai greu apasă acest pretext asupra moralei creştine de
astăzi: divorţul, dezmăţul, senzualitatea exagerată, plăcerile exacerbate,
extravaganţa obscenă, desfrâul, trăirea dobitocească a concubinajelor (prin
aşa-zisa „uniune consensuală”) ori a aşa-numitelor „căsătorii de probă”, abaterile grave şi repetate de la forma
firească de apropiere trupească dintre bărbat şi femeie – toate acestea au adus
negura şi putoarea Sodomei şi a Gomorei în aşternuturile altădată neîntinate
ale fiilor şi fiicelor neamului, tocmai ale celor care ar fi trebuit să fie
florile Bisericii şi plăcuţii aleşi ai Duhului Dumnezeiesc!... Pentru că
„potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită” (1Pt 5,8), „privegheaţi şi vă rugaţi - ca să nu cădeţi în ispită!” (Mt
26,41), căci deşi „noi suntem templu al Dumnezeului Celui Viu” (2Cor 6,16) –
dar trupul „l-am făcut cu totul sălaş diavolului” (Rugăciunile Împărtăşirii).
Ori, tocmai fericita şi cinstita gură (pe care altădată David Regele o lăuda ca
pe o dulce alăută bine-versuitoare spre slava sfinţeniei lui Dumnezeu:
„Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi!” - Ps
103,34; şi iarăşi - „Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi
aduce aminte de Tine, Doamne!” –Ps 136,6) - tocmai ea a ajuns ocara şi
batjocura unui veac umplut până la refuz de putreziciunea şi spurcăciunea
păcatului înjositor, încât profetic se tânguia Psalmistul şi striga cu „inima
înfrântă şi smerită” (Ps 50,18) întrebându-se întru sine: „ Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ
străin?!” (Ps 136,4)... Plin de patimi şi de păcate – cum să mai iei Numele
Domnului Dumnezeu pe buzele tale?!...
Sărmană gură, sărmană gură... Prin tine a suflat Dumnezeu în om
suflare de viaţă şi tot prin tine va ieşi sufletul din el în ceasul cel mai de
pe urmă al morţii – pentru ca tot prin tine să intre iar în om la obşteasca
înviere a tuturor. Prin tine ne rugăm Celui de Sus şi către El strigăm la vreme
de necaz şi de durere şi cu tine vom cere îndurare la Înfricoşătoarea Lui
Judecată. Prin tine primim Sfintele, Dumnezeieştile, Cereştile şi Preacuratele
lui Hristos Taine, Trupul şi Sângele Său spre tămăduire şi sfinţire, şi prin
tine rostim cuvântul prin care ne asemănăm cu Ziditorul. Prin tine ne educăm
copiii şi prin tine vorbim cu Dumnezeu, cu Sfinţii, şi unii către alţii. Prin
tine ne bucurăm sufletele cu bucăţica de anafură şi picătura de aghiazmă ori
din sfinţitul untdelemn, şi cu ale tale buze sărutăm şi Sfintele Icoane... Oare
facem toate acestea spre mîntuire - sau spre osândire, spre laudă - sau spre
judecată?!... „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta
din Cina Mea!”(Lc 14,24).
O, biată şi ticăloşită gură, cum ai pierdut tu legătura cea cu
Cerul! Cum ai lepădat vorbirea cea cu Dumnezeu, cum te-ai depărtat de cele
sfinte, cum cad rugile tale (aduse din buze întinate), prăvălindu-se precum
pietrele din munte, şi nu mai ajung la Tronul Domnului Dumnezeu!... „Nu oricine
Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor - ci cel ce face voia
Tatălui Meu Celui din ceruri!”(Mt 7,21). Sărmană gură slobodă şi neînfrânată (căci
inima-i spurcată iar mintea întunecată!), cum ţi-ai agonisit pieirea prin
gustarea cea plină de ocară şi de ruşine a păcatului Gomorei, a clevetirii, a
grăirii-de-rău şi a blestemului, făcându-te vremelnic din gură altădat’
sfinţită, ca „de aur” (precum a Sfântului Ioan Hrisostom) şi „chimval
răsunător” (1Cor 13,1) – „gura iadului”, „urâciune idolească” (Deut 7,26),
„urâciunea neamurilor” (Is 49,7) şi „urăciunea pustiirii” (Dan 9,27): „Toată
urâciunea o urăşte Domnul - şi nu este iubită celor care se tem de Dânsul!”
(Sir 15,13) . „Căci din prisosul inimii grăieşte gura” (Mt 12,34). „ Omul cel bun din comoara lui cea bună
scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate
afară cele rele”(Mt 12,35); „iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: "Pentru ce
tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei Legământul Meu în gura ta?!” (Ps 49,17),
„ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie!” (Ps 49,22). Iar despre gura
cea sfinţită, David cântă din psaltire: „Deschide-voi în pilde gura mea” (Ps 77,2),
„gura mea am deschis şi am tras duh, că de poruncile Tale am dorit!”(Ps
118,131). „Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit” (Ps 44,2).
„Când Te-am chemat, m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele!” (Ps 4,1); „cât de
bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă!” (Ps 72,1); şi iarăşi:
„buzele tale să nu grăiască vicleşug!” (Ps 33,12). Căci „pentru orice cuvânt
deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua Judecăţii!” (Mt
12,36).
Iată la ce duce neatenţia minţii şi adormirea conştiinţei... „Femeia
pe care mi-ai dat-o să fie cu mine!” (Fac 3,12), dar „şarpele m-a amăgit” (Fac
3,13). Înţeleptul Solomon ne învaţă o tâlcuire duhovnicească a „femeii” în
ambivalenţa ei – fie ca patimă pierzătoare („am găsit femeia mai amară decât
moartea, pentru că ea este o cursă, inima ei este un laţ şi mâinile ei sunt
cătuşe” - Eccl 7,26), fie ca şi virtute mântuitoare („femeia vrednică este mai
scumpă decât pietrele cele de mult preţ” - Pilde 31,10); o astfel de „femeie”
nu ar mai izvodi pe buzele omului răspuns de refuz la Cina cea de Taină... „Nu
este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el!” (Fac
2,18); „femeia credincioasă este limanul bărbatului ei” scria şi Sfântul Ioan
Hrisostom. „Femeia cea rea” (simbolizând împătimirea la păcat) este izvorul
tuturor necurăţiilor şi neînfrânărilor pe care Sfântul Apostol Pavel le numeşte
„faptele cele fără roadă ale întunericului, cele ce se fac întru ascuns de ei -
ruşine este a le şi grăi!” (Ef 5,11-12). Taina aceasta (a „femeii”) „mare este;
iar eu zic în Hristos şi în Biserică!” (Ef 5,32); şi de aceea „bărbaţii sunt
datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor, precum şi Hristos
Biserica!” (Ef 5,28-29).
Astfel se va împlini cuvântul care spune: „Casa Mea - casă de rugăciune
se va chema”(Mt 21,13), numind prin aceasta Biserica „stâlp şi temelie a
adevărului” (1Tim 3,15). În faţa refuzului atâtor pretexte omeneşti,
„mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată, adu-i aici şi sileşte-i să
intre!” (Lc 14,21-23). O astfel de atitudine a luat şi Sfântul Ioan
Botezătorul: „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă!” (Lc 3,8), „pocăiţi-vă,
pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt 3,2); şi iarăşi: „pui de
vipere, cine v-a arătat să fugiţi de mânia ce va să fie?” (Mt 3,7), căci iată
„securea stă la rădăcina pomilor şi tot pomul care nu face roadă bună se taie
şi se aruncă în foc!” (Mt 3,10). Prin astfel de fulgerări ale dreptăţii,
Sfântul Ioan Botezătorul a vădit întreaga nesimţire duhovnicească a unei epoci
în care formalismul şi ritualismul deveniseră obişnuinţă, ba chiar normă. Aşa
şi azi: mergem la slujbă la biserică – dar care este rostul şi folosul?! Postim
şi ne rugăm – dar cu ce scop? Căci iată, tot mânia, deznădejdea, răutatea,
bârfa, ura, clevetirea şi invidia rămân temeiul spiritual în viaţa
binecredincioşilor noştri... Ne spovedim când vrem, ne împărtăşim când poftim,
nimeni nu ne restricţionează cu nimic - dar care sunt efectele participării
noastre la Sfânta Euharistie? Veninul inimii şi preaplinul mândriei! – „ce nu
pot face eu?!”, „mă rog când vreau, cât vreau, cum vreau – că doar Dumnezeu
trebuie să asculte de mine, nu eu de El!”... Şi uite aşa, mergem când vrem la
slujbă, plecăm când vrem (ca de pe peronul gării), luăm de-a valma anafura şi
aghiazma, intrăm şi ieşim când şi cum avem chef, indiferent de prevederile
canonice , de tradiţii, de obiceiuri şi de rânduieli! Că doar biserica şi
preotul sunt ale noastre, la dispoziţia noastră, după placul nostru... Că dacă
nu – ori nu mai venim deloc, ori ne preumblăm din biserică în biserică şi din
slujitor în slujitor, uitând că schimbarea de fapt e necesară în noi înşine, nu
în afara noastră... Strigă David: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au
stricat Legea Ta!” (Ps 118,126); „nu este în ei îndreptare pentru că nu s-au
temut de Dumnezeu” (Ps 54,22).
Nu este deloc exclus ca la finalul tuturor acestora, să dăm răspuns
la judecată de cele pe care noi le-am socotit „spirituale” – de rugăciuni şi de
postiri, de pomelnice şi slujbe, de spovedanii şi împărtăşiri, ca unii ce nu am
primit cu dreaptă cuviinţă harul celor şapte Sfinte Taine. „Ei!” - vor zice
unii – „e datoria Bisericii; să şi-o facă!”. Da, dar datoria creştinului faţă
de Dumnezeu şi de Biserica Lui sună destul de ... responsabil: „Să nu ai alţi
dumnezei afară de Mine!” (Ieş 20,3). Adică să nu te închini la idolul-materie
(ogor, boi, femeie, pofte şi păcate). Şi o alta – încă mai adâncă: „Să nu iei
Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Ieş 20,7). „Vai, dar cum - doar
„am mâncat înaintea Ta şi am băut - şi în pieţele noastre ai învăţat!” (Lc
13,26); cum să nu ne ştii, să nu ne cunoşti, să nu ne vezi?! Imposibil! Nu
suntem noi cei care ne-am grăbit a fi pururea cu Tine, mâncându-Ţi zilnic
Trupul, şi zilnic bându-Ţi Sângele?!”... „Dar El vă va zice: Nu ştiu de unde
sunteţi, depărtaţi-vă de la Mine toţi lucrătorii nedreptăţii!” (Lc 13,27); căci
„ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt 15,11). „Pe aceşti răi, cu rău
îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul
lor” (Mt 21,41). Văzând Iisus răutatea îndărătniciei lor, le-a zis: „Căci a
venit Ioan, nici mâncând, nici bând, şi spun: Are demon! A venit Fiul Omului,
mâncând şi bând - şi spun: Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al
vameşilor şi al păcătoşilor!” (Mt 11,18-19). Şi cu toate acestea, nici
mântuirea neamului omenesc prin Iisus Hristos n-a întârziat să se împlinească,
şi nici Persoana Lui nu S-a despărţit de Tatăl Cel Ceresc: „Eu şi Tatăl Meu una
suntem!” (In 10,30). La fel şi astăzi, în Biserică: nu stă nimeni să-i numere
pe cei care vin sau pleacă, şi nimeni nu socoteşte numărul lumânărilor şi al
prescurilor aduse în dar. Dar „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia
Tatălui lor” (Mt 13,43) şi astfel, prin ei,
Ortodoxia va triumfa veşnic, sfântă şi biruitoare: „Pe această piatră
voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor birui!” (Mt 16,18); căci
„ este un Domn, o credinţă, un botez”
(Ef 4,5). „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt
făgăduinţele tale!” (Ps 49,15). „Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul
meu! Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii!” (Ps 142,10);
„Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta!” (Ps 50,16).
„Dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt 15,14). „ Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă
în Legea Domnului!” (Ps 118,1).
