Cine este aproapele meu ?

                 Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, Altarul Jertfei Supreme a creştinătăţii universale, a fost o cruce a iubirii, a dragostei prin care Dumnezeu S-a dăruit lumii spre sfântă mâncare şi sfântă băutură, Trup şi Sânge Dumnezeiesc: ”Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi; beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă!” (Marcu 14, 22). Biruinţa asupra întunericului, a morţii, a răului, a diavolului, a fost biruinţă unică, supremă, desăvârşită - prin călcarea morţii atee (venită asupra lui Adam prin păcatul neascultării) cu o moarte a dragostei, a iubirii supreme. Astfel că  toţi cei ce cred în Iisus Hristos au nădejdea învierii şi a vieţii veşnice prin actualizarea  neîncetată (în Sfintele Altare) a Jertfei Lui Iisus întru Potirul euharistic: „Aceasta să faceţi spre pomenirea mea.” (Luca 22, 19) Numai că aceasta implică iubirea între oameni şi intercomunicarea lor în Numele Legii Lui Iisus,- iubirea.

           Un învăţător de lege a întrebat: „şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29) Dar Legea spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău (aşa cum te iubeşti) pe tine însuţi” (Luca 10, 27); cu alte cuvinte, dacă ne iubim pe noi înşine în aşa fel încât să ne dorim mântuirea, atunci modelăm inima spre dorinţa iubirii curate de aproapele, indiferent cine ar fi acesta: „un om oarecare a căzut între tâlhari” (Luca 10, 30).De aici deducem că „aproapele” este privit generic, nu are un nume propriu căruia să i se atribuie vreo valoare sufletească aparte, care să-l urce sau să-l coboare pe scara valorilor; este un simplu om - cu bune, cu rele, cu calităţi şi defecte, dar doritor de a fi iubit şi ajutat să se mântuiască: „Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea ? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac !” (Luca 6, 33); „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta !”(Matei 6, 3)ca să ai plată de la Dumnezeu; dacă iei plată de la oameni ai pierdut plata de la Domnul, luând laude pe pământ. Să nu uităm nici cuvântul evanghelic - „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).Şi tot Mântuitorul Iisus Hristos oferă modelul adevăratei legături dintre semeni necunoscuţi unul celuilalt pe principiul iubirii aproapelui: „un om oarecare” (Luca 10, 30) şi un samarinean (de alt neam decât neamul iudeilor) se întâlnesc pe calea vieţii, întâmplarea făcând viabilă porunca iubirii dumnezeieşti - pe când levitul şi preotul privesc nepăsători şi trec pe alături. Constatarea este simplă: e foarte posibil ca unii buni cunoscători ai Legii, ca şi teoreticenii în ale Teologiei să dezvolte un discurs - expozeu plin de cuvinte calde şi mângâietoare, numai că faptele care să susţină, să adeverească şi să pecetluiască cuvintele rostite - nu există !; vorba proverbului duhovnicesc: „Vorba sună, fapta tună!”(Arhimandritul Iachint Unciuleac, Mănăstirea Putna). De aceea problema aproapelui la ortodocşi este un subiect delicat din punct de vedere sufletesc ca şi al manifestării social-morale, spirituale în societate. Ura nu stă la baza preceptului iubirii; nu poţi iubi urând, nu poţi iubi zavistuind, nu poţi iubi denigrând, nu poţi iubi făcând rău altora, nu poţi iubi răpind pacea şi liniştea semenilor tăi din egoism sau din incapacitatea de a înţelege că darurile sunt împărţite. Oamenii geniali sau talentaţi sunt străbătuţi de darul Sfântului Duh, sunt vase alese ale harului dumnezeiesc, primitori ai harismelor: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” (Ioan 3, 8). Nu poţi iubi neînţelegând raţiunea dintre frumos şi urât, sau deosebirea dintre înţelept şi neînţelept, nu poţi urî numai pentru simplul fapt că un altul este mai plin de iubirea Lui Dumnezeu şi de harisma rugăciunii, a smereniei ori-de ce nu ?- a succesului, a comunicării, a discernerii, a cumpătării, a înţelegerii şi priceperii în dialogul comuniunii cu Dumnezeu.

        A zis Domnul: „ ca toţi să fie una” (Ioan 17, 31); asta nu înseamnă că aşa vor fi toţi la fel, niciodată, putem fi doar ucenici şi nimeni nu ne poate despărţi de iubirea şi de dragostea Lui: „Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 39). Deci aşa putem fi toţi „una” în Hristos, nu prin calităţi individuale sau valoare personală - ci prin iubire, virtutea cea mai plină de căldură, care vine din dragoste şi credinţă: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34)  „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35) - numai şi numai în porunca iubirii ! Hristos Mântuitorul spune: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45) Aşa se explică de ce răsturnarea valorilor din lumea de azi duce la haos şi dezastru şi dezechilibru social şi sufletesc,fiindcă am pierdut reperele.De altfel,Iisus Mântuitorul a afirmat destul de categoric: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.” (Marcu 9, 35) „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească.” (Matei 20, 28). Din moment ce dorim cu adevărat dobândirea îndumnezeirii prin har pe calea mistico-ascetică, trebuie să alegem acestea două: dragostea şi smerenia,singurele care aduc împlinirea şi desăvârşirea: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl Vostru desăvârşit este.”(Matei 5, 48)   „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”. (Ioan 14, 15) Omul care petrece departe de Dumnezeu veacul acesta îşi face ancoră din „eul” său individual, şi începe să găsească explicaţii şi scuze la toate relele din jur; tot ceea ce i se întâmplă nu e din vina lui,  a propriei nepriceperii şi incompetenţe, - de vină sunt lumea, trupul şi diavolul, ba chiar  semenii, colegii, prietenii, colaboratorii, familia, apropiaţii - toţi au stat împotriva voinţei lui pozitive care nu s-a putut concretiza în nimic: „Credinţa fără fapte este moartă!” (Iacov 2, 20); iar omul se cunoaşte după fapte precum pomul se cunoaşte după roade.

            Omul iubitor de Dumnezeu atribuie Creatorului toate darurile şi mulţumeşte Lui Dumnezeu; nu este mărunt la cuget şi nu caută în aproapele său pretext de justificare a insatisfacţiilor şi nerealizărilor personale. Când iubeşti cu adevărat şi ai dragoste nefăţarnică, Duhul Sfânt te  scuteşte de osteneli inutile şi de jertfe sterile lipsite de roadă: „Milă voiesc, iar nu jerfă” (Matei 9, 13); „Jertfa lui Dumnezeu-duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).Cine îşi pune sufletul său pentru aproapele lui,-unuia ca acesta i se  acoperă  mulţime de păcate.

Maica Domnului şi mântuirea lumii

                  Motto: „Cine este Aceasta,curată ca zorile şi frumoasă ca dimineaţa? Este împărăteasa rugăciunii, este rugăciunea întrupată!  ”                               

                                       (Ilie Miniat-„Panegric la Naşterea Maicii Domnului”)

            Începutul anului bisericesc este  împodobit cu strălucirea a două mari sărbători: primul, ” Naşterea Maicii Domnului”, începutul mântuirii noastre şi cel dintâi praznic împărătesc din salba celor doisprezece praznice împărăteşti din cursul anului bisericesc; şi al doilea ( întru totul firesc fiind ca pomenirea  Maicii Domnului să nu fie despărţită de amintirea Jertfei Fiului  Unul Născut din Tatăl mai înainte de veci) - praznicul  Preacinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci: „Înălţarea Sfintei Cruci” pe Care, răstignit fiind, Hristos a dat lumii viaţa veşnică, mântuirea şi mare milă: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Galateni 6, 14).

               Numită şi Eva Cea Nouă, Maica Domnului vine în lume, prin harul lui Dumnezeu, din doi părinţi drepţi, sfinţi, dumnezeieşti, bătrâni cu vremea obişnuită rodirii trupeşti (aceasta tocmai pentru a arăta că, atunci când e cazul şi e nevoie, Dumnezeu Se îndură şi săvârşeşte lucruri mai presus de fire, supraomeneşti şi minunate). Atunci când, după obiceiul Legii Celei Vechi, cei doi bătrâni s-au grăbit a aduce darul de jerftă la Templu, au fost respinşi de arhiereul Isahar cu certare, mustrare şi dojana aspră pentru nerodire. Întristaţi peste putere de simţământul că sunt sub blestemul de a nu fi adus roadă în Sion, amândoi  s-au nevoit în post şi în rugăciune; - Sfânta Ana în grădină, iar Sfântul Ioachim pe Valea Hozevei, la oi, în munte. Deşi bătrâni şi sterpi, rugăciunea le-a fost ascultată  de Dumnezeu, Care l-a trimis pe  Arhanghelul Gavriil pentru a le vesti  că vor avea o pruncă, iar bucuria aceasta de nespus a fost şi făgăduinţa veşnicei mântuiri. „Orice odraslă vom avea o vom dărui bisericii”, au rostit într-un glas cei doi soţi; şi, cunoscând Sfânta Ana pe Ioachim soţul ei, a zămislit pe prunca Maria, adică pe Maica Domnului, Cea Care va purta în pântecele Ei pe Fiul Lui Dumnezeu, cum stă scris în Scripturile Sfinte: convorbirea cu Îngerul la Bunavestire,dar şi –cu mult înainte- proorocia lui Isaia care prevesteşte: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu!”. (Isaia 7, 14)

 Rosturile acesteii hotărâri dumnezeieşti au fost:

       - unirea cerului cu pământul;

       - împăcarea umanităţii cu Dumnezeu;

       - omorârea morţii;

       - mântuirea sufletelor noastre;

       - dezrobirea de iad;

       - ştergerea păcatului strămoşesc;

       - ridicarea păcatului gustării din pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. (Facerea 3, 15)

Odată cu greşeala din Rai, protopărinţii neamului omenesc au pierdut veşnicia şi au dobândit timpul; au pierdut viaţa în har, sub puterea Duhului Sfânt, şi au dobândit în schimb viaţa biologică, amestecată cu patimi şi suferinţe, alături de toate neputinţele lumii căzute. Maica Dumnului va cunoaşte vicisitudinile acestei lumi începând de la Naşterea Pruncului în ieslea Betleemului până la răstignirea pe Cruce, Jertfa mântuirii noastre; dar prin cuvântul: „Fie Mie după cuvântul Tău, iată roaba Domnului!” (Luca 1, 38), Maica Domnului îmbracă haina smereniei şi a ascultării de Dumnezeu. Cea mai pregnantă omilie de învăţătură, rămasă capodoperă a Sfintei Scripturi, sunt cuvintele Maicii Lui Dumnezeu: „Faceţi orice vă va spune” (Ioan 2, 5); la fel se cuvine să consemnăm mărturia binecunoscutei pericope din Sfânta Evanghelie a Sfântului Apostol şi Evanghelist Luca: „Maria partea cea bună şi-a a ales,care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 42), ca şi: „Maria - aşezându-se la picioarele Domnului  asculta cuvintele Lui” (Luca 10, 39) - lucru veridic în puterea actelor de vindecare şi povăţuire a poporului lui Israel spre zorile creştinismului şi  Legii Celei Noi a harului şi a iubirii. Slava Maicii Domnului nu vine din lauda oamenilor sau a cântărilor aduse ei, ci  vine direct din Scripturi: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Înalt....iată de acum mă vor ferici toate neamurile”. (Luca 1, 48-49) Maica Domnului a fost cântată de Proorocul David în „Psalmi” cu mai bine de o mie de ani înainte: „Ascultă fiică şi vezi că a poftit Împăratul frumuseţea ta,uită poporul tău şi casa părintelui tău”. (Psalmi 44, 12)

            Luminatul  Ilie Miniat Episcop de Cernica şi Kalavrita  O asemăna în Omiliile sale pe Maica Lui Dumnezeu, pe Cea strălucită prin desăvârşita curăţie, cu slava şi frumuseţea zorilor: „mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Canonul Paraclisului Maicii Domnului), zicând: „Cine este Aceasta, mai  frumoasă ca zorile şi mai curată ca dimineaţa ? Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată !”. Iată, aşadar, că ceea ce nu au putut face armele şi oştirile lumii acesteia, a făcut Împărăteasa cerului şi a pământului, Arhistratega oştilor cereşti, Care este Împărăteasa heruvimilor şi a serafimilor, Care a cucerit locul de-a drepta Sfintei Treimi, după spusa Psalmistului: „Stătuta Împărăteasa de-a dreapta în haine de aur cu lanţuri împodobită”. (Psalmi 44, 11) Stă de-a pururi rugătoare şi mijlocitoare la Tronul Treimii, de unde a luat toate darurile duhovniceşti, ”Mireasa Tatălui, Maica Fiului, Biserica Duhului Sfânt” (Sfântul Ioan Damaschin). Aici, la Tronul Sfintei Treimi, Maica Domnului stă mărturie că „lacrimile Evei în bucurie s-au întors” (Troparul Învierii) iar puterea de dragoste şi smerenie a Maicii Domnului sunt şi motivaţia din canonul Paraclisului Maicii Domnului: „Tot pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului” (Canonul Paraclisului Maicii Domnului)

             „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pe noi !”

Puterea de a dărui

Suprema iubire este iubirea dumnezeiască, de a dărui oamenilor viaţa veşnică – „şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. (Troparul Învierii)

Darul Duhului Sfânt este puterea dăruită oamenilor în lucrarea de mântuire în cele şapte Taine ale Bisericii. Darurile sunt atât materiale cât şi spirituale. Darurile materiale cuprind daruri făcute din dragoste de aproapele, filantropie sau binefacere. Darurile sufleteşti sunt cele faţă de copii, rude, prieteni, şi persoane dragi apropiate. Darurile spirituale sunt cele care cuprind ajutorul la vreme de necaz, sfaturi, compasiune, ataşament, consolare, poveţe, îndemnuri şi cuvinte care să aline o suferinţă. La darurile spirituale avem: implementarea educaţiei sănătoase, educaţia intelectuală despre religie, aprofundarea credinţei şi educaţia religioasă pe termen lung care are ca scop dobândirea celui mai de preţ dar- cunoaşterea lui Dumnezeu.

Darul cel mai de preţ oferit lui Dumnezeu de către om este inima sa: „Dă-mi fiule inima ta...” (Pildele lui Solomon 23, 26). Lucru foarte greu de împlinit dacă ţinem cont de cuvântul Mântuitorului – „vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20) . La toate acestea arta de a dărui este legată de calităţile umane care îşi au rădăcina în Dumnezeu, de la Care ne vine sufletul, şi de aceea ele ne îndumnezeiesc: bunătatea, blândeţea, smerenia, compasiunea, omenia, sentimentele. Dacă inima nu este înnobilată de arta de a iubi, nu va putea niciodată dărui. Iubirea ca virtute teologică este maica milosteniei, iar milostivirea ne poate ajuta să dăruim.

Niciodată nu vom reuşi să iubim doar pentru un moment. Sfântul Maxim Mărturisitorul a spus: „cine nu iubeşte o clipă sau încetează măcar o clipă a iubi, de fapt n-a iubit niciodată”. Nu ai inimă bună, nu ai pe Duhul Sfânt. Spune Sfântul Apostol Pavel: „Cine are inimă bună să cânte psalmi” (Iacov 5, 13), adică să-L laude pe Creator.

 Este arta iubirii de a dărui mereu rugăciune, şi a primi har, Duh. În arta dăruirii trebuie să ţinem cont că a dărui este o faptă a credinţei: „credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 20) – şi invers. Dar arta dăruirii este menţionată în Scriptură ca fiind ceva săvârşit de la care nu aştepţi plata oamenilor sau slava lumii. În ascuns faci şi în ascuns iei plată; pentru cele ce sunt la vedere ne luăm plata pe pământ. De aceea trebuie să nu trâmbiţăm faptele noastre înaintea oamenilor. Aici catalogăm filantropia creştină ca artă de a dărui numită milostenie, pomană sau milă creştină, cu un singur scop – ca act de binefacere. Spune Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie: „Deci, dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ? ” (Matei 7, 11). Dumnezeu are darul suprem care nu poate fi cântărit: „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? ” (Matei 16, 26).

În ordinea referatului biblic, Dumnezeu ne-a dat mult mai multe daruri decât am putea noi să-L răsplătim prin a-i dărui dragostea şi iubirea noastră creştină, exprimată prin credinţă şi rugăciune curată din inimă. Lumina necreată – cel mai mare dar, izvorul de energie a soarelui şi luminătorilor cerului din Univers, cerul şi pământul atât ca parte văzută cât şi nevăzută: hidrosferă, litosferă, şi îngerii cu cerurile cerurilor. Apoi darul Duhului Sfânt, Care Se purta peste genune, peste ape şi întuneric, făcând din materia goală şi netocmită minunata lume cu tot ce mişună în ea – păsări, peşti, dobitoace, ierburi şi pomi de tot felul, - acest rai pământesc dăruit nouă pentru a vieţui în el şi a-l folosi în armonia vieţii pe pământ.

Lumina pe care o percepem azi în fotoni şi ne bucurăm de ea cu fiecare zi şi noapte, vine ca un răspuns la toate întrebările minţii umane, ca dar făcut regelui creaţiei – omul. Lumina cunoştinţei şi a ştiinţei, lumina priceperii care vine din Scripturi, - şi acestea sunt daruri pentru om. Însă mai presus de toate - Cel Unul Născut, prin Care toate s-au făcut, „Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” (Crezul) – iată măsura darului Dumnezeiesc: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”  (Ioan 3, 16)

Am consemnat toate acestea pentru a arăta că cele făcute de Dumnezeu se oglindesc în dragostea de creaţie. O singură floare dăruită cuiva este o picătură de Rai, de iubire Dumnezeiască. Dar toate frumuseţile naturii la un loc, inclusiv aerul pe care-l respirăm şi izvoarele apelor din care ne adăpăm setea biologică ne duc cu gândul atât la „apa vieţii”, darul Sfântului Botez, cât şi la Euharistia Liturgică, supremul dar al iubirii divine, mâncarea Trupului şi Sângelui Dumezeiesc, lucru nemaiîntâlnit în nici o altă religie a lumii. Izvor suprem de iubire, Care pe toate le binecuvintează, Cel Bun şi de oameni Iubitorul, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt – „pentru că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt” (Rugăciunea Amvonului).

Tocmai de aceea consider că greul suprem în religia iubirii, a Harului lui Hristos, este această poruncă foarte greu de îndeplinit în zilele acestea când credinţa a slăbit: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34); „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. ” (Ioan 13, 35). Darul cel mai de preţ – milostenia, a dărui bucurie, bunătate şi sentimente calde, a fi alături de „cei mai mici fraţi ai Mei” – întru acestea „Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40). Proverb: „cine pe aproapele ajută, pe Dumnezeu împrumută !”.

Luminează Doamne întunericul inimilor noastre pentru a învăţa să iubim şi să dăruim cele trecătoare în schimbul celor veşnice nepieritoare: „unde furii nu le fură şi moliile nu le strică”! (Matei 6, 19)

Lucrarea lui Dumnezeu in rugăciune

                Citind în Sfintele Scripturi vom afla că lucrarea  rugăciunii împlineşte chiar şi  lucruri mai presus de fire. Oprirea soarelui din mersul său pe cer de către Dumnezeu la ruga lui Iisus Navi, ca şi rugăciunea lui Iezechia săvârşită cu faţa la perete, apoi toate minunile din Vechiul Testament văzute în lumina proorociilor mesianice de venire a Mântuitorului, - toate sunt o dovadă în acest sens. Semnul lui Iona (care a fost înghiţit de chit în mare), zămislirea minunată a Sarei -  Zis-a Unul: "Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu" (Facerea 18, 10), a Elisabetei,a Sfintei Ana,soţia lui Ioachim,- şi acestea sunt o adeverire neîndoielnică a puterii rugăciunii; ca să nu mai spunem de îndemnul stăruitor al  Mântuitorului Iisus Hristos Care le cere direct şi explicit apostolilor Săi să privegheze în rugăciune. De altfel, Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti consemnează faptul că El Însuşi „S-a suit în munte  să Se roage singur” (Matei 14,23); şi iarăşi în grădina Ghetsimani, unde adesea Se ruga:  „Şi, ieşind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, şi ucenicii l-au urmat.” (Luca 22, 39)

             Am vrut să evidenţiem toate acestea pentru faptul că noi creştinii, atunci când ne rugăm, o facem cu convingerea  că desăvârşirea este o stare care nu ne priveşte pe noi , ci exclusiv pe Bunul Dumnezeu. De fapt, întreaga împreună-lucrare a minţii şi a inimii reprezintă propria noastră responsabilitate. Şi aceasta pentru că delicateţea sufletească necesară şi implicită în lucrarea rugăciunii dă acesteia înălţime, valoare şi autenticitate.

            Cele trei însuşiri fundamentale ale omului - de trebuinţă pentru dobândirea adevăratei rugăciuni - pomenite de către Sfinţii Părinţi sunt: neîntinarea trupească (sau fecioria), nevinovăţia sufletească (sau inocenţa) şi neprihănirea minţii (sau curăţia) - aceasta din urmă având ca impediment  lupta duhovnicească a gândurilor: „Mintea, podul dracilor către suflet” (Filocalia, vol.VIII).

              Curăţenia trupească este legată de îngrijirea biologică a trupului: „Minte sănătoasă în trup sănătos” (Sfântul Vasile cel Mare). Apoi este vorba despre patimile trupeşti de orice fel: lăcomia, desfrânarea, lipsa de măsură sau necumpătarea: „Tot lucrul bun este încununat de măsură, de dreapta socoteală, urmând calea de mijloc. În ceea ce priveşte curăţia sufletească, aceasta ţine de starea de spiritul în care te rogi - fie vesel, fie trist, nervos sau calm, agitat sau blând - toate au directă influenţă asupra rugăciunii şi a lucrării Duhului Sfânt din ea: „Sufletul tulburat este tronul diavolului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei). Iar în ceea ce priveşte curăţia minţii  în rugăciune,trebuie să se ţină seama de o calitate specială, numită trezvie sau atenţie ori paza minţii. Şi aceasta pentru că lipsa concentrării nu ajută  rugăciunea, ci aduce răspândire şi împrăştiere, iar rugăciunea făcută într-o asemenea stare se aseamănă florii rare culeasă împreună cu  toate buruienile şi ierburile la un loc, fără să-ţi mai dai seama ce ai cules - spune Avva Dorotei.

              Cum ar trebui să aşezăm sufletul pentru o rugăciune caldă şi primită de Dumnezeu? Cea dintâi condiţie este aceasta:  rugăciunea nu se lucrează decât pe  un fond de smerenie autentică, fiind întemeiată numai pe dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Chiar de ne-am ruga toată viaţa, niciodată nu va fi ascultată de către Dumnezeu rugăciunea omului fals, prefăcut, a omului snob şi duplicitar, precum zice Psalmistul: „Pe viclean urăşte Domnul !” (Ps. 5,6); şi tot în Psalmi : „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps 140,2). Fără îndoială, nu există harul Duhului Sfânt în omul dublu, nu există lucrare în rugăciunea omului care nu este ca o oglindă în faţa Lui Dumnezeu.

           Starea lăuntrică aduce sau depărtează pe Hristos din inima noastră: „Dă-mi fiule inima ta ca să-Mi fac locaş în ea”; „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru !” (Luca 17,21) Smerenia este virtutea cea mai înaltă, „piatra scumpă din cununa dumnezeirii” (Sfântul Isaac Sirul); abia în această  stare împletită din  blândeţe, sfială, bunătate, compasiune, afecţiune, părere de rău pentru suferinţele semenilor - Duhul Sfânt odihneşte peste omul rugător. Abia atunci rugăciunea nu mai reprezintă nicidecum o obligaţie, ci o adevărată desfătare a sufletului, o dorinţă fierbinte, o simţire adâncă pe care ai vrea  să o păstrezi pentru totdeauna: „În ce chip doreşte cerbul  izvoarele apelor aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule” (Ps 41,1). Atunci când rugăciunea constituie pentru noi o datorie impusă, o obligaţie silnică, un canon apăsător, o responsabilitate neliniştitoare sau chiar mustrare interioară - aceasta nu mai are nici o valoare. Dumnezeu nu este contabilul stărilor noastre interioare. Spune Apostolul: „Trupul este templul Duhului Sfânt” (Icorinteni 6, 19); aşadar, cine-l cinsteşte ia cununa iar cine-l dispreţuieşte va fi pedepsit.

               Dacă vrem ca întunericul din noi să fie lumină - trebuie să primim lumina cea sfântă: „Eu sunt Lumina lumii !” (Ioan 8,12) -  Cel Ce luminează pe tot omul care vine în lume: “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.” (Ioan 1, 9) „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt” - Treimea veşnică de o fiinţă Care străbate fiinţa şi sufletele noastre din clipa zămislirii în pântecele mamei până la ultima clipă a suflării de viaţă din noi. Doar acea rugăciune va face veşnic minuni şi va aduce folos semenilor, care va fi asemenea rugăciunii Sfântului Apostol Pavel şi Sfântului Grigorie de Nyssa: „Nu  mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2, 20)