„Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt
Sfânt.” (I Petru I, 15)
„Nu mai sunteţi străini şi
locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui
Dumnezeu.” (Efes. II, 19)
„Întru lumina Ta vom vedea lumină.”
(Ps. XXXV, 9)
„Dumnezeu celor mândri le stă
împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.” (Iacov
IV, 6)
„Precum întru El ne-a şi ales,
înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.”
(Efes. I, 4)
Principala învăţătură a cărţii de
înţelepciune cunoscută sub numele de Patericul
Egiptean sau Apoftegmele Sfinţilor
Bătrâni care s-au nevoit în pustie se referă la posibilitatea refacerii
legăturii dintre om şi Dumnezeu (rupte prin păcatul neascultării lui Adam) prin
trăirea vieţii pământeşti în sfinţenie – care este la îndemâna omului doar prin
practicarea virtuţii smereniei, singura care îl poate face pe om să semene cu
Dumnezeu. Şi aceasta tocmai pentru că păcatul capital al mândriei (de origine
luciferică) este tocmai ceea ce îl desparte pe om de Dumnezeu, făcându-l să
semene mai degrabă diavolului care „de la început, a fost ucigător de oameni şi
nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte
minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (In. VIII, 44) Spun Sfinţii Părinţi că
ni se cade nouă, păcătoşilor, să urmăm
pilda Psalmistului, care se socotea pe sine „vierme şi nu om” (Ps. XXI, 6) Cheia înţelepciunii care ne
mântuie stă în cunoaşterea de sine prin lepădarea de sine, adică recunoaşterea
propriei neputinţe şi nimicnicii şi renunţarea la voinţa trufaşă de împlinire a
poftelor păcătoase. Model vrednic de urmat şi temelie de aur a mântuirii
noastre avem pentru aceasta pilda pe care Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata,
slăvita Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea-Fecioara Maria,
Maica Domnului şi Împărăteasa rugăciunii, ne-a dat-o atunci când a fost chemată
la ascultarea Sfatului celui mai înainte de veci al Sfintei Treimi: „Iată roaba
Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !” (Lc.
I, 38) O singură dată a predicat cu cuvântul Maica lui Dumnezeu: „Faceţi
orice vă va spune !” (In. II, 5); dar
cuvintele acestea, izvorâte din adâncul inimii ei neprihănite, au fost cele mai
de preţ mărgăritare atât pentru Sfinţii Ucenici şi Apostoli ai Fiului Ei, cât
şi pentru toţi cei care au crezut în El prin propovăduirea lor. Deşi foarte
uşor de înţeles cu mintea, s-au dovedit a fi foarte greu de împlinit cu fapta.
Nu degeaba Mântuitorul Iisus Hristos i-a învrednicit de numele de „fraţi ai
Săi” pe toţi cei care s-au străduit să păzească în viaţa lor Cuvântul Domnului:
„Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l
îndeplinesc.” (Lc. VIII, 21) Iar
despre Chipul smereniei de negrăit şi de nemăsurat pe care l-a arătat lumii
pururea-Fecioara, Domnul a adeverit faptul că: „fericit este pântecele care L-a
purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-a supt !” (Lc. XI, 27), ca răspuns la uimirea vestită cu glas mare de o
femeie simplă din popor în faţa Minunii pe Care Fecioara a zămislit-O din
preacuratele ei sângiuri: „dar fericiţi
sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el !” (Lc. XI, 28)
Smerenia şi sfinţenia sunt noţiunile cele mai des întâlnite şi pomenite în
scrierile de suflet folositoare, noţiuni la care toţi Sfinţii Părinţii, fără
excepţie, fac referire statornică şi repetată. Ori de câte ori scriitorii
bisericeşti ne prezintă mărturiile Sfintei
Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre creştinii cu adevărat
credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: „ducea
viaţă sfântă”, „pururea se smerea pe
sine” etc. Înţelegem din aceasta că în concepţia Părinţilor Bisericii (aceşti
adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii), smerenia este starea de a fi a omului
în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura
desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a
dumnezeirii” învăţa Sfântul Isaac Sirul.
De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la
Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Mt. XI, 29)
Acesta este temeiul
hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii socotim că
sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea mult-dorită şi
odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în căutare
de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească echilibrul, calmul
şi cumpătarea - acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi refugiu de scăpare din
toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul descoperă pe calea
virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor şi plinire
a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna sufletească nu poate
izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă aşa stau lucrurile,
devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât aversul monezii al
cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există sfinţi fără
smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi zilele fără a
se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea, în mentalitatea modernă şi
contemporană (devenită comună atât creştinilor ortodocşi, cât şi celor
heterodocşi), adevărata „smerenie” este confundată cu „pietatea”. Lucru care,
pornit dintr-un fals misticism - de multe ori chiar patologic – îi face pe
nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte uşor în acea înşelare a
„părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără îndoială, cel mai mare
pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor, îl constituie
auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti, credinţa că de
acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv „sfânt” şi „smerit”
- ...amarnică şi deplorabilă cădere ! Tocmai pentru a preveni şi ajuta pe cel
ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă
stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii numite „rugăciunea
inimii” cuprinsă în formularea: „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul !”. Căci
numai a te vedea pe tine însuţi în stare de cădere (şi nicidecum în înălţare)
este de la Dumnezeu: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea
mea este pururea” (Ps. V, 4) şi de
aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul stăruitor: „cel căruia i se pare că
stă neclintit să ia seama să nu cadă !” (I
Corint. X,12)
Este foarte adevărat că, de la o
„Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul în care bravii ostaşi ai Lui
Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi
tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori ca de la cer la pământ. Aceasta
pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă uniformă şi universală care
urmăreşte să-i aducă pe toţi oamenii la un singur numitor comun. Vedem astfel
că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele vieţii sale în cea mai neagră
sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi părăsit; că altul a răbdat cu
desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile şi necinstirile care i-au
fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce mănăstire din pustiu, un frate a
slujit toată viaţa sa obştii călugărilor îndeplinind statornic şi neclintit
cele mai grele ascultări fără să se plângă vreodată. Pe de altă parte, există
şi acea categorie de nevoitori care socot că, neîngrijindu-şi aspectul
exterior, neprimenindu-se, nespălându-se, nepieptănându-se, purtându-se murdari
şi umblând astfel prin lume, printre oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un
respect duhovnicesc aparte şi admiraţi corespunzător ca nişte adevăraţi
„smeriţi” ! În astfel de cazuri, astfel de „virtuţi” izvorâte din neglijarea
bunului-simţ şi din înşelarea produsă de patima subţire a slavei deşarte nu
sunt altceva decât factori distrugători de suflet. E de ajuns să ne amintim
nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi, domni şi mitropoliţi, dregători şi
episcopi, slujitori, simpli creştini - dar şi călugări renumiţi care şi-au dus
întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se la cele mai grele nevoinţe şi
înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar cât de puţin despre acestea până la
sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le
fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl !” (In. XIV, 12) De aceea şi Psalmistul
exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi !” (Ps. LXVII, 36) Să nu credem însă că
sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce metodă
prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i sfinţi
prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu pentru
ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi necuprins al harului
Său multele harisme care împodobesc
întotdeauna viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine
nu-l voi da afară” (In. VI, 37) Am
văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii Sale, Mântuitorul Iisus
Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate pacea Sa tuturor celor ce-L
iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă ! Pace vouă !” (In. XX, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima:
„Priviţi ! Eu sunt ! Nu vă temeţi ! Duhul nu are carne şi trup !” (Luca XXIV, 39)
Cunoaşterea smereniei nu va putea
fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”, „obiectivă”; şi aceasta pentru
că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia necesară şi suficientă este
tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un obiect exterior ţie, care nu te
priveşte şi care nu are nimic de-a face cu tine, ca subiect cunoscător. Pe
smerenie (cu toată puterea ei) o cunoşti numai atunci când te străduieşti tu
însuţi să te îmbraci în ea - dar nu de ochii lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare
de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea, credincioşia, bunătatea,
blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea acestora sunt astăzi calităţi
şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la adevăratul lor înţeles şi la adevărata
lor valoare printre creştinii zilelor noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând
păreri şi atitudini dependente exclusiv de propriul interes, credincioşii
interpretează greşit lucrarea smereniei, pe care o văd doar în îmbrăcarea
hainelor cernite, ponosite, îndoliate (ca şi chip al evlaviei şi cuvioşiei),
pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde în realitate făţărnicia
fariseismului nostru lăuntric, exprimat de propriile noastre fapte şi vorbe.
Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după fapte ca pomul după
roade” (Mt. VII, 17-19) Cel cu
adevărat bun, smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana
clevetirii, a grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei
răzbunări. Sufletul curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat –
şi aceasta pentru ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe
Dumnezeu Cel Care prin Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu
adevărat smeriţi şi cu har sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi
numeşte „tari”: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor
neputincioşi” (Rom. XV, 1) şi
„primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre
slava Lui Dumnezeu” (Rom. XV, 7)
„pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom. XV,
6) În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii vreodată că ar căuta să
dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu; nici nu s-au nevoit pentru
a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de aceştia, ci din convingerea
deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre mântuirea ei, făcându-se
astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din vârful muntelui sau aidoma
luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să-L
slăvească pe Dumnezeu din Ceruri” (Mt.
V,16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor,
să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind
sfinţenia în frica lui Dumnezeu” (II Cor. VII, 1)
Dacă aceasta este Calea şi dacă
acesta este Adevărul, atunci orice altă modalitate de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii şi Sfinţilor
Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol
şi slugile lui, pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în groapă” (Lc. VI, 39), căci „nu oricine Îmi zice:
Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia cerurilor” iar „cei necuraţi nu vor intra
în Împărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. VI,
9-11)
„Fericiţi cei curaţi inima ca aceia vor vedea
pe Dumnezeu” ! (Matei V, 8)
„Minunat este Dumnezeu întru
sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel !” (Ps.
LXVII, 36)
„Cine este Dumnezeu mare ca
Dumnezeul nostru ? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni !” (Ps. LXXVI, 13)
„În tot pământul a ieşit vestirea
lor şi la marginile lumii cuvintele lor !” (Ps.
XVIII, 4)
„Râuri de lacrimi varsă ochii mei
că n-am păzit Legea Ta Doamne !” (Ps.
CXVIII, 136)
