vineri, 22 iunie 2012

Cuvântul Divin şi vorbirea în deşert


„Şi Cuvântul S-a făcut trup.” (In. I, 14)
„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)
„Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Mt. XII, 36)
„Cuvântul vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este.” (Mt. V, 37)
„Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. CXVIII,103)


       Atât scrierile Sfinţilor Prooroci şi ale Sfinţilor Apostoli – care alcătuiesc împreună canonul Sfintei Scripturi, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi Ierarhi şi Cuvioşi - care dau expresie literară Sfintei Tradiţii, prezintă în multe feluri şi sub diferite aspecte atât puterea spirituală a cuvântului, cât şi lucrarea lui între oameni. Ca pildă de cumpătare şi aleasă chibzuinţă, avva Pamvo spunea ucenicilor:  „Nicicând nu m-am căit de cele ce-am grăit.” De altfel, şi în viaţa cotidiană auzim uneori întâmpinări ale vreunui guraliv de către cei din jurul lui, de genul: „vezi că vorbeşti neîntrebat” sau, mai ironic – „ai vorbit şi tu când trebuia să taci !” Aceasta nu este altceva decât o metodă practică de îndreptare a celui ce se vatămă pe sine ori răneşte şi pe alţii cu prea multa sa vorbire. Sfântul Ioan Gură de Aur consemnează într-una din operele sale un cuvânt din popor vrednic de crezare: „Tăcerea e de aur, vorbirea de argint”. Altfel spus, mai lesne ar fi să primeşti un sfat decât să îl dai. Aceasta o deducem şi din Sfintele Scripturi: „Pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.” (I Cor. XII, 28)
La fel, atunci când Mântuitorul i-a ales pe Apostoli, le-a zis: „vă voi face pescari de oameni” (Mt. IV,19) Şi nu întâmplător a rostit Hristos-Domnul aceste cuvinte ! Mai înainte de Înălţarea Sa cu trupul la Cer, Iisus i-a îndemnat pe Apostoli: „Luaţi Duh Sfânt !” (In. XX, 22) „mergând, învăţaţi toate neamurile.” (Mt. XXVIII, 19) De unde reiese foarte limpede că puterea de a învăţa încredinţată Sfinţilor Apostoli se exercita nu prin scriere, ci prin sfătuire prin viu grai şi prin învăţare nemijlocită, prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că avem o anumită categorie de cuvinte care toate izvorăsc din Cuvântul Cel veşnic al lui Dumnezeu. Nu putem vorbi de o învălmăşeală sau de o amestecătură de cuvinte. Fiecare cuvânt în lume este rânduit la locul cuvenit după omul potrivit. Iar dacă am cerceta ordinea acestor cuvinte, vom întâlni mai întâi pe Dumnezeu-Cuvântul: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6) Şi deschizând Sfânta Evanghelie, vom găsi acelaşi mod de a vedea şi pricepe Cuvântul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1)
Aşadar, Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu e Lege, e Revelaţie. Acest Cuvânt nu se scrie cu „c” (mic), ci întotdeauna se scrie cu „C” (mare). Altfel spus, există cuvinte incontestabile, care statornicesc legile creaţiei întregi: legile cerului şi ale pământului, legile firii şi ale cosmosului – adică ale întregului Univers, – tot ceea ce există fiinţând într-o armonie desăvârşită, precisă până în cele mai mici amănunte, cum ar fi: locul unei stele pe cer sau locul unui copac în natură, locul unui izvor în pustiu sau locul unui om în societate – fiecare lucruşor („şi perii capului, toţi sunt număraţi !” - Mt. X, 30) depinzând în totalitate de voia lui Dumnezeu şi de puterea Cuvântului Său veşnic şi nemuritor: „Lege le-a pus şi nu o vor trece !” (Ps. CXLVIII, 6)
Iarăşi, cercetând referatul biblic despre crearea lumii, vom vedea că prin
Cuvânt Dumnezeu porunceşte întregii creaţii cum să se aşeze toate în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi după rostul său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) Iar la încheierea fiecărei zile de creaţie, referatul biblic spune că: „a văzut Dumnezeu că este bine” (Fac. I, 21) şi „a privit Dumnezeu toate câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. I, 31) Iată, deci, cum – contemplând ansamblul lucrărilor dumnezeieşti - putem descoperi măreţia puterii, înţelepciunii şi cunoaşterii divine – şi în general toate atributele lui Dumnezeu: „pe toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25)

 
El dă sens vieţii, El dă sens creaţiei întregi, El dă sens şi finalitate existenţei a tot ceea ce viază; atât de mare este Cuvântul divin în viaţa noastră, a oamenilor ! Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici  şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6) – adică plină de miez teologic şi adevăr revelat. Apostolii nu au învăţat să predice la Cincizecime; erau deja trecuţi prin filtrul cunoaşterii puterii Cuvântului lui Dumnezeu: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru I,16) Duhul Sfânt izvorăşte şi revarsă harul acesta al apostoliei, slujire pe care o rânduieşte acolo unde este nevoie de ea, pentru ca să se preamărească puterea lui Dumnezeu prin ea.
Acolo unde Dumnezeu ştia deja că Evanghelia nu va fi primită, Cuvântul lui Dumnezeu n-a ajuns şi nici nu s-a propovăduit. De aceea stă scris: „se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.” (Mt. XXIV, 14) Aceste cuvinte trebuie păstrate în minte şi ascunse în inimă, aşa precum făcea Maica Domnului: „mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte” (Lc. II, 51) Uneori cuvintele adresate de către Mântuitorul Maicii Sale pot părea dure sau prea aspre pentru o mamă; dar Fecioara le păstra în inima ei în chip tainic cunoscând profunzimea lor: „Încă n-a venit ceasul Meu” (In. II, 4), „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie ?” (In. II, 4), „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.” (Lc. VIII, 21) La toate acestea, Preacurata dă un singur răspuns: „Faceţi orice vă va spune !” (In. II, 5)
În logica duhovnicească a lucrurilor, deducem de aici că nu faci ceea ce vrei tu să faci sau ţi se pare că ai putea să faci, ci ceea ce trebuie şi este necesar de făcut: „pe acestea trebuia să le faceţi iar pe acelea să nu le lăsaţi” (Mt. XXIII, 23) spune Mântuitorul în auzul tuturor. Aşa şi în viaţa noastră: drumul mântuirii este presărat cu încercări şi necazuri, poate fi plin de pietre-de-poticnire (mai mici sau mai mari), de căderi mai uşoare sau mai grele – pe care le resimţim potrivit stării noastre spirituale. Aşa e şi la Sfânta Evanghelie: ori asculţi Cuvântul lui Dumnezeu – şi atunci se lucrează minuni: „În Numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi.” (Mc. XVI, 17-18); ori vom aborda „ştiinţific” cuvintele Scripturii, începând tot felul de explicaţii partinice şi justificări părtinitoare, de motivări şi scuze cu scopul îndreptăţirii-de-sine, cum că nu noi ci alţii sunt, de fapt, de vină; nu noi suntem ăia răi, mereu alţii sunt promotorii răului din noi… şi astfel, fără să vrem, ne vom trezi alunecând în vorbirea deşartă, pronunţând cuvinte omeneşti pline de tendinţe pământeşti iar nu cereşti, şi începând a oferi explicaţii puerile la fapte săvârşite cu intenţie şi cu ştiinţă: „diavolul m-a îndemnat !”, „şarpele m-a amăgit !” (Fac. III,13), „femeia pe care mi-ai dat-o…” (Fac. III, 12) Astfel de cuvinte primesc răspuns aspru în Sfânta Scriptură prin glasul de tunet al Dreptului Judecător: „slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat ? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă !” (Mt. XXV, 26)
Prin urmare, cuvântul Domnului Dumnezeu trebuie învăţat cu desăvârşită corectitudine şi transmis cu sfântă sinceritate în lucrarea de mântuire – atât a noastră cât şi a celorlalţi, pentru a nu ne afla în Ziua cea de Apoi vrednici de osânda celor vinovaţi faţă de „Sângele Mielului” (Apoc. VII, 14) Precum odinioară iudeii care strâmbau Legea strigau: „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !” (Mt. XXVI, 25), la fel astăzi riscăm şi noi să ne facem vinovaţi înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, dreptate pe care o aşezăm cât mai jos pe scara valorilor noastre, înlocuind-o pe piedestalul propriei mândrii cu „dreptatea” noastră, pe care o privim ca pe singura validă şi autentică în concepţia cugetării personale. Hristos n-a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de diavol, ci a primit să fie răstignit pentru ca să ne mântuiască, strigând pentru noi toţi (ca şi pentru răufăcătorii care-L răstigneau) cuvântul Evangheliei: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. XXIII, 34)
Numai că atunci când facem răul cu premeditare şi în Numele lui Dumnezeu, abătându-ne astfel de la puterea tainei mântuirii şi justificându-ne patimile şi lipsa de bună-sporire duhovnicească (culmea !) cu texte din Scripturi, îngăimând scuze ca Adam şi bâlbâind cuvinte moarte şi deşarte – oare ce vom pătimi ?... Iată răspunsurile Sfintelor Scripturi: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea.” (In. XV, 22); „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea” (In. XV, 24); pentru că „pe cel viclean îl urăşte Domnul” (Ps. V, 6), „cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Ps. XXXVI, 9); şi pentru că „M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi” (In. VI, 36), „nu aveţi cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul vostru” (In. XV, 22)