„Şi
Cuvântul S-a făcut trup.” (In. I, 14)
„Cerul
şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Mt. XXIV, 35)
„Pentru
orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua
judecăţii.” (Mt. XII, 36)
„Cuvântul
vostru să fie: ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult
decât acestea, de la cel rău este.” (Mt.
V, 37)
„Cât
sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !”
(Ps. CXVIII,103)
Atât
scrierile Sfinţilor Prooroci şi ale Sfinţilor Apostoli – care alcătuiesc
împreună canonul Sfintei Scripturi, cât şi scrierile Sfinţilor Părinţi Ierarhi
şi Cuvioşi - care dau expresie literară Sfintei Tradiţii, prezintă în multe
feluri şi sub diferite aspecte atât puterea spirituală a cuvântului, cât şi
lucrarea lui între oameni. Ca pildă de cumpătare şi aleasă chibzuinţă, avva
Pamvo spunea ucenicilor: „Nicicând nu
m-am căit de cele ce-am grăit.” De altfel, şi în viaţa cotidiană auzim uneori
întâmpinări ale vreunui guraliv de către cei din jurul lui, de genul: „vezi că
vorbeşti neîntrebat” sau, mai ironic – „ai vorbit şi tu când trebuia să taci !”
Aceasta nu este altceva decât o metodă practică de îndreptare a celui ce se
vatămă pe sine ori răneşte şi pe alţii cu prea multa sa vorbire. Sfântul Ioan Gură de Aur
consemnează într-una din operele sale un cuvânt din popor vrednic de crezare:
„Tăcerea e de aur, vorbirea de argint”. Altfel spus, mai lesne ar fi să primeşti
un sfat decât să îl dai. Aceasta o deducem şi din Sfintele
Scripturi: „Pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea
prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi
darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.” (I Cor. XII, 28)
La
fel, atunci când Mântuitorul i-a ales pe Apostoli, le-a zis: „vă voi face
pescari de oameni” (Mt. IV,19) Şi nu
întâmplător a rostit Hristos-Domnul aceste cuvinte ! Mai înainte de Înălţarea
Sa cu trupul la Cer, Iisus i-a îndemnat pe Apostoli: „Luaţi Duh Sfânt !” (In. XX, 22) „mergând, învăţaţi toate
neamurile.” (Mt. XXVIII, 19) De unde
reiese foarte limpede că puterea de a învăţa încredinţată Sfinţilor Apostoli se
exercita nu prin scriere, ci prin sfătuire prin viu grai şi prin învăţare
nemijlocită, prin predicarea cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că avem
o anumită categorie de cuvinte care toate izvorăsc din Cuvântul Cel veşnic al
lui Dumnezeu. Nu putem vorbi de o învălmăşeală sau de o amestecătură de
cuvinte. Fiecare cuvânt în lume este rânduit la locul cuvenit după omul
potrivit. Iar dacă am cerceta ordinea acestor cuvinte, vom întâlni mai întâi pe
Dumnezeu-Cuvântul: „Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii
Lui toată puterea lor.” (Ps. XXXII, 6)
Şi deschizând Sfânta Evanghelie, vom găsi acelaşi mod de a vedea şi pricepe
Cuvântul lui Dumnezeu: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul.” (In. I, 1)
Aşadar,
Cuvântul ieşit din gura lui Dumnezeu e Lege, e Revelaţie. Acest Cuvânt nu se
scrie cu „c” (mic), ci întotdeauna se scrie cu „C” (mare). Altfel spus, există
cuvinte incontestabile, care statornicesc legile creaţiei întregi: legile
cerului şi ale pământului, legile firii şi ale cosmosului – adică ale
întregului Univers, – tot ceea ce există fiinţând într-o armonie desăvârşită,
precisă până în cele mai mici amănunte, cum ar fi: locul unei stele pe cer sau
locul unui copac în natură, locul unui izvor în pustiu sau locul unui om în societate
– fiecare lucruşor („şi perii capului, toţi sunt număraţi !” - Mt. X, 30) depinzând în totalitate de
voia lui Dumnezeu şi de puterea Cuvântului Său veşnic şi nemuritor: „Lege le-a
pus şi nu o vor trece !” (Ps. CXLVIII, 6)
Iarăşi, cercetând referatul biblic
despre crearea lumii, vom vedea că prin
Cuvânt Dumnezeu porunceşte întregii
creaţii cum să se aşeze toate în timp şi în spaţiu, fiecare lucru după felul şi
după rostul său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. CXLVIII, 5) Iar la încheierea
fiecărei zile de creaţie, referatul biblic spune că: „a văzut Dumnezeu că este
bine” (Fac. I, 21) şi „a privit
Dumnezeu toate câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. I, 31) Iată, deci, cum –
contemplând ansamblul lucrărilor dumnezeieşti - putem descoperi măreţia
puterii, înţelepciunii şi cunoaşterii divine – şi în general toate atributele
lui Dumnezeu: „pe toate cu înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. CIII, 25)
El
dă sens vieţii, El dă sens creaţiei întregi, El dă sens şi finalitate
existenţei a tot ceea ce viază; atât de mare este Cuvântul divin în viaţa
noastră, a oamenilor ! Hristos le-a spus Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli: „Vorba voastră să fie totdeauna
plăcută, dreasă cu sare.” (Colos. IV, 6)
– adică plină de miez teologic şi adevăr revelat. Apostolii nu au învăţat să
predice la Cincizecime; erau deja trecuţi prin filtrul cunoaşterii puterii
Cuvântului lui Dumnezeu: „Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea
Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme
meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (II Petru I,16) Duhul Sfânt izvorăşte şi
revarsă harul acesta al apostoliei, slujire pe care o rânduieşte acolo unde
este nevoie de ea, pentru ca să se preamărească puterea lui Dumnezeu prin ea.
Acolo
unde Dumnezeu ştia deja că Evanghelia nu va fi primită, Cuvântul lui Dumnezeu
n-a ajuns şi nici nu s-a propovăduit. De aceea stă scris: „se va propovădui
această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea spre mărturie la toate
neamurile; şi atunci va veni sfârşitul.” (Mt.
XXIV, 14) Aceste cuvinte trebuie păstrate în minte şi ascunse în inimă, aşa
precum făcea Maica Domnului: „mama Lui păstra în inima ei toate aceste cuvinte”
(Lc. II, 51) Uneori cuvintele
adresate de către Mântuitorul Maicii Sale pot părea dure sau prea aspre pentru
o mamă; dar Fecioara le păstra în inima ei în chip tainic cunoscând profunzimea
lor: „Încă n-a venit ceasul Meu” (In. II,
4), „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie ?” (In. II, 4), „Mama mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc.” (Lc.
VIII, 21) La toate acestea, Preacurata dă un singur răspuns: „Faceţi orice vă
va spune !” (In. II, 5)
În
logica duhovnicească a lucrurilor, deducem de aici că nu faci ceea ce vrei tu
să faci sau ţi se pare că ai putea să faci, ci ceea ce trebuie şi este necesar
de făcut: „pe acestea trebuia să le faceţi iar pe acelea să nu le lăsaţi” (Mt. XXIII, 23) spune Mântuitorul în
auzul tuturor. Aşa şi în viaţa noastră: drumul mântuirii este presărat cu
încercări şi necazuri, poate fi plin de pietre-de-poticnire (mai mici sau mai
mari), de căderi mai uşoare sau mai grele – pe care le resimţim potrivit stării
noastre spirituale. Aşa e şi la Sfânta Evanghelie: ori asculţi Cuvântul lui
Dumnezeu – şi atunci se lucrează minuni: „În Numele Meu demoni vor izgoni, în
limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de
vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face
sănătoşi.” (Mc. XVI, 17-18); ori vom
aborda „ştiinţific” cuvintele Scripturii, începând tot felul de explicaţii
partinice şi justificări părtinitoare, de motivări şi scuze cu scopul
îndreptăţirii-de-sine, cum că nu noi ci alţii sunt, de fapt, de vină; nu noi
suntem ăia răi, mereu alţii sunt promotorii răului din noi… şi astfel, fără să
vrem, ne vom trezi alunecând în vorbirea deşartă, pronunţând cuvinte omeneşti
pline de tendinţe pământeşti iar nu cereşti, şi începând a oferi explicaţii
puerile la fapte săvârşite cu intenţie şi cu ştiinţă: „diavolul m-a îndemnat !”,
„şarpele m-a amăgit !” (Fac. III,13),
„femeia pe care mi-ai dat-o…” (Fac. III,
12) Astfel de cuvinte primesc răspuns aspru în Sfânta Scriptură prin glasul
de tunet al Dreptului Judecător: „slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer de
unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat ? Se cuvenea deci ca tu să pui
banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă !” (Mt. XXV, 26)
Prin
urmare, cuvântul Domnului Dumnezeu trebuie învăţat cu desăvârşită corectitudine
şi transmis cu sfântă sinceritate în lucrarea de mântuire – atât a noastră cât
şi a celorlalţi, pentru a nu ne afla în Ziua cea de Apoi vrednici de osânda
celor vinovaţi faţă de „Sângele Mielului” (Apoc.
VII, 14) Precum odinioară iudeii care strâmbau Legea strigau: „Sângele Lui
asupra noastră şi asupra copiilor noştri !” (Mt.
XXVI, 25), la fel astăzi riscăm şi noi să ne facem vinovaţi înaintea
dreptăţii lui Dumnezeu, dreptate pe care o aşezăm cât mai jos pe scara
valorilor noastre, înlocuind-o pe piedestalul propriei mândrii cu „dreptatea”
noastră, pe care o privim ca pe singura validă şi autentică în concepţia
cugetării personale. Hristos n-a suferit să vadă neamul omenesc chinuit de
diavol, ci a primit să fie răstignit pentru ca să ne mântuiască, strigând
pentru noi toţi (ca şi pentru răufăcătorii care-L răstigneau) cuvântul
Evangheliei: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac !” (Lc. XXIII, 34)
Numai
că atunci când facem răul cu premeditare şi în Numele lui Dumnezeu, abătându-ne
astfel de la puterea tainei mântuirii şi justificându-ne patimile şi lipsa de
bună-sporire duhovnicească (culmea !) cu texte din Scripturi, îngăimând scuze
ca Adam şi bâlbâind cuvinte moarte şi deşarte – oare ce vom pătimi ?... Iată
răspunsurile Sfintelor Scripturi: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit,
păcat nu ar avea.” (In. XV, 22); „De
nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar
avea” (In. XV, 24); pentru că „pe cel
viclean îl urăşte Domnul” (Ps. V, 6),
„cei ce viclenesc de tot vor pieri !” (Ps.
XXXVI, 9); şi pentru că „M-aţi şi văzut şi tot nu credeţi” (In. VI, 36), „nu aveţi cuvânt de
dezvinovăţire pentru păcatul vostru” (In.
XV, 22)
