„Trupul Meu este viaţa lumii.” (In. 6, 51)
„Eu am venit ca lumea viaţă să aibă - şi din belşug să
aibă !” (In. 10, 10)
„Nu plângeţi; copila n-a murit, ci doarme !” (Lc. 8,52)
„Apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă,
scoală-te !” (Lc. 8,54) iar „duhul ei
s-a întors şi a înviat îndată” (Lc. 8,55)
„Tinere, ţie îţi zic: scoală-te !” (Lc. 7,14) „şi s-a ridicat mortul şi a
început să vorbească” (Lc. 7, 15)
„Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l
trezesc.” (In. 11,11)
„Iisus a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară !” (In. 11,43) „şi a ieşit mortul, fiind
legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză iar faţa lui era înfăşurată cu
mahramă” (In. 11,44)
„Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă !” (In. 11,44)
Vreme
îndelungată problema învierii morţilor a reprezentat un subiect de dispută
acerbă între cele două partide religioase din Israel, fariseii şi saducheii.
Din acest motiv, şi în sânul poporului ales aveau loc deseori numeroase
discuţii legate de taina învierii sau a revenirii din moarte la viaţă.
În acest
context, prin însăşi Persoana şi lucrarea Sa, Iisus dă un răspuns pe măsură
acestei controverse, atrăgând tuturor atenţia asupra faptului că învierea
propriu-zisă sau viaţa cea veşnică este net superioară simplei resuscitări (în
sensul revenirii la viaţa biologică obişnuită, al readucerii în simţiri prin
redarea funcţiilor vitale ale organismului, adică prin repunerea în funcţiune a
inimii sau a respiraţiei oprite – lucru posibil prin compresii toracice
externe, prin masaj cardiac şi prin insuflări de ventilaţii). Resuscitarea
medicală nu rezolvă însă faptul că vom fi în continuare tributari materiei şi
simţurilor, având sufletul încătuşat tot în trupul stricăcios şi supus
degradării prin îmbolnăvire şi îmbătrânire. Iisus aduce în faţa lumii înălţimea
lucrării lui Dumnezeu pentru a ne prezenta învierea pe măsura ridicării noastre la starea cea
dintâi, la starea paradisiacă, la starea dintru început din Rai – acolo unde
este de fapt şi de drept locul omului înduhovnicit prin eliberarea sufletului
de orice patimă şi prin unirea lui cu Hristos Cel înviat: „la înviere, nici nu
se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din Cer” (Mt. 22, 30); precum scrie şi marele
Pavel: „se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă trup firesc,
înviază trup duhovnicesc” (I Cor. 15,43-44).
În
realitatea imediată, moartea este un fenomen cât se poate de simplu şi de
comun; grosietatea minţii omeneşti,
însă, complică situaţia – cât se poate de mult. Atât în sânul lumii creştine
cât şi în rândul popoarelor păgâne, riturile înmormântării cuprind serii
întregi de tradiţii cu privire la aşezarea mortului în mormânt, de pildă, şi la
mulţimea actelor şi gesturilor şi obiectelor simbolizând trecerea din lumea
aceasta şi participarea la o viaţă viitoare. Cu toate acestea, umanitatea
păstrează până astăzi o viziune necorespunzătoare despre moarte şi înviere. Cei
mai mulţi oameni privesc moartea ca pe un
coşmar îngrozitor, ca pe o adevărată catastrofă pentru cel căzut pradă
ei. În creştinism, perspectiva înfricoşătoare a distrugerii iremediabile a
fiinţei umane se schimbă într-o manieră net diferită, ceea ce-l face pe marele
Pavel să-i îndemne pe tesaloniceni: „nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au
nădejde” (I Tes. 4,13) căci „precum
în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia !” (I Cor. 15,22). Argumentul cel mai important al acestei învăţături
de credinţă este tocmai moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos:
„Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15,20); „dacă Hristos n-a
înviat, zadarnică este credinţa voastră !” (I
Cor. 15,17). „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14),
„căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce
ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu !” (I
Cor. 1,18). Ce vedem oare în toate cimitirele creştineşti, altceva decât
crucile credinţei în înviere şi ale nădejdii vieţii celei veşnice ? Şi totuşi,
lângă morminte – ce vedem ? Pe atei, jelindu-şi morţii păgâneşte, ca unii ce nu
au nădejde !...
La rândul
lor, ce zic surorile Marta şi Maria
atunci când sunt copleşite de tristeţea produsă de moartea lui Lazăr, fratele
lor ? „Doamne, deja miroase, că este a patra zi” (In. 11, 39). Răspunsul lui Iisus vine fulgerător, ca mărturie
dumnezeiască vie, ca un argument hotărâtor şi ca un dublu avertisment. În
disperarea trupească a despărţirii de cel drag al lor, Marta rosteşte către
Iisus cuvinte din care totuşi licăreşte nădejdea în puterea Lui de Prooroc:
„Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit !” (In. 11, 21). Aceasta o spunea ca una
care ştia bine câte tămăduiri minunate făcuse Iisus în răstimpul anilor de
activitate publică. Răspunsul lui Iisus, însă, depăşeşte statutul unui simplu
gest uman-prietenesc. El era, cum am spune noi, „de-al casei” lor. Îi cunoştea
şi îi iubea. Avea drag să-i viziteze, pentru curăţia, devotamentul şi osteneala
lor: „Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne, au nu
socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc ? Spune-i dar ca să-mi ajute
!” (Lc. 10, 40). Dar Iisus nu venea
pentru hrana cea trupească, ci pentru cuvântul cel duhovnicesc, şi pentru sfat
dumnezeiesc, în vederea propovăduirii mântuirii. Şi de aceea o avertizează:
„Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie:
căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea !” (Lc. 10, 41-42) – lucru pe care îl arată
tot Sfânta Evanghelie: „Maria, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta
cuvintele Lui” (Lc. 10, 39). Prin
urmare, dojana pe care Iisus o adresează Martei este una pe măsura minunii ce
urma să se săvârşească: „Nu ţi-am spus
oare că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu ?” (In. 11, 40). Nădejdea Martei cu privire
la ridicarea din morţi a fratelui ei are ceva din nădejdea femeii care de
doisprezece ani suferea de scurgere de sânge. Drept pentru care, la această
întrebare a lui Iisus, Marta Îi răspunde: „Ştiu că oricâte vei cere de la
Dumnezeu - Dumnezeu îţi va da !” (In. 11, 22). Iar Iisus întăreşte
puterea dumnezeiască a credinţei cu argumentul minunii înseşi: „Fratele tău va
învia !” (In. 11,23).
Iată, în
acest sens, o minune „nepregătită” de Iisus cu dinadinsul (sau, cum am zice
noi, mai dinainte „programată”). Învăţătorul era înconjurat de o mulţime uriaşă
de oameni care Îl împresura, Îl îmbulzea şi-L strâmtora din toate părţile. „Şi
iată, a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele
sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). Acest Iair nu era un
oarecare. Probabil că adunase destule informaţii despre Iisus Mântuitorul şi
despre faptele Lui minunate (mai ales despre cele cu privire la vindecarea de
tot felul de boli şi traume de ordin sufletesc sau trupesc – precum fusese, de
pildă, cazul fiicei femeii cananeence: „puterea Domnului se arăta în tămăduiri”
– Lc. 5, 17). Tocmai această
cunoştinţă bogată (devenită conştiinţă încărcată) l-a făcut pe Iair să recurgă
la un uimitor gest de reverenţă faţă de Iisus, menit să exprime respectul
excepţional şi evlavia nefăţarnică faţă de Persoana Învăţătorului: „căzând la
picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). De altfel, mai-marele sinagogii avea suficiente motive
care, în disperare de cauză, să-l determine să treacă peste prestanţa lui de
„învăţător de Lege” (precum îi numeşte Evanghelia pe „mai-marii sinagogilor” - Mc. 5, 22), simţindu-şi sufletul zdrobit
de durere: unica sa fiică, în vârstă de doar doisprezece ani, zăcea grav
bolnavă, fiind deja pe moarte: „avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, iar
ea era pe moarte” (Lc. 8,42).
Remarcabil
este aici faptul că, de cele mai multe ori, ajungem la Iisus din disperare, nu
din dragoste – aşa precum Şi-ar dori El şi precum ne învaţă şi Decalogul lui
Moise: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot
sufletul tău şi din toată puterea ta !” (Deut.
6, 5) iar „pe aproapele tău ca pe
tine însuţi” (Lev. 19, 18). Iată că
suferinţa fiicei sale îl face pe mai-marele Iair să îngenuncheze. Prin această
întâmplare aparent nesemnificativă, (fără să intenţioneze neapărat aceasta)
Iisus descoperă un lucru relevant, ignorat însă de cei mai mulţi dintre noi.
Să cugetăm o clipă la această privelişte
aproape neverosimilă: un om de vază, un bărbat cu influenţă mare în lumea iudaică,
cu trecere la toţi cei din jurul său, coleg (şi, probabil, şi prieten) cu
cărturarii, cu bătrânii cunoscători ai Legii şi cu membrii Sinedriului, un
părtaş la sfatul înţelepţilor rabini tâlcuitori ai Legii şi ai cuvântului lui
Iahveh... să vină şi să facă un asemenea gest de necrezut înaintea lui Iisus ?!
... „Şi iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele
sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa Lui” (Lc. 8, 41). Oare câte murmure s-or fi
stârnit atunci ? Câtă sfială i-o fi cuprins pe cei prezenţi ? Câte bătăi de
inimă s-or fi auzit în tăcerea adâncă ce se aşternuse peste toţi şi câte
întrebări or fi izbucnit în gând: „Cum să fie una ca aceasta ? Cum să se
prosterneze la picioarele lui Iisus un om mare ca acesta, cu atâta putere de
influenţă ?!...” Iar aceasta nu neapărat pentru că ar fi fost ceva anormal sau
nefiresc sau pentru că nu ar fi trebuit nicidecum să se întâmple – dar: „Ce vor
zice toţi aceia care gândesc de rău despre Iisus ? Cum vor reacţiona toţi cei
care Îl contestă ? Ce vor crede cei care nu văd în Iisus decât pe „fiul Mariei”
(Mc. 6,3) - doar „ştim noi pe tatăl
Său şi pe mama Sa” (In. 6,42) ? Mai
ales dacă ţinem seama de faptul că părerile pro şi contra lui Iisus deveniseră
motive de adevărată dispută pe viaţă şi pe moarte între „mulţimile de oameni
care-L împresurau” (Mt. 15, 30) pe de
o parte - şi „fariseii şi cărturarii care căutau să-L prindă în cuvânt ca să-I
găsească vină” (Mc 12,13), pe de altă
parte.
Iisus
depăşeşte rapid, însă, orice fel de posibile manifestări refractare de moment,
şi nu pregetă să-i arate lui Iair că, în situaţia în care se afla, era nevoie
de cu totul altceva: veridicitatea rugăciunii trebuia verificată de puterea
credinţei din lăuntru, iar nu de impresia părelnică a unui simplu gest
exterior. Ştiind că are de-a face cu o
mentalitate dominată de formalism găunos (atât în sânul poporului, cât şi în
rândul reprezentanţilor puterii seculare şi religioase), Iisus pregăteşte un
moment profund relevant pentru Iair, ca să-l facă să înţeleagă felul în care se
cuvine să vii înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi adresezi o rugăciune, el
nebănuind nici o clipă cât de mare va fi taina minunii pe care o va trăi în
propria sa casă, cu propriul său copil.
Pentru a nu
dezonora imaginea publică a funcţiei pe care o deţinea Iair, Iisus porneşte
către casa acestuia pentru a-i vindeca fiica: „pe când se ducea El, mulţimile
Îl împresurau” (Lc. 8, 42). Iată aici
o altă imagine de stradă: reclamă, agitaţie, adunătură de gură-cască,
curiozitate şi iscodire, goană după senzaţional şi spectaculos. Unii se
îmbulzeau, chiar, doar pentru că mâncaseră pe gratis pâine în pustie: „Mă
căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi
v-aţi săturat !” (In. 6, 26) - lucru
care nu-L bucură în nici un fel pe Învăţătorul. Trebuia să arate lumii că
minunile nu reprezintă vreun număr de iluzionism de la circ. Şi azi, ca şi
atunci, oamenii aleargă pretutindeni pentru ca să găsească „harisma
înainte-vederii” pe la toţi acei „prooroci”, „tămăduitori” şi „salvatori” –
pretinşi „guru”, care să le schimbe viaţa contra unei sume de bani, a unui
„pomelnic” mai „substanţial” ori a unei simple îngenuncheri de-o clipă,
iscodind zadarnic după sfaturi - oricum niciodată îndeplinite. Dar, spre
insatisfacţia generală a unor asemenea amatori de „transhumanţă duhovnicească”
– aceasta poate continua mult şi bine, fără nici un rezultat benefic, de la o
biserică la alta, de la un preot la alt preot, din duhovnic în duhovnic, de la
un stareţ la alt stareţ şi dintr-o mănăstire în alta. Ce zice Iisus ?
„Împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21); „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi
dreptatea Lui - iar toate celelalte se vor adăuga vouă !” (Mt. 6, 33).
Tocmai spre
aceasta va ţinti Iisus acum – atât cu Iair (care nutrea o oarecare îndoială),
cât şi cu poporul (ce pretindea minuni „pe bandă”, una după alta, fără să
schimbe însă nimic în viaţa lui de zi cu zi, în lucrarea spirituală). În toată
acea îmbulzeală de oameni, o femeie apăsată de greutatea unei grave suferinţe
trupeşti, nutreşte gândul că, de fapt, de la sine, nimeni nu poate face nimic –
indiferent de averea în bani de care ar dispune sau de puterea din poziţia
socială pe care s-ar situa. Parcă simţim şi noi, cumva, atât suspinul durerii
din inima ei, cât şi oftatul dezamăgirii faţă de cei ce se înghesuiau în urma
lui Iisus. Făcând o retrospectivă material-financiară a zădărniciei tuturor
eforturilor personale şi a eşecului tuturor strădaniilor ei de vindecare („avea
de doisprezece ani curgere de sânge. Şi multe îndurase de la mulţi doctori,
cheltuindu-şi toate ale sale, dar nefolosind nimic, ci mai mult mergând înspre
mai rău” – Mc. 5, 25-26), de-acum
săracă, dar lămurită (că „cine nu adună cu Mine risipeşte !” – Mt. 12, 30 şi că „înaintea lui Dumnezeu
- şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi !” – Lc. 12, 7), se hotărăşte: „Credinţa şi nădejdea sunt ultimele arme.
Trebuie să le folosesc. Momentul este potrivit. Prilejul este bun. Doar să-L
ating şi mă voi vindeca – de ce să mai pierd vremea cu lucruri fără rost ?”;
aşa încât: „apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui - şi
îndată s-a oprit curgerea sângelui ei !” (Lc.
8, 44). Nu sunt de ajuns cuvintele
omeneşti pentru a exprima bucuria din inima femeii ! Oare chiar doisprezece ani
de suferinţă crâncenă să-ţi trebuiască pentru ca să înţelegi că o simplă
atingere de Iisus este mai valoroasă decât toată „ştiinţa” şi „priceperea” lumii acesteia ?!
Căci dobândise cel mai mare dar al vieţii ei: îşi recăpătase sănătatea prin
mila şi puterea dragostei Mântuitorului Hristos. Lucru care şi astăzi este
posibil oricărui credincios prin puterea vindecătoare a Sfintei Euharistii:
„să-mi fie mie împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine spre tămăduirea sufletului
şi a trupului” (Rugăciunile Împărtăşirii)…
Dar vacarmul mulţimii era atât de mare
iar îmbulzeala atât de tumultoasă încât – cine să mai dea importanţă
momentului unei minuni nesăvârşite la vedere ? Cine să mai ia în seamă o simplă
atingere printre alte sute de atingeri pe drumul acela spre casa lui Iair –
acolo unde se aşteptau toţi de fapt să mai vadă o minune ? Problema este că
minunile nu se văd, ci se trăiesc. Ele nu se explică, ci se simt. Nu se descriu
în cuvinte, ci se numesc „credinţă”: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a
mântuit; mergi în pace !” (Lc. 8,48).
Şi iată că,
dintr-o dată, se aude glasul lui Iisus despărţind haosul de rânduială şi
ordinea de dezordine: „Cine este cel ce s-a atins de Mine ?” (Lc. 8, 45). Nu întreabă: „Cine este cea
care s-a atins de Mine ?”. Pentru că Dumnezeu caută la sufletul omului; cu alte
cuvinte: „Unde este sufletul cel drag Mie, pentru ca să arăt lumii în ce
simplitate curată îşi trăieşte credinţa ? Unde este sufletul care înţelege ce
vreau Eu de la lumea aceasta, sufletul care nu pune pământul mai presus decât
Cerul ?”. Desigur, în acel moment, nedumerirea stârnită de întrebarea lui
Hristos i-a cuprins pe toţi: „Păi, Învăţătorule, cine să mai ţină cont de cei
care Te-au atins ?”; „dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au
zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează iar Tu întrebi:
Cine este cel ce s-a atins de Mine ?!” (Lc.
8, 45). Se ştie că, neîndoielnic, cantitatea nu aduce cu sine obligatoriu
şi calitatea; întrucât calitatea nu se
găseşte în dezordine şi devălmăşie. „Şi a mai zis Avraam: «Să nu se mânie
Stăpânul meu de voi mai grăi încă o dată: Dar de se vor găsi acolo numai zece
drepţi ?» Iar Domnul i-a zis: «Pentru cei zece nu voi pierde cetatea»” (Fac. 18, 32). În acel moment, Iisus
descoperă lumii ce se petrece atunci când are loc o minune: „S-a atins de Mine
cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine !” (Lc. 8, 46). De aici deducem că atunci când credem cu adevărat –
primim o putere care vine numai de la Dumnezeu, nu de oriunde: „Nu oricine Îmi
zice: «Doamne, Doamne» va intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 7, 21) căci „poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima
lui este departe de Mine !” (Mt. 15, 8).
Întreaga descoperire a minunii săvârşite prin femeie se face atunci când
aceasta „văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus
de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit
îndată”(Lc. 8,47) şi ceea ce cugetase întru sine: „căci îşi zicea: De mă voi
atinge măcar de haina Lui, mă voi vindeca !” (Mc. 5, 28). Toate acestea au fost auzite întocmai de Iair, care
s-a înspăimântat şi, întru sine, s-a simţit devenit din „mai-marele sinagogii” (Mc. 5,22) „cel mai mic dintre toţi” (Evr .7, 7).
Apoi, pe
drumul către casa lui Iair, soseşte vestea morţii fiicei sale; aceasta pe când
încă Iisus adresa femeii cuvintele: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a
mântuit; mergi în pace !” (Lc. 8, 48).
Iair a tresărit de spaimă; în plus, cei trimişi la el îl îndemnau să renunţe la
a-L mai ruga pe Iisus. Dar Iisus îi spune un singur lucru: „Nu te teme; crede
numai - şi se va izbăvi !” (Lc. 8, 50).
Îi cere credinţă – pentru că nu prea o avea. Îndoiala nu este un zid, ci o
stare; dar poate fi atât de apăsătoare încât să-l despartă pe om cu totul de
Dumnezeu. Pe aceasta o resimte Iisus ca pe o piedică în calea săvârşirii
minunii: „Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina necredinţei lor” (Mt. 13, 58). Şi de aceea „n-a lăsat pe
nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele
lui Iacov” (Mc. 5, 37). Scris este: „Ce împărtăşire are lumina cu
întunericul ?” (II Cor. 6, 14). „Dacă
veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui
acestuia: Mută-te de aici dincolo! - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu
neputinţă” (Mt. 17, 20). „Toate câte
cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit - şi le veţi avea !” (Mc. 11, 24) căci „dacă voi, răi fiind,
ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din
ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?!” (Mt 7, 11).
La curtea
lui Iair se instaurase o stare de îndoială în sufletele tuturor – ba chiar o
necredinţă generală. Căci nimeni nu credea în puterea de vindecare a lui Iisus.
Nici în cele spuse de cei ce mărturiseau minunile pe care le săvârşise: „râdeau
de El, ştiind că fata a murit” (Lc. 8, 53)
– deşi nu cu mult timp în urmă îl înviase pe fiul văduvei din Nain. Dar
lipsa mijloacelor de comunicare în masă şi imposibilitatea de
mişcare rapidă a oamenilor dintr-un loc în altul, împiedicau sau încetineau
cumva răspândirea veştilor despre minunile lui Iisus. Acestea rămâneau îngropate
în inimile celor ce le trăiseră şi le văzuseră cu proprii lor ochi. Însă ecoul
lor se estompa odată cu trecerea timpului. Poate şi pentru faptul că de acum
devenise un fel de obişnuinţă ca Învăţătorul să facă minuni. La fel ca şi azi:
„Altceva vrem – mai nou, mai interesant ! E prea banal faptul că un om se
vindecă de o boală incurabilă, că un copil mut îşi recapătă graiul, că o femeie
stearpă ajunge să zămislească sau că se rezolvă cuiva vreo problemă grea şi
apăsătoare - până atunci lipsită de soluţie !”. Şi dacă ar fi să ne gândim
inclusiv la aşa-numitele „reveniri din moarte”, vedem faptul că umanitatea
contemporană (prin priceperea medicilor
şi cu mijloacele tehnice moderne) înregistrează destule cazuri de resuscitare
cardio-respiratorie sau de treziri din moarte clinică, lucruri posibile desigur
tot prin puterea înţelepciunii primite în dar de la Dumnezeu ... dar oare asta
mai interesează pe cineva ? „Doar e treaba doctorilor să o facă, nu ? De asta
iau salariul ! ...”
De două mii
de ani Biserica aduce din moarte la viaţă, în Numele lui Iisus, sufletele
moarte în păcat, prin puterea cuvântului propovăduirii şi a tainei pocăinţei:
„morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu - iar cei care vor auzi, vor învia !”
(In. 5, 25). Învierea este de suflet,
de mântuire şi de veşnicie, nu doar de trup. Toată casa lui Iair, şi membrii
familiei şi slujitorii – toţi erau
într-o stare de îndoială şi de necredinţă: „toţi plângeau şi se tânguiau pentru
ea” (Lc. 8, 52). Se ştie faptul că
Iisus i-a iubit pe copii, deopotrivă însă şi pe tineri şi pe oamenii maturi. El
a înviat persoane de diferite vârste, nu doar prunci, arătând prin aceasta că
la orice vârstă a vieţii s-ar afla omul, el este în atenţia lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel scrie ucenicului său: „Nimeni să nu dispreţuiască
tinereţile tale !” (I Tim. 4, 12).
Iar Sfântul Prooroc David cântă rugător: „Păcatele tinereţilor mele şi ale
neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne !” (Ps.
24, 7); „să nu mă iei la jumătatea zilelor mele !” (Ps. 101, 25). În această situaţie, Iisus hotărăşte să săvârşească
minunea în taină: „El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat,
zicând: Copilă, scoală-te !” (Lc. 8, 54).
A făcut o minune prin cuvânt pentru ca să arate
viaţa veşnică din cuvintele Sale, ale Fiului lui Dumnezeu, şi pentru ca
să se cunoască puterea lor lucrătoare în lume
până astăzi: „a strigat, zicând: Copilă, scoală-te ! Iar duhul ei s-a
întors şi a înviat îndată” (Lc. 8, 54-55).
Învierile săvârşite de Iisus în timpul
activităţii Sale mesianice au fost doar o arvună a învierii vieţii celei
veşnice, atât Lazăr cât şi tânărul din Nain sau fiica lui Iair gustând iarăşi,
după rânduiala firii, la vremea rânduită moartea trupului.
„A strigat”
semnifică faptul că rugăciunea implică voinţă şi credinţă. Strigătul lui Iisus nu este un act de
disperare. Este o trâmbiţă care trezeşte conştiinţa adormită şi luminează
mintea întunecată. Acesta este rostul strigării. Strigă şi Psalmistul: „Doamne,
strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig
către Tine !” (Ps. 140, 1). Atunci
când Iisus l-a înviat pe Lazăr, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan
mărturiseşte despre chemarea Părintelui Ceresc de către Fiul Său: „Părinte, Îţi
mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru
mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis !” (In. 11, 41-42). Căci glasul de tunet
strigă peste lume către fiecare Lazăr ce-şi are sufletul mort în păcat şi
îngropat într-o inimă rece, ca într-un mormânt de piatră, sub lespedea grea şi
de neclintit a nesimţirii: „a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară !” (In. 11, 43). Adică: - Suflete, vino-ţi
în fire ! Lasă curgerea de sânge a păcatului
şi a relei pătimiri ! Vino la Iisus ! Atinge-L ! Gustă-L ! Mănâncă-L
pentru ca să înviezi şi tu în Ziua cea de Apoi a Judecăţii, ca să nu ai parte
de moartea cea de-a doua ! Căci „partea celor fricoşi şi necredincioşi şi
spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a
tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care
este moartea a doua” (Apoc. 21, 8);
unii ca aceştia vor auzi înfricoşătorul glas al Dreptului Judecător: „Duceţi-vă
de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi
îngerilor lui !” (Mt. 25, 41)... Cât
de trist va fi fost Iisus, nu ştim. Dar, văzând că cei prezenţi nu înţeleg
nimic din minune, „le-a poruncit cu stăruinţă ca nimeni să nu afle de aceasta.
Şi le-a zis să-i dea copilei să mănânce” (Mc.
5, 43) pentru ca să se vadă că e vie şi sănătoasă, nu o nălucire, nici
vreun duh, nici vreo închipuire – ci că învierea ei este o stare de lucruri cu
adevărat reală. Nu le-a cerut nici teologhisire înaltă, nici propovăduire a
minunii. În Gadara îi zisese celui ce fusese demonizat: „Întoarce-te în casa ta
şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu !” (Lc. 8, 39). Iar bărbatul din care
ieşiseră demonii „s-a dus şi a început să vestească în Decapole câte i-a
făcut Iisus lui; şi toţi se minunau !” (Mc.
5, 20). Aici, însă, pentru a nu stârni controverse inutile sau certuri
nepotrivite, pentru a nu-l pune pe Iair (ca mai-mare al sinagogii) într-o
postură delicată faţă de Sinedriu şi de neamul înverşunat al iudeilor, şi
pentru a nu mai porni iarăşi interminabilele discuţii sterile dintre farisei şi
saduchei, Iisus le-a hotărât tăcerea:
„El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat” (Lc. 8, 56). Pentru că oricum este peste putinţa oamenilor
necredincioşi de a înţelege învierea, minunea credinţei şi cuvântul lui
Dumnezeu. Mai bine să se lase loc tăcerii: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile !”
(Mt. 22, 29). „Doctore, vindecă-te pe
tine însuţi !” (Lc. 4, 23) căci „dacă
orb pe orb va călăuzi, amândoi vor cădea în groapă” (Mt. 15, 14). „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In. 11, 25); „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi !”
(In. 11, 25) „şi oricine trăieşte şi
crede în Mine nu va muri în veac” (In.
11, 26) - „crezi tu aceasta ? Zis-a
Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a
venit în lume !” (In. 11, 26-27).
„Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat,
şi pe Iisus Hristos - pe Care L-ai trimis !” (In. 17, 3).
