„Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea
mici - Mie Mi-aţi făcut !” (Mt. 25,40)
„Mila Ta mă va urma în toate zilele vieţii mele !” (Ps. 22, 7)
„Dumnezeu atât a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică !” (In. 3, 16)
„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte -
şi încă moarte pe Cruce !” (Filip. 2, 8)
„Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr
să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci rău mă
chinuiesc în această văpaie !” (Lc. 16, 24)
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Mt. 22, 39)
„Cât de bun este Dumnezeu cu Israel, cu cei drepţi la inimă !”
(Ps. 72, 1)
„Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne !” (Ps. 100, 1)
„Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu,
căci am cinci fraţi, să le spună şi lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest
loc de chin !” (Lc. 16, 27-28)
„Că Dumnezeul milei şi al îndurărilor şi al iubirii de
oameni eşti - şi Ţie slavă înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi
pururea şi în vecii vecilor ! Amin !” (Ecfonis)
Întreg
cuprinsul Sfintei Scripturi este brăzdat de-a lungul şi de-a latul său de
îndemnuri repetate la binefaceri şi milostenii faţă de semeni. Dar, totodată,
este preamărită şi mila lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale. Din nemărginita Sa
bunătate (atribut divin care dă rostul şi explică sensul creaţiei), Dumnezeu a
făcut Cerul pentru îngeri, şi pe îngeri pentru Cer. Contemplăm astfel
perfecţiunea armoniei dintre lumea văzută şi cea nevăzută, dintre frumuseţea
boltei înstelate („Cel ce întinzi cerul ca pe un cort” - Ps. 103, 3, „Cel ce
pui norii suirea Ta” - Ps. 103, 4) şi strălucirea (nevăzută de ochii trupeşti)
sfinţilor îngeri, făpturi deosebit de înzestrate de către Dumnezeu tocmai
pentru a-L sluji în Cer: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot
pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3). Slavoslovia îngerească mărturiseşte aşadar
despre grija lui Dumnezeu faţă de fiecare lucru săvârşit întru înţelepciunea
Sa: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne !” (Ps. 138, 14), „ pe toate cu
înţelepciune le-ai făcut !” (Ps. 103, 25); şi, mai adânc, încă: „Mare eşti,
Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns
spre lauda minunilor Tale !” („Sfinţirea cea mare a apei”).
Meditaţia
profundă asupra acestor lucruri îl face pe Psalmist să rostească cu uimire:
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria !” (Ps.
18, 1). Această mărturisire preamăreşte tocmai mila cea mare şi necontenita
purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa: „Şi a privit Dumnezeu toate
câte a făcut – şi, iată, erau bune foarte !” (Fac. 1, 31). Această armonie dintre
creaţie şi Creator o descoperim cântată şi în Cartea Proorocului Iov în cuvinte
uimitoare: „Când am făcut luminătorii cei mari, lăudatu-M-au toți îngerii mei !”
(Iov. 38, 7). Aşadar, mila vine din bunătate. Iar acest atribut propriu firii
divine a fost răsădit şi în firea umană, încă din clipa creării sufletului
omenesc de către Ziditorul lui. La zămislirea unei noi făpturi omeneşti se
petrece o adevărată taină mai presus de minte şi de cuvânt, căci Dumnezeu
săvârşeşte un lucru de necuprins în cuvinte omeneşti: unirea fără de amestecare
a firii văzute cu firea cea nevăzută, lucru la care se referă şi cuvintele
sfintei rugăciuni de dezlegare: „pentru ca sufletul să meargă acolo de unde
fiinţă şi-a luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se dea firii celei de
Tine zidite”. Într-un cuvânt, intrarea pe uşa vieţii este taina milostivirii şi
a iubirii divine: „Spre Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii
mele Dumnezeul meu eşti Tu !” (Ps. 21, 10). Şi tot în Cartea Sfântului şi
Dreptului Iov, conştiinţa umană, faţă în faţă cu Ziditorul ei, întreabă:
„Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit - iar apoi Tu mă nimiceşti în întregime ?
Adu-ţi aminte că m-ai făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână ! Nu
m-ai turnat oare ca pe lapte şi nu m-ai închegat ca pe caş ? M-ai îmbrăcat în
piele şi în carne, m-ai ţesut din oase şi din vine; apoi mi-ai dat viaţă, şi
bunăvoinţa Ta şi purtarea Ta de grijă au ţinut vie suflarea mea !” (Iov 10, 8-12).
Iar Cel Preaînalt răspunde: „Spune-Mi, unde erai tu atunci ? Eu pe tine, Iov,
te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca pe brânză,
te-am ţesut ca pe pânză, ţi-am făcut inimă şi oase - şi te-am făcut făptura Mea
încă din pântecele maicii tale ! Eu am zidit inima ta - şi am ştiut că nu-ţi
vei pierde răbdarea !” ( Părintele Cleopa, „Despre frica de Dumnezeu”).
Iată cât adânc
de bunătate se ascunde în taina iubirii divine ! De aceea este condamnabilă şi
zgârcenia, şi răutatea, şi lăcomia, şi îmbuibarea, - şi orice formă de
avariţie. Toate acestea sunt duşmanii de moarte ai milei trupeşti şi
sufleteşti. Şi tocmai de aceea centrul de greutate al Judecăţii Universale, la
a doua venire a Mântuitorului Hristos, nu va avea chipul unui concurs de
memorare biblică sau de expunere exegetică a dogmelor. Ci va fi un mare test de
filantropie creştină, la nivel obştesc: „Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să
mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi
primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat !
Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat
sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă - şi nu Ţi-am slujit ?! El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic
vouă - întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi
făcut !” (Mt. 25, 42-45). Iar plata unei asemenea atitudini este aspră. Căci
însumează deopotrivă blestem şi uitare din partea lui Dumnezeu: „Nu vă cunosc
pe voi !” (Mt. 25, 12). Nu vă cunosc – pentru că nu aveţi deloc asemănarea
chipului Celui care v-a creat. Acela v-a hrănit cu mană în pustie; El v-a
adăpat cu apă izvorâtă din piatra lovită cu toiagul; El a hrănit „ca la cinci
mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt. 14, 21) înmulţind în chip
minunat cinci pâini şi doi peşti. Acela i-a vindecat pe toţi bolnavii voştri,
ca şi pe soacra lui Petru, pe femeia gârbovă, pe orbul din Ierihon, pe femeia
cu scurgere de sânge, pe omul cu mâna uscată, pe copilul lunatic – şi tot El
i-a curăţit pe cei zece leproşi. Nu aveţi cum să fiţi voi urmaşii Aceluia
căruia nu I-aţi urmat nici măcar cu una din binefacerile Sale, pentru a vă
asemăna cât de puţin cu El ! Deşi scris era: „Milă voiesc, iar nu jertfă !” (Mt.
9, 13); iar David, Regele lui Israel, profeţise încă din vechime: „Jertfa lui
Dumnezeu este duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !”
(Ps. 50, 18).
Lucru care s-a
adeverit întru totul în cazul unui biet sărac pe nume Lazăr care, plin de bube,
„poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). N-a
avut parte nici măcar de un astfel de ospăţ modest, nu a putut gusta nici măcar
fărâmiturile, pentru că nu avea acces la ele. În vremea Vechiului Legământ, cei
bogaţi nu foloseau şerveţele la mesele lor, ci se ştergeau de mâncare cu
bucăţile de pâine rămase de la ospăţ. În schimb, omul bogat la poarta căruia
zăcea sărmanul, era cu totul nemilostiv; era adică împătimit de răutate şi
zgârcenie, de ură, de lăcomie şi de îmbuibare. Unele ca acestea erau fraţii şi
surorile sufletului său – într-o măsură atât de mare încât nu mai era cu cale
să apară vreo urmă cât de mică de îndreptare. Pentru că din inima sa dispăruse
orice fel de simţământ al milei. În schimb, toată suferinţa sărmanului Lazăr ia
chipul răsplătirii cu un bine veşnic: „a murit săracul şi a fost dus de către
îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Iată ceva cu totul nou în lumea
Vechiului Testament: îngerii au rolul de a separa binele de rău. De a duce
sufletul omului, la moartea lui, acolo unde îi este locul după faptele pe care
le-a făcut; acolo unde îl aşteaptă dreapta răsplătire: „Şi îmi va răsplăti mie
Domnul după dreptatea mea, şi după curăţia mâinilor mele înaintea ochilor Lui.
Cu cel cuvios, cuvios vei fi; cu omul nevinovat, nevinovat vei fi; cu cel ales,
ales vei fi - iar cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 27-29).
Ceasul judecăţii înseamnă pentru cel drept întipărirea definitivă în fiinţa sa
a chipului desăvârşitei asemănări cu „Sfântul Sfinţilor” (Dan. 9, 24);
omul-icoană lucrează pentru Dumnezeu şi ca Dumnezeu.
Realitatea
numită „sânul lui Avraam” se referă tocmai la acest chip al omului plin de
fapte bune – bogat, dar credincios. Câte turme şi câte slugi nu a avut Avraam ?
Şi câte turme şi câte slugi nu a avut Iov ? Şi totuşi, iată că lepădarea lor de
sinele individual (urmând îndemnului înţelept „să ai ca şi cum nu ai avea !”)
i-a făcut mari înaintea Domnului Dumnezeu, dobândind atâta putere încât numele
lor au rămas pentru totdeauna peceţi de modele vii şi raze de adevăr divin.
Iată cum, de pildă, Sfântul şi Dreptul Iov s-a legitimat ca un adevărat supus
al Domnului: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în
pământ ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov
1, 21). Iar atunci când prietenii săi cârteau în fel şi chip, îndemnându-l
cumva să cugete de rău despre Dumnezeu din pricina pedepselor primite, bărbatul
înţelept s-a ferit întru blândeţea sa de o asemenea răzvrătire a cugetului:
„Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele ?!”
(Iov 2 ,10). Iar blândul patriarh Avraam a venit cu toate turmele sale de la
Urul Caldeii până la Hebron, prin chemare divină, necugetând nicidecum a se
împotrivi în vreun fel voii Domnului. Iar răsplata ascultării lui a fost una pe
măsură: „te voi binecuvânta cu binecuvântarea Mea şi voi înmulţi foarte neamul
tău, ca să fie ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi va
stăpâni neamul tău cetăţile duşmanilor săi; şi se vor binecuvânta prin neamul
tău toate popoarele pământului - pentru că ai ascultat glasul Meu !” (Fac. 22, 17-18).
Şi astfel, pentru drepţii din vremea Vechiului Legământ, s-a urzit un loc de
linişte în lăuntrul iadului, numit „latura celor vii” – desemnându-i prin
aceasta tocmai pe toţi cei care au păzit cu sfinţenie Legământul dintre
Dumnezeu şi oameni. Şi de aceea, locul acela s-a mai numit şi „sânul lui
Avraam” (Lc. 16, 22). Aici se sălăşluiau, după moartea trupului, sufletele
celor temători de Dumnezeu, drepţii şi profeţii de dinaintea de venirea Fiului
lui Dumnezeu în lume prin întruparea Sa. Aici S-a pogorât cu sufletul Hristos
Însuşi, ca Om şi Dumnezeu, în răstimpul de 33 de ore în care a odihnit cu
trupul în mormânt, propovăduind Vestea cea Bună a mântuirii la toată făptura,
mai înainte de învierea Sa din morţi. Este poate cel mai frumos tablou
spiritual al Legii celei Vechi şi o fereastră deschisă spre lumina Legii celei
Noi, în care iubirea de aproapele a devenit norma de sfinţenie şi mântuire a
Evangheliei Domnului Dumnezeu. Nu degeaba s-a scris: „cine va păzi toată Legea,
dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile !”
(Iac. 2, 10).
Şi cu toate
acestea, găsim prezentă în sânul neamului omenesc o „Lege” nescrisă – a
necredinţei: „Care Dumnezeu ? Ce viaţă după moarte ? De unde fapte bune şi de
suflet mântuitoare ? Cine a înviat vreodată din morţi ca să ne spună şi nouă ce
e dincolo de groapă ?!”. Din astfel de întrebări s-a şi ajuns la atâta
deşănţare a poftei de viaţă: bogatul „se îmbrăca în porfiră şi în vison,
veselindu-se în toate zilele în chip strălucit” (Lc. 16, 19). Constatăm însă că
omenia dispare odată cu împietrirea simţirii şi cu semeţia cugetului şi cu
trufia gândului individualist. Uitarea completă a ceea ce suntem noi, oamenii,
este de fapt momentul-cheie în care în om se dă lupta dintre năravul trupului
şi năzuinţa sufletului. Lazăr, omul cu sufletul viu (deşi cu trupul bolnav),
bucuros s-ar fi mulţumit să se hrănească fie şi numai cu nişte simple
fărâmituri: „poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc.
16, 21). Citind pilda, constatăm că, iată (deşi greu de crezut !) o casă bine
păzită şi din belşug îndestulată, poate să lase totuşi până şi câinii din
preajma ei lihniţi de foame, încât să ajungă să lingă chiar şi rănile unui
muribund. Ceea ce înseamnă că, de fapt, măsura împietririi omeneşti sfida deja
cu impertinenţă măsura răbdării dumnezeieşti. Şi nu este singurul caz de acest
fel din Scripturi. Un alt bogat, atunci când a fost chemat la mântuire de Iisus
(după principiul desăvârşirii - „dacă
voieşti să fii desăvârşit” - Mt. 19, 21), „a plecat întristat, căci avea multe
avuţii…” (Mt. 19,22). Iar alt bogat a văzut în mâncare şi băutură centrul de
greutate al veseliei sufleteşti: „voi zice sufletului meu: suflete, ai multe
bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te !” (Lc.
12, 19). Certarea pe care i-o adresează Hristos unuia ca acesta rămâne un
îndemn social valabil pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii: „Nebune !
În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit -
ale cui vor fi ?!” (Lc. 12, 20). Lipsa de comunicare cu semenii a fost pricina
măririi hambarelor şi a jitniţelor; asta te face să devii o persoană avară, un
om împovărat de griji inutile, din pricina lipsei de măsură în agonisirea şi
chivernisirea a ceea ce Dumnezeu a dat ca mijloc de existenţă, iar nu ca scop
al existenţei – bogăţia.
Iată însă că
bogatul cel nemilostiv (mult mai repede decât era de aşteptat) a fost chemat la
judecata lui Dumnezeu prin moartea cea trupească. Sentinţa acestei judecăţi
ascunde în ea o lovitură ca de bumerang: „toate câte voiţi să vă facă vouă
oamenii, asemenea şi voi faceţi-le lor !” (Mt. 7, 12) deoarece „cu măsura cu
care măsuraţi vi se va şi măsura !” (Mt. 7, 2). Lazăr cel bolnav şi flămând,
părăsit, lipsit şi necăjit (cazul social tipic pentru toate vremurile de până
azi), primeşte răsplata şi cununa răbdării lui în suferinţă: „a murit săracul
şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22). Iar bogatul
(care petrecea în strălucire şi putere, în abuz şi ghiftuire) moare şi el. Cât
de interesantă e lucrarea morţii ! Nu ţine
cont nici de rang, nici de funcţie şi nici de avere; te culege, nu te alege !
„A murit şi bogatul şi a fost înmormântat” (Lc. 16, 22). Aici apare şi
dimensiunea lumească a morţii: „Vai, dragă, cât de frumos a fost la
înmormântare !” – reacţie tipică omului parvenit pe seama lui Dumnezeu: „n-ai
avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată ţie de Sus !” (In. 19,
11). Unul ca acesta abuzează de funcţie, de grad şi de onoruri, prin ţinerea
absurdă şi ridicolă de discursuri la marginea gropii, pline de laude adresate
post-mortem, care de fapt nu mai ajută cu nimic la mântuirea sufletului! Aşa e
în viaţă: în faţa morţii toţi suntem egali. Dispar complet toate diferenţele.
Nu mai este nici orgoliu, nici frică de concurenţă: „Lăudaţi-l mult şi repede –
până intră în cavou; oricum nu mai iese niciodată !” (- decât la Judecata de
Apoi…). Dar câte inimi răsuflă uşurate ! Câţi străini îşi regăsesc brusc
mulţime de rude moştenitoare ale averii ! Câte intrigi iau sfârşit ! Câte
sforării au încetat deodată ! Nu mai creşte presiunea asupra nervilor. Încă un
concurent neloial a fost eliminat de pe lista „prietenilor” care ne împiedică
în urcuşul carierei noastre hedoniste, la care trudim toată viaţa ! Însă cel
care glumeşte la urmă este … Dumnezeu: „Ca o umbră trece omul - dar în zadar se
tulbură !” (Ps. 38, 9); „când dobândim lumea atunci în groapă ne sălăşluim,
acolo unde împreună sunt bogatul şi săracul” (Slujba înmormântării). „Ce-i va
folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde ?
Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Mt. 16, 26). Însă „cine îşi
va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie - acela îl va scăpa !” (Mc.
8, 35). Iată de ce Lazăr era în sânul lui Avraam, - iar bogatul „în iad,
ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr
în sânul lui” (Lc. 16, 23).
Toate
Scripturile proorocilor şi apostolilor, toate scrierile Sfinţilor Părinţi ne
îndeamnă necontenit la milostenie – atât trupească, cât şi sufletească. Despre
cea materială Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Să asude milostenia în mâna ta !”.
Pentru că fapta bună trebuie săvârşită în taină: „să nu ştie stânga ta ce face
dreapta ta !” (Mt. 6, 3); „când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum
fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat
grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (Mt. 6, 2). Milostenia iartă mulţime de
păcate. Redeschide poarta Raiului. Acoperă greşelile. Îl îmblânzeşte pe
Dumnezeu. S-a zis de demult: „Cine pe sărac ajută – pe Dumnezeu Îl împrumută !”.
Sfatul bun, vorba bună, fapta bună, gândul bun, inima bună, dragostea,
milostenia – toate acestea sunt lecţii de morală divină. Au rădăcină în
Dumnezeu şi fac ca mântuirea să cânte de la toate marginile pământului:
„păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii !” (Rom. 2, 14). Numai că
necredinciosul, pe lângă faptul că persiflează Legea lui Dumnezeu, mai şi
huleşte ! Sfântul Apostol Pavel rosteşte categoric: „Hristos a înviat din
morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi” (I Cor. 15, 20); „nu eu mai
trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20). „Dacă Hristos n-a înviat,
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră
!” (I Cor. 15, 14).
Câtă dezamăgire
pe bietul bogat: să umbli prin iad îmbrăcat în porfiră şi vison ! Să te îmbraci
în purpură doar pentru ca să ajungi să te sufoci de căldura flăcărilor gheenei !
Să ajungi să cerşeşti o picătură de apă de la un sărăntoc umil şi murdar, plin
de bube şi lins de câini !... Ceea ce contrastează în toată această schimbare
de situaţie este faptul că preocuparea pentru semenii săi îl trezeşte la o
gândire nouă: descoperă viaţa de dincolo de mormânt ! Dar - „cine a înviat din morţi ca să ştie ce-i
acolo ?”. A înviat fiica lui Iair. A înviat fiul văduvei din Nain. A înviat şi
Lazăr, fratele Martei şi al Mariei. Şi totuşi … toate acestea nu erau de ajuns !
Saducheii nu credeau nicidecum în învierea morţilor; desigur, lucrul acesta îţi
permite să jertfeşti toate şi să te dedici cu totul vieţii pământeşti. Numai
că… muşcătura buzelor nu mai scoate sângele durerii – ci scoate veninul urii
din inima celui bogat. Cum – tocmai lui să i se întâmple una ca aceasta ?! Auzi
acolo: „el se mângâie, iar tu te chinuieşti !” (Lc. 16, 25). Poftim, cât tupeu
în iad – să nu se ţină cont de valoarea pe care o avea omul pe pământ, în
societate ! Şi culmea: „peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit
prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici
cei de acolo să treacă la noi !” (Lc. 16, 26). Iată cum trecerea de la
întuneric la lumină şi de la lumină la întuneric se face aici, pe pământ;
pentru că, în lumea de dincolo, nevăzută de către noi, „fiecare va învia în
rândul cetei sale” (I Cor. 15, 23).
Iată, aşadar,
un ateu cuprins de fiorul consecinţelor propriei sale necredinţe: „oare ce se
va întâmpla cu tata şi cu fraţii mei ?”. Continuitatea ironică a sorţii (după
principii de „personalitate” şi de „personalizare” a vieţii) îi va împinge pe
toţi la aceeaşi desconsiderare: cu toată bogăţia – în iad ! „Rogu-te, dar,
Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor
acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin !”(Lc. 16, 27-28). Dar
„sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele
!” (Sol. 3, 1). Refuzul Părintelui Avraam la toate aceste cereri confirmă însă
că oamenii şi după moarte sunt vii; şi comunică cu noi tot aşa cum comunicăm şi
noi între noi – aşa şi cei răposaţi între ei: „Au pe Moise şi pe prooroci; să
asculte de ei !” (Lc. 16, 29). E grea Scriptura. Dar e salvatoare. Cum adică –
poţi să citeşti (şi să te mândreşti cu) o bibliotecă uriaşă, cu sute de autori
(care mai de care mai deştept) – şi nu poţi parcurge zilnic, cu ochii minţii,
măcar un capitol din Scripturi ?! Fals ! Nepăsarea te duce la întunericul
necunoştinţei. Şi întunericul necunoştinţei te târăşte în întunericul
necredinţei. Iar întunericul necredinţei te aduce la lipsa de conştiinţă – şi
aşa ajungi să te opreşti direct în iad ! „Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind
în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Lc. 16 ,23).
Iată că ceea ce pe pământ era rânduiala firească a vieţii, în iad devine
rechizitoriul aspru al acuzării: „Rogu-te, dar, Părinte, să-l trimiţi în casa
tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei
în acest loc de chin !” (Lc. 16, 27-28).
Aşadar,
dialogul dintre cei din lumea veşniciei confirmă existenţa vieţii de după
moarte. Dar câtă naivitate în mintea celui bogat: nu oricine să meargă la casa
lui, ci numai Lazăr. Pentru că era uşor de ţinut minte. Doar el le străjuia
poarta atunci când murea de foame pe când ei se îmbuibau, ignorându-l cu
desăvârşire. Şi doar tot pe el îl aveau toţi în minte: pe sărăntocul care îi
scotea din sărite atunci când dorea de fărâmiturile de la masa lor: „poftea să se
sature din cele ce cădeau de la masa bogatului” (Lc. 16, 21). O altă sursă de
suferinţă a bogatului nemilostiv era şi faptul că tatăl său suferea din plin de
moartea fiului pierdut; şi nu se putea mângâia nicidecum. Dar dacă Lazăr ar fi
mers să povestească, atunci ar fi fost vrednic de crezare; un altul ar fi putut
fi lesne luat drept un sărăntoc venit cu texte şi scenarii anume pentru ca să
obţină ceva de pomană, profitând de durerea tatălui după fiul mort.
În toată
această tragedie a suferinţei cauzate de patima zgârceniei, protagonistul este
omul. El singur hotărăşte de care parte a Scaunului de judecată al lui Hristos
îşi află răspunsul pentru propriul său
suflet la întrebarea cu privire la ceea ce trebuie de urmat şi de făcut în
viaţă. Pentru omul credincios, milostenia este poarta de lumină a sufletului
către întâlnirea cu Dumnezeu. Ea este mântuirea: „Dreptul se îndură şi dă. Că
cei ce-L binecuvântează pe El vor moşteni pământul !” (Ps. 36, 21-22); „toată
ziua dreptul miluieşte şi împrumută şi seminţia lui binecuvântată va fi !” (Ps.
36, 26). Aşadar milostenia este soluţia de interpretare a Scripturii în mod
practic. Dogma milei este mântuirea. Pentru că mântuirea este calea bunătăţii
sufleteşti: „fericiţi sunt cei care nădăjduiesc în El !” (Is. 30, 18). „Priviţi
la păsările cerului - că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe;
şi totuşi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte !” (Mt. 6, 26); acestea sunt
cuvinte divine pline de harul nădejdii în purtarea de grijă a Atotţiitorului şi
în lucrarea mâinilor Sale: „Deschizi Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi
cei vii !” (Ps. 144, 16). Cel necredincios pretinde permanent dovezi palpabile:
„dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi” (Lc. 16, 30). Dar la
înviere Iisus ne-a spus: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut !” (In. 20, 29).
Forma pe care o
ia bunătatea Părintelui Avraam în final este îndemnul la îndreptare printr-un
avertisment cu valoare de aforism: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu
vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi !” (Lc. 16, 31). Nu învierea este
pricina pentru care oamenii de azi nu mai înţeleg Legea lui Dumnezeu. Omul
modern vrea ca totul să fie palpabil. Totul să fie cântărit. Dar Dumnezeu,
făcând sufletul omului spre nemurire, i-a dat veşnicie şi strălucire prin har,
credinţă şi fapte bune – acestea trebuie păzite pentru întâlnirea cu Dumnezeu
în slava Sa. Deoarece „carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui
Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea” (I Cor. 15, 50). Căci
„Cel ce face milostenie este Domnul, - şi El face judecată tuturor celor ce li
se face strâmbătate !” (Ps. 102, 6). Judecata lui Lazăr (pentru răbdare) îi
aduce dreptatea Raiului. Iar judecata bogatului (pentru strâmbătate) îi aduce
osânda iadului: arderea flăcărilor, chinul însetării şi lipsirea de odihnă.
Nepărtăşia la credinţa şi cugetarea Părintelui Avraam îl aruncă pe bogat
într-un anonimat total. Unii ca aceştia „nu vor crede nici dacă ar învia cineva
din morţi !” (Lc. 16, 31). Confirmarea acestei profeţii a venit prin tăgăduirea
învierii Mântuitorului Hristos Însuşi de către arhierei dimpreună cu bătrânii:
„au dat bani mulţi ostaşilor, zicând: spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea,
L-au furat, pe când noi dormeam” (Mt. 28, 12-13); şi „s-a răspândit cuvântul
acesta între iudei, până în ziua de azi” (Mt. 28, 15). Veşnicul anonimat al
tuturor bogaţilor lumii se aşterne şi peste viaţa, vârsta şi averea lor:
„mormântul lor va fi casa lor în veac, locaşurile lor din neam în neam, deşi
numit-au cu numele lor pământurile lor !” (Ps. 48, 11). „Bogăţia de ar curge -
nu vă lipiţi inima de ea !” (Ps. 61, 10); „faceţi-vă prieteni cu bogăţia
nedreaptă” (Lc. 16, 9) căci „mai fericit este a da decât a lua !” (FA 20, 35).
„Milostenia are aripi mari: ele străbat văzduhul, depăşesc luna, străbat prin
razele soarelui şi se ridică până în înaltul cerului. Nici acolo nu se opresc.
Depăşesc cerul. Lasă în urmă legiunile de îngeri, cetele arhanghelilor şi toate
puterile cele din înălţimi; nu se opresc
decât la picioarele Tronului
Împărătesc” (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii despre pocăinţă”). „Cei
drepţi vor fi vii în veacul veacului !” (Sol. 5, 15).