Termenul de „sfinţenie” (ca şi cel de „mântuire”) este foarte des întâlnit în literatura patristică. În mintea oricărui credincios se poate naşte întrebarea : „dar ce este sfinţenia ?” sau „ce este mântuirea ?”
De cele mai multe ori, mentalitatea comună dreptmăritorilor creştini a manifestat tendinţa de a confunda sfinţenia cu pietatea sau evlavia cu nevoinţele exterioare. Ceea ce este evident e că falsa sfinţenie (proprie modelelor efemere, iute trecătoare, lipsite de consistenţă) nu este numaidecât produsul unor excese omeneşti; poate fi, în egală măsură, rodul imaturităţii duhovniceşti, adică al unei stări de înşelare demonică (fie la nivel înalt, prin virtuţi aparente, fie la nivel comun, prin căderea deasă şi repetată în păcatele trupeşti). Ceea ce intrigă însă este faptul că, de cele mai multe ori, eşecurile acestea atât de răspândite constituie subiectul de discuţie preferat şi predilect tocmai al tuturor „căutătorilor” de modele absolute (şi care uită că ar trebui să caute mai întâi să devină ei înşişi modele - atât pentru sine cât şi pentru alţii); spune o vorbă din bătrâni: „taci tu pentru ca să vorbească faptele tale !”, iar alta: „vorba sună, fapta tună !”. La întrebarea unuia dintre ucenici cu privire la cărţile de învăţătură ale sfinţilor, Sfântul Leonid, stareţul de la Mănăstirea Optina, a răspuns: „Citeşte vieţile sfinţilor din faptele tale !”
„Filocalia” (culegere de texte scrise de Sfinţii Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi) ne învaţă că drumul sfinţeniei este lung şi anevoios şi că începe cu ceea ce se numeşte „făptuire morală” (adică înlocuirea viciilor cu virtuţile opuse lor sau renunţarea la poftele carnale pentru dobândirea virtuţilor adamice – păstrate până astăzi sub forma voturilor monahale – fecioria, sărăcia şi ascultarea de poruncile Lui Dumnezeu) .
Miezul tuturor acestora se regăseşte pur şi simplu în lucrarea de înfrânare trupească şi de lepădare a voii proprii pentru împlinirea voii divine. Dacă cel dintâi vot (al fecioriei) ţine de părăsirea poftelor trupeşti, cel de-al doilea (al sărăciei) implică o serie de restricţii materiale al căror scop ultim este redobândirea simplităţii primordiale prin izbăvirea de povara grijilor pământeşti (precum putem vedea în toate cărţile patericale cu şi despre sfinţii pustnici şi asceţi nevoitori din mănăstiri). Votul neagonisirii (unit cu cel al înfrânării) alcătuiesc o nevoinţă de mare profunzime purificatoare, oferind luptătorului duhovnicesc o înaintare lentă (dar sigură) în sus, spre Dumnezeu, cu putinţă de realizat numai prin puterea Duhului Sfânt: ,,Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !”(Ps. 50, 12). Fără harul Duhului Sfânt nu putem face nimic.
Desăvârşirea lucrării duhovniceşti (în cea mai autentică tradiţie filocalică bine-plăcută Domnului) se face prin dobândirea smereniei (prin călcarea mândriei, prin zdrobirea egoismului individual propriu ,,eu”-lui nostru). De altfel se ştie că omul cel vechi (trupesc şi lumesc) moare cel mai greu, împotrivindu-se din răsputeri şi zbătându-se să supravieţuiască în orice condiţii; şi de aceea votul ascultării, al supunerii voii noastre (căzute şi pervertite prin păcat) voii celei sfinte a Lui Dumnezeu - se dovedeşte a fi întotdeauna cel mai greu de împlinit; propriu-zis , abia acesta ar fi începutul minunilor în viaţa duhovnicească: “M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine.” (In. 6, 38). Aceasta este de fapt icoana sfinţeniei însăşi, modelul absolut valabil pentru toate veacurile în urcuşul omului spre înviere ! Din acest punct de vedere, fiecare creştin se vădeşte a fi un ,,călugăr lăuntric”, un ,, monah universal” prin lucrarea de împlinire a ascultării de sfintele porunci ale Lui Dumnezeu consemnate cu de-amănuntul în Sfintele Scripturi. Nu degeaba în practica vieţii duhovniceşti ascultarea este întotdeauna unită cu rugăciunea şi cugetarea la Dumnezeu pentru eliberarea minţii atât din capcanele raţionalismului cât şi din groapa imaginaţiei, ,,podul diavolului” – calea de pătrundere în om a duhului rău şi viclean, deschisă prin aprinderea poftelor. În această privinţă Mântuitorul Iisus Hristos a fost ferm şi categoric: ,,oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Mt. 5, 28). Această ,,patimă a minţii” (cum este ea numită în ,, Filocalia”) este unul dintre vrăjmaşii cei mai cumpliţi ai sufletului, care-l aduce (prin ispitire subţire, prin simpla poftire sau îndulcire cu privirea) într-o stare de moleşeală sau de lâncezeală insuportabilă inimii (cunoscută sub numele de ,,akedie” – adică ,,lipsă de grijă” pentru mântuire). Atins de această ,,molimă” cumplită, omul îşi slăbeşte atenţia, nu-şi mai păzeşte mintea de gânduri, pierde ,,trezvia” şi alege îndulcirea cu păcatul. Ori, scopul sfinţeniei este tocmai purificarea simţurilor: ,,fiţi treji, îmbrăcându-vă în platoşa credinţei şi a dragostei şi punând coiful nădejdii de mântuire” (I Tes. 5, 8)
În tot acest război nevăzut, luptătorul viteaz păstrează o legătură permanentă cu părintele său duhovnicesc, precum zice Înţelepciunea: ,,frate ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă”(Pild. 18, 19) pentru că numai aşa poate câştiga şi păstra cea mai importantă valoare necesară vieţuirii spirituale – măsura ! Atât în postire cât şi în mâncare, atât în osteneală cât şi în odihnă, atât în priveghere cât şi în muncă – este nevoie de măsură. Pentru că, acolo unde lucrul nu are măsură (chiar şi de ar fi bine făcut) nu există nici virtute. Lucrarea duhovnicească nu se împlineşte la întâmplare, după socotinţa fiecăruia în parte; nu faci ,,cât poţi”- ci faci ,,cât trebuie” - (adică atât cât adevereşte şi consfinţeşte harul divin străduinţa umană). Cel sănătos are o măsură, cel bolnav are altă măsură; cel puternic are o măsură, cel slab are altă măsură. Începătorul are măsura lui, cel sporit e la altă măsură; şi tot aşa.
Încununarea tuturor nevoinţelor, strădaniilor şi eforturilor ascetice este bucuria euharistică a împărtăşirii cu Sfintele, Dumnezeieştile, Preacuratele, Cereştile, Nemuritoarele şi de viaţă Făcătoarele Lui Hristos Taine – prin care ne unim cu Hristos Însuşi Cel Ce ne binecuvintează deopotrivă dorul sufletului şi lacrima trupului. Semnul unirii reale şi desăvârşite cu Hristos îl arată cuvântul Apostolului: ,,nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine !”(Gal. 2, 20). Astfel de oameni sunt rari şi nu vor fi niciodată de găsit prin reclame sau pozaţi pe afişe de publicitate stradală. Uitând aceasta, mulţi dintre noi alergăm pururea după ceva nou, mai interesant, eventual nemaiîntâlnit încă, căutând profeţii şi semne de sfinţenie nemaipomenită. Ar fi bine să pricepem că lumina cunoaşterii vine din lăuntrul nostru: precum ,luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi luminatorul sufletului este mintea. Oare cum ar putea să recunoască un sfânt cineva care nu a gustat sfinţenia ? Cum să percepem lumina sfinţeniei câtă vreme orbecăim în bezna necunoaşterii ? Slavă Domnului, Sfânta Biserică are suficiente resurse pentru a dărui lumii valorile spirituale de care aceasta are neapărată nevoie; dar şi lumea trebuie să primească rânduielile sfinţeniei pentru a putea zămisli rod sănătos spre şlefuire. Fără mame bune care să nască prunci buni, fără tineri bine crescuţi şi educaţi corespunzător – viitorul sfinţeniei nu poate străluci. Dacă în perioada de aur a creştinătăţii cei mai de seamă oameni ai societăţii lepădau toate cele lumeşti pentru Hristos şi pentru mântuire, pentru a afla calea sfinţeniei, în schimb noi, cei de astăzi, nu mai suntem în stare nici măcar să purtăm grija propriei noastre mântuiri – de unde să mai mântuim şi pe alţii ?! Strigă Psalmistul în Duhul Sfânt: ,,Scoală Doamne, mântuieşte-mă Dumnezeul meu !”(Ps. 3, 7) iar bătrânii ne învaţă: ,,mântuind, mântuieşte-te !”. Această bucurie de a fi pururea cu Hristos este începutul răsplătirii celei veşnice: ,,bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău !” (Mt. 25, 21) iar Duhul Sfânt adevereşte: ,,Fericiţi toţi cei ce nădăjduiesc în El !” (Ps.2, 12). Mântuirea însăşi este darul Lui Dumnezeu, hărăzit nouă din preamarea Sa milostivire faţă de puţinătatea strduinţei noastre: ,,A Domnului este mântuirea şi peste poporul Tău binecuvântarea Ta !” (Ps. 3, 8). ,,Pentru că toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de Sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor, şi Ţie slavă Îţi înălţăm – Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor !” Amin !
