„Sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei.” (Mt. 13, 38)
„De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu
veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt.
18, 3)
„Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca
aceştia este împărăţia cerurilor !” (Mt.
19, 14)
„Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi
peşti.” (In. 6, 9)
„Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate
în el lucrările lui Dumnezeu.” (In. 9, 3)
„Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar
cum vede el acum - noi nu ştim !” (In. 9,
20-21)
„Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36)
„Paşte mieluşeii Mei !”
(In. 21,15)
„Să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, pentru că -
zic vouă: îngerii lor, în ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu !” (Mt. 18, 10)
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu !” (Mt. 5, 8)
„Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine -
nu este vrednic de Mine !” (Mt. 10, 37)
„Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii
!” (Mt. 10, 16)
„Cu cine voi asemăna neamul acesta? Este asemenea copiilor
care şed în pieţe şi strigă unii către alţii, zicând: v-am cântat din fluier -
şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale - şi nu v-aţi tânguit !” (Mt. 11, 16-17)
„Fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din
afară !” (Mt. 8, 12)
„Oricine va face voia lui Dumnezeu - acesta este fratele Meu
şi sora Mea şi mama Mea !” (Mc. 3, 35)
Fără îndoială, forma practică de
exprimare a spiritualităţii unui popor (fie creştin, fie păgân) este vrednicia
sa morală. Vrednicie care presupune omenie, bunătate, onestitate, demnitate,
bărbăţie, verticalitate. Şi, desigur, în primul rând – cinste. E ceea ce dă
valoare profilului moral al oricărui om, al oricărei persoane umane, în
societatea din care face parte.
Acest punct îl atinge Mântuitorul
atunci când pronunţă cuvintele: „neam viclean şi desfrânat !” (Mt. 12, 39). Ceva mai târziu, şi
Sfântul Apostol Pavel va atrage atenţia asupra însemnătăţii vieţuirii morale:
„păgânii care nu au Lege - din fire fac ale Legii !” (Rom. 2, 14). Din astfel de pricini, înţelepciunea populară a
înţeles că cel mai important aspect legat de viaţa pământească ţine tocmai de
strădania de a fi „om de omenie”. Iar aceasta pentru că toată mărirea cea
lumească, toate dregătoriile, avuţiile şi comorile de aici sunt praf şi cenuşă
în faţa veşniciei vieţii în Hristos la care am fost chemaţi cu toţii şi care va
începe deplin din ceasul Înfricoşătoarei Judecăţi: „vor ieşi cei ce au făcut cele
bune spre învierea vieţii” (In. 5, 29),
pentru că astfel „cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor !”
(Mt. 13, 43).
Aşadar
străduinţa de a fi drept şi osârdia de a fi viu pentru Dumnezeu reprezintă
esenţa învăţăturii Evangheliei înseşi: „Privegheaţi şi vă rugaţi !” (Mt. 26 ,41) şi a întregii propovăduiri
apostolice: „Fiţi tari, neclintiţi !” (I
Cor. 15, 58), „fiţi uniţi în cuget !” (II
Cor. 13, 11), „fiţi buni între voi şi milostivi !” (Efes. 4, 32), „fiţi îndelung-răbdători faţă de toţi !” (Tes. 5, 14), „fiţi, dar, cu mintea
întreagă şi privegheaţi în rugăciuni !” (I
Pt. 4, 7), „fiţi treji, privegheaţi !” (I
Pt. 5, 8). Sfântul Apostol Pavel
chiar compară lucrarea credinţei cu slujirea ostăşească, asemănând
virtuţile cu armele de război: „Luaţi toate armele lui Dumnezeu” (Efes. 6, 13) „având mijlocul vostru
încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii” (Efes. 6, 14), „luaţi pavăza credinţei” (Efes. 6, 16), „luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care
este cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. 6, 17).
Ca orice alt lucru, şi acestea au un meşter, adică o rădăcină, un început al
lor. Nu poţi să te naşti sfânt, drept sau bun doar pentru că aşa vrei tu, sau
pentru că aşa ţi se cuvine ţie. O astfel de bogăţie nu poate proveni decât dintr-o
zestre, anume cea a plămadei duhovniceşti din care ai fost făcut, adică a
obârşiei cărnii şi sângelui din care te tragi, precum zice Psalmistul: „Spre
Tine m-am aruncat de la naştere, din pântecele maicii mele Dumnezeul meu eşti
Tu !” (Ps. 21, 10). Acest lucru îl
mărturiseşte preotul ori de câte ori, în Slujba Sfintei Cununii, îi
binecuvintează pe mire şi pe mireasă, pomenindu-i pe sfinţii strămoşi şi
părinţi ai Bisericii lui Hristos: „Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul
nostru precum i-ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra ! Binecuvintează-i pe
dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebecca !
Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe
Iacob şi pe toţi patriarhii ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul
nostru precum i-ai binecuvântat pe Iosif şi pe Asineta ! Binecuvintează-i pe
dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora !
Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum i-ai binecuvântat pe
Ioachim şi pe Ana ! Binecuvintează-i pe dânşii Doamne Dumnezeul nostru precum
i-ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta !” Nu degeaba şi Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Fericit
patul neîntinat şi fericită nunta nespurcată – că Dumnezeu pe amândouă le-a
blagoslovit !”, iar Isus, fiul lui Sirah, afirmă: „Binecuvântarea tatălui
întăreşte casele fiilor, iar blestemul mamei le dărâmă până în temelie !” (Sir. 3, 9).
Din această perspectivă se cuvine
să înţelegem cuvântul Mântuitorului: „sămânţa cea bună sunt fiii împărăţiei” (Mt. 13, 38), pentru că „ nu poate pom bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Şi de aceea se spune că
fiii sunt oglinda părinţilor – întrucât părinţii înşişi sunt, de fapt, icoana
copiilor lor. Virtutea nerăutăţii (adică a inocenţei, a desăvârşitei bunătăţi)
se întemeiază pe acest avertisment al Mântuitorului: „De nu vă veţi întoarce şi
nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 18, 3). Starea de pruncie este, de
fapt, acea stare în care s-a aflat Adam din clipa în care l-a creat Dumnezeu şi
până la căderea lui. O stare îngerească, o stare de transparenţă totală şi de
iubire deplină pentru Dumnezeu, Cel care, zidindu-l pe om din ţărână cu
propriile Sale mâini, a suflat asupra lui suflare de viaţă: „Atunci, luând
Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui
suflare de viaţă - şi s-a făcut omul fiinţă vie !” (Fac. 2, 7).
Oare ce l-a făcut pe ucenicul lui
Iisus să-I adreseze această întrebare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de
mine fratele meu şi-i voi ierta lui ? Oare până de şapte ori ?” (Mt. 18, 21), auzind apoi: „Nu zic ţie
până de şapte ori - ci până de şaptezeci de ori câte şapte !” (Mt. 18, 22). Să fie, oare, răspunsul
acesta o formă de nebunie, sau vreo ironie, o luare în râs a noastră de către
Dumnezeu ? Nu ! Ci este chiar începutul mântuirii, acel ceva fără de care
nimeni nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu: „Dacă îţi vei aduce darul
tău la altar iar acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva
ta - lasă darul tău acolo, înaintea
altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău - şi apoi, venind, adu
darul tău !” (Mt. 5, 23-24).
Prin urmare, e cazul să fim cu
toţii înţeleşi asupra acestui lucru - valabil pentru toţi oamenii din toate timpurile
şi din toate locurile: să nu creadă cineva că, făcând răul – Dumnezeu îi va
auzi şi îi va împlini rugăciunea ! Abia aceasta este nebunie - şi osânda asupra
lumii de aici: să socotim că Dumnezeu cugetă ca noi şi că, astfel, ne ascultă
justificările lamentabil formulate după (ne)priceperea minţii noastre căzute şi
întunecate: „Ai cugetat fărădelegea - că voi fi asemenea ţie !” (Ps. 49, 22). Nu întâmplător miezul
Rugăciunii Domneşti înseşi se referă tocmai la acest lucru: „Şi ne iartă nouă
greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri !” (Mt. 6, 12). Acesta pentru că, iată,
dacă tu ţii minte răul altuia, atunci şi Dumnezeu îl ţine minte pe al tău; dacă
tu ai ranchiună asupra cuiva – iaca, şi Dumnezeu are asupra ta! Faci tu
pomenire de păcatul altuia? Atunci şi Dumnezeu îl va pomeni pe al tău! – precum
ne-a şi zis prin gura proorocului Său, David: „Voi pune înaintea feţei tale
păcatele tale !” (Ps. 49, 22); şi
precum David însuşi mărturiseşte: „Cu cel cuvios - cuvios vei fi; cu omul
nevinovat - nevinovat vei fi; cu cel ales - ales vei fi; dar cu cel îndărătnic
- Te vei îndărătnici !” (Ps. 17, 28-29).
Sigur, ar putea cineva să întrebe
- cum să mai pricepem atunci învăţătura despre mântuire prin Sfânta Taină a
Pocăinţei, întemeiată pe cuvântul rostit de Mântuitorul către Sfinţii Săi
ucenici şi Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ - vor fi dezlegate şi în
Cer” (Mt. 18, 18). Aceasta nu
înseamnă că cele ce ai spovedit s-au şters din zapisul diavolului ? Şi atunci –
cum să mai dai socoteală pentru ele dacă ai fost dezlegat din legăturile lor ?!...
Foarte simplu: aşa precum tu însuţi ţii minte toate relele pe care altul ţi
le-a făcut ţie, tot aşa şi Dumnezeu ţine minte toate relele pe care tu le-ai
făcut altora – şi pe care chiar tu însuţi le-ai şi mărturisit ! Nu degeaba ne-a
învăţat Iisus: „iertaţi şi veţi fi iertaţi !” (Lc. 6, 37), căci „de nu veţi ierta voi, nici Tatăl vostru Cel din
ceruri nu vă va ierta vouă greşalele voastre !” (Mc. 11, 26); „toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea
şi voi faceţi lor !” (Mt. 7, 12) (ori
binele, ori răul). Şi iarăşi: „v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu
vouă, să faceţi şi voi !” (In. 13, 15).
Ironia sorţii face că această
doctrină revelată a creştinismului, cuvântul lui Dumnezeu către oameni,
învăţătura Domnului Iisus Hristos Însuşi, ne cere încă şi mai mult de-atât:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi !” (Lc. 6, 27), „binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă !” (Mt. 5, 44). Iar dacă
cineva se va întreba până unde poate ajunge nerăutatea, va afla măsura tuturor
măsurilor nerăutăţii în exemplul Patriarhului Avraam: acesta îl duce pe fiul
său Isaac la junghiere fără a-şi pune măcar o clipă problema că Dumnezeu îi
cere să-l sacrifice pe unicul său moştenitor: „va îngriji Dumnezeu de oaia
jertfei Sale !” (Fac. 22, 8). Mai
apoi, şi Sfântul şi Dreptul Iov cel mult-răbdător, zăcând gol şi bolnav pe
grămada de gunoi, pronunţă acel cuvânt care avea să străbată miile de ani de
istorie a umanităţii: „Domnul a dat - Domnul a luat! Precum a socotit Domnul,
aşa s-a şi făcut - fie Numele Domnului binecuvântat !” (Iov 1, 21). La rândul său, Sfântul întâiul Mucenic şi Arhidiacon
Ştefan trăieşte această stare a veşnicei împărăţii a iubirii atunci când,
omorât fiind cu pietre de iudei, în chinuri şi durere aflându-se, strigă către
Cel Preaînalt: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta !” (Fapte 7, 60). Toate acestea pentru că iubirea supremă pentru
oameni a Fiului lui Dumnezeu Însuşi, răstignit pe Cruce, ţintuit în cuie,
zdrobit sub greutatea muntelui păcatelor întregii omeniri, avea să înalţe către
Cer doar sfânt cuvânt de rugă de iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce
fac !” (Lc. 23, 34).
Cu adevărat nerăutatea este starea
în care Adam putea să stea „la sfat” cu Dumnezeu fără să se sfiască de măreţia
Lui de neînchipuit şi fără să simtă vreo frică de Acesta. Scris este: „Nu poate
vedea omul faţa Mea - şi să trăiască !” (Ieş.
33, 20). Şi totuşi, iată că Adam nu a murit stând la sfat cu Dumnezeu, faţă
către faţă, ci a murit tocmai atunci când nu a mai văzut faţa Domnului din
pricină că, auzind paşii Lui prin Rai, s-a ascuns de El cuprins de teamă şi de
ruşine ! Cu puţină străduinţă, am putea desluşi în acest cuvânt revelat un
tainic îndemn dumnezeiesc de a-i face pe oameni să-şi dorească încă mai mult
să-L descopere pe Cel ce este însăşi viaţa lor… Spune Hristos: „Nimeni nu
cunoaşte pe Fiul - decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni - decât numai Fiul - şi cel căruia va voi Fiul
să-i descopere !” (Mt. 11, 27). Ceea
ce înseamnă că, pentru a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-a văzut Adam, avem
nevoie de înfierea Lui; trebuie ca noi înşine să devenim fii ai lui Dumnezeu
după har, prin credinţă: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe
Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Altfel,
rămânem în starea celor care „au ochi şi nu văd, au urechi, dar nu aud !” (Ier. 5, 21), pentru că nu pătrund niciodată
dincolo de aparenţe, în miezul lucrurilor: „vă rătăciţi neştiind Scripturile !”
(Mt. 22, 29) deşi „dumnezei sunteţi
şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps.
81, 6).
Dar oare de ce nerăutatea se leagă
de starea de pruncie, de sfânta nevinovăţie? Nici până în ziua de astăzi nu a
putut încă cineva să explice de la cine ştie pruncul să sugă laptele din sânul
mamei. Şi nici de unde sau din ce sau de la cine îi vine unui nou-născut
priceperea, puterea de a cunoaşte lumea dimprejurul său. Ce anume îl face să se
oprească din plâns şi să tacă molcom, cuibărit în braţele ocrotitoare ale
mamei. Ce îl face să zâmbească fericit – şi cui. Oare ce e mai greu de aflat şi
de descoperit – undele de energie care nu se văd sau sensul unor lucruri atât
de vizibile – şi despre care, de fapt, nu putem spune nimic lămuritor ?!...
Cine poate explica ce este
inocenţa ? Ce este puritatea ? Ce este gingăşia ? Ce este tandreţea ? Ce este
fecioria ca stare duhovnicească a sufletului? Sau ce este sfiala care
îmbujorează chipul ? Care medic celebru sau savant de renume a reuşit să
explice cum anume mintea se uneşte cu inima, puterea înţelegătoare cu puterea
simţitoare a sufletului – şi astfel unite, torc rugăciune, dor şi iubire,
nutrind simţământul Frumosului, al Binelui, al Adevărului si al Dreptăţii ?
Cine poate explica cum se naşte muzica sau poezia? Sau cum iau fiinţă virtuţile
în inima omului ?...
Oricum ar fi, nimeni nu poate nega
că în adâncul sau la rădăcina tuturor acestor lucruri stă nerăutatea. Câte
pilde nu ne dau în acest sens „Vieţile Sfinţilor”, arătându-ne cum, prin
credinţă dreaptă din inimă curată, ia naştere minunea! Din inima curată se
arată lumii Dumnezeu. Din mintea luminată străluceşte Lumina Dumnezeirii
Înseşi. Cu câtă inocenţă şi simplitate săvârşeau sfinţii minuni uimitoare, şi
cu câtă naturaleţe priveau toate cele ce se petreceau sub ochii lor, mulţumind
şi slăvind pe Dumnezeu! Este acelaşi fel sfânt şi curat de a privi lumea şi
viaţa care I-a fost propriu lui Iisus pe tot parcursul întregii Sale lucrări mântuitoare
pe pământ: „Dacă am vorbit rău - dovedeşte ce este rău; iar dacă am vorbit bine
- de ce Mă baţi ?” (In. 18, 23); „ca
la un tâlhar aţi ieşit cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi! În fiecare zi
şedeam în Templu şi învăţam - şi n-aţi pus mâna pe Mine !” (Mt. 26, 55). Pentru că minunile înseşi erau rodul credinţei, al
ascultării desăvârşite şi al încrederii depline în faptul că Tatăl le face:
„Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat ! Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi,
dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis !”
(In. 11, 41-42); „Părinte, a venit
ceasul ! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească !” (In. 17, 1).
Iată, toate ale vieţii noastre se
petrec cu repeziciunea cu care timpul trece pe lângă noi - iar noi pe lângă el.
Puterea de a fi şi de a-l trăi ne-o dă rugăciunea: „Bine voi cuvânta pe Domnul
în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea !” (Ps. 33, 1). „Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17) pentru că „fiecare din voi va da seama despre sine
lui Dumnezeu !” (Rom. 14, 12).
„Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală !” (Mt. 12, 36). Şi iarăşi: „Din răutatea
lor iese nedreptatea şi cugetele inimii lor ies la iveală !” (Ps. 72, 7), şi astfel „la sfârşitul omului
se vor descoperi lucrurile lui” (Sir. 11,
29). Unde este inocenţa atunci când te lăcomeşti ?! Atunci când pofteşti cu
mârşăvie, cu egoism şi cu trufie, ca pe toate să le consumi doar tu,
hrănindu-ţi astfel „eu”-l propriu si sporindu-i vanitatea ?! Unde este
nerăutatea din sărutul viclean (ca cel dat lui Iisus de către Iuda vânzătorul),
sau din cel pătimaş, care ascunde in el doar pofta turbată a cărnii, însemnând
dezlănţuirea dobitocului din tine: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput;
alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor !” (Ps. 48, 21); „că eram fără de minte şi
nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta !” (Ps.
72, 22). Şi de câte astfel de manifestări ale lăcomiei fără saţ, ale poftei
bolnave de plăceri nestăpânite, ale dorinţei răutăcioase de mărire, de putere
şi de avere, ale mândriei de a fi numai tu pe pământ – nu e plină lumea ?!...
Ce să fii ? Ceea ce, de fapt, nu eşti ?! Şi cum să fii? Aşa cum nu poţi fi ?!
Doar pentru ca să te privească cei din jur aşa cum îţi doreşti tu – şi cum n-ai
să reuşeşti niciodată să fii ?!... Doar ne-a vestit Hristos: „care dintre voi,
îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot ?!” (Mt. 6, 27). „De aceea, câte aţi spus la întuneric se vor auzi la
lumină; şi ceea ce aţi vorbit la ureche, în odăi, se va vesti de pe acoperişuri
!” (Lc. 12, 3). Căci „El descoperă
cele mai adânci şi cele mai ascunse lucruri, ştie ce se petrece în întuneric şi
lumina sălăşluieşte cu El !” (Dan. 2, 22).
Pentru că „nu sunt ascunse de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru
ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului
!” (Ps. 138, 15). „De cele ascunse
ale mele - curăţeşte-mă !” (Ps. 18, 13);
„oare, Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea ? Că El ştie ascunzişurile inimii !” (Ps. 43, 23) şi „cele nearătate şi cele
ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat mie !” (Ps. 50, 7).
Suntem atât de goi, atât de
ridicoli şi de lipsiţi de noimă fără Dumnezeu, încât şi după noi poate striga
oricine: „Adame, unde eşti ?” (Fac. 3, 9).
Încotro, omule ? Pe ce cale apuci ? „Largă este poarta şi lată este calea care
duce la pieire !” (Mt. 7, 13) - „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14 ,6).
Şi de aceea ne îndeamnă Iisus: „Umblaţi cât aveţi Lumina - ca să nu vă prindă
întunericul !” (In. 12, 35); „cât
aveţi Lumina - credeţi în Lumină pentru ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Căci fără Lumina Sfintei
Treimi, „omul - cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec !” (Ps. 143, 4). Şi totuşi, cât de simplu
şi frumos ne cheamă Hristos la mântuire, şi cât de uşor poate fi practic trăită
şi împlinită această chemare prin blândeţe şi smerenie, prin bunătate şi
răbdare, prin credinţă şi nerăutate:
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima - şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre ! Căci jugul Meu e bun
şi povara Mea este uşoară !” (Mt. 11, 29-30).
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom
veni la el şi vom face locaş la el” (In.
14, 23). „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37), pentru că „n-am venit ca să
judec lumea - ci ca să mântuiesc lumea !” (In.
12, 47). Deşi „s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale
greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu
urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l
vindec !” (Is. 6, 10). Dar „Cel ce
M-a trimis este cu Mine; nu M-a lăsat singur, fiindcă Eu fac pururea cele
plăcute Lui !” (In. 8, 29). „Dacă
voi, răi fiind, ştiţi să daţi daruri bune fiilor voştri - cu cât mai mult Tatăl
vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El ?!” (Mt. 7, 11).
