„Oricine va chema Numele Domnului
se va izbăvi !” (Ioil 3, 5)
„Bine voi cuvânta pe Domnul în
toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33, 1)
„Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17)
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să
nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41)
„ Către
Domnul am strigat cu gura mea, pe El L-am înălţat cu limba mea !” (Ps. 65, 16)
„Cu glasul meu către Domnul am
strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat!” (Ps. 141, 1)
„Când Te-am chemat – m-ai auzit,
Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1)
„Jertfește lui Dumnezeu jertfă de
laudă, și dă Celui Preaînalt rugile tale !” (Ps.
49, 15)
„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu
!” (Fapte 7, 59)
„Şi pe când se rugau astfel, s-a
cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt !” (Fapte 4, 31)
Potrivit învățăturilor Sfinților
Părinți ai Bisericii, rugăciunea este hrană duhovnicească pentru sufletul
omului. În Epistola către Romani,
Sfântul Apostol Pavel scrie că: „Duhul Însuşi Se roagă pentru noi cu suspine
negrăite” (Rm. 8, 26). Nu există nici o altă hrană mai sfântă, mai caldă şi
mai bună, care să-l hrănească pe cel flămând de Dumnezeu. Puterea rugăciunii de
a hrăni deopotrivă atât sufletul, cât şi trupul omului, s-a vădit în pustie, atunci
când Mântuitorul Hristos, mulţumind şi binecuvântând, a înmulţit cele cinci
pâini şi cei doi peşti, săturând cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de
femei şi de copii” (Mt 14, 21).
O asemenea minune dovedeşte tocmai
lucrarea harului pe pământ, prin binecuvântarea Cerului: „Cereţi – şi vi se va
da !” (Lc, 11, 9). Şi de aceea, nu
întâmplător, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai lumii o numesc fără înconjur
chiar ,,împărăteasa tuturor faptelor bune”. Tocmai pentru că, prin efectele ei,
rugăciunea se arată a fi izvorul a toată binecuvântarea în viaţa oamenilor.
Practic, nimeni dintre oameni nu a putut înfăptui ceva demn de laudă, de
luare-aminte şi de pomenire, fără a fi ridicat ochii, mâinile şi glasul către
Cel de Sus.
Rugăciunea este începutul a tot binele.
Cuvintele rugăciunii sunt scântei dumnezeieşti care aprind sufletul cu focul
iubirii pentru Dumnezeu, luminându-i calea către Cer: „Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa !” (In, 14, 6). După felul
ei, rugăciunea Bisericii este fie de cerere, fie de laudă, fie de mulţumire –
toate acestea fiind aduse Domnului Dumnezeu pentru binefacerile Lui faţă de
noi. Săvârşirea rugăciunii se face treptat, pornind de la cea exterioară (a
gurii, a limbii şi a buzelor, rostită cu glas tare) şi ajungând la cea
interioară (a minţii şi a inimii), sporind în intensitate şi adâncind simţirea
harului prezent şi lucrător în ea: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu
glasul meu către Domnul m-am rugat !” (Ps.
141, 1), „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui
voi spune !” (Ps. 141, 2), „Doamne,
răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Ps.
37, 8) – mărturiseşte în acest sens
marele rugător David, Regele lui Israel. La rândul său, şi fiul acestuia,
înţeleptul rege Solomon, aseamănă cuvintele rugăciunii cu „nişte scântei care
se lasă pe mirişte” (Înţel. 3, 7),
pentru că de o astfel de frumuseţe se împărtăşesc cugetele înalte ale minţii şi
simţămintele profunde ale inimii celui ce se roagă cu adevărat. Această
frumuseţe duhovnicească interioară zămisleşte conturul de perlă şi de nestemată
al lacrimii de căinţă pe care o varsă din ochii săi cel ce îşi spală sufletul
de păcate prin botezul pocăinţei celei pline de smerenie – tocmai pentru că se
iveşte în lăuntrul inimii precum o rouă binefăcătoare a conştiinţei peste focul
inimii zdrobite de căinţă, de umilinţă şi de părere de rău pentru greşelile
săvârşite.
Într-o astfel de stare
duhovnicească se afla robul lui Dumnezeu Moise atunci când Atotputernicul i-a
adresat aceste cuvinte: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15), „ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării
!” (Ieş. 14, 16). Rugăciunea este
izvorul tuturor minunilor. Minunile,
însă, nu sunt nicidecum obiect de spectacol. Ele nu se caută cu dinadinsul,
pentru că atunci dispar. Pot fi văzute doar dacă sunt trăite: „Iar la miezul
nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce
erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au
zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile
tuturor s-au dezlegat !” (Fapte 16,
25-26). Într-un astfel de caz, de pildă, minunea nu s-a petrecut doar din
pricina faptului că Pavel era Apostol al lui Dumnezeu. Pentru că şi un om
simplu oarecare, ce îşi duce viaţa cu frică sfântă de Dumnezeu, în smerenia
casei sale sărăcăcioase, trăieşte cucernic minunea rugăciunii, a faptelor de
milostenie şi de virtute – iar răsplata lui e pe măsură. Pentru că Dumnezeu nu
face minuni în funcţie de statutul social sau de avuţiile materiale ale omului,
ci în raport de voinţa şi de nevoinţa sa: „Corneliu a zis: Acum patru zile eram
postind până la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi
iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. Şi el a zis:
Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite
înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10,
30-31).
Vedem limpede, aşadar, că
rugăciunea este un izvor de credinţă. Nu există credinţă fără rugăciune. Şi
nici rugăciune fără roadele credinţei. Sfânta Scriptură adevereşte din plin
faptul că, atunci când rugăciunea este însoţită de faptele credinţei, credinţa
însăşi devine izvorul rugăciunii curate. Rugăciunea nu este un mit sau vreun
imn aşa-zis „sacru”. Pentru că nu este nici literatură, nici simplă poezie. Ea
este parte vie din miezul credinţei, precum mărturisesc Scripturile: „Şi a
văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui
Dumnezeu, intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el
şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne ? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile
tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 3-4). Şi iarăşi: „Petru,
scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către
trup, a zis: Tavita, scoală-te ! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru,
a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve,
le-a dat-o vie” (Fapte 9, 40-41); şi
astfel, scrie Apostolul Luca, „mulţi au crezut în Domnul !” (Fapte 9, 42).
Luând unele ca acestea în
considerare, suntem nevoiţi să constatăm că, fie din neluare-aminte la sine,
fie dintr-o exagerată implicare în preocupările exterioare, credincioşii vremii
noastre au pierdut (cu timpul) esenţa lucrării rugăciunii. Aproape toată lumea
se întreabă astăzi de ce nu mai vedem în viaţa noastră efectele şi roadele
rugăciunii, aşa precum (mărturisesc Sfintele Scripturi) se puteau vedea
odinioară. Şi auzim tot felul de răspunsuri, care de care mai ciudate şi de
neînţeles: ba că ne-am modernizat, ba că ne-am secularizat, ba că ne-am
emancipat, ba că ne-am globalizat – şi multe altele asemenea acestora se aud
astăzi pe mai toate drumurile. Dar oare de ce condiţii de practicare a
creştinismului şi de ce „şcoală” a rugăciunii beneficiau creştinii primelor veacuri
de după Hristos în mediul păgân şi idolatru al imperiului roman persecutor,
încât Dumnezeu făcea aproape zilnic nenumărate minuni, căutând grabnic la
glasul rugăciunii lor ?! Oare nu suntem noi, cei de azi, cumva ridicoli, atunci
când uităm că cei de atunci erau vânaţi ca fiarele şi omorâţi fără nici o
şovăire doar pentru că purtau pe buze Numele sfânt al lui Iisus ?! Nu interesa
pe nimeni cine era şi de ce a fost omorât creştinul respectiv. Iar noi, astăzi,
cu atâtea cărţi tipărite, cu rânduială de tipic, cu altar, cu icoane şi
candele, cu biserică şi clopot, cu toacă şi slujitori – cu tot ce ne trebuie şi
cu toată rânduiala canonică necesară…aşteptăm să facă alţii minuni ca să ne
uităm la ele ! Şi, încă şi mai ridicol este faptul că, în loc să ne schimbăm
modul de vieţuire, străduindu-ne spre o înnoire lăuntrică pentru ca să devenim
cu adevărat creştini binevoitori şi râvnitori, ne pierdem vremea bântuind ca
nişte strigoi fără odihnă prin tot felul de locuri despre care spun unii şi
alţii că ar adăposti semne şi minuni, strângându-ne buluc, la grămadă, precum
albinele la roit, pentru ca să ne înfruptăm şi noi cu nesaţ din aşa-zisele
„minuni” de reclamă şi publicitate. Uităm că albinele roitoare nu aduc, ci duc
mierea din stup. Doar cele lucrătoare adună polenul şi nectarul florilor.
Asemenea lor ar trebui noi să fim, trudind rugăciunea şi nevoinţele
duhovniceşti, nu căscând gura la „minunile” altora. Şi chiar minuni adevărate
dacă ar fi – ele au rolul, scopul şi contextul lor bine-determinat şi precis.
Căci nu pentru noi s-au făcut, şi nici nu se repetă pentru fiecare în parte.
Ştie Dumnezeu rostul fiecărei minuni din toate cele pe care El le-a săvârşit
atunci când a binevoit. De altfel Mântuitorul ne-a spus: „De vă va zice cineva:
Iată, Mesia este aici sau dincolo – să nu-l credeţi !” (Mt. 24, 23) ,, căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul
vostru !” (Lc. 17, 21).
Aşadar, cea care face minunea
posibilă şi vizibilă este sfânta rugăciune. De aceea nu avem altă scăpare şi
izbăvire din orice împrejurări şi încercări ale vieţii. Cântă Biserica:
„Doamne, de n-am avea pe Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se
spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule a Te lăuda pe Tine, pe Care Te laudă
neîncetat îngerii ?...”. Nu este altă cale de mântuire decât întâlnirea cu
Dumnezeu. În acest sens, viaţa de rugăciune a Bisericii a înflorit duhovniceşte
într-o mulţime nenumărată de Acatiste
şi Paraclise, canoane şi rugăciuni
către Maica Domnului şi către Sfinţi. Desigur, ruga de căpătâi este cea către
Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit – Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cea
mai scurtă rugăciune de cerere este „Doamne miluieşte !” (Mt. 17, 15) sau „Doamne, miluieşte-mă !” (Ps. 40, 4), iar cea de laudă şi de preamărire: „Slavă Ţie
Dumnezeul nostru, slavă Ţie !”; şi iarăşi, cântarea cea întreit sfântă: „Sfinte
Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi !”. La
acestea se adaugă rugăciunea „Preasfântă Treime”, rugăciunea de invocare sau de
chemare a Duhului Sfânt, „Împărate Ceresc” şi, desigur, Rugăciunea Domnească
„Tatăl Nostru”. Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu a mai fost numită şi
„Rugăciunea lui Iisus” – tocmai pentru că se face în Numele Lui. Despre aceasta
prooroceşte Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „În Biserică vreau să
grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, mai bine decât
zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină !” (I Cor. 14, 19). Ea reprezintă cea mai înaltă rugăciune, numită şi
„Rugăciunea isihastă” sau rugăciunea neîncetată, de foc, care se săvârşeşte de
către minte în adâncul inimii, fiind o lucrare cuvenită mai ales sfinţilor
pustnici şi sihaştri: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece – al
celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt !” (Filip. 2, 10).
La auzul Numelui lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii, iadul s-a zdrobit,
s-a omorât, s-a înspăimântat şi s-a cutremurat, iar portarii iadului au fugit
şi s-au ascuns. Dar bietul creştin contemporan, pentru că nu mai săvârşeşte
pomenirea Numelui preasfânt al Mântuitorului său, este complet descurajat, nu
mai are nici o nădejde de rugăciune! „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi
vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta
Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război !” (Ps. 23, 7-8). Deşi botezat, spovedit şi
împărtăşit, cu sticluţa de aghiazmă şi cu bucăţica de anafură la îndemână,
având tămâie fumegândă în căţuie şi untdelemn sfinţit în candela pururea
aprinsă la icoană, cu Ceaslovul şi Psaltirea la subsuoară, bietul creştin
modern nu mai ştie nici măcar să zică precum oarecând vameşul la Templu:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !” (Lc. 18, 13) – adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”. Câtă ruşine pentru noi,
ortodocşii – cu toate armele credinţei la noi, să nu mai ştim să ne rugăm şi să
ne bucurăm de puterea rugăciunii , ci doar zilnic să ne plângem că nu se mai
fac minuni şi că Dumnezeu nu ne mai ascultă ! Păi ce să asculte – nişte
mormoloci adormiţi cu conştiinţa amorţită sau chiar de-a dreptul îngheţată ?!
Creştini gonind în căutare de ezoterisme şi ocultisme, ahtiaţi după tehnici
yoghine, cititori de zodiace şi ghicitori în cafele, căutători prin „cărţi” de
joc şi „bobi”, după tot soiul de mărunţişuri şi drăcovenii care ne îndepărtează
tot mai mult de Dumnezeul Cel viu al Adevărului ?!... ,, Aproape este Domnul de
toţi cei ce-L cheamă pe El – de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr !” (Ps. 144, 18). Şi câtă frumuseţe se
ascunde în sfânta rugă cea de dimineaţă, câtă splendoare în răsăritul soarelui
la ivirea zorilor ! Şi cât e de frumos să fii tu primul care îţi respecţi
Stăpânul, arătând că Îi cunoşti dragostea şi Îi recunoşti lucrarea: „Bună
dimineaţa, Dumnezeul meu ! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, că mă hrăneşti, că mă
ocroteşti, şi că îmi dai această şansă de a fi cu Tine, lângă Tine şi prin Tine
!” Iată toată esenţa Crezului şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, pentru
care atâţia sfinţi au pătimit, apărând comoara mântuirii chiar cu sângele
lor…doar pentru ca nouă să ne fie lene până şi să rostim măcar Simbolul
Credinţei! „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis !” (In. 17, 3). Câtă înţelepciune, câtă
putere de viaţă, cât har de la Duhul Sfânt şi câtă revărsare de iubire în
puţine cuvinte sfinte şi mărturisitoare: „Care pentru noi oamenii şi pentru a
noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi
din Fecioara Maria şi S-a făcut om” !... Iată, ca un adevărat Părinte şi
Creator, Dumnezeu este preocupat de mântuirea oamenilor şi de soarta sufletelor
lor – dar omul…e preocupat de orice altceva, numai de mântuirea lui nu ! Ba,
mai mult, încă şi face dovada unei impertinenţe fără margini în nepăsarea lui,
fără a se sinchisi măcar să-şi plece capul către Cer, spre răsărit, spre
Dumnezeu – pentru că pe El, totuşi, Îl preocupă mântuirea noastră! Nu aşa ne
învaţă Psalmistul, şi nu o astfel de pildă ne-au lăsat Sfinţii Prooroci,
Apostoli şi Părinţi, care au năzuit neîncetat către unirea cu Cel Sfânt: „Duhul
Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps.
50, 12). Ce altă bogăţie mai mare şi
mai valoroasă putem purta în noi decât lucrarea curăţitoare, sfinţitoare şi
îndumnezeitoare a Duhului Sfânt ? „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne
curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre !”. Şi
iarăşi: „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10).
Să ai cărarea vieţii presărată cu
stropii de lumină ai mântuirii, scântei dumnezeieşti care se ivesc din chiar
sufletul tău – iar tu să le refuzi ?!... „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă
prindă întunericul !” (I.n 12, 35),
„Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Ce poate fi altceva rugăciunea decât izvorul a toată
lumina, vedere mistică a Celui Sfânt, Domnul Dumnezeu ? Precum un pictor
iscusit, cu limba ca şi cu un penson, Îl poţi picta pe Dumnezeu în ce cuvinte
îţi doreşti, te poţi întâlni cu El oricând doreşti: „Dă-mi, fiule, Mie inima ta
!” (Pild. 23, 26), căci „cel ce are
poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă
iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu, şi Mă voi arăta
lui !” (In. 14, 21); „dacă Mă iubeşte
cineva va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom
face locaş la el !” (In. 14, 23).
Aşadar, fie că o numim „pravilă” sau „rânduială” (în sens bisericesc), fie că o
privim ca şi canon (în sens de faptă de pocăinţă), împlinirea sau săvârşirea
rugăciunii nu e nicidecum o obligaţie plicticoasă, o datorie nesuferită sau o
constrângere chinuitoare. Ci e calea aceea, simplă şi frumoasă, prin care
conştiinţa (povăţuită şi îndrumată prin duhovnic) te îndeamnă ca pururea să fii
cu Dumnezeu, să vii la viaţă, la lumină, prin Duhul Lui Cel Sfânt. Iar astfel
încărcat duhovniceşte, devii tu însuţi izvor minunat de har şi binecuvântare:
„cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa
pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă
veşnică !” (In. 14, 4); „cel ce crede
în Mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele
lui!... Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce
cred în El” (In. 7, 38-39). Aşa poţi
sta şi tu „la sfat” cu Dumnezeu, poţi povesti cu El, precum făceau Sfinţii cei
de demult – precum Grigorie Palama, ,,preaîndumnezeitul la minte” (Părintele
Cleopa), cel cu inima plină de lumină, sau Simeon Noul Teolog, trăitorul Luminii
taborice, precum Pahomie cel Mare în dialog cu îngerul sau Antonie cel Mare
prin viu grai cu Cel de Sus, păzit de leul din pustie ca Gherasim de la Iordan
ori, primind hrană din Cer precum Marcu cel din muntele Fracesc, cu trupul
proslăvit ca Sfânta Parascheva şi Sfântul Dimitrie Basarabov, Grigorie
Decapolitul şi Ioan Iacob Hozevitul – şi mulţi alţii, ale căror nume au umplut
sinaxarele creştinătăţii pentru toate veacurile – ca cei ce, prin rugăciunea şi
nevoinţa lor, nu numai că au dobândit sfinţenia şi mântuirea, devenind modele
pentru noi, ci au primit şi puterea ca, la învierea cea de obşte, să judece
neamurile din sânul cărora şi ei au apărut: „Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca
lumea ?!” (I Cor. 6, 2), „atunci se
va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului
şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă
!” (Mt. 24, 30).
Prin urmare, să zicem şi noi ca
orbul ce striga: „Doamne, să văd !” (Lc.
18, 41) – „Doamne, vrem să Te vedem !”. Şi, pentru că „oricine va chema
Numele Domnului se va mântui” (Rm. 10,
13), să strigăm: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii !”
