Credinţa în Dumnezeu – neputinţă, înţelepciune sau sminteală ?

 „Pentru aceea, fraţi sfinţi, părtaşi chemării cereşti, luaţi aminte la Apostolul şi Arhiereul mărturisirii noastre, la Iisus Hristos !” (Evr. 3, 1)

„Căci orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este Dumnezeu.” (Evr. 3, 4)

„Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale !” (Iac. 1, 8)

„Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa !” (Iac. 1, 14)

„Apoi pofta, zămislind, naşte păcat – iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte !” (Iac. 1, 15)

„Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei !” (Iac. 2, 1)

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă – dar fapte nu are ?! Oare credinţa poate să-l mântuiască ?!” (Iac. 2, 14)

„Tu crezi că unul este Dumnezeu ? Bine faci – dar şi demonii cred şi se cutremură !” (Iac. 2, 19)

„Vedeţi, dar, că din fapte este îndreptat omul – iar nu numai din credinţă !” (Iac. 2, 24)

„Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este ?!” (Iac. 2, 20)

„Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte –  e moartă în ea însăşi !” (Iac. 2, 17)

Pe măsură ce trec zilele şi anii acestei lumi cufundate în păcate din ce în ce mai mari şi mai grele, societatea contemporană pare a fi din ce în ce mai iritată până şi cele mai mici aluzii la existenţa lui Dumnezeu. În mintea tuturor pare să stăpânească aceeaşi întrebare de demult: „Cine ne este nouă Domn ?” (Ps. 11, 4). Dar oare – să fie chiar atât de greu să pricepem (şi să recunoaştem !) că, în ciuda progresului uluitor în care trăim, noi, oamenii, am ajuns totuşi, să ne comportăm tot mai mult ca nişte bezmetici ?! Şi asta – într-o epocă în care tehnologiile de vârf concură imbatabil la descoperirea şi afirmarea categorică a existenţei „particulei lui Dumnezeu” ! Şi în condiţiile în care de mii de ani Psalmistul şi profeţii strigă fără încetare: „Noi suntem poporul Lui şi oile păşunii Lui !” (Ps. 99, 3).

De sute (sau poate chiar mii !) de ani cultura omenească – literatura, artele, ideile şi (mai nou) cinematografia şi cele asemenea ei, caută cu dinadinsul să experimenteze hazardul, extremele, fantasticul, irealul; dovadă că mintea omului este pururea şi neîncetat mişcată (precum o stihie a naturii) de dorinţa arzătoare de cunoaştere a ceea ce e dincolo de noi – dar nu pe calea consacrată pe care ne-a arătat-o Hristos: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu !” (Mt. 5, 8). Căci de la Adam cel Vechi încoace, nu contenim să ne străduim a atinge neapărat pragul unei cunoaşteri care însă nu ne mântuieşte, ci dimpotrivă, ne ucide, ne desfigurează, dezintegrând măreţia frumuseţilor create de către Dumnezeu. Dar mai ales, parcă în veacul acesta al nostru se împlineşte cuvântul Scripturii: „Nelegiuiţii mişună pretutindeni !” (Ps. 11, 8), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. 13, 3). Nu degeaba striga (amarnic tânguindu-se) David, Regele lui Israel: „Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat Legea Ta !” (Ps. 118, 126); şi iarăşi, parcă în duh apocaliptic prevestitor de judecată şi osândă: „Stricase-vor toate rânduielile pământului !” (Ps. 81, 5).

Deşi condiţionaţi de mărginirea minţii tributare unei raţiuni corupte, tulburate pururea de fantasmagoriile unei imaginaţii pervertite, totuşi noi (cei de azi) avem impresia că, de fapt, cunoaştem deja totul. Ne străduim până la epuizare să inventăm la nesfârşit mereu alte şi alte „titluri” şi „onoruri” ştiinţifice, emise de şcoli celebre în specializări (până la noi) nemaipomenite vreodată – şi care, la urma urmei, nu demonstrează nimic. Căci, domnule savant, expert mondial în ştiinţa şi ingineria mediului, poţi dărui naturii o particulă de oxigen din „ego”-ul propriu? Poţi măcar pentru o clipă să schimbi ceva din compoziţia chimică a aerului ? Auzi ce zice Psalmistul: „El scoate vânturile din vistieriile Sale !” (Ps. 134, 7), „El dă tuturor hrană la bună vreme !” (Ps. 144, 15); iar rugăciunea Bisericii întăreşte cuvântul proorocesc: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul !” (Slujba Sfântului Botez). Chiar – oare ce vrea să zică omul printr-o expresie de genul „bioinginerie medicală” ?! Iisus Hristos Mântuitorul a făcut atâtea vindecări, a săvârşit atâtea tămăduiri minunate (fie numai prin cuvânt, fie prin simpla atingere) fără a avea atâtea specializări !... Desigur, se vor găsi vreunii să răspundă: „O, dar era Fiul lui Dumnezeu !”. Bine, dar să nu uităm că a vieţuit şi El pe pământ, în toate fiind Om asemenea nouă – în afară de păcat ! Aceasta o arată limpede Scripturile Sfinte: „Chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filip. 2, 7), după cum şi Sfinţii Părinţi cei strânşi în rugă şi mărturisire la Sinoadele a-toată-lumea, au dogmatizat: „Om adevărat şi Dumnezeu adevărat” – o singură Persoană în două firi întru unire fără de amestecare, nedespărţite şi neîmpărţite, căci aşa ne-a tras la Tatăl şi aşa a izbândit să ne răscumpere din robia diavolului şi a morţii !

Dar să lăsăm speculaţia explicaţiilor şi să cercetăm logica voinţei dumnezeieşti: „N-am venit ca să judec lumea – ci ca să mântuiesc lumea !” (In. 12, 47). Pentru că „n-ai suferit, Stăpâne, pentru îndurările milei Tale, să vezi neamul omenesc chinuit de diavolul; ci ai venit şi ne ai mântuit pe noi !” (Sfinţirea cea mare a apei); de aceea a venit la noi, firea noastră luând asupra Sa: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a facut om” (Simbolul Credinţei). Şi totuşi, cum e posibilă o lipsă atât de mare din mintea omului modern, încât să uite că are legătură directă cu Dumnezeu prin faptul că El l-a creat pentru ca să fie centru al zidirii, rege al tuturor făpturilor ?! Să nu uităm cuvântul pe care Hristos l-a adresat ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în Numele Meu” (In. 15, 16) căci „orice veţi cere întru Numele Meu – aceea voi face !” (In. 14, 13). Pentru că atunci când dorim – primim; dar cu o singură condiţie: să credem ! Credinţa este cea care ne alătură îngerilor şi ne aseamănă iarăşi cu Dumnezeu: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el ?” (Ps. 8, 4).

O, dar cât de iute am relativizat totul – tot ceea ce, de fapt, am primit în dar de la Dumnezeu: am primit harul Duhului Sfânt din dragoste şi bunăvoinţă, din iubire mai presus de iubire: „A suflat în faţa lui suflare de viaţă – şi s-a făcut omul fiinţă vie !” (Fac. 2, 7). Dar noi, am relativizat puterea Duhului Dumnezeiesc din noi, doar pe temeiul unor explicaţii puerile – precum că nici nu-L vedem, nici nu-L simţim; deşi El a venit pentru toată umanitatea din toate locurile şi din toate timpurile, până la sfârşitul veacurilor: „Dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi !” (In. 16, 7). Aşadar, nu suntem deloc lipsiţi sau văduviţi de lumina Înţelepciunii (uşor de recunoscut din expresii precum „om luminat de Dumnezeu” sau „om cu har de la Dumnezeu”); nu suntem deloc lipsiţi de lumina cunoaşterii, a vederii Domnului Dumnezeu: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului !” (Mt. 28, 20); nu suntem lipsiţi nici de Duhul Adevărului, nici de Cuvântul cel veşnic, de veşnicul Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14, 6). Dar cui să le spui acestea – copiilor de la grădiniţă, ori pruncilor care nu le înţeleg încă ?! Pentru că cei mari grozav se ruşinează când li se adresează întrebarea: „Crezi în Dumnezeu ?”. Pentru unii aşa ceva înseamnă umilinţă; pentru alţii – o frână în calea progresului; pentru unii e o ruşine, pentru alţii doar rumoare sufletească; iar pentru alţii – de-a dreptul o piedică în calea pe care vor cu dinadinsul a şi-o croi în viaţă: „Fac ce vreau cu viaţa mea !”.

Câtă naivitate – să cugetăm că chiar putem relativiza Adevărulv ! Pogoară Dumnezeu din Cer la tine, te ia de mână, te învaţă, te ridică, îţi deschide ochii, îţi destupă urechile, îţi arată calea spre izvorul vieţii veşnice – iar tu relativizezi adevărul de credinţă în tot felul de „idei”, „descoperiri ştiinţifice”, „teorii” şi „ipoteze” – şi încă mai ai şi curajul să te pronunţi cam aşa: „Mda, putem admite că anumite fenomene care nu au încă o explicaţie ştiinţifică se pot datora unei forţe superioare”…fiindu-ţi ruşine, adică, să-I zici pe nume: Dumnezeu ! Cât de uşor îţi vine când Dumnezeu nu are nume şi nici chip ! „Eu sunt Cel Ce sunt !” (Ieş. 3, 14), Cel cu mii de nume în lucrările Sale revărsate prin puterea atributelor fiinţei Lui dumnezeieşti pentru ca noi sa-L putem cunoaşte şi să alergăm la El: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37).

Adevărul cu „A” mare vine de la Dumnezeu şi duce tot la Dumnezeu: „Ştiu de unde am venit şi unde Mă duc !” (In. 8, 14) – sunt cuvintele de foc ale Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Dar adevărul cu „a” mic, adevărul omenesc, a depărtat lumea de Dumnezeu: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul !” (Ps. 13, 3). În megalomania unora de a demonstra cât de sus stă cocoţată ştiinţa prin rachete, sateliţi şi tot soiul de canale de comunicare prin văzduh de la un capăt la altul al pământului, omul modern uită că sfinţii cei înainte-văzători, oamenii îndumnezeiţi (curaţi la inimă şi luminoşi la suflet) precum au fost profeţii şi drepţii din vremea Vechiului Legământ, ca şi cuvioşii şi mărturisitorii Noului Testament, comunicau nu prin sateliţi, ci prin îngerii cei buni care descopereau omenirii voia Domnului Dumnezeu. Ce a fost la Buna Vestire – dacă nu tocmai o convorbire între Cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între lumea nevăzută şi lumea cea văzută ? Nu degeaba (nu cu mult timp în urmă) Petre Ţuţea ne atrăgea atenţia: „Mai multe adevăruri – nici un Adevăr !”. Adevărul este doar unul – Cuvântul Tatălui din veci: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1), „toate prin El s-au făcut, iar fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut !” (In. 1, 3). Toate acele rămăşiţe şi scântei ca de artificii împrăştiate în mii de fragmente luminoase au dus la tot atâtea mii de frânturi de adevăr relativizat, pe care omul nu a mai ştiut să le reunească, precum au fost la început, ajungând astfel într-o lamentabilă rătăcire – adică la pieirea lui… Doar îl vestise Dumnezeu: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 17).

Aşa se întâmplă azi: noi toti trăim viteza gândirii care ne aduce moartea. Ce am făcut din atâtea „adevăruri” şi „descoperiri” puse grămadă în cârca omenirii ? Am produs haosul universal ! Ne-am modernizat – dar pierim; ne-am globalizat – dar tot spre pieire; am progresat ştiinţific – tot spre pierzare. Căci ce este oare toată această industrializare a lumii decât o moarte lentă prin poluare ireversibilă ? Lumea strigă disperată după aer curat – dar taie pădurile; strigă lumea după apă pură – dar deversează toate mizeriile în ea; strigă lumea după linişte – dar aeronavele supersonice clatină bolţile cerului; strigă lumea după pace – dar toţi se omoară ca chiorii; strigă lumea după sănătate – dar face toate relele desfrânărilor posibile încât ajung bieţii oameni oligofreni si schizofrenici. Iar dacă vrem să înţelegem consecinţele relativizării adevărului, ce observăm ? Că noi înşine, singuri, de capul nostru, am început şi ne-am desăvârşit iadul de pe pământ. Durerile morţii au început (de multe ori) din chiar căminul părintesc, le-am prelungit în căminul conjugal, le-am împins apoi în societate – şi le ducem cu paşi repezi până la poarta cimitirului. Iată ce ne dăruieşte adevărul cu „a” mic: moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Doar zice Domnul Hristos: „Fără Mine nu puteţi face nimic !” (In. 15, 5) căci „cel ce nu adună cu Mine – risipeşte !” (Lc. 11, 23).

Ce stă la originea relativizării adevărului ? Hm, oare chiar e greu de bănuit ? Diavolul ! Ce a făcut el între timp ? A preluat fructul zvârlit pe jos (din care gustaseră si Eva şi Adam mai înainte de a fi fost izgoniţi din Rai), i-a recoltat seminţele şi (ştiind că omul nu mai are acces in Rai decât după rânduielile lui Dumnezeu) le-a semănat pe faţa întregului pământ… Căci „frumos era și bun la mâncare rodul ce m-a omorât !” (Octoihul Mare); astfel încât oamenii să ajungă să caute permanent plăcerea din lucruri, să caute împlinirea poftelor şi satisfacerea curiozităţii peste limite în orice, să pervertească sensul tuturor lucrurilor – aşa precum vedem că se întâmplă până astăzi în jurul nostru. Iar pomului i-a dat alt nume, pentru ca omul să nu-i mai recunoască fructele: l-a numit „pomul necredinţei”. Şi uite-aşa roadele lui au umplut lumea… Iar „adevărul relativ” (lipsit de „Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe, de duhul temerii de Dumnezeu” – Is. 11, 2) s-a transformat de-a dreptul în…minciună! Minciuna este fructul – şi de aceea diavolul însuşi a fost numit „tatăl minciunii” (In. 8, 44). Iată-l cum amăgeşte lumea, la orice pas, în orice loc, la orice ceas din zi ca şi din noapte ! Şi cine suportă toate consecinţele şi necazurile şi rezultatele tuturor relelor de pe pământ ? Omul însuşi ! Căci scris este: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec !” (Ps. 143, 4).

Iată unde ajunge împărăţia lumii fără Dumnezeu ! De altfel, în Carantania, Iisus ne-a avertizat: „Piei, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti !” (Mt. 4, 10). Dar omenirea n-a mai luat în seamă jertfa şi osteneala lui Hristos din pustiul Carantaniei… „Şi ce dacă a flămânzit ? Şi ce dacă n-a mâncat şi n-a băut vreme de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi ? Cine L-a pus ? L-a obligat cineva ? L-am rugat noi să Se sacrifice ? Nu ne interesează !”. Ba da, omule, chiar te interesează. Pentru că, în loc să guverneze peste tine Legea lui Dumnezeu, legea Proniei divine, ai ajuns sedus să te închini lumii trecătoare şi diavolului care te înşeală. De aceea ai ajuns să mori, de aceea nu ai pâine, de aceea cancerul se întinde mai agresiv ca râia, de aceea mor oamenii în suferinţe pe pământ, de aceea mii de suflete se pierd…şi toate acestea în dangăte de clopote sfinţite, în cântări de Liturghie, sub puterea Sfintelor Taine – pentru că nimeni nu le mai vede, nimeni nu le mai aude, nimeni nu le mai înţelege, nimeni nu le mai doreşte, nimeni nu le mai pofteşte! Şi cât de dulce cântă Duhul Sfânt din Cer sub clocotul unei lumi ce fierbe în apa morţii: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul !” (Ps. 33, 8) căci „viaţă aţi cerut de la El, şi v-a dat lungime de zile în veacul veacului !” (Ps. 20, 4) aşa încât „erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească !” (Mc. 7, 37); „iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază iar săracilor li se binevesteşte !” (Mt. 11, 4-5). A dat tuturor mângâierea: „Pacea Mea o dau vouă !” (In. 14, 27), „învăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima – şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre !” (Mt. 11, 29). Dar cine să audă ? Cei care se ruşinează de Dumnezeu ? Cei cărora le e ruşine să intre în biserică ? Oamenii lipsiţi de minte – dar plini de titluri şi onoruri pieritoare ?! Ce vesteşte David proorocul ? „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu !” (Ps. 13, 1); căci: „Ochi au –  dar nu văd; urechi au – dar nu aud !” (Ier. 5, 21). „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu !” (Lc. 12, 21).

În tot acest război, salvarea e Cuvântul. Cuvânt pe care oamenii au vrut, la fel, să-L relativizeze, crezând că (odată pogorât din Cer, dat în mâinile lor şi răstignit pe Cruce) vor putea face ce vor ei cu El. Numai că Dumnezeu nu a mai îngăduit una ca aceasta, ci a pus hotar veşnic şi de netrecut: „Lege le-a pus şi nu o vor trece !” (Ps. 148, 6); „Cerul şi pământul vor trece – dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24, 35); „O iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate !” (Mt. 5, 18). Căci a văzut Domnul Dumnezeu că omul are apucături cu care nu e de glumit; i-a cunoscut răutatea – doar nu degeaba a zis: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul !” (Mt. 5, 5). I-a văzut ura şi dispreţul – şi de aceea l-a avertizat: „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte !” (In. 14, 21). A văzut pornirile răutăcioase şi duşmănoase ale unora împotriva altora – şi atunci a hotărât: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi !” (Iac. 2, 8). Şi totuşi, în această aşteptare încordată a Cerului întreg – a Tronurilor, a Heruvimilor cu ochii mulţi şi a Serafimilor cu câte şase aripi, a Domniilor şi a Stăpâniilor şi a Puterilor, a Începătoriilor şi a Arhanghelilor şi a Îngerilor Păzitori – văzând iuţeala afundării omului în genunea păcatului tot mai mare şi mai dureroasă şi de neoprit, a zis Domnul Dumnezeu: „Nu îl voi pierde, ci îl voi mântui !”. Căci: „Nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu !” (Iez. 33, 11). „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16); iar El „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce !” (Filip. 2, 8). „Iar celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste neamuri !” (Apoc. 2, 26), căci „vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta !” (Apoc. 3, 11). „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apoc 3, 20); „celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui !” (Apoc. 3, 21).

Rugăciune – cale luminoasă către Dumnezeu

„Oricine va chema Numele Domnului se va izbăvi !” (Ioil 3, 5)

„Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea!” (Ps. 33, 1)

„Rugaţi-vă neîncetat !” (I Tes. 5, 17)

„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită !” (Mt. 26, 41)

„   Către Domnul am strigat cu gura mea, pe El L-am înălţat cu limba mea !” (Ps. 65, 16)

„Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat!” (Ps. 141, 1)

„Când Te-am chemat – m-ai auzit, Dumnezeul dreptăţii mele !” (Ps. 4, 1)

„Jertfește lui Dumnezeu jertfă de laudă, și dă Celui Preaînalt rugile tale !” (Ps. 49, 15)

„Doamne Iisuse, primeşte duhul meu !” (Fapte 7, 59)

„Şi pe când se rugau astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt !” (Fapte 4, 31)

Potrivit învățăturilor Sfinților Părinți ai Bisericii, rugăciunea este hrană duhovnicească pentru sufletul omului. În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel scrie că: „Duhul Însuşi Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26). Nu există  nici o altă hrană mai sfântă, mai caldă şi mai bună, care să-l hrănească pe cel flămând de Dumnezeu. Puterea rugăciunii de a hrăni deopotrivă atât sufletul, cât şi trupul omului, s-a vădit în pustie, atunci când Mântuitorul Hristos, mulţumind şi binecuvântând, a înmulţit cele cinci pâini şi cei doi peşti, săturând cu ele „ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii” (Mt 14, 21).

O asemenea minune dovedeşte tocmai lucrarea harului pe pământ, prin binecuvântarea Cerului: „Cereţi – şi vi se va da !” (Lc, 11, 9). Şi de aceea, nu întâmplător, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai lumii o numesc fără înconjur chiar ,,împărăteasa tuturor faptelor bune”. Tocmai pentru că, prin efectele ei, rugăciunea se arată a fi izvorul a toată binecuvântarea în viaţa oamenilor. Practic, nimeni dintre oameni nu a putut înfăptui ceva demn de laudă, de luare-aminte şi de pomenire, fără a fi ridicat ochii, mâinile şi glasul către Cel de Sus.

Rugăciunea este începutul a tot binele. Cuvintele rugăciunii sunt scântei dumnezeieşti care aprind sufletul cu focul iubirii pentru Dumnezeu, luminându-i calea către Cer: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In, 14, 6). După felul ei, rugăciunea Bisericii este fie de cerere, fie de laudă, fie de mulţumire – toate acestea fiind aduse Domnului Dumnezeu pentru binefacerile Lui faţă de noi. Săvârşirea rugăciunii se face treptat, pornind de la cea exterioară (a gurii, a limbii şi a buzelor, rostită cu glas tare) şi ajungând la cea interioară (a minţii şi a inimii), sporind în intensitate şi adâncind simţirea harului prezent şi lucrător în ea: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat !” (Ps. 141, 1), „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune !” (Ps. 141, 2), „Doamne, răcnit-am din suspinarea inimii mele !” (Ps. 37, 8)  – mărturiseşte în acest sens marele rugător David, Regele lui Israel. La rândul său, şi fiul acestuia, înţeleptul rege Solomon, aseamănă cuvintele rugăciunii cu „nişte scântei care se lasă pe mirişte” (Înţel. 3, 7), pentru că de o astfel de frumuseţe se împărtăşesc cugetele înalte ale minţii şi simţămintele profunde ale inimii celui ce se roagă cu adevărat. Această frumuseţe duhovnicească interioară zămisleşte conturul de perlă şi de nestemată al lacrimii de căinţă pe care o varsă din ochii săi cel ce îşi spală sufletul de păcate prin botezul pocăinţei celei pline de smerenie – tocmai pentru că se iveşte în lăuntrul inimii precum o rouă binefăcătoare a conştiinţei peste focul inimii zdrobite de căinţă, de umilinţă şi de părere de rău pentru greşelile săvârşite.

Într-o astfel de stare duhovnicească se afla robul lui Dumnezeu Moise atunci când Atotputernicul i-a adresat aceste cuvinte: „Ce strigi către Mine ?” (Ieş. 14, 15), „ridică-ţi toiagul şi-ţi întinde mâna asupra mării !” (Ieş. 14, 16). Rugăciunea este izvorul tuturor minunilor.  Minunile, însă, nu sunt nicidecum obiect de spectacol. Ele nu se caută cu dinadinsul, pentru că atunci dispar. Pot fi văzute doar dacă sunt trăite: „Iar la miezul nopţii, Pavel şi Sila, rugându-se, lăudau pe Dumnezeu în cântări, iar cei ce erau în temniţă îi ascultau. Şi deodată s-a făcut cutremur mare, încât s-au zguduit temeliile temniţei şi îndată s-au deschis toate uşile şi legăturile tuturor s-au dezlegat !” (Fapte 16, 25-26). Într-un astfel de caz, de pildă, minunea nu s-a petrecut doar din pricina faptului că Pavel era Apostol al lui Dumnezeu. Pentru că şi un om simplu oarecare, ce îşi duce viaţa cu frică sfântă de Dumnezeu, în smerenia casei sale sărăcăcioase, trăieşte cucernic minunea rugăciunii, a faptelor de milostenie şi de virtute – iar răsplata lui e pe măsură. Pentru că Dumnezeu nu face minuni în funcţie de statutul social sau de avuţiile materiale ale omului, ci în raport de voinţa şi de nevoinţa sa: „Corneliu a zis: Acum patru zile eram postind până la ceasul acesta şi mă rugam în casa mea, în ceasul al nouălea, şi iată un bărbat în haină strălucitoare a stat în faţa mea. Şi el a zis: Corneliu, a fost ascultată rugăciunea ta şi milosteniile tale au fost pomenite înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 30-31).

Vedem limpede, aşadar, că rugăciunea este un izvor de credinţă. Nu există credinţă fără rugăciune. Şi nici rugăciune fără roadele credinţei. Sfânta Scriptură adevereşte din plin faptul că, atunci când rugăciunea este însoţită de faptele credinţei, credinţa însăşi devine izvorul rugăciunii curate. Rugăciunea nu este un mit sau vreun imn aşa-zis „sacru”. Pentru că nu este nici literatură, nici simplă poezie. Ea este parte vie din miezul credinţei, precum mărturisesc Scripturile: „Şi a văzut în vedenie, lămurit, cam pe la ceasul al nouălea din zi, un înger al lui Dumnezeu, intrând la el şi zicându-i: Corneliu! Iar Corneliu, căutând spre el şi înfricoşându-se, a zis: Ce este, Doamne ? Şi îngerul i-a zis: Rugăciunile tale şi milosteniile tale s-au suit, spre pomenire, înaintea lui Dumnezeu !” (Fapte 10, 3-4). Şi iarăşi: „Petru, scoţând afară pe toţi, a îngenunchiat şi s-a rugat şi, întorcându-se către trup, a zis: Tavita, scoală-te ! Iar ea şi-a deschis ochii şi, văzând pe Petru, a şezut. Şi dându-i mâna, Petru a ridicat-o şi, chemând pe sfinţi şi pe văduve, le-a dat-o vie” (Fapte 9, 40-41); şi astfel, scrie Apostolul Luca, „mulţi au crezut în Domnul !” (Fapte 9, 42).

Luând unele ca acestea în considerare, suntem nevoiţi să constatăm că, fie din neluare-aminte la sine, fie dintr-o exagerată implicare în preocupările exterioare, credincioşii vremii noastre au pierdut (cu timpul) esenţa lucrării rugăciunii. Aproape toată lumea se întreabă astăzi de ce nu mai vedem în viaţa noastră efectele şi roadele rugăciunii, aşa precum (mărturisesc Sfintele Scripturi) se puteau vedea odinioară. Şi auzim tot felul de răspunsuri, care de care mai ciudate şi de neînţeles: ba că ne-am modernizat, ba că ne-am secularizat, ba că ne-am emancipat, ba că ne-am globalizat – şi multe altele asemenea acestora se aud astăzi pe mai toate drumurile. Dar oare de ce condiţii de practicare a creştinismului şi de ce „şcoală” a rugăciunii beneficiau creştinii primelor veacuri de după Hristos în mediul păgân şi idolatru al imperiului roman persecutor, încât Dumnezeu făcea aproape zilnic nenumărate minuni, căutând grabnic la glasul rugăciunii lor ?! Oare nu suntem noi, cei de azi, cumva ridicoli, atunci când uităm că cei de atunci erau vânaţi ca fiarele şi omorâţi fără nici o şovăire doar pentru că purtau pe buze Numele sfânt al lui Iisus ?! Nu interesa pe nimeni cine era şi de ce a fost omorât creştinul respectiv. Iar noi, astăzi, cu atâtea cărţi tipărite, cu rânduială de tipic, cu altar, cu icoane şi candele, cu biserică şi clopot, cu toacă şi slujitori – cu tot ce ne trebuie şi cu toată rânduiala canonică necesară…aşteptăm să facă alţii minuni ca să ne uităm la ele ! Şi, încă şi mai ridicol este faptul că, în loc să ne schimbăm modul de vieţuire, străduindu-ne spre o înnoire lăuntrică pentru ca să devenim cu adevărat creştini binevoitori şi râvnitori, ne pierdem vremea bântuind ca nişte strigoi fără odihnă prin tot felul de locuri despre care spun unii şi alţii că ar adăposti semne şi minuni, strângându-ne buluc, la grămadă, precum albinele la roit, pentru ca să ne înfruptăm şi noi cu nesaţ din aşa-zisele „minuni” de reclamă şi publicitate. Uităm că albinele roitoare nu aduc, ci duc mierea din stup. Doar cele lucrătoare adună polenul şi nectarul florilor. Asemenea lor ar trebui noi să fim, trudind rugăciunea şi nevoinţele duhovniceşti, nu căscând gura la „minunile” altora. Şi chiar minuni adevărate dacă ar fi – ele au rolul, scopul şi contextul lor bine-determinat şi precis. Căci nu pentru noi s-au făcut, şi nici nu se repetă pentru fiecare în parte. Ştie Dumnezeu rostul fiecărei minuni din toate cele pe care El le-a săvârşit atunci când a binevoit. De altfel Mântuitorul ne-a spus: „De vă va zice cineva: Iată, Mesia este aici sau dincolo – să nu-l credeţi !” (Mt. 24, 23) ,, căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru !” (Lc. 17, 21).

Aşadar, cea care face minunea posibilă şi vizibilă este sfânta rugăciune. De aceea nu avem altă scăpare şi izbăvire din orice împrejurări şi încercări ale vieţii. Cântă Biserica: „Doamne, de n-am avea pe Sfinţii Tăi rugători şi bunătatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am îndrăzni Mântuitorule a Te lăuda pe Tine, pe Care Te laudă neîncetat îngerii ?...”. Nu este altă cale de mântuire decât întâlnirea cu Dumnezeu. În acest sens, viaţa de rugăciune a Bisericii a înflorit duhovniceşte într-o mulţime nenumărată de Acatiste şi Paraclise, canoane şi rugăciuni către Maica Domnului şi către Sfinţi. Desigur, ruga de căpătâi este cea către Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit – Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Cea mai scurtă rugăciune de cerere este „Doamne miluieşte !” (Mt. 17, 15) sau „Doamne, miluieşte-mă !” (Ps. 40, 4), iar cea de laudă şi de preamărire: „Slavă Ţie Dumnezeul nostru, slavă Ţie !”; şi iarăşi, cântarea cea întreit sfântă: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi !”. La acestea se adaugă rugăciunea „Preasfântă Treime”, rugăciunea de invocare sau de chemare a Duhului Sfânt, „Împărate Ceresc” şi, desigur, Rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru”. Rugăciunea către Fiul lui Dumnezeu a mai fost numită şi „Rugăciunea lui Iisus” – tocmai pentru că se face în Numele Lui. Despre aceasta prooroceşte Sfântul Apostol Pavel atunci când scrie: „În Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, mai bine decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină !” (I Cor. 14, 19). Ea reprezintă cea mai înaltă rugăciune, numită şi „Rugăciunea isihastă” sau rugăciunea neîncetată, de foc, care se săvârşeşte de către minte în adâncul inimii, fiind o lucrare cuvenită mai ales sfinţilor pustnici şi sihaştri: „întru Numele lui Iisus tot genunchiul să se plece – al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt !” (Filip. 2, 10).

La auzul Numelui lui Iisus Hristos, Biruitorul morţii, iadul s-a zdrobit, s-a omorât, s-a înspăimântat şi s-a cutremurat, iar portarii iadului au fugit şi s-au ascuns. Dar bietul creştin contemporan, pentru că nu mai săvârşeşte pomenirea Numelui preasfânt al Mântuitorului său, este complet descurajat, nu mai are nici o nădejde de rugăciune! „Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război !” (Ps. 23, 7-8). Deşi botezat, spovedit şi împărtăşit, cu sticluţa de aghiazmă şi cu bucăţica de anafură la îndemână, având tămâie fumegândă în căţuie şi untdelemn sfinţit în candela pururea aprinsă la icoană, cu Ceaslovul şi Psaltirea la subsuoară, bietul creştin modern nu mai ştie nici măcar să zică precum oarecând vameşul la Templu: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului !” (Lc. 18, 13) – adică „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”. Câtă ruşine pentru noi, ortodocşii – cu toate armele credinţei la noi, să nu mai ştim să ne rugăm şi să ne bucurăm de puterea rugăciunii , ci doar zilnic să ne plângem că nu se mai fac minuni şi că Dumnezeu nu ne mai ascultă ! Păi ce să asculte – nişte mormoloci adormiţi cu conştiinţa amorţită sau chiar de-a dreptul îngheţată ?! Creştini gonind în căutare de ezoterisme şi ocultisme, ahtiaţi după tehnici yoghine, cititori de zodiace şi ghicitori în cafele, căutători prin „cărţi” de joc şi „bobi”, după tot soiul de mărunţişuri şi drăcovenii care ne îndepărtează tot mai mult de Dumnezeul Cel viu al Adevărului ?!... ,, Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El – de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr !” (Ps. 144, 18). Şi câtă frumuseţe se ascunde în sfânta rugă cea de dimineaţă, câtă splendoare în răsăritul soarelui la ivirea zorilor ! Şi cât e de frumos să fii tu primul care îţi respecţi Stăpânul, arătând că Îi cunoşti dragostea şi Îi recunoşti lucrarea: „Bună dimineaţa, Dumnezeul meu ! Îţi mulţumesc că m-ai făcut, că mă hrăneşti, că mă ocroteşti, şi că îmi dai această şansă de a fi cu Tine, lângă Tine şi prin Tine !” Iată toată esenţa Crezului şi a învăţăturii de credinţă ortodoxă, pentru care atâţia sfinţi au pătimit, apărând comoara mântuirii chiar cu sângele lor…doar pentru ca nouă să ne fie lene până şi să rostim măcar Simbolul Credinţei! „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis !” (In. 17, 3). Câtă înţelepciune, câtă putere de viaţă, cât har de la Duhul Sfânt şi câtă revărsare de iubire în puţine cuvinte sfinte şi mărturisitoare: „Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om” !... Iată, ca un adevărat Părinte şi Creator, Dumnezeu este preocupat de mântuirea oamenilor şi de soarta sufletelor lor – dar omul…e preocupat de orice altceva, numai de mântuirea lui nu ! Ba, mai mult, încă şi face dovada unei impertinenţe fără margini în nepăsarea lui, fără a se sinchisi măcar să-şi plece capul către Cer, spre răsărit, spre Dumnezeu – pentru că pe El, totuşi, Îl preocupă mântuirea noastră! Nu aşa ne învaţă Psalmistul, şi nu o astfel de pildă ne-au lăsat Sfinţii Prooroci, Apostoli şi Părinţi, care au năzuit neîncetat către unirea cu Cel Sfânt: „Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine !” (Ps. 50, 12).  Ce altă bogăţie mai mare şi mai valoroasă putem purta în noi decât lucrarea curăţitoare, sfinţitoare şi îndumnezeitoare a Duhului Sfânt ? „Vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre !”. Şi iarăşi: „Duhul Tău Cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii !” (Ps. 142, 10).

Să ai cărarea vieţii presărată cu stropii de lumină ai mântuirii, scântei dumnezeieşti care se ivesc din chiar sufletul tău – iar tu să le refuzi ?!... „Umblaţi cât aveţi Lumina, ca să nu vă prindă întunericul !” (I.n 12, 35), „Credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii !” (In. 12, 36). Ce poate fi altceva rugăciunea decât izvorul a toată lumina, vedere mistică a Celui Sfânt, Domnul Dumnezeu ? Precum un pictor iscusit, cu limba ca şi cu un penson, Îl poţi picta pe Dumnezeu în ce cuvinte îţi doreşti, te poţi întâlni cu El oricând doreşti: „Dă-mi, fiule, Mie inima ta !” (Pild. 23, 26), căci „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte – acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu, şi Mă voi arăta lui !” (In. 14, 21); „dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el !” (In. 14, 23). Aşadar, fie că o numim „pravilă” sau „rânduială” (în sens bisericesc), fie că o privim ca şi canon (în sens de faptă de pocăinţă), împlinirea sau săvârşirea rugăciunii nu e nicidecum o obligaţie plicticoasă, o datorie nesuferită sau o constrângere chinuitoare. Ci e calea aceea, simplă şi frumoasă, prin care conştiinţa (povăţuită şi îndrumată prin duhovnic) te îndeamnă ca pururea să fii cu Dumnezeu, să vii la viaţă, la lumină, prin Duhul Lui Cel Sfânt. Iar astfel încărcat duhovniceşte, devii tu însuţi izvor minunat de har şi binecuvântare: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică !” (In. 14, 4); „cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui!... Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El” (In. 7, 38-39). Aşa poţi sta şi tu „la sfat” cu Dumnezeu, poţi povesti cu El, precum făceau Sfinţii cei de demult – precum Grigorie Palama, ,,preaîndumnezeitul la minte” (Părintele Cleopa), cel cu inima plină de lumină, sau Simeon Noul Teolog, trăitorul Luminii taborice, precum Pahomie cel Mare în dialog cu îngerul sau Antonie cel Mare prin viu grai cu Cel de Sus, păzit de leul din pustie ca Gherasim de la Iordan ori, primind hrană din Cer precum Marcu cel din muntele Fracesc, cu trupul proslăvit ca Sfânta Parascheva şi Sfântul Dimitrie Basarabov, Grigorie Decapolitul şi Ioan Iacob Hozevitul – şi mulţi alţii, ale căror nume au umplut sinaxarele creştinătăţii pentru toate veacurile – ca cei ce, prin rugăciunea şi nevoinţa lor, nu numai că au dobândit sfinţenia şi mântuirea, devenind modele pentru noi, ci au primit şi puterea ca, la învierea cea de obşte, să judece neamurile din sânul cărora şi ei au apărut: „Au nu ştiţi că Sfinţii vor judeca lumea ?!” (I Cor. 6, 2), „atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă !” (Mt. 24, 30).

Prin urmare, să zicem şi noi ca orbul ce striga: „Doamne, să văd !” (Lc. 18, 41) – „Doamne, vrem să Te vedem !”. Şi, pentru că „oricine va chema Numele Domnului se va mântui” (Rm. 10, 13), să strigăm: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii !”

La Bunavestire, pe „Scara Raiului” spre slava Domnului

Motto: ,,Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1)

,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14)

,,Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.” (I Tim. 3, 16)

              În primăvara acestui an (al 2012-lea de la Întruparea Fiului Lui Dumnezeu), Biserica Ortodoxă Română uneşte în cea de-a patra Duminică din  Sfântul şi Marele Post harul împărătesc al Praznicului Buneivestiri cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, egumenul Muntelui Sinai din veacul al şaptelea de la Hristos şi autorul unuia dintre cele mai importante tratate de spiritualitate monahală din întreaga literatură ascetică creştină, cunoscut sub numele de „Scara dumnezeiescului urcuş”, „Scara Raiului” sau „Cartea despre nevoinţe” – rod deopotrivă atât al  celor nouăsprezece ani de ucenicie în desăvârşită ascultare faţă de bătrânul său povăţuitor, cât şi al sfintelor experienţe duhovniceşti avute de-a lungul vremurilor de înmiite osteneli şi lupte duse pentru mântuire.

                Cele trei voturi sau jurăminte monahale proprii vieţuirii călugăreşti în plenitudinea virtuţilor pe care le cultivă, le implică şi le subsumează sunt temelia formării duhovniceşti a oricărei persoane dornice de dobândire a mântuirii pe calea deplinei însingurări şi a tăcerii profunde. Mai întâi, preafericita ascultare pentru Hristos, cea care zămisleşte sfânta smerenie – arma de nebiruit în lupta împotriva demonilor; apoi, preacurata feciorie – cea mai înaltă treaptă spirituală de purificare a trupului prin necurmată înfrânare şi aspră nevoinţă, care au ca vârf sau culme a fineţii duhovniceşti fecioria sufletului, curăţia inimii şi limpezimea minţii prin cugetare contemplativă despre Dumnezeu; şi, în cele din urmă, preabinecuvântata sărăcie sau lepădarea de la sine atât a tuturor avuţiilor materiale cât şi a tuturor agonisirilor sufleteşti dobândite din proprie voie şi părere. Acestea toate la un loc fac dintr-un monah acel înger în trup arătat Sfântului Pahomie cel Mare ca şi chip al desăvârşitei vieţuiri pentru Împărăţia Lui Dumnezeu şi întru slava Lui nemuritoare. Acestea sunt cele trei lucrări duhovniceşti de căpetenie ale călugăriei asumate prin făgăduinţă şi împlinite prin străduinţa sporirii în neîncetata rugăciune şi în înfrânarea postului care subţie mintea, simţurile şi trupul.

                Aşa se dobândeşte slava cerească spre care tinde sufletul nostru, ca dovadă că asceza are de fapt rostul de a chema sufletul acolo de unde şi-a luat fiinţă - adică la Dumnezeu. În acest sens, cu multă uşurinţă descoperim modelul desăvârşit tot în această a patra Duminică din Post în persoana  Maicii Domnului, cea care avea să fie vestită de către Arhanghelul Gavriil că Îl va naşte pe Fiul  Celui Preaînalt prin zămislire fără de sămânţă şi naştere fără de prihană. Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc la unison faptul că nu este cu putinţă minţii omeneşti să descrie în cuvinte adecvate însuşirile sfinţeniei Maicii Lui Dumnezeu. Am putea spune că pentru cea care avea să mijlocească mântuirea lumii şi zdrobirea legăturilor morţii şi izbăvirea de osânda iadului, urcuşul pe treptele desăvârşirii a început încă din clipa în care sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana şi-au dorit un prunc pe care să-l  închine Dumnezeului Celui viu al lui Israel. Aşadar sfinţenia Maicii Domnului  îşi are rădăcina în însăşi alegerea sfinţilor şi drepţilor Ei părinţi care aveau să O zămislească şi să O nască.

               Deşi bătrâni şi drepţi fiind, atât Ioachim cât şi Ana (stearpă fiind) au suferit ceartă şi ocară de ruşine de la Isahar, arhiereul Legii Vechi, pentru că s-au încumetat să aducă jertfă la Templu deşi nu se învredniciseră de o viaţă întreagă să se izbăvească de blestemul nerodirii de fii. Tăria credinţei lor însă i-a făcut să stăruie in rugăciune şi postire (precum arată Sfântul Simeon Metafrastul) ca să afle har la Dumnezeu şi să poată naşte prunc (orice ar fi fost să fie) pe care să-l dăruiască Sfântului Dumnezeu, afierosindu-l Templului. Odată făcută făgăduinţa, ea a fost împlinită  în urma rugăciunilor fierbinţi înălţate către cer, atunci când Ioachim şi Ana au fost înştiinţaţi de înger că Ana va rămâne grea şi va naşte prunc. Prin aceasta Dumnezeu săvârşeşte mai multe minuni deodată: dezlegarea sterpiciunii, zămislire şi rodire la adânci bătrâneţi, începere a lucrării de mântuire a lumii ce avea să se săvârşească prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4)

            Dăruită Templului încă de la vârsta fragedă de numai trei ani, după făgăduinţa făcută încă dinainte de zămislirea ei, Fecioara Maria va fi vasul cel sfinţit al dumnezeieştii Taine: ,,Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea Ta.” (Ps. 44, 12-13) – a poftit adică frumuseţea sufletului împodobit prin lucrarea Duhului Sfânt din rădăcină sfinţită, părinţi evlavioşi şi temători de Dumnezeu; iată de aici  începe scara virtuţilor în creştinismul ortodox !

         Sfinţenia şi treptele ei încep încă din pântecele mamei. Educaţia evlavioasă este începutul a tot lucrul bun şi sănătos. Iată cum i se adresează arhanghelul Gavriil Fecioarei în vârstă de numai cincisprezece ani: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28). Din această adresare mai presus de fire,  primită ca o dezvăluire cerească, putem vedea calităţile duhovniceşti ale Fecioarei Maria, deja pline de puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; adică tocmai ceea ce va descoperi îngerul în continuare: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35). Aşadar, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra trupului şi sufletului Fecioarei, întreaga ei fiinţă se va umple de toate  harismele şi darurile dumnezeieşti, înmănunchindu-le într-un mod unic în persoana ei, devenind ,,Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului). Întrebarea pe care pururea-Fecioara Maria o adresează Arhanghelului Gavriil - ,,Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34), ,,nu mă amăgi cu înşelăciune căci n-am cunoscut dulceaţă, de nuntă nu m-am împărtăşit – deci prunc cum voi naşte ?” (Canonul “Acatistului Buneivestiri”) - atrage atenţia asupra faptului că dorul dumnezeiesc nu se cade a fi nesocotit în vreun fel pentru vreun alt chip al dorului pământesc trecător lipsit de sens divin. Iar în răspunsul pe care la rândul Ei îl dă, se poate observa limpede împlinirea celei dintâi porunci de căpetenie a Decalogului: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta !” (Deut. 6, 5); aşadar, minte feciorelnică, luare-aminte neslăbită şi trezvie neclintită în ascultare desăvârşită de Dumnezeu prin păzirea rugăciunii neîncetate. Şi, de vreme ce este vorba iată despre o prezenţă vizibilă a îngerului din cer, atunci vorbim în mod evident şi neîndoielnic de vedere duhovnicească, poate chiar de răpire în duh.

      Dovadă stă şi întrebarea referitoare  la datoria şi responsabilitatea ascultării de Dumnezeu – „să nu fie o înşelare ca a Evei oarecând ...”. Iar din perspectiva smereniei şi a slujirii sfinte prin lepădarea de lume şi de toate cele deşarte ale acesteia ... nici nu mai încape îndoială, dacă ar fi să vedem cât de simplu şi de transparent este graiul cuviincios al Fecioarei Maria către cer: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,38). Aici se găseşte absolutul desăvârşirii prin taina de nepătruns cu mintea a odihnirii Dumnezeirii în sufletul Fecioarei, făcând-O „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Acatistul Buneivestiri).

           Cuviosul Părinte Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria, exprimă cel mai frumos în „Imnele” închinate Maicii Domnului, atât adâncimea cât şi înălţimea puterii rugăciunii care umple fiinţa umană desăvârşită: „Cine este Aceasta, frumoasă ca zorile şi curată ca dimineaţa ? Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată !”. Doar  prin astfel de cuvinte putem descrie măcar puţin din slava şi măreţia Lui Dumnezeu, remarcând totodată câtă deosebire este de fapt între slava cea văzută şi slava cea nevăzută ce umple locul despre care Hristos spune: ,,Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2)  ,,împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34).     Proorocia despre măsura unică de desăvârşire a Maicii Domnului a răsunat cu o mie de ani mai înainte, prin harul Duhului Sfânt revărsat în psaltirea Regelui David: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). La Tronul Sfintei Treimi stă Maica Lui Dumnezeu privind pe „Fiul Ei Cel Unul-Născut” (Lc. 2, 7) de la Duhul Sfânt prin bunăvoirea Tatălui Ceresc. Vedem astfel că Iisus Hristos a înălţat firea noastră omenească pe Tronul slavei Domnului Dumnezeu, dându-i statură împărătească, Maica Domnului primeşte veșnic cunună de Împărăteasa a cerului şi a pământului, Arhistratega oştirilor îngereşti. Aceasta ne arată că firea omenească s-a umplut de slava Dumnezeirii.

              Noţiunea de „slavă” este una dintre cele mai des întâlnite în cuprinsul Sfintei Scripturi şi una dintre cele mai folosite în limbajul duhovnicesc al rugăciunii; ea poate avea şi o conotaţie negativă – atunci când i se atribuie  în mod greşit un alt sens decât cel adevărat, spiritual. În acest sens, slava deşartă se referă în special la „căderea în sus”, la căderea (angelică) prin mândrirea pentru presupusele virtuţi proprii, iar nu prin oarecari  păcate, cădere produsă prin aţintirea ochiului minţii în chip narcisist spre mulţumirea-de-sine, păcătuind astfel prin înălţarea minţii – rod al părerii de sine şi fiică a mândriei. Aşa putem aluneca în „slava deşartă” a lumii acesteia, ,, slava de la oameni” (In. 12, 43) – adică primirea de laude pentru presupuse înfăptuiri pozitive săvârşite „de ochii lumii”; pentru unii ca aceştia, Iisus răspunde: ,,Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (In. 6, 2 ), contrat celor smeriți, căci ,,slavă de la oameni nu primesc !” (In. 5, 41), iar Apostolul întăreşte: ,,n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii” (I Tes. 2, 6). Deci omul cu adevărat virtuos lucrează în ascuns faptele credinţei, oricum ar fi acestea, precum zice şi Sfânta Scriptură ,,să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3) – observaţie foarte pertinentă ţintind mustrarea fariseilor care săvârşeau rânduielile Legii în văzul lumii – pe uliţe şi în pieţe, ca să fie lăudaţi de ceilalţi: ,,tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Mt. 6, 17)

         Există de asemenea o serie nesfârşită de întrebuinţări ale termenului de „slavă”. De pildă, slăvirea Lui Dumnezeu ca şi Creator a tot ceea ce există: ,,Slavă Ţie, Doamne, Celui Ce ai făcut toate !” (Anixandarele Vecerniei Mari); iată, măreţia Lui Dumnezeu şi atotputernicia Lui: ,,Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Despre acestea vorbeşte în mod elocvent referatul biblic cu privire la crearea lumii în şase zile la sfârşitul cărora ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Fac. 2, 2); în ziua a şaptea ,, S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Fac. 2, 3) şi ,,a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Fac 2,4). Cuvântul „a sfinţit-o” nu înseamnă altceva decât că în această a şaptea zi Dumnezeu a revărsat harul din plin, a revărsat viaţa prin puterea energiilor necreate ale Duhului Sfânt, punând întreaga creaţie, lumea cu toate ale ei, pentru totdeauna sub pavăza şi puterea Proniei Divine: ,, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25). Şi atât de frumoasă în măreţia ei s-a arătat zidirea, întrucât ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Aceeaşi măreţie de necuprins a Liturghiei cosmice a naturii întregi l-a făcut pe David Proorocul să exclame: ,,Toată suflarea să laude pe Domnul !” (Ps. 150, 6), dimpreună cu îngerii din cer: ,, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii Lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov. 38, 7). Spunea Părintele Dumitru Stăniloae că însuşi cuvântul „lume” provine tocmai de la această lumină care iese din tot ceea ce există ca şi pecete a raţionalităţii profunde a întregii creaţii ce-şi înalţă doxologic şi euharistic glasul către Creatorul: ,,Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina !” (Doxologia Mare).

            În dar ni s-a dat Lumina Divină mai întâi, apoi cea a astrelor, apoi lumina cunoştinţei ce vine ca descoperire, ca revelaţie din voia Celui Preaînalt: ,,Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl” (In. 14, 8). Răspunsul la această cerere vine tot din Sfintele Scripturi: ,,Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească pe Tine !” (In. 17, 1), ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Prin aceste căi umple Dumnezeu de învăţătură inima omului şi-i deschide calea spre lumină, spre slava cea cerească: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).

         Avem aşadar slava cunoaşterii dumnezeieşti, pe care au văzut-o proorocii şi drepţii Vechiului Testament, prin vedere duhovnicească, prin deschiderea ochilor duhovnicești întru rugăciunea neîncetată. Rugăciunea de mulţumire este calea cea mai simplă şi cea mai înaltă de a preamări pe Dumnezeu: ,,Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie !” (Rugăciunile începătoare). Putem vorbi de o slavă a Lui Dumnezeu revărsată în cele văzute – atât în frumuseţea naturii cât şi în cea sufletească, descoperită prin capodoperele marilor gânditori ai lumii, prin harisma geniului manifestat şi întruchipat prin artiştii din muzică şi poezie, pictură şi sculptură, arhitectură şi desen, literatură şi filozofie creștină, o adevărată cultură a duhului; deşi nimic din toate acestea nu ar putea rodi fără trudă, sudoare şi osteneală: ,,Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac !” (Ps. 112, 12).               Lumina cea Sfântă a strălucit în chip deplin prin Persoana Logosului întrupat, vestit deopotrivă prin proorocii din vechime – ,,Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. 118,103) cât şi mărturisit de apostoli: ,,Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (In. 6, 68) ba chiar până şi de slugile arhiereilor şi fariseilor: ,,Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” (In. 7, 46). Iar în înaltul muntelui Tabor s-a pus hotarul dintre văzut şi nevăzut, s-a făcut trecerea de la slava vizibilă la slava de necuprins de către mintea omenească, rezultat al lucrării permanente a Lui Dumnezeu Care voieşte să Se descopere lumii şi tuturor celor ce  Îl caută: ,,Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Chiar dacă poporul Israel a putut să-L desconsidere într-atât încât ,,au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă !” (Ps. 105, 20).

          Prin activitatea Sa mesianică pe parcursul a trei ani şi jumătate de propovăduire cu cuvântul şi cu fapta, Mântuitorul Iisus Hristos a căutat tocmai să ridice mintea lumii de la cele pământeşti văzute la slava cea mai presus de ceruri a celor nevăzute, la Tronul Dumnezeirii: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Ridicarea omului căzut nu a fost deloc uşoară;  căci omul  nu mai putea privi cerul pe care îl închisese din propria greșeală, limitând veşnicia la timp: ,,arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă) iar ,,ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). Dar iată, odată simţită şi pregustată fericirea slavei celei veşnice în inima apostolilor, Petru a zis: ,,Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; să facem trei colibe” (Mc. 9, 5). Iată, aşadar, sporirea în Duhul aduce omul la simplitate şi asceză: trei colibe, nicidecum ,, comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19). Înaintarea aceasta în har, sau urcuşul duhovnicesc (numit de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Marelui Vasile, „epectază”) a fost proorocită tot în sunet de psaltire de David, Regele lui Israel: ,,suişuri în inima sa a pus” (Ps. 83, 6) ,,merge-vor din putere în putere” (Ps. 83, 8), ,,adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9), ,, Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps. 148, 2). Acesta este hotarul măsurii minţii omeneşti de a-L vedea prin Duhul Sfânt pe Hristos Cel Înviat în slava Tatălui: ,,pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le Cel Ce eşti necuprins” (,,Ceasurile Paştilor”).

             Revenind la „slava” ca preamărire a tot ce este bun şi foarte bun (precum zice Scriptura – ,,şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut, şi  iată - erau bune foarte !” – Fac. 1, 31), ajungem iarăşi la hotarul limitării posibilităţii firii omeneşti de a comunica pe cale mistică. Sfântul Apostol Pavel însuşi o spune: ,,fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu” (II Cor. 12, 2) şi o confirmă în prima sa Epistolă către Corinteni: ,,precum este scris: «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).

             Acum vom încerca să ne apropiem de împărăţia care nu este din lumea aceasta. Avem Tronul Lui Dumnezeu, Scaunul Preasfintei Treimi, acolo unde „serafimi stau înaintea Domnului, strigând unul către altul:  Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3). Puterile îngereşti sunt în slujirea lor rânduite în trei triade, în trei rânduri de câte trei cete, în ordine ierarhică, fiecare împlinind poruncile Lui Dumnezeu: ,,Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps. 148, 2), ,,Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri” (Ps. 148, 4). Acum cu ochii minţii trebuie să privim eshatologic Parusia slavei Lui Dumnezeu: ,,Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2),  ,,împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Aceasta pentru ca să putem înţelege faptul că Iisus a îndumnezeit în Persoana Lui firea noastră omenească unind-o ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, înălţând-o la Tatăl mântuită din moartea cea veşnică: căci El ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), ,,Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl” (In. 10, 15) ,,Care M-a trimis” (In. 5, 37). Această pătrundere a Lui Iisus Hristos în slava cea veşnică nepieritoare este esenţa şi miezul Evangheliei, dorinţa Lui Dumnezeu: ,,ca toţi să fie una” (In. 17, 21) şi ,,să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi” (Ef. 1, 18). Aceasta a fost cu putinţă de realizat numai prin Jertfa Lui Hristos, prin Cruce de la moarte la Înviere, trecerea firii omeneşti prin moarte pentru izbăvirea ei de stricăciune prin Înviere, astfel îndumnezeită şi capabilă să străbată cerurile: ,,Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos,  sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef. 1, 20). Dobândirea mântuirii astfel realizate de Hristos de către fiecare din noi depinde de împlinirea poruncilor Sfintei Evanghelii: ,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38). ,,Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Ef. 2, 5). Planul divin de mântuire a lumii prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu în Fecioara Maria împlinindu-se prin Înviere şi Înălţare, între slava dumnezeiască şi firea omenească s-a aşezat ca hotar Taina îndreptării prin pocăinţă: ,,Pocăiţi-vă,  căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2) - împărăţia Lui Dumnezeu cea văzută până la Înviere, apoi cu totul nevăzută şi de nepriceput minţii lipsite de lucrare adică inimii fără credinţă: ,,nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Lc. 10, 22), căci ,,cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Ca drept dovadă că numai credinţa este izvor de viaţă: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28) ,,dreptul din credinţă va fi viu” (Avac. 2, 4) ,,credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Mc. 5, 34) ,,Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In. 11, 21) ,,Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava Lui Dumnezeu ?” (In. 11, 40) ,,Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi !” (Lc. 8, 50).

           Atotputernicia Tatălui este exprimată în cuvintele Scripturii ca sumă a atributelor slavei Sale prin actul creaţiei: ,,El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 5). La rândul său, ochiul minţii trebuie să străbată cerurile până la tronul Lui Dumnezeu, aşa precum vedem în Cartea Profetului Iezechiel: ,,Era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului !” (Iez. 1, 26-28) adeverind cuvântul testamentar: ,,Eu sunt Cel ce sunt !” (Ies. 3, 14), ,,Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul !” (Apoc. 21, 6).

             Parusia este taina intrării lumii pe poarta slavei veşnice, este veşnicia zilei a opta, începutul cel nou: ,,cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1). O descriere corespunzătoare găsim în Cartea Proorocului Daniel: ,,Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui !” (Daniel 7, 9-10). Iată mintea nu poate cuprinde în chip firesc măreţia vedeniei prooroceşti. Iisus Hristos ,,începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) este Cuvântul Tatălui către lume, prin Care s-au făcut cunoscute lumii cele necunoscute încă de la întemeierea ei. Prin chenoză, Iisus a pogorât împărăţia Lui Dumnezeu la noi -  nu doar prin cuvintele Evangheliei, ci şi prin lucrare şi prin har: ,,Cel Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei), pe toate făcându-le Tatăl prin Fiul în Duhul: ,,Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). La fel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mărturiseşte puterea de Domn şi împreună-Lucrător cu Tatăl a Fiului: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14). Născut din Maică sub  vremi – „şi Cuvântul trup S-a făcut” (In. 1, 14) – avem desăvârşirea operei Fiului în lucrarea Tatălui sub lumina Duhului Sfânt: ,,Hristos Iisus  S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume, care este mai presus de orice nume; ca întru Numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava Lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 7-11). Prin aceasta Epistola Sfîntul Apostol Pavel către Filipeni concentrează în puţine cuvinte întreaga lucrare mesianică a Fiului dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul la restaurarea lumii încă dinainte de Întrupare, ca şi Cuvânt al Tatălui: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1).

         Cuvântul a fost de faţă la împlinirea voii Tatălui – ,,dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2, 15), astfel diavolii au fost îndepărtaţi de la faţa Lui Dumnezeu, iar prin Înălţare (,,înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru” - Troparul Praznicului Înălţării Domnului) restabileşte în har întreaga creaţie în slujirea spre slava Lui Dumnezeu întru veşnicie.   Vederea Lui Dumnezeu şi slava zilei a opta, Liturghia cea veşnică a iubirii dumnezeieşti începe odată cu Apocalipsa, epifania totală – ,,noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4, 17), când se vor pune scaune de judecată cu avertisment de pregătire şi priveghere: ,,Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa Lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul !” (I Tes 4, 14-17).

                Slava cea veşnică - ,,Iar Dumnezeul a-tot-harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi !” (I Pt. 5, 10) - înseamnă cu adevărat a-L vedea pe Dumnezeu, toţi cei ce învrednicindu-Se să-L vadă pururea (adică cei mântuiţi) dobândind  demnitatea îngerească, chiar dacă legaţi de trup: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5). Dar ca să rămâi cu Dumnezeu în Hristos, trebuie ca El să fie în tine: ,,cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6, 56). Zis-a Domnul: ,,Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10, 9) ,,Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10) - El este Uşa Slavei !

          Într-un cuvânt, slava Lui Dumnezeu este locul plin de lumină, de iubire şi de har unde veşnic şi necontenit se revarsă iubirea Creatorului peste creaţia Sa. Slava Lui Dumnezeu este biruinţa Mielului: ,,Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau Numele Lui şi Numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apoc. 14, 1) ,,Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă Lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană !” (Apoc. 14, 4-5) ,,După acestea, am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia ! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru !” (Apoc. 19, 1). Slava Lui Dumnezeu este preoţie veşnică în cer şi împărtăşire de mii de ani, pentru păzirea  în viaţa de aici a tuturor poruncilor divine: ,,Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai Lui Dumnezeu şi ai Lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani !” (Apoc. 20, 6). Atunci când vorbim de cer nou şi pământ nou, nu mai facem referinţe de ordin material; slava Lui Dumnezeu este veşnicia nemărginită a dumnezeirii: ,,Şi am văzut iar un tron mare alb şi pe Cel Ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele !” (Apoc. 20, 11); la fel: ,,Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: «Iată, cortul Lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei ! Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut». Şi Cel Ce şedea pe tron a grăit: «Iată, noi le facem pe toate !» Şi a zis: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate». Şi iar mi-a zis: «Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul !»” (Apoc. 21, 1-6).

                Aici hrana este Lumina iar apa este Învăţătura Evangheliei care izvorăşte veşnic de la Dumnezeu. Cu sfântă sfială şi cu adâncă smerenie, cu inimă în tremur şi cu fior de recunoştinţă putem şi noi să zicem: ,,Peste tot poporul Dumnezeul nostru” (Stihira Laudelor), ,,Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este !” (Ps. 98, 5). Zis-a Domnul: ,,Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6), pentru că în slava Domnului intra-vor toţi sfinţii Săi, fii îndumnezeiţi prin har, dar de-o-fiinţă cu Tatăl este numai Fiul: ,,Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea” (Apoc. 4, 11) şi Ţie slavă, mulţumire şi închinăciune Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin !