Motto: ,,Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1)
,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14)
,,Cu adevărat, mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.” (I Tim. 3, 16)
În primăvara acestui an (al 2012-lea de la Întruparea Fiului Lui Dumnezeu), Biserica Ortodoxă Română uneşte în cea de-a patra Duminică din Sfântul şi Marele Post harul împărătesc al Praznicului Buneivestiri cu pomenirea Sfântului Ioan Scărarul, egumenul Muntelui Sinai din veacul al şaptelea de la Hristos şi autorul unuia dintre cele mai importante tratate de spiritualitate monahală din întreaga literatură ascetică creştină, cunoscut sub numele de „Scara dumnezeiescului urcuş”, „Scara Raiului” sau „Cartea despre nevoinţe” – rod deopotrivă atât al celor nouăsprezece ani de ucenicie în desăvârşită ascultare faţă de bătrânul său povăţuitor, cât şi al sfintelor experienţe duhovniceşti avute de-a lungul vremurilor de înmiite osteneli şi lupte duse pentru mântuire.
Cele trei voturi sau jurăminte monahale proprii vieţuirii călugăreşti în plenitudinea virtuţilor pe care le cultivă, le implică şi le subsumează sunt temelia formării duhovniceşti a oricărei persoane dornice de dobândire a mântuirii pe calea deplinei însingurări şi a tăcerii profunde. Mai întâi, preafericita ascultare pentru Hristos, cea care zămisleşte sfânta smerenie – arma de nebiruit în lupta împotriva demonilor; apoi, preacurata feciorie – cea mai înaltă treaptă spirituală de purificare a trupului prin necurmată înfrânare şi aspră nevoinţă, care au ca vârf sau culme a fineţii duhovniceşti fecioria sufletului, curăţia inimii şi limpezimea minţii prin cugetare contemplativă despre Dumnezeu; şi, în cele din urmă, preabinecuvântata sărăcie sau lepădarea de la sine atât a tuturor avuţiilor materiale cât şi a tuturor agonisirilor sufleteşti dobândite din proprie voie şi părere. Acestea toate la un loc fac dintr-un monah acel înger în trup arătat Sfântului Pahomie cel Mare ca şi chip al desăvârşitei vieţuiri pentru Împărăţia Lui Dumnezeu şi întru slava Lui nemuritoare. Acestea sunt cele trei lucrări duhovniceşti de căpetenie ale călugăriei asumate prin făgăduinţă şi împlinite prin străduinţa sporirii în neîncetata rugăciune şi în înfrânarea postului care subţie mintea, simţurile şi trupul.
Aşa se dobândeşte slava cerească spre care tinde sufletul nostru, ca dovadă că asceza are de fapt rostul de a chema sufletul acolo de unde şi-a luat fiinţă - adică la Dumnezeu. În acest sens, cu multă uşurinţă descoperim modelul desăvârşit tot în această a patra Duminică din Post în persoana Maicii Domnului, cea care avea să fie vestită de către Arhanghelul Gavriil că Îl va naşte pe Fiul Celui Preaînalt prin zămislire fără de sămânţă şi naştere fără de prihană. Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc la unison faptul că nu este cu putinţă minţii omeneşti să descrie în cuvinte adecvate însuşirile sfinţeniei Maicii Lui Dumnezeu. Am putea spune că pentru cea care avea să mijlocească mântuirea lumii şi zdrobirea legăturilor morţii şi izbăvirea de osânda iadului, urcuşul pe treptele desăvârşirii a început încă din clipa în care sfinţii dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana şi-au dorit un prunc pe care să-l închine Dumnezeului Celui viu al lui Israel. Aşadar sfinţenia Maicii Domnului îşi are rădăcina în însăşi alegerea sfinţilor şi drepţilor Ei părinţi care aveau să O zămislească şi să O nască.
Deşi bătrâni şi drepţi fiind, atât Ioachim cât şi Ana (stearpă fiind) au suferit ceartă şi ocară de ruşine de la Isahar, arhiereul Legii Vechi, pentru că s-au încumetat să aducă jertfă la Templu deşi nu se învredniciseră de o viaţă întreagă să se izbăvească de blestemul nerodirii de fii. Tăria credinţei lor însă i-a făcut să stăruie in rugăciune şi postire (precum arată Sfântul Simeon Metafrastul) ca să afle har la Dumnezeu şi să poată naşte prunc (orice ar fi fost să fie) pe care să-l dăruiască Sfântului Dumnezeu, afierosindu-l Templului. Odată făcută făgăduinţa, ea a fost împlinită în urma rugăciunilor fierbinţi înălţate către cer, atunci când Ioachim şi Ana au fost înştiinţaţi de înger că Ana va rămâne grea şi va naşte prunc. Prin aceasta Dumnezeu săvârşeşte mai multe minuni deodată: dezlegarea sterpiciunii, zămislire şi rodire la adânci bătrâneţi, începere a lucrării de mântuire a lumii ce avea să se săvârşească prin întruparea Fiului Lui Dumnezeu din Fecioara Maria la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4)
Dăruită Templului încă de la vârsta fragedă de numai trei ani, după făgăduinţa făcută încă dinainte de zămislirea ei, Fecioara Maria va fi vasul cel sfinţit al dumnezeieştii Taine: ,,Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea Ta.” (Ps. 44, 12-13) – a poftit adică frumuseţea sufletului împodobit prin lucrarea Duhului Sfânt din rădăcină sfinţită, părinţi evlavioşi şi temători de Dumnezeu; iată de aici începe scara virtuţilor în creştinismul ortodox !
Sfinţenia şi treptele ei încep încă din pântecele mamei. Educaţia evlavioasă este începutul a tot lucrul bun şi sănătos. Iată cum i se adresează arhanghelul Gavriil Fecioarei în vârstă de numai cincisprezece ani: ,,Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Lc. 1, 28). Din această adresare mai presus de fire, primită ca o dezvăluire cerească, putem vedea calităţile duhovniceşti ale Fecioarei Maria, deja pline de puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; adică tocmai ceea ce va descoperi îngerul în continuare: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35). Aşadar, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra trupului şi sufletului Fecioarei, întreaga ei fiinţă se va umple de toate harismele şi darurile dumnezeieşti, înmănunchindu-le într-un mod unic în persoana ei, devenind ,,Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului). Întrebarea pe care pururea-Fecioara Maria o adresează Arhanghelului Gavriil - ,,Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34), ,,nu mă amăgi cu înşelăciune căci n-am cunoscut dulceaţă, de nuntă nu m-am împărtăşit – deci prunc cum voi naşte ?” (Canonul “Acatistului Buneivestiri”) - atrage atenţia asupra faptului că dorul dumnezeiesc nu se cade a fi nesocotit în vreun fel pentru vreun alt chip al dorului pământesc trecător lipsit de sens divin. Iar în răspunsul pe care la rândul Ei îl dă, se poate observa limpede împlinirea celei dintâi porunci de căpetenie a Decalogului: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta !” (Deut. 6, 5); aşadar, minte feciorelnică, luare-aminte neslăbită şi trezvie neclintită în ascultare desăvârşită de Dumnezeu prin păzirea rugăciunii neîncetate. Şi, de vreme ce este vorba iată despre o prezenţă vizibilă a îngerului din cer, atunci vorbim în mod evident şi neîndoielnic de vedere duhovnicească, poate chiar de răpire în duh.
Dovadă stă şi întrebarea referitoare la datoria şi responsabilitatea ascultării de Dumnezeu – „să nu fie o înşelare ca a Evei oarecând ...”. Iar din perspectiva smereniei şi a slujirii sfinte prin lepădarea de lume şi de toate cele deşarte ale acesteia ... nici nu mai încape îndoială, dacă ar fi să vedem cât de simplu şi de transparent este graiul cuviincios al Fecioarei Maria către cer: ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1,38). Aici se găseşte absolutul desăvârşirii prin taina de nepătruns cu mintea a odihnirii Dumnezeirii în sufletul Fecioarei, făcând-O „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Acatistul Buneivestiri).
Cuviosul Părinte Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria, exprimă cel mai frumos în „Imnele” închinate Maicii Domnului, atât adâncimea cât şi înălţimea puterii rugăciunii care umple fiinţa umană desăvârşită: „Cine este Aceasta, frumoasă ca zorile şi curată ca dimineaţa ? Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată !”. Doar prin astfel de cuvinte putem descrie măcar puţin din slava şi măreţia Lui Dumnezeu, remarcând totodată câtă deosebire este de fapt între slava cea văzută şi slava cea nevăzută ce umple locul despre care Hristos spune: ,,Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2) ,,împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Proorocia despre măsura unică de desăvârşire a Maicii Domnului a răsunat cu o mie de ani mai înainte, prin harul Duhului Sfânt revărsat în psaltirea Regelui David: ,,Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi preaînfrumuseţată” (Ps. 44, 11). La Tronul Sfintei Treimi stă Maica Lui Dumnezeu privind pe „Fiul Ei Cel Unul-Născut” (Lc. 2, 7) de la Duhul Sfânt prin bunăvoirea Tatălui Ceresc. Vedem astfel că Iisus Hristos a înălţat firea noastră omenească pe Tronul slavei Domnului Dumnezeu, dându-i statură împărătească, Maica Domnului primeşte veșnic cunună de Împărăteasa a cerului şi a pământului, Arhistratega oştirilor îngereşti. Aceasta ne arată că firea omenească s-a umplut de slava Dumnezeirii.
Noţiunea de „slavă” este una dintre cele mai des întâlnite în cuprinsul Sfintei Scripturi şi una dintre cele mai folosite în limbajul duhovnicesc al rugăciunii; ea poate avea şi o conotaţie negativă – atunci când i se atribuie în mod greşit un alt sens decât cel adevărat, spiritual. În acest sens, slava deşartă se referă în special la „căderea în sus”, la căderea (angelică) prin mândrirea pentru presupusele virtuţi proprii, iar nu prin oarecari păcate, cădere produsă prin aţintirea ochiului minţii în chip narcisist spre mulţumirea-de-sine, păcătuind astfel prin înălţarea minţii – rod al părerii de sine şi fiică a mândriei. Aşa putem aluneca în „slava deşartă” a lumii acesteia, ,, slava de la oameni” (In. 12, 43) – adică primirea de laude pentru presupuse înfăptuiri pozitive săvârşite „de ochii lumii”; pentru unii ca aceştia, Iisus răspunde: ,,Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor !” (In. 6, 2 ), contrat celor smeriți, căci ,,slavă de la oameni nu primesc !” (In. 5, 41), iar Apostolul întăreşte: ,,n-am căutat slavă de la oameni, nici de la voi, nici de la alţii” (I Tes. 2, 6). Deci omul cu adevărat virtuos lucrează în ascuns faptele credinţei, oricum ar fi acestea, precum zice şi Sfânta Scriptură ,,să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3) – observaţie foarte pertinentă ţintind mustrarea fariseilor care săvârşeau rânduielile Legii în văzul lumii – pe uliţe şi în pieţe, ca să fie lăudaţi de ceilalţi: ,,tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală” (Mt. 6, 17)
Există de asemenea o serie nesfârşită de întrebuinţări ale termenului de „slavă”. De pildă, slăvirea Lui Dumnezeu ca şi Creator a tot ceea ce există: ,,Slavă Ţie, Doamne, Celui Ce ai făcut toate !” (Anixandarele Vecerniei Mari); iată, măreţia Lui Dumnezeu şi atotputernicia Lui: ,,Cerurile spun slava Lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1). Despre acestea vorbeşte în mod elocvent referatul biblic cu privire la crearea lumii în şase zile la sfârşitul cărora ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Fac. 2, 2); în ziua a şaptea ,, S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Fac. 2, 3) şi ,,a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Fac 2,4). Cuvântul „a sfinţit-o” nu înseamnă altceva decât că în această a şaptea zi Dumnezeu a revărsat harul din plin, a revărsat viaţa prin puterea energiilor necreate ale Duhului Sfânt, punând întreaga creaţie, lumea cu toate ale ei, pentru totdeauna sub pavăza şi puterea Proniei Divine: ,, toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps. 103, 25). Şi atât de frumoasă în măreţia ei s-a arătat zidirea, întrucât ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov 1, 17). Aceeaşi măreţie de necuprins a Liturghiei cosmice a naturii întregi l-a făcut pe David Proorocul să exclame: ,,Toată suflarea să laude pe Domnul !” (Ps. 150, 6), dimpreună cu îngerii din cer: ,, atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii Lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov. 38, 7). Spunea Părintele Dumitru Stăniloae că însuşi cuvântul „lume” provine tocmai de la această lumină care iese din tot ceea ce există ca şi pecete a raţionalităţii profunde a întregii creaţii ce-şi înalţă doxologic şi euharistic glasul către Creatorul: ,,Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina !” (Doxologia Mare).
În dar ni s-a dat Lumina Divină mai întâi, apoi cea a astrelor, apoi lumina cunoştinţei ce vine ca descoperire, ca revelaţie din voia Celui Preaînalt: ,,Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl” (In. 14, 8). Răspunsul la această cerere vine tot din Sfintele Scripturi: ,,Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească pe Tine !” (In. 17, 1), ,,Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Prin aceste căi umple Dumnezeu de învăţătură inima omului şi-i deschide calea spre lumină, spre slava cea cerească: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6).
Avem aşadar slava cunoaşterii dumnezeieşti, pe care au văzut-o proorocii şi drepţii Vechiului Testament, prin vedere duhovnicească, prin deschiderea ochilor duhovnicești întru rugăciunea neîncetată. Rugăciunea de mulţumire este calea cea mai simplă şi cea mai înaltă de a preamări pe Dumnezeu: ,,Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie !” (Rugăciunile începătoare). Putem vorbi de o slavă a Lui Dumnezeu revărsată în cele văzute – atât în frumuseţea naturii cât şi în cea sufletească, descoperită prin capodoperele marilor gânditori ai lumii, prin harisma geniului manifestat şi întruchipat prin artiştii din muzică şi poezie, pictură şi sculptură, arhitectură şi desen, literatură şi filozofie creștină, o adevărată cultură a duhului; deşi nimic din toate acestea nu ar putea rodi fără trudă, sudoare şi osteneală: ,,Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac !” (Ps. 112, 12). Lumina cea Sfântă a strălucit în chip deplin prin Persoana Logosului întrupat, vestit deopotrivă prin proorocii din vechime – ,,Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea !” (Ps. 118,103) cât şi mărturisit de apostoli: ,,Doamne, la cine ne vom duce ? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice.” (In. 6, 68) ba chiar până şi de slugile arhiereilor şi fariseilor: ,,Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om” (In. 7, 46). Iar în înaltul muntelui Tabor s-a pus hotarul dintre văzut şi nevăzut, s-a făcut trecerea de la slava vizibilă la slava de necuprins de către mintea omenească, rezultat al lucrării permanente a Lui Dumnezeu Care voieşte să Se descopere lumii şi tuturor celor ce Îl caută: ,,Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Chiar dacă poporul Israel a putut să-L desconsidere într-atât încât ,,au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă !” (Ps. 105, 20).
Prin activitatea Sa mesianică pe parcursul a trei ani şi jumătate de propovăduire cu cuvântul şi cu fapta, Mântuitorul Iisus Hristos a căutat tocmai să ridice mintea lumii de la cele pământeşti văzute la slava cea mai presus de ceruri a celor nevăzute, la Tronul Dumnezeirii: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (In. 18, 36), ,,Căutaţi mai întâi împărăţia Lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Ridicarea omului căzut nu a fost deloc uşoară; căci omul nu mai putea privi cerul pe care îl închisese din propria greșeală, limitând veşnicia la timp: ,,arătând ucenicilor Săi slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Praznicului Schimbării la Faţă) iar ,,ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte” (Mt. 17, 6). Dar iată, odată simţită şi pregustată fericirea slavei celei veşnice în inima apostolilor, Petru a zis: ,,Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; să facem trei colibe” (Mc. 9, 5). Iată, aşadar, sporirea în Duhul aduce omul la simplitate şi asceză: trei colibe, nicidecum ,, comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19). Înaintarea aceasta în har, sau urcuşul duhovnicesc (numit de Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Marelui Vasile, „epectază”) a fost proorocită tot în sunet de psaltire de David, Regele lui Israel: ,,suişuri în inima sa a pus” (Ps. 83, 6) ,,merge-vor din putere în putere” (Ps. 83, 8), ,,adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor Tale” (Ps. 41, 9), ,, Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps. 148, 2). Acesta este hotarul măsurii minţii omeneşti de a-L vedea prin Duhul Sfânt pe Hristos Cel Înviat în slava Tatălui: ,,pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl şi cu Duhul, pe toate umplându-le Cel Ce eşti necuprins” (,,Ceasurile Paştilor”).
Revenind la „slava” ca preamărire a tot ce este bun şi foarte bun (precum zice Scriptura – ,,şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut, şi iată - erau bune foarte !” – Fac. 1, 31), ajungem iarăşi la hotarul limitării posibilităţii firii omeneşti de a comunica pe cale mistică. Sfântul Apostol Pavel însuşi o spune: ,,fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu” (II Cor. 12, 2) şi o confirmă în prima sa Epistolă către Corinteni: ,,precum este scris: «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Cor. 2, 9).
Acum vom încerca să ne apropiem de împărăţia care nu este din lumea aceasta. Avem Tronul Lui Dumnezeu, Scaunul Preasfintei Treimi, acolo unde „serafimi stau înaintea Domnului, strigând unul către altul: Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui !” (Is. 6, 3). Puterile îngereşti sunt în slujirea lor rânduite în trei triade, în trei rânduri de câte trei cete, în ordine ierarhică, fiecare împlinind poruncile Lui Dumnezeu: ,,Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui” (Ps. 148, 2), ,,Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri” (Ps. 148, 4). Acum cu ochii minţii trebuie să privim eshatologic Parusia slavei Lui Dumnezeu: ,,Mă duc să vă gătesc loc” (In. 14, 2), ,,împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Aceasta pentru ca să putem înţelege faptul că Iisus a îndumnezeit în Persoana Lui firea noastră omenească unind-o ipostatic cu firea Sa dumnezeiască, înălţând-o la Tatăl mântuită din moartea cea veşnică: căci El ,,voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4), ,,Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl” (In. 10, 15) ,,Care M-a trimis” (In. 5, 37). Această pătrundere a Lui Iisus Hristos în slava cea veşnică nepieritoare este esenţa şi miezul Evangheliei, dorinţa Lui Dumnezeu: ,,ca toţi să fie una” (In. 17, 21) şi ,,să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi” (Ef. 1, 18). Aceasta a fost cu putinţă de realizat numai prin Jertfa Lui Hristos, prin Cruce de la moarte la Înviere, trecerea firii omeneşti prin moarte pentru izbăvirea ei de stricăciune prin Înviere, astfel îndumnezeită şi capabilă să străbată cerurile: ,,Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri” (Ef. 1, 20). Dobândirea mântuirii astfel realizate de Hristos de către fiecare din noi depinde de împlinirea poruncilor Sfintei Evanghelii: ,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri” (Mc. 8, 38). ,,Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos” (Ef. 2, 5). Planul divin de mântuire a lumii prin Întruparea Fiului Lui Dumnezeu în Fecioara Maria împlinindu-se prin Înviere şi Înălţare, între slava dumnezeiască şi firea omenească s-a aşezat ca hotar Taina îndreptării prin pocăinţă: ,,Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2) - împărăţia Lui Dumnezeu cea văzută până la Înviere, apoi cu totul nevăzută şi de nepriceput minţii lipsite de lucrare adică inimii fără credinţă: ,,nimeni nu cunoaşte cine este Fiul, decât numai Tatăl, şi cine este Tatăl, decât numai Fiul şi căruia voieşte Fiul să-i descopere” (Lc. 10, 22), căci ,,cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Ca drept dovadă că numai credinţa este izvor de viaţă: ,,Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?” (Mt. 9, 28) ,,dreptul din credinţă va fi viu” (Avac. 2, 4) ,,credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Mc. 5, 34) ,,Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (In. 11, 21) ,,Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava Lui Dumnezeu ?” (In. 11, 40) ,,Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi !” (Lc. 8, 50).
Atotputernicia Tatălui este exprimată în cuvintele Scripturii ca sumă a atributelor slavei Sale prin actul creaţiei: ,,El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 5). La rândul său, ochiul minţii trebuie să străbată cerurile până la tronul Lui Dumnezeu, aşa precum vedem în Cartea Profetului Iezechiel: ,,Era ceva care semăna cu un tron şi la înfăţişare era ca piatra de safir; iar sus pe acest tron era ca un chip de om. Şi am mai văzut ceva, ca un metal înroşit în foc, ca nişte foc, sub care se afla acel chip de om şi care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus şi de la coapsele chipului aceluia în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului !” (Iez. 1, 26-28) adeverind cuvântul testamentar: ,,Eu sunt Cel ce sunt !” (Ies. 3, 14), ,,Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul !” (Apoc. 21, 6).
Parusia este taina intrării lumii pe poarta slavei veşnice, este veşnicia zilei a opta, începutul cel nou: ,,cer nou şi pământ nou” (Apoc. 21, 1). O descriere corespunzătoare găsim în Cartea Proorocului Daniel: ,,Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îmbrăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Său, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui !” (Daniel 7, 9-10). Iată mintea nu poate cuprinde în chip firesc măreţia vedeniei prooroceşti. Iisus Hristos ,,începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) este Cuvântul Tatălui către lume, prin Care s-au făcut cunoscute lumii cele necunoscute încă de la întemeierea ei. Prin chenoză, Iisus a pogorât împărăţia Lui Dumnezeu la noi - nu doar prin cuvintele Evangheliei, ci şi prin lucrare şi prin har: ,,Cel Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii” (Simbolul Credinţei), pe toate făcându-le Tatăl prin Fiul în Duhul: ,,Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6). La fel, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan mărturiseşte puterea de Domn şi împreună-Lucrător cu Tatăl a Fiului: ,,Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (In. 1, 14). Născut din Maică sub vremi – „şi Cuvântul trup S-a făcut” (In. 1, 14) – avem desăvârşirea operei Fiului în lucrarea Tatălui sub lumina Duhului Sfânt: ,,Hristos Iisus S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce. Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui Nume, care este mai presus de orice nume; ca întru Numele Lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava Lui Dumnezeu-Tatăl” (Filip. 2, 7-11). Prin aceasta Epistola Sfîntul Apostol Pavel către Filipeni concentrează în puţine cuvinte întreaga lucrare mesianică a Fiului dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul la restaurarea lumii încă dinainte de Întrupare, ca şi Cuvânt al Tatălui: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In. 1, 1).
Cuvântul a fost de faţă la împlinirea voii Tatălui – ,,dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce” (Col. 2, 15), astfel diavolii au fost îndepărtaţi de la faţa Lui Dumnezeu, iar prin Înălţare (,,înălţatu-Te-ai întru slavă Hristoase Dumnezeul nostru” - Troparul Praznicului Înălţării Domnului) restabileşte în har întreaga creaţie în slujirea spre slava Lui Dumnezeu întru veşnicie. Vederea Lui Dumnezeu şi slava zilei a opta, Liturghia cea veşnică a iubirii dumnezeieşti începe odată cu Apocalipsa, epifania totală – ,,noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (I Tes. 4, 17), când se vor pune scaune de judecată cu avertisment de pregătire şi priveghere: ,,Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înainte celor adormiţi, pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa Lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul !” (I Tes 4, 14-17).
Slava cea veşnică - ,,Iar Dumnezeul a-tot-harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi !” (I Pt. 5, 10) - înseamnă cu adevărat a-L vedea pe Dumnezeu, toţi cei ce învrednicindu-Se să-L vadă pururea (adică cei mântuiţi) dobândind demnitatea îngerească, chiar dacă legaţi de trup: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103, 5). Dar ca să rămâi cu Dumnezeu în Hristos, trebuie ca El să fie în tine: ,,cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (In. 6, 56). Zis-a Domnul: ,,Eu sunt uşa; de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (In. 10, 9) ,,Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10) - El este Uşa Slavei !
Într-un cuvânt, slava Lui Dumnezeu este locul plin de lumină, de iubire şi de har unde veşnic şi necontenit se revarsă iubirea Creatorului peste creaţia Sa. Slava Lui Dumnezeu este biruinţa Mielului: ,,Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau Numele Lui şi Numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor” (Apoc. 14, 1) ,,Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel oriunde Se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă Lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană !” (Apoc. 14, 4-5) ,,După acestea, am auzit, în cer, ca un glas puternic de mulţime multă zicând: Aliluia ! Mântuirea şi slava şi puterea sunt ale Dumnezeului nostru !” (Apoc. 19, 1). Slava Lui Dumnezeu este preoţie veşnică în cer şi împărtăşire de mii de ani, pentru păzirea în viaţa de aici a tuturor poruncilor divine: ,,Fericit şi sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere, ci vor fi preoţi ai Lui Dumnezeu şi ai Lui Hristos şi vor împărăţi cu El mii de ani !” (Apoc. 20, 6). Atunci când vorbim de cer nou şi pământ nou, nu mai facem referinţe de ordin material; slava Lui Dumnezeu este veşnicia nemărginită a dumnezeirii: ,,Şi am văzut iar un tron mare alb şi pe Cel Ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele !” (Apoc. 20, 11); la fel: ,,Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: «Iată, cortul Lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Însuşi Dumnezeu va fi cu ei ! Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut». Şi Cel Ce şedea pe tron a grăit: «Iată, noi le facem pe toate !» Şi a zis: «Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate». Şi iar mi-a zis: «Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul !»” (Apoc. 21, 1-6).
Aici hrana este Lumina iar apa este Învăţătura Evangheliei care izvorăşte veşnic de la Dumnezeu. Cu sfântă sfială şi cu adâncă smerenie, cu inimă în tremur şi cu fior de recunoştinţă putem şi noi să zicem: ,,Peste tot poporul Dumnezeul nostru” (Stihira Laudelor), ,,Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este !” (Ps. 98, 5). Zis-a Domnul: ,,Eu am zis: Dumnezei sunteţi şi toţi fii ai Celui Preaînalt !” (Ps. 81, 6), pentru că în slava Domnului intra-vor toţi sfinţii Săi, fii îndumnezeiţi prin har, dar de-o-fiinţă cu Tatăl este numai Fiul: ,,Vrednic eşti, Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea” (Apoc. 4, 11) şi Ţie slavă, mulţumire şi închinăciune Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin !
