Curăţirea sufletului prin postul simţurilor

Motto: „A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat.” (Fac. 3, 21) 

„Cine ţi-a spus că eşti gol ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci ?” (Fac. 3, 11)

„Aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei.” (Ef. 4, 19)

„Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc.” (Lc. 14, 19)

                Cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos adresat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli despre faptul că există un neam de demoni care „nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) ne învaţă că postul şi rugăciunea sunt cele două aripi cu care sufletul se  poate înălţa la Cer. Treptele postului, însoţind rugăciunea pas cu pas, o urcă de la pământ la Cer, înaintea Tronului Lui Dumnezeu. Postirea deschide inima spre simţirea lucrării harului în mintea curăţită de aburii îmbuibării. Postul alungă uitarea, lenea şi nepăsarea -  cei trei  uriaşi pierzători de suflet care îl despart pe om de Dumnezeu şi îl lipsesc de mântuire. Dacă vom cerceta atent alcătuirea noastră sufletească, vom descoperi că dintru început am fost înzestraţi cu inteligenţă, cu puterea de a raţiona, de a gândi, şi cu vorbire – puterea cuvântătoare:  „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră.” (Fac. 1, 26). Omul a fost alcătuit din trup şi suflet laolaltă, sufletul fiind înzestrat cu puteri proprii, specifice , iar trupul fiind dotat cu simţuri. În starea primordială a omului (numită starea paradisiacă) aceste simţuri erau adumbrite din belşug de har. Omul a avut posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte, să petreacă în veşnicie sau „să cadă în timp” (Emil Cioran): „Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit !” (Fac. 2, 17). Viaţa omului în Rai era asigurată de puterea lucrătoare a Duhului Sfânt, reprezentată prin Pomul Vieţii – „la umbra căruia” Adam vorbea cu Dumnezeu „ca între prieteni”; în calitatea sa de rege al creaţiei, omul, ca un adevărat „confident” al naturii zidite, dădea fiecărei făpturi numele care i se potrivea. Aflat iniţial în stare duhovnicească de preot al Ziditorului său, Adam săvârşea prin contemplaţia tuturor făpturilor  o permanentă Liturghie Cosmică, prin accesul nemijlocit la Pomul Vieţii, la încărcătura de har din puterea Duhului Sfânt; aceasta era ceva firesc şi normal în Rai ! Din voia Lui Dumnezeu, înzestrat cu liberul arbitru, omul a avut dezlegarea de a alege dacă va rămâne veşnic cu Dumnezeu sau nu. Aici intervin, de fapt, legile care stau la baza  stării de îndumnezeire prin har. Cea dintâi: omul a fost zidit după chipul Lui Dumnezeu  şi pentru asemănarea cu El, fiind creat de Acesta dintr-o iubire desăvârşită: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (In. 3, 16). A doua: dorinţa Lui Dumnezeu de a-l desăvârşi pe om prin împreună-lucrare, prin conlucrare liber consimţită: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48) – desăvârşirea însemnând un exerciţiu permanent al stării extatice contemplative în Raiul Lui Dumnezeu. Pentru puţin, Raiul a fost „proprietatea” lui Adam (cel cu depline drepturi), un dar de la Dumnezeu făcut omului la zidirea lui, deodată cu libertatea de a-l păstra pentru totdeauna prin propria sa alegere –  iar aceasta prin hotărâre divină. Lucrul acesta a implicat susţinerea unui examen pentru Adam-cel-sufletesc, cel ce se hrănea în deplină libertate din Pomul Vieţii - singura sursă inepuizabilă de îmbogăţire în Duhul Sfânt şi de sporire în starea de har; examen la care, din păcate, cel ce era „regele creaţiei” şi „împăratul făpturii”  - a picat „cu brio”,  dorindu-şi titlul de „Dumnezeu” -  dar nu după legile stabilite de mai înainte, nu după „regulile jocului” (II Tim. 2, 5), călcând astfel porunca ascultării de Dumnezeu şi devenind „om al fărădelegii” sau „călcător de lege” (Iac. 2, 11):  „Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul...” (Fac. 3, 22) -  concluzionează ironic-compătimitor Atotţiitorul ! De aici a rezultat starea de golire sufletească şi frica de Creatorul, ascunderea în Rai şi descoperirea că este gol şi cu trupul. Iar Dumnezeu este nevoit, în situaţia ivită, să-l supună la acest examen (direct şi la obiect) pe Adam, pentru a-i testa puterile minţii şi a-i verifica înţelepciunea provenită din cugetarea raţională, din cât reuşise să agonisească prin şederea sa în Rai în starea de contemplaţie. Drept pentru care i-a adresat o întrebare al cărei răspuns (dat cu înţelepciune) ar fi putut aduce omului îndumnezeirea veşnică , prin har,  pentru a-şi putea păstra titlul de „dumnezeu” dobândit prin înălţarea minţii şi prin gustarea din  pomul cunoştinţei binelui şi răului: „Cine ţi-a spus că eşti gol ? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci ?” (Fac. 3, 11). Iată însă că răspunsul „corect” (după „mintea” şi „înţelepciunea” lui „Adam-dumnezeu”) a fost ... : „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat !” (Fac. 3, 12) – trădând dorinţa de a fi superior (prin propriul său raţionament) Creatorului Însuşi ! Deci, nicidecum „Am greşit, Doamne, Te rog iartă-mă !” –răspuns care ar fi îndreptat greşeala şi ar fi curăţit păcatul ... Aşa, însă, a continuat să se mărească îndepărtarea dintre om şi Dumnezeu şi prin răspunsul Evei la întrebarea: „Pentru ce ai făcut aceasta ? Iar femeia a zis: Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat !” (Fac. 3, 13) – răspuns izvorât şi el tot din raţiunea unei minţi despărţite de Dumnezeu şi coborâte din contemplaţia cerescului în sfera pământescului. Întristarea divină (manifestată prin hotărârea Lui Dumnezeu de a-l lipsi pe Adam de Raiul desfătării, de a-i curma accesul la Pomul Vieţii – pentru că a dispreţuit harul Duhului Sfânt -, de a-l trimite pe pământ să-şi ducă existenţa în ordinea nouă, biologică, a vieţii) a pus apoi „heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către Pomul Vieţii” (Fac. 3, 24), paznici cereşti de acum cu totul nesupuşi voinţei lui Adam: „Nimic necurat nu are moştenire în împărăţia Lui Hristos !” (Ef. 5, 5). Din cuvântul „izgonit” (pe care îl foloseşte Scriptura) putem înţelege cât de mâhnit a fost Dumnezeu atât din pricina păcatului săvârşit de Adam cât şi de răspunsurile date de Adam şi de Eva în momentul săvârşirii neascultării în grădina Raiului. Odată comisă fapta şi împlinită împotrivirea faţă de voinţa Creatorului, omul se vede ajuns într-o cu totul altă stare – din „împărat al făpturii” -  rob al al propriilor patimi, pofte şi raţiuni decăzute alimentate din propria sa voinţă şi mândrie: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In. 8, 34), doar „adevărul vă va face liberi” (In. 8, 32). Câştigul pe care Adam l-a dobândit este veşmântul simţurilor, adică „hainele de piele” (Fac. 3, 21) în care l-a îmbrăcat Dumnezeu pentru a supravieţui căderii într-o nouă formă şi rânduială de existenţă.
  După învăţătura Sfintei Scripturi, cele cinci simţuri cu care este înzestrată firea trupească a oamenilor sunt: văzul (prin ochi), auzul (prin urechi), mirosul (prin nări),  gustul (prin limbă şi gură) şi pipăitul (prin mâini şi prin picioare). Pentru Eva , toate acestea au fost încununate de cuvântul Lui Dumnezeu: „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3, 16). Iar  lui Adam, pe lângă izgonirea din Rai, pe lângă veşmântul biologic, trupesc, material al simţurilor, i-a mai dat şi (în loc de un Rai frumos şi roditor din lucrarea harului) un pământ pe care să-l muncească cu osteneală şi sudoare, dar care să-i rodească spini şi pălămidă: „blestemat va fi pământul pentru tine !” (Fac. 3, 17). De aici încep toate războaiele nevăzute asupra lui Adam , „îngerul-cu-trup”, fost cetăţean al Raiului: „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Rm. 8, 22) din pricina încercărilor omului de a o supune, tot la fel cum şi omul nostru lăuntric adesea suspină: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm. 8, 26). Aici Sfânta Scriptură ne arată  că putem să ne izbăvim doar cu ajutorul Lui Dumnezeu de această luptă neîncetată şi cumplită cu „începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii, care sunt în văzduh” (Ef. 6, 12): „mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime” (Ps. 55, 2) exclamă Psalmistul, precum şi Sfântul Apostol Pavel ne spune: „avem comoara aceasta în vase de lut.” (II Cor. 4, 7), îndemnându-ne părinteşte: „îmbrăcaţi-vă cu toate armele Lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului !” (Ef. 6, 11).

                Picioarele strămoşului Adam în drumul lor de la Pomul Vieţii spre pomul cunoştinţei binelui şi răului arată simbolic calea omului de la Dumnezeu spre păcat. Păcatul ca realitate universală, înţeles şi trăit ca despărţire de Dumnezeu are consecinţe uriaşe – aduce  moarte veşnică, ne coboară veşnic la iad, provocând iremediabil ruperea legăturii cu Dumnezeu – Izvorul vieţii. Revenirea în sine, asemeni fiului risipitor, este cărarea de întoarcere de la păcat la Dumnezeu: „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu” (Lc. 15, 18); odată ajuns la Dumnezeu, începe îndreptarea, pocăinţa, ridicarea: „am greşit la cer şi înaintea Ta !” (Lc. 15, 18). Doar aşa, prin această revenire la casa părintească şi prin intrarea pe „uşile pocăinţei”, căile tuturor urmaşilor lui Adam (care ţeseau în lume mrejele păcatului - „În calea aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie” (Ps. 141, 3), plângea oarecând Psalmistul) acum se pot deschide spre cărările mântuirii. Când vrem să lepădăm păcatul şi să dobândim virtutea, alegem doar calea cea dreaptă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”(In. 14, 6). Trecerea la făptuirea morală şi schimbarea direcţiei greşite spre o viaţă cu adevărat plăcută Lui Dumnezeu (precum zice Scriptura - „piciorul meu a stat întru dreptate” – Ps. 25, 12) se poate face numai prin îndreptarea spre cuvintele Sfintei Evanghelii  şi ale învăţăturii Cuvântului Lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Scrie Sfântul Apostol Pavel: „încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii” (Ef. 6, 15). Adică să ne întoarcem - prin înfrânare - de la pornirile păcătoase la Dumnezeu (precum ne învaţă Sfântul Părinte Nicodim Aghioritul în cartea sa, „Războiul nevăzut”), evitând cu dinadinsul orice prilej de păcătuire. Prin Evanghelie se vindecă deopotrivă atât pofta cât şi consecinţele mâncării lui Adam din pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci Jertfa pe Cruce a Domnului nostru Iisus Hristos deosebeşte pentru totdeauna şi deplin în sufletele noastre binele de rău, lumina de întuneric. Iată, vorbind aşadar despre cărările faptelor bune, am arătat în ce constă postul picioarelor.

                Există însă o măsură de postire şi pentru mâini. Aflate tot în slujba trupului - pentru a munci, pentru a ne hrăni, pentru a face lucruri plăcute Lui Dumnezeu – mâinile însă pot săvârşi şi o mulţime de păcate. Dacă ar fi doar să ne gândim  fie şi numai la Decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit !” (Ies. 20, 4) „Să nu ucizi ! Să nu fii desfrânat ! Să nu furi !” (Ies. 20, 13-15) „Să nu doreşti nimic din câte are aproapele tău !” (Ies. 20, 17)... iată câte păcate se pot săvârşi prin mâini ! „Să nu-ţi întinzi mâinile tale spre Dumnezeu străin !” (Ps. 43, 22)  „cu oamenii cei care fac fărădelege” şi „nu mă voi însoţi cu aleşii lor !” (Ps. 140, 4). De altfel, „Molitfelnicul” pomeneşte nu o dată în Rugăciunile de dezlegare tot atâtea modalităţi felurite de a păcătui: „cu ochii au poftit sau cu mirosul s-au desfrânat ori cu pipăitul s-au pornit spre desfrânare sau cu gustul s-au dezmierdat sau desfrânare sau preadesfrânare sau sodomie sau gomorie sau în alt chip oarecare au făcut păcatul desfrânării”.  Este evident că postul mâinilor (sau înfrânarea simţului pipăirii) nu poate să existe fără un post al cugetului, fără o păzire a minţii de gânduri şi închipuiri pătimaşe: „Cine se va sui în muntele Domnului şi cine va sta în locul cel sfânt al Lui ? Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său !” (Ps. 23, 3-4).

              Ochii sunt oglinda sufletului: precum „luminătorul trupului este ochiul” (Mt. 6, 22), aşa şi luminătorul sufletului este mintea. Păcatul intră în om foarte uşor prin ochi şi prin urechi. De aceea trebuie să vorbim şi de un post al ochilor (o ferire de imagini spurcate şi de privelişti necuviincioase) şi de un post al urechilor (prin evitarea rostirii şi ascultării de cuvinte vulgare, de expresii triviale şi hulitoare la adresa Lui Dumnezeu sau a semenilor, precum şi de calomnie – adică de clevetire -, de  judecare sau osândire). Urechea trebuie să fie îndreptată spre Legea Domnului precum şi ochii către Dumnezeu: „Căile Tale, Doamne, arată-mi şi cărările Tale mă învaţă !” (Ps. 24,4) căci „ochii mei sunt pururea spre Domnul, că El va scoate din laţ picioarele mele” (Ps. 24, 16). Văzul ochiului pervertit este lipsit de lumina contemplaţiei şi de vederea duhovnicească, de vederea Lui Dumnezeu, pentru faptul că, lipsit de rugăciune şi „hrănit” cu imagini surpătoare de suflet, cade în pământescul patimilor, asemeni Evei oarecând în Rai: „frumos şi bun la mâncare era rodul ce m-a omorât !” (Sfântul Ioan Damaschin). Atunci când raţiunea căzută şi imaginaţia dezlănţuită aţintesc ochiul  minţii spre „întunericul necunoştinţei”, trebuie neapărat „corectată vederea” prin practicarea virtuţilor pe temeiul credinţei întru „lumina cunoştinţei”: „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4). Postul ochilor este necesar pentru a nu păta „icoana sufletului”. Avem ca model curăţia desăvârşită şi sfinţenia strălucitoare din ochii Maicii Domnului, pururea-Fecioara Maria „Cea mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât strălucirile soarelui” (Paraclisul Maicii Domnului): „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34). „Fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l împlinesc pe el” (Lc. 11, 28), „precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se va milostivi spre noi !” (Ps. 122, 2). Toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că doar postul trupesc prin înfrânarea simţurilor îl poate readuce pe om la starea de har, că doar prin înfrânare ascetică se poate realiza revenirea „adamică” la starea de dinainte de căderea în păcat, aşa precum  au reuşit pustnicii din „Pateric” să îmblânzească fiarele, aducându-le întru supunere: Marcu Ascetul, Maria Egipteanca, Simeon Stâlpnicul, Macarie Egipteanul, Antonie cel Mare şi mulţi alţii asemenea lor.

                Însă, dintre toate simţurile, postul cel mai important este cel care priveşte gura. În primul rând din pricina faptului că lăcomia la mâncare şi îmbuibarea şi beţia duc atât la moleşeală sufletească, cât şi la întunecare de minte. Dar nu numai atât. Duhul Sfânt ne înştiinţează că tăcerea este maica tuturor virtuţilor: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele !” (Ps. 140, 3). Aceasta pentru că gura antrenează în vârtejul ei şi pornirile inimii: „Să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug !” (Ps. 140, 4). Sfinţii Părinţi învaţă că „tăcerea e de aur iar vorbirea de argint !”. Un glas din cer i-a spus  Sfântului Arsenie: „taci, fugi, linişteşte-te !” ca singur mod negreşelnic de sporire duhovnicească. Iarăşi, trebuie să folosim cu măsură cuvintele de povăţuire – aceasta ne învaţă Avva Pamvo: „de câte ori am vorbit, nu m-am căit !” („Patericul Egiptean”). Problema se pune şi pe temeiul faptului că „pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii !” (Mt. 12, 36). Este mare nevoie de măsură, spun Sfinţii filocalici, pentru că „multa vorbire goleşte şi pustieşte sufletul” (Filocalia, vol. I).

                Al doilea aspect de importanţă capitală legat de problema înfrânării simţurilor olfactiv şi gustativ este cel legat de poftă: „pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iac. 1, 15). Pentru a arăta o măsură de înfrânare, de smerire şi de pedepsire pentru pofta fără saţ a îmbuibării, Sfântul Prooroc David, Regele lui Israel, scrie: „Că cenuşă am mâncat în loc de pâine iar băutura mea cu plângere am amestecat-o !” (Ps. 101, 10). Şi tot el, pomenind păcatele de demult ale poporului ales săvârşite în pustie prin cârtire şi poftire fără înfrânare, scrie că Dumnezeu a trimis din cer „şi a plouat peste ei ca pulberea cărnuri şi ca nisipul mării păsări zburătoare” (Ps. 77, 31), „venit-au  prepeliţe” (Ps. 104, 39) iar „mâncarea le era încă în gura lor, când mânia Lui Dumnezeu s-a ridicat peste ei şi a ucis pe cei sătui ai lor şi pe cei aleşi ai lui Israel i-a doborât !” (Ps. 77, 34-35).

                Rolul esenţial al gurii în efortul şi strădania de mântuire a omului poate fi uşor evidenţiat dacă vom lua seama, de pildă, la faptul că  lepădarea de satana şi unirea cu Hristos în Taina Sfântului Botez se fac prin răspunsul pe care , la întrebarea preotului, îl dă gura: „Mă lepăd de satana ! Mă unesc cu Hristos !” (Molitfelnic). Prin gură pruncul cel nevinovat ce se botează în „haină luminoasă” (asemănându-se Lui Iisus Cel botezat în Iordan de către Ioan şi adeverit de Tatăl din cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit !” – Mt. 3, 17) primeşte Trupul şi Sângele Lui Hristos (după pecetluirea cu „pecetea darului Duhului Sfânt” în Taina Mirungerii), pentru că tot prin gură a intrat şi sufletul în el în clipa zămislirii lui, - prin aceeaşi gură prin care îi va şi ieşi sufletul în clipa chemării lui la viaţa de dincolo de mormânt. Şi asupra lui Adam, când a suflat Dumnezeu suflare de viaţă, tot în faţă i-a suflat-  poate chiar în gură: „Gura mea am deschis şi am tras duh că de poruncile Tale am dorit !” (Ps. 118, 131).  Şi tot prin gură  făptura întreagă preamăreşte şi slăveşte pe Dumnezeu Atotţiitorul: „Toată suflarea să laude pe Domnul !” (Ps. 150, 6). La Taina Sfintei Spovedanii, prin gură ne mărturisim păcatele şi neputinţele înaintea Domnului, pentru a dobândi iertarea, dezlegarea şi mântuirea: „Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului” (Ps. 31, 6). Tot prin gură înălţăm rugăciuni la cer ori de câte ori simţim nevoia de a-L afla pe Cel Ce Singur ne poate milui şi mântui: „Şi limba mea va grăi dreptatea Ta, în toată ziua, lauda Ta !” (Ps.  34, 27). Prin rostirea cu gura a rugăciunii Lui Iisus agonisim harul Duhului Sfânt Mângâietorul: „Deschide gura şi o voi umple pe ea !” (Ps. 80, 9), „Deschide-voi gura mea şi se va umple de Duhul !” (Catavasiile Buneivestiri), aşa cum Maica Domnului, prin rostirea răspunsului „Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38) a devenit „Mireasa Tatălui, Maica Fiului, Biserica Duhului Sfânt” (Sfântul Ioan Damaschin). Tot prin gură vom da răspuns- atât la judecata particulară, cât şi la Judecata de Apoi, când fiecare dintre noi fie va străluci  de-a dreapta Dreptului Judecător, fie se va pogorî în întunericul de-a stânga. Prin gură luăm Trupul şi Sângele Dumnezeiesc spre  a noastră mântuire: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”(Mt 26,26), „beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu”(Mt 26,27-28). În cartea „Faptele Apostolilor” Sfântul Luca ne scrie că ucenicii Lui Hristos petreceau pururea în rugăciune, iar Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să vieţuim „în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti” (Ef. 5, 19) pentru a fi pregătiţi cum se cuvine pentru împărăţia Lui Dumnezeu. Urmând îndemnului Sfântului Apostol Petru -„Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Pt. 5, 8) – ni se cade să ne grijim zilnic sufletele prin Sfânta Aghiazmă, prin Sfânta Anafură, prin Untdelemnul cel sfinţit în Taina Sfântului Maslu, prin sărutarea Sfintelor Moaşte şi a Sfintelor Icoane cele de minuni făcătoare, prin îngrijirea noastră sufletească de a fi una cu Hristos: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In. 14, 21). Nu degeaba vrăjmaşul mântuirii neamului omenesc,  diavolul cel de-a pururea ispititor, ştiind însemnătatea capitală pentru mântuire a gurii omului, i-a otrăvit acestuia imaginaţia şi i-a îmbolnăvit partea poftitoare a sufletului prin aprinderi pătimaşe după plăceri senzuale ieşite din comun  şi exagerate, potrivnice firii, cu totul imorale, de-a dreptul patologice,  căutând cu dinadinsul  să înjosească organul Duhului Sfânt, calea împărătească de intrare a Lui Hristos-Dumnezeu în om, până la nivelul inacceptabil de locaş murdar şi întinat prin satisfacerea iraţională a plăcerilor sexuale precum oarecând în cetatea Gomorei. De aceea, dacă vorbim de necesitatea imperioasă a practicării postului tuturor simţurilor pentru curăţire şi despătimire, atunci cea dintâi hotărâre care trebuie luată este oprirea tocmai a acestor porniri indecente şi abateri imorale  cultivate în sânul societăţii contemporane prin investiţii financiare uriaşe în industria pornografiei – a cărei victimă sigură şi inocentă este tinerimea; un lucru ca acesta poate că nu neapărat va aduce sfârşitul lumii şi urgia pedepsitoare a Apocalipsei – dar sigur le apropie ! Iar aceasta pentru că s-a ajuns  de la lipsa de credinţă la lipsa de conştiinţă, de la lipsa  temerii de Dumnezeu la lipsa de bun-simţ: „Zis-a cel nebun în inima sa: Nu este Dumnezeu !” (Ps. 13, 1),  „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21), „toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Ps. 13, 3); „omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor !” (Ps. 48, 12).

                Unei lumi moderne pierdute în bezna haosului moral şi scufundate în abisul absurdului unei existenţe fără sens ultim şi fără  Lege de mântuire, şi care nu conteneşte a se văita de greul vieţii păcătoase, i-ar putea răspunde într-o zi, în sunet de trâmbiţă apocaliptică şi cu ecou profetic străvechi, glasul conştiinţei unei generaţii de tineri care să se lepede de unirea părinţilor lor cu sfaturile canaanite diavoleşti, împlinind nu voia Domnului ci poftele trupului: după atâta amar de nelegiuiri „Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine” (Rm. 1, 28); „cine e nedrept, să nedreptăţească înainte; cine e spurcat, să se spurce încă; cine este drept, să facă dreptate mai departe; cine este sfânt, să se sfinţească încă ! Iată, vin curând, şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui” (Apoc. 22, 11-12).

                Singura şansă de scăpare  „de mânia ce va să fie” (Mt. 3, 7) este întoarcerea cu toată inima la Dumnezeul Cel Viu prin  credinţă dreaptă şi fapte bune, prin post şi rugăciune, prin înfrânare şi trezvie, auzind cuvântul Psalmistului: „De M-ar fi ascultat poporul Meu, de ar fi umblat Israel în căile Mele, I-aş fi supus de tot pe vrăjmaşii lor şi aş fi pus mâna Mea pe asupritorii lor” (Ps. 80, 12-13), „căci Domnul i-a hrănit pe ei din grâul cel mai ales şi cu miere din stâncă i-a săturat pe ei !” (Ps. 80, 15). Căci răspunsul la neînfrânare şi lipsă de credinţă, la nedreptate şi minciună, la făţărnicie şi la răutate, vine ca un trăsnet: „Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii, căci vicleşug este în locaşurile lor, în mijlocul lor !” (Ps. 54, 16-17) „Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei !” (Ps. 48, 14). Doar adevărata pocăinţă, împlinită prin  postul tuturor simţurilor, poate să ne împace cu Domnul Dumnezeu,  poate aduce mila şi harul Lui iarăşi în viaţa noastră, a tuturor, astfel încât să ne bucurăm şi noi auzind glasul divin, mântuitor şi mângâietor: „Iertate îţi sunt păcatele. Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă !” (Mc. 2, 9)