Motto: „Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.” (Gal. 6, 14)
„Cuvântul Crucii nebunie este pentru cei ce pier; dar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea Lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18)
„Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mt. 16, 24)
„Cruce însemnând Moise cu toiagul, Marea Roşie a despărţit.” (Catavasier)
La „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), Mântuitorul Iisus Hristos ne-a adresat tuturor îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor !” (Mt. 3, 2). În „Predica de pe munte” ne-a învăţat că postul unit cu rugăciunea şi cu milostenia sunt căile acelei Lumini Sfinte a credinţei drepte şi adevărate care curăţeşte şi sfinţeşte viaţa noastră. Prin luarea Crucii pe umerii Săi, ne-a dat pildă de smerenie pentru ca să luăm aminte de noi înşine. Să dobândim vederea păcatelor noastre şi să râvnim dorinţa sinceră de a ne căi pentru ele din adâncul inimii prin revărsarea potopului mântuitor al lacrimilor peste haina (pe care am întinat-o prin păcate) a Sfântului Botez – pocăinţa fiind singura cale de a o curăţi: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 3), „Doamne, ascultă rugăciunea mea, ia aminte la ruga mea, căci nu se va îndreptăţi înaintea Ta nimeni din cei vii.” (Ps. 142, 1-2). Iată, acestea sunt doar două dintre suspinurile inimii Psalmistului, adevărate străfulgerări de cunoaştere în Duhul Sfânt al Adevărului, deodată cu zvâcnirea de durere dar şi cu avântul de nădejde: „Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai alb decât zăpada mă voi albi.” (Ps. 50, 7). Odată simţită bucuria iertării în inimă, iar inima clocotind de vibraţia iubirii duhovniceşti pentru Dumnezeu, mintea primeşte ca răspuns atât cuvântul profetic: „Eu nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul din calea lui şi să fie viu” (Iez. 33, 11), cât şi pe cel evanghelic: „n-am venit să-i chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi” (Mt. 9, 13). Iar acum, sufletul fiind întărit prin nădejdea mântuirii, înalţă glas şi năzuinţă de eliberare duhovnicească: „Doamne ascultă-mă în dreptatea Ta. Şi să nu intri la judecată cu robul Tău.” (Ps. 142, 1-2). Iar înălţarea acestui strigăt de nădejde prin puterea credinţei, îl îndeamnă pe om la rugă „cu timp şi fără timp” (II Tim. 4, 2) „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta !” (Ps. 87, 1), „Când am strigat spre El, m-a ascultat, Dumnezeul dreptăţii mele.” (Ps. 4, 1). Şi nu este vorba de vreun alt „dumnezeu” decât de Dumnezeu-Mântuitorul (cunoscut sub chipul ascultării absolute şi al smereniei desăvârşite) trimis de Tatăl pentru a împlini opera de mântuire a omului. El, Cel Care va spune răspicat ucenicilor, cu glas hotărât: „M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis” (In. 6, 38) şi „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.” (In. 18, 36).
Privită ca formă de împlinire cu fapta a lucrării duhovniceşti a pocăinţei, mulţimea feluritelor nevoinţe ascetice nu poate fi asumată mântuitor decât numai pe temei scripturistic şi în duh filocalic. Nici nu poate fi vorba vreo clipă de nevoinţe „paralele” Ortodoxiei (aşa cum pretind unii sau alţii cu privire la tot felul de exerciţii de provenienţă orientală, cu iz ocult şi evidente tendinţe păgâniste, justificându-se cu expresii de genul „de fapt, nu e nici o diferenţă între ele”, „se aseamănă perfect unele cu altele”, „meditaţia transcedentală e totuna cu rugăciunea isihastă”, „totul e la fel ca în creştinism” etc.). Nu putem admite decât o singură asemănare: cea care există în Sfânta Scriptură, acreditată de Duhul Sfânt, mărturisită de profeţi şi împlinită de apostoli într-un singur chip - în Numele Lui Iisus Hristos: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Orice alte „asemănări” sunt străine Ortodoxiei, iar alergătorii pe drumul mântuirii sunt descalificaţi din start dacă nu sunt dintre aceia ce cinstesc Crucea şi ţintesc Jertfa Lui Hristos Care ne-a adus mântuirea prin Învierea Sa din morţi şi prin biruinţa asupra morţii şi a iadului: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.” (II Tim. 2, 5)
Privită dintr-o altă perspectivă, starea de pocăinţă se descoperă ca stare de înviere duhovnicească: „morţii vor auzi glasul Fiului Lui Dumnezeu, şi cei ce vor auzi vor învia” (In. 5, 25). Altfel spus, prin ea se realizează întoarcerea în pământul Edenului şi eliberarea de trupul stricăcios, precum zice Scriptura: „ până te vei întoarce în pământul din care eşti luat” (Fac. 3, 19). De aceea ţinta noastră este Raiul, locul plămădirii noastre de mâinile Domnului Dumnezeu: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit.” (Ps. 118, 73). Aşa tâlcuiesc Sfinţii tot acest zbucium propriu vieţii pământeşti (sau al mişcării „pe orizontală”) încărcat de fapte de nevoinţă „de-a dreapta”, precum şi este scris : „Şezi de-a dreapta Mea până ce-i voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale.“ (Ps. 109, 1). Zbucium rezultat din zvârcolirea neîncetată a sufletului prins în mrejele păcatului, din prinsoarea cărora fugim permanent; luptă primită – prin marea milostivire a Lui Dumnezeu – ca o aşteptare plină de dorul mântuirii: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută-l pe robul Tău” (Ps. 118, 176) cu căutarea în Cartea Vieţii, cu căutarea în Cartea milei de Părinte iubitor şi Dumnezeu mântuitor: „Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta toate se vor scrie.” (Ps. 138, 16). Pentru a atinge acestă stare de fapt, omul duhovnicesc (de acum izbăvit de ispita de a mai săvârşi păcate mari, grosolane) urcă pe o treaptă superioară, dobândită din înfrânare, din postire, din multa şi curata rugăciune stăruitoare. Dar aici încep alte lupte – acel război nevăzut asupra minţii, de care pomeneşte Psalmistul : „mulţi sunt cei ce se războiesc cu mine din înălţime” (Ps. 55, 2). Acest văzduh al minţii poate fi şi trebuie să fie luminat doar de lumina din lăuntrul inimii; numai că, pentru a ajunge să avem lumină, trebuie ca întunericul din noi să fie înlocuit de Lumină: „Dar întunericul nu este întuneric la Tine şi noaptea ca ziua va lumina. Cum este întunericul ei, aşa este şi lumina ei.” (Ps. 138, 12). Ar fi o greşeală să scăpăm din vedere faptul că acestea toate se pot săvârşi numai prin harul Lui Dumnezeu, sub atenta supraveghere şi înţeleapta povăţuire experimentată a unui bătrân (azi, a duhovnicului) sau prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi filocalici şi sub ocrotirea Sfintelor Scripturi. Iată, există mărturie limpede că rugăciunea noastră personală trebuie să conţină (în trezvia ei) cererea de a nu rătăci calea cea dreaptă a mântuirii: „calea Ta fă-o dreaptă înaintea mea” (Ps. 5, 8). Iar în alt loc întâlnim acelaşi îndemn de luare-aminte la sine : „legea Ta este grija mea” (Ps. 118, 77). E adevărat, nevoitorul pornit pe drumul mântuirii prin asumarea crucii personale în străduinţa de a învinge răul, s-ar putea să întâmpine multe şi mari obstacole; mirarea nu este că apar (pentru că încercările călesc şi mântuiesc) ci mirarea este mare atunci când piedica vine de la prieteni, de la cei apropiaţi, chiar de la casnici; toate se petrec însă din îngăduinţa Lui Dumnezeu spre a ne ajuta să vedem noi înşine că nu suntem de fapt nimic înaintea Veşnicului Dumnezeu. Spunea cândva Psalmistul din adâncul inimii, cuprins de fiorul smereniei: „Dar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea poporului.” (Ps. 21, 6). Totuşi, iată că în aceleaşi ode ale Psalmilor găsim frumuseţea şi armonia împletirii lucrărilor minţii între milă şi dreptate, pentru că Dumnezeu Care judecă – tot El şi iartă; noi însă trebuie să dobândim priceperea de a-L cuceri, convingându-L prin cuvintele tainice, neşoptite, ale rugii trimise doar cu privirea la Domnul Dumnezeu prin aţintirea ochilor în icoana Chipului Său: „vino, Doamne, în inima mea , iată, am pregătit-o, vino, apropie-Te !”... precum cântă Psalmistul: „voi înţelege pe cale fără prihană: când vei veni la mine ?” (Ps. 100, 1-2).
Aşadar pocăinţa scoate la lumină faptul că omul poate fi şi neprihănit, nu doar în stare de păcat. Păcătoşenia o avem pururea ca potenţă, ca posibilitate de a cădea; Hristos însă nu căderile le scrie, ci numai cununile ridicării: „De câte ori vei cădea, scoală-te – şi te vei mântui !” (Taina Sfântului Maslu). Nu există război fără răniţi, fără muribunzi sau fără morţi, fără vărsare de sânge, însă victoria e cea care înalţă glasul învingătorilor. Aşa este şi în lupta cea duhovnicească: dacă ai pornit spre Dumnezeu – nu înseamnă că ai şi ajuns, ca şi cum te-ar fi luat de îndată în braţele Sale, felicitându-te; şi aşa ai şi agonisit cununa ! Viaţa noastră este o luptă necurmată şi o ispitire neîncetată; în orice clipă ne paşte căderea sau încercarea, căci „diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” (I Pt. 5,8). Dar fericirea este a acelora care merg pe calea cea dreaptă păzind poruncile Lui Dumnezeu – dar nu căldicei, ci cu toată inima lor. Legat de porunci, trebuie să spunem că acestea nu sunt literă de lege, ci „convenţii de duh”: cum ai ieşit în afara puterii de lucrare a unei porunci, cum ai şi fost imediat muşcat de şarpele cel amăgitor – şi aşa se produce moartea minţii şi pieirea sufletului. De aceea, Sfinţii Părinţi au spus: prima normă de rânduială a sporirii duhovniceşti este să nu te faci călcător de lege; iar David Proorocul zice: „Fiindcă cei ce lucrează fărădelegea n-au umblat în căile Sale.” (Ps. 118, 3), „Tu eşti Cel ce poruncile Tale le-ai poruncit pentru ca noi să le păzim foarte” (Ps. 118, 4) şi „Atunci de-abia nu mă voi ruşina, când voi căuta spre toate poruncile Tale” (Ps. 118, 6). Nevoitorul sporit, ieşit de sub imperiul problemelor exterioare, trăieşte o interiorizare de duh, comunicând cu Dumnezeu în taina „omului lăuntric” – pentru că acesta este cel ce antrenează şi toată lucrarea „omului din afară”. Astăzi, aici se produce o mare confuzie. În vremea noastră , mai mult ca în oricare altă vreme de până la noi, literatura religioasă este răspândită, tipărită, citită şi comentată, tradusă şi interpretată, publicată şi pusă la îndemâna oricui ar dori să-şi dea cu părerea. Dar acesta nu-i un semn prea bun – că toate aceste mărgăritare sunt date spre folosire celor neîncercaţi, celor neformaţi duhovniceşte. Şi totuşi , în chestiuni de teorie, aproape toată lumea se arată a fi foarte bine pregătită să analizeze orice text, alcătuind tratate întregi de explicaţii, înşiruiri de nesfârşite etimologii de cuvinte, surse savante şi izvoare inedite, dezbateri şi simpozioane despre „geniul” care le-a scris, discutând cu înfocare „ ce a simţit autorul” - şi multe alte forme ale ştiinţelor lingvistice şi ale tehnicilor de exprimare. Dar oare nu ar trebui să ne punem întrebarea fundamentală: „ce simte cititorul ?”, sau - dacă şi cum trăiesc duhovniceşte cei ce citesc scrierile filocalice în adevăratul sens al învăţăturilor lor ? Oare s-au înmulţit metaniile, s-au prelungit privegherile, s-au mărit ostenelile ? Oare a sporit starea sufletească a cititorului prin râvna spre mântuire? Oare chiar dorim să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ajungem cât mai aproape de El ? Oare dorim să fim (la finalul tuturor nevoinţelor noastre) casnicii Lui ? Iată, sunt doar câteva întrebări al căror răspuns, din păcate, nu-L găsim printre replicile pe care le dă veacul de acum ! Interesant este însă faptul că această producţie de literatură religioasă a cuprins ţara întreagă şi multe din instituţiile statului trăiesc din acestă sursă a creştinătăţii, căci din dorinţa de a se cunoaşte cât mai mult, se tipăreşte tot mai mult – dar fără să se mai ţină cont de felul şi calitatea destinatarului ultim al acestei uriaşe expediţii de forţă şi inteligenţă – şi anume dacă ajunge la omul de rând sau la intelectualul de elită. De altfel, se observă cu uşurinţă că astăzi, în viaţa duhovnicească a obştii creştineşti, tindem cu toţii să fim preocupaţi mai degrabă de mântuirea altora decât de propria noastră mântuire. Suntem gata să fim povăţuitori şi învăţători, ne auto-învederăm ca fiind care mai de care mai autentic în lucrare, de parcă Ortodoxia n-ar fi una şi aceeaşi, universal şi etern valabilă pentru toţi şi la îndemâna oricui ar dori să o afle ! Ba, mai mult, greşeala este că devenim uneori de-a dreptul sâcâitori, având grija altuia în efortul de mântuire, în loc să ne vedem de propria noastră mântuire. Iar văzătorul-de-Dumnezeu, marele Moise, a şi remarcat această nuanţă, consemnând îndemnul adresat lui Lot de către Dumnezeu: „Mântuind, mântuieşte-te !” (Fac. 19, 17). Uităm însă să ascultăm sunetul psaltirii vibrând la suflarea Duhului Sfânt: „Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur !” (Ps. 2, 11). Altfel spus, abia după ce inima ta ajunge să ardă pentru Dumnezeu, abia atunci poţi să-i înveţi şi pe alţii. „Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?” (Lc. 24, 32). Iată ce spune Hristos: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici !, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un prozelit; şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi” (Mt. 23, 15).
Prin urmare nevoinţele specifice lucrării de pocăinţă au aceeaşi formă, acelaşi fond şi aceeaşi lucrare în toată vremea şi în tot locul. Nu există sfinţi mai mari şi sfinţi mai mici. Toţi sunt sub tutela şi puterea Duhului Sfânt. Noi însă, ceilalţi, putem avea minţi slabe sau sănătoase, cugete mărunte sau generoase, suflete tari sau nevolnice – şi de aceea învăţăturile din Scriptură ca şi cele din Filocalie au destinatari diferiţi (unele pentru începători, altele pentru cei sporiţi) de la un nevoitor la altul. Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor : „Că de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; că pe voi eu v'am născut întru Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Cor. 4, 15). Nu este greu să dai sfaturi; greu este să le împlineşti, să le săvârşeşti cu fapta, să le pui în practică. Este frumoasă Ortodoxia, dar se vede treaba că doar de Crăciun şi de Paşti – pentru că atunci se bea şi se mănâncă în voie: slujbe frumoase, sărbătoare, stat degeaba, lume bucuroasă ... să tot fii ortodox ! Cum zice Tipicul: „toate ale praznicului”, „dezlegare la toate”. Dar numai că până la „viţelul cel îngrăşat” (Lc. 15, 23) şi până la ospăţul credinţei despre care vorbeşte Sfântul Ioan Gură-de-Aur, ar fi destule lucrări duhovniceşti de împlinit şi de experimentat pe firea noastră neputincioasă: „ căci duhul este osârduitor, dar trupul, neputincios” (Mt. 26, 41)... Privită prin prisma dogmelor sale, Ortodoxia are cea mai frumoasă şi curată şi autentică învăţătură de credinţă, pentru că este izvorâtă din Înţelepciunea Lui Dumnezeu, din Jertfa Fiului Lui Dumnezeu prin Cruce, moarte şi Înviere. Dar pentru că nu este o religie economic-comercială (să se vândă la preţ oricui doreşte) şi nici politic-jurisdicţională (ca să poţi accede la ea după anumite criterii de selecţie) rămâne la îndemâna oricui simte că şi-ar găsi locul în ea. Deşi duhovniceşte stă sub puterea unei legi nescrise dar de necălcat: „cel ce nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar” (In. 10, 1). Noi românii nu ne-am putea plânge cum că am duce lipsă de asemenea elemente în sânul poporului ortodox ... dar măcar de am conştientiza ce şi cum să îndreptăm: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37) pentru că „n-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea” (In. 12, 47). Celor care nu înţeleg acest cuvânt – că a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-I păzi Legea -, Mântuitorul le-a lăsat o altă cheie de pricepere, care să corecteze înţelegerea greşită a celor convinşi că Ortodoxia este cuib călduţ pentru cei certaţi cu munca, cu morala, cu ostenelile şi pătimirile pentru mântuire, zicând: „nu se vor scula necredincioşii în judecată, nici păcătoşii în sfatul celor drepţi” (Ps. 1, 5); într-un cuvânt, niciodată întunericul nu se va amesteca cu lumina. Iar un alt cuvânt (care atrage atenţia asupra pierderii mântuirii celui ce nu îl păstrează cu trezvie în suflet) este şi acesta: „Să vă iubiţi unii pe alţii ! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei.” (In. 13, 34-35). Căci, dacă ar fi să fim judecaţi după această Lege Nouă dată de Iisus Apostolilor Săi (şi prin ei şi nouă creştinilor de azi, urmaşii celor de atunci) putem să ne întrebăm ca şi Psalmistul oarecând: „De Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi ?” (Ps. 129, 3). Ca să nu mai vorbi de faptul că în vechime au existat adevărate cetăţi de comunităţi monahale, înfiinţate sub oblăduirea marilor aştri ai pustiei întemeietori de obşti, în care strălucea harul şi minunile Celui Ce Se preaslăvea astfel în lucrarea Sa peste lume. Iar astăzi, din ce în ce mai mult, chemarea isihastă şi vocaţia monahală dispar. Tinerii au cu totul alte „chemări” şi înclinaţii decât cele despre care spunea tânărul bogat din Evanghelia după Marcu: „ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică ?” (Mc. 10, 17). Iată o întrebare care în vremea noastră nu se mai aude de pe buzele nimănui- probabil pentru că nu se mai ridică din inima cuiva. Spune una din pildele Lui Hristos: „gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat” (Mt. 25, 43). Cât de goale sunt astăzi mănăstirile şi schiturile de isihaşti şi rugători – dar cât de pline sunt mall-urile, cluburile şi discotecile, toate aceste „locaşuri” mondene ale culturii moderne fără Dumnezeu ! Câtă batjocură face diavolul de tinerele suflete creştine, câtă risipă de valori intelectuale şi câtă irosire de energii care ar putea sluji Legea Lui Hristos şi ar putea fi de folos Lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire a lumi !... Ba, mai mult, astăzi se promovează viaţa singulară cu impresii trufaşe, cu ifose de genul „cine sunt eu!” şi „ce pot eu!”. Se produce o izolare de tip autist a fiecărei persoane în parte, în universul propriilor idei şi principii şi păreri, dispărând comuniunea, dragostea şi împreună-lucrarea în duh de pace şi iubire: „roada Duhului este iubire, bucurie, pace” (Gal. 5, 22). Au descoperit „nevoitorii” fără nevoinţă un alt fel de nevoinţă, una după bunul-plac al fiecăruia, în care fiecare face ce vrea, cât vrea şi cum vrea. Mai nou, circulă şi „apoftegma” potrivit căreia „ nu-L impresionează pe Dumnezeu nevoinţa noastră, El inima vrea să ne-o vadă !” ... Numai că pe calul sălbatic nu-l pui la căruţă până nu îl domoleşti şi îl domesticeşti ca să-l înveţi cu hamul ! Aşa e şi cu trupul: nu poţi să îl dăruieşti Lui Hristos curat şi cu inimă smerită – pierzând vremea în deşert (eventual „navigând”-în derivă !-pe Internet) pe considerent că „Dumnezeu Se convinge de intenţiile tale , nu de faptele tale” ! Scrie Sfântul Efrem Sirul în tomul al doilea al „Cuvintelor de pocăinţă”: „Drumul către iad este pavat cu intenţii bune !”. Au mai descoperit „nevoitorii” moderni şi că Sfânta Euharistie este „leacul ideal pentru suflet”, pentru că numai aşa te poţi vindeca de bolile sufleteşti: împărtăşindu-te cu tot cu patimi, cu păcate şi cu neputinţe ! Pentru că nu poţi să aştepţi până la o curăţire deplină, pentru că poţi cădea iar şi iar - şi să ajungi chiar la descurajare şi deznădejde; în schimb, dacă te împărtăşeşti des, adică permanent – aceasta ţine loc de orice nevoinţă ! ... Aşa se face că în vremea din urmă au apărut creştini care se împărtăşesc din Sfântul Potir la fiecare Sfântă Liturghie la care participă chiar dacă n-au împlinit cuvenita pregătire (cu spovedanie amănunţită şi dezlegare a păcatelor, cu trei zile de post aspru fără undelemn, cu citirea şi înmulţirea rugăciunilor pravilei personale) – şi totuşi conştiinţa nu-i mustră cu nimic; doarme linişită, ca şi cum n-ar fi nici o problemă! „Să se cerceteze dar omul pe sine, şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea” (I Cor. 11, 28-29) scrie Sfântul Apostol Pavel; şi iarăşi: „Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului." (I Cor. 11, 27 ).
Ni se cade nouă mai degrabă să păstrăm trezvia şi să păzim nevoinţa, îndreptând tot ceea ce este de îndreptat şi făcând tot ceea ce este de făcut pentru a ne curăţi: „În ce fel îşi va îndrepta tânărul calea sa ? Păzind cuvintele Tale.” (Ps. 118, 9), „voi trăi şi voi păzi poruncile Tale” (Ps. 118, 17), „Gata am fost şi nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale” (Ps. 118, 60), „Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale” (Ps. 118, 63), „Am cugetat la poruncile Tale pe care le-am iubit foarte”(Ps. 118, 47), „Înmulţitu-s-a asupra mea nedreptatea celor mândri, iar eu cu toată inima mea voi cerceta poruncile Tale” (Ps. 118, 69), „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă şi voi învăţa poruncile Tale” (Ps. 118, 73), „Gura mea am deschis şi am aflat, că de poruncile Tale am dorit” (Ps. 118, 131), „Mâna Ta să mă izbăvească, că poruncile Tale am ales” (Ps. 118, 173). Iată, aşadar, „Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6): Hristos, Cel Care ne aduce de la Părintele luminilor „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” (Rugăciunea Amvonului), „ajutorul de la Domnul Cel Ce a făcut cerul şi pământul” (Ps. 120, 2) !
