Motto: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat.” (Matei 6, 22)
Două dintre cuvintele cel mai des întâlnite de-a lungul paginilor Sfintei Scripturi sunt „ întuneric” şi „lumină”. Încă de la începutul celei dintâi cărţi a Vechiului Testament stă scris că întunericul acoperea pământul: „întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. (Facerea 1, 3) dar, totodată, citim că Dumnezeu a dorit ca acest întuneric să se risipească: „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină ! Şi a fost lumină.” (Facerea 1, 3) . Cu alte cuvinte, Izvorul luminii Cel mai presus de toată puterea gânditoare şi cuvântătoare a dăruit mai multe feluri de lumină – ce îşi au rădăcina în puterea creatoare a Lui Dumnezeu, răsfrângându-se asupra întregii creaţii văzute şi nevăzute.
„Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.” (Facerea 1, 5) spre a marca deosebirea dintre întunericul natural al nopţii (timpul de rugăciune, de odihnă şi de contemplare a Lui Dumnezeu) şi întunericul demonic (produs de către diavolul din iad prin toată lucrarea lui nefastă şi răuvoitoare). În sânul Sfintei Biserici întâlnim oameni luminaţi mistic, persoane înduhovnicite, înţelepţi, pricepuţi, cuprinşi de lumina cunoştinţei prin lucrarea Duhului Sfânt: „Luminează înaintea mea calea Ta” (Psalmi 5, 8); sau, în altă parte, în textul evanghelic, citim: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge. Cât aveţi Lumina, credeţi în Lumină, ca să fiţi fii ai Luminii.” (Ioan 12, 35-36) Întunericul este starea care ne desparte de lucrarea Duhului Sfânt, prin ceea ce numim, filocalic - întunecarea minţii sau întunecarea sufletească. Acest neajuns demonic (întunecarea) este tocmai tărâmul limită dintre bine şi rău, dintre ură şi bunătat, dintre respect şi lipsa de bun-simţ, dintre obrăznicie şi buna-cuviinţă, dintre tupeu şi smerenie. Tot Sfânta Scriptură spune că: „Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte.” (Marcu 8, 18) - de aceea, atunci când mustra, Mântuitorul nu rostea vorbe grele ci avertiza cu privire la starea de nesimţire prin pilde care de obicei se încheiau cu îndemnul ferm şi categoric: „Cine are urechi de auzit să audă !” (Matei 11, 15) De aceea, de-a lungul miilor de ani ai istoriei umanităţii (ca şi în vremea noastră, de altfel) am întâlnit şi încă mai întâlnim tot felul de „prezenţe ” cuibărite la sânul societăţii - la toate nivelele ei sociale şi intelectuale, tot felul de falşi luminători sau falşi cunoscători ai Luminii. Orbirea ca fapt real, ca boală, este semnul neputinţei trupeşti şi al prejudicierii stării de sănătate; dar cei ce sunt orbi sufleteşte şi duhovniceşte sunt mult mai periculoşi - prin faptul că „dacă orb pe orb va călăuzi, amândoi cad în groapă.” (Matei 15, 14) Nu degeaba renumitul Diogene, filosof din vremurile de demult, umbla ziua în amiaza mare prin cetate purtând cu el un felinar aprins şi răspunzând celor ce îl întrebau ce face : „Caut un om !...” Se simţea sărmanul în plin întuneric în mijlocul lumii acesteia văzute cu ochii cei trupeşti !
Cu atât mai mult se resimte azi, la mii de ani după aceea, întunericul din minţi, din inimi şi din suflete ! Iată, tot mai multă lumină - ba de la soare, ba de la iluminatul electric, ba de la mulţimea studiilor superioare (cu de-asupra de măsură !), ba de la tot felul de sateliţi şi aparate ultrasofisticate... şi totuş, în pofida acestui uriaş jet de lumină care izbeşte lumea, bietul om se scufundă tot mai mult în întuneric, într-un disconfort sufletesc violent agresat de ură, de răutate, de deznădejde, de nemulţumire, de nervozitate, de nebunie, de agitaţie din ce în ce mai mare - până la cumplitele crize schizofrenice ! S-au înmulţit patimile şi neputinţele umane, oamenii au devenit ca fiarele, devorându-se unii pe alţii – şi material-economic dar şi sufleteşte. De atâta „lumină” s-a cufundat lumea de tot în întuneric ! Întunericul a pătruns pe faţa a tot pământul, ridicând pacea lumii şi stricând „sarea pământului” (Matei 5, 13)
Cauţi - şi nu găseşti, afli – dar nu preţuieşti; totul devine banal, profanul a înlocuit duhovnicescul, iar imoralitatea şi-a arogat întâietatea în detrimentul omeniei, cinstei şi corectitudinii. Poate că atunci când deja încărunţise de câte trăise de-a lungul vieţii, Regele David exclama cu amar, mai-înainte privind la această stare de decădere umană, morală şi spirituală, zicând: „Când se ridică sus oameni de nimic, nelegiurea mişună pretutindeni.” (Psalmi 11, 8) Aşa se explică haosul din jurul nostru, ca şi toate fenomenele sociale şi politice, ca şi ieşirile din matca normală a comportamentului social-tot mai imoral şi mai inuman, ce transformă societatea de astăzi dintr-o societate creştină, întemeiată pe principii creştine de etică moral-spirituală, într-o societate infectă, căzută în întunericul necredinţei şi al lipsei oricărui reper, toate redevenind la starea înfăţişată la începutul Cărţii Facerii: „Pământul era netocmit şi gol.” (Facerea 1, 2)
Părintele Calistrat
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi
