„Dacă veţi avea credinţă în voi măcar cât un
grăunte de muştar, veţi zice acestui munte: «Mută-te de aici dincolo !» - şi se
va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă !” (Mt. 17, 20)
„Cel ce va crede [...], acela se
va mântui !” (Mc. 16,16)
„Credeţi că pot să fac Eu aceasta ?”
(Mt. 9, 28)
„Se vor ridica hristoşi mincinoşi
şi prooroci mincinoşi care vor da semne mari (şi chiar minuni) ca să amăgească
- de va fi cu putinţă - până şi pe cei aleşi !” (Mt. 24, 24)
„Cele ce sunt cu neputinţă la
oameni - sunt cu putinţă la Dumnezeu !” (Lc.
18, 27)
„Cereţi - şi vi se va da; căutaţi
- şi veţi afla; bateţi - şi vi se va deschide !” (Mt. 7, 7)
Pentru
toate religiile lumii, miezul cel mai adânc al trăirii spirituale este
credinţa. Pentru toate veacurile care au trecut (şi vor mai trece) credinţa a
reprezentat însăşi rădăcina legăturii omului cu Dumnezeu, a pământului cu
Cerul, a inimii cu Lumina cea necreată,
a minţii cu Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a pătrunde de
la lucrările văzute ale credinţei până în adâncul cu anevoie de pătruns al
fiinţei ei, avem nevoie de trăire - adică de simţire, de înţelegere şi de
pricepere.
Credinţa
nu este ceva palpabil, care să poată fi împrumutat sau cumpărat. Este un dar al
Duhului Sfânt, adică esenţa trăirii în Legea lui Dumnezeu. Pentru a identifica
precis zeităţile închipuite sub formă de idoli ale popoarelor păgâne, Regele
David Psalmistul a afirmat cu tărie: „Toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni - iar
Domnul cerurile a făcut !” (Ps. 95, 5),
iar „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti” (Ps. 134, 15). În acest context, putem
vorbi de o credinţă adevărată, deosebită de cele mincinoase, întemeiată pe
Revelaţia divină (făcută omului de către Dumnezeu), plecând de la altarele de
piatră ale jertfelor Vechiului Aşezământ al Legii mozaice şi până la altarele
euharistice întemeiate pe Jertfa lui Hristos pe Cruce la Golgota, Care ridică,
spală şi şterge păcatele lumii, Sfântul Altar al Bisericii, „stâlp şi temelie a
adevărului” (I Tim. 3,15), despre
care Hristos a vestit: „Casa Mea casă de rugăciune se va chema !” (Mc. 11, 17).
Învăţătura
acestei credinţe sfinte şi adevărate este cuprinsă în Sfintele Scripturi pe de
o parte, şi transmisă din generaţie în generaţie şi de la o persoană la alta
prin graiul viu al conştiinţei dogmatice şi canonice a Sfintei Tradiţii, pe de
altă parte. Adevărul de temelie al credinţei este chiar Persoana Cuvântului
întrupat: „Cuvântul S-a făcut trup” (In.
1, 14). El este Cel Care ne-a transmis voia Tatălui din Cer , prin care să
ne putem mântui, bazându-ne tocmai pe adevărul incontestabil al acesteia:
„cerul şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Mt. 24,35). Pentru a convinge conştiinţa
lumii pământeşti, Sfânta Evanghelie ne dă mărturia glasului dumnezeiesc din
Cer: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit - pe Acesta
ascultaţi-L !” (Mt. 17, 5). Iar
Domnul Iisus este adeverit ca Fiul lui Dumnezeu prin ascultarea Sa faţă de
Tatăl: „nu caut voia Mea, ci voia Celui Care M-a trimis” (In. 5, 30). Şi de aceea Hristos este centrul de greutate al
credinţei creştine: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6). Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii cu Nume universal:
„Eu sunt Cel ce sunt” (Ies. 3, 14),
„Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc. 21, 6), „Eu sunt Lumina lumii !” (In. 8, 12).
Aceste
mărturii sunt temeiurile credinţei creştine care adeveresc atât divinitatea
Mântuitorului Hristos, cât şi atotputernicia şi măreţia Părintelui Său
Atotţiitorul: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fac. 1, 1). Despre El, Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Poate
toate câte vrea, dar nu vrea toate câte poate !”. Astfel, cele arătate
constituie suportul credinţei creştine în Dumnezeu şi în lucrarea Lui
mântuitoare în lume prin Unul-Născut Fiul Său. Este ceea ce stă la baza
legăturii dintre om şi Dumnezeu. Şi de aceea Hristos răspunde celor care Îl
resping din viaţa lor: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar fi
avut; dar acum n-au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor !” (In. 15, 22) şi „de nu aş fi făcut între
ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut -
păcat nu ar fi avut !” (In. 15, 24);
„dacă nu veţi vedea semne şi minuni - nu veţi crede !” (In. 4, 48); „dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi - cum
veţi crede cele cereşti ?!” (In. 3, 12).
Astfel de afirmaţii - pe cât de simple par, pe atât de greu sunt de pătruns; şi
pe cât sunt de adânci – pe atât sunt de importante !
Aşadar,
din cuvintele Scripturii învăţăm că sfânta credinţă nu este o simplă stare psihică,
ci e un dar divin, care se revarsă în om pe măsura implicării acestuia în
cunoaştere şi descoperire. Credinţa ni se descoperă (adică ni se revelează)
prin auz: „credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10, 17). „Saule, Saule, de ce Mă
prigoneşti ?” (Fapte 9, 4) - îl
întreabă Hristos Cel înviat pe Pavel, viitorul Său Apostol, în drumul spre
Damasc. Iată minunea – inexplicabilă raţional, dar profund convingătoare şi
suficient de puternică pentru a face din rău bun, şi din necredincios,
credincios ! Prin urmare, credinţa este
o putere, o împuternicire primită de la Dumnezeu. Nu ştim nici clipa şi nici pricina lucrării ei. Dar ştim că:
„celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în Numele Meu, demoni vor
izgoni; în limbi noi vor grăi; şerpi vor lua în mână - şi chiar ceva dătător de
moarte de vor bea, nu-i va vătăma; peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile - şi
se vor face sănătoşi !” (Mc. 16, 17-18).
Exemplul cel mai concludent în această privinţă este vindecarea unui olog din
Ierusalim, la Poarta zisă Frumoasă, de către Sfântul Apostol Petru: „prin
credinţa în Numele Lui Iisus, pe acesta pe care îl vedeţi şi îl cunoaşteţi l-a
întărit Numele lui Iisus, iar credinţa cea întru El i-a dat lui întregirea
aceasta a trupului înaintea voastră, a tuturor !” (Fapte 3,16).
Măreţia credinţei nu poate fi
tâlcuită în cuvinte omeneşti. Pentru că nu are dimensiuni concrete, nu are
gradaţie de încărcare, nu dispune de repere de detectare după care să măsori în
omul credincios intensitatea credinţei lui. Credinţa mută munţii. Iar ca să
muţi un munte îţi trebuie credinţă
(surprinzător !) doar cât un grăunte de muştar, pentru ca să porunceşti
muntelui - iar acesta să te asculte şi să se arunce în mare: „Dacă veţi avea
credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te
de aici dincolo !» - şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă !” (Mt. 17, 20).
Dar
atunci, care este oare calitatea credinţei noastre cotidiene, nelucrătoare – de
vreme ce noi nu putem face astfel de lucruri, adeverite în Sfintele Scripturi
ca fiind întru totul posibile atunci când cu adevărat crezi sincer şi curat ?...
Să ascultăm ce ne răspunde Hristos cu privire la modul în care pretindem că-I
suntem credincioşi şi că-I urmăm: „puţin credincioşilor” (Mt. 6, 30), „neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu
voi ? Până când vă voi suferi pe voi ?!” (Mt.
17, 17), „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat
din pâini şi v-aţi săturat !” (In. 6, 26);
„deşi v-am spus – şi tot nu credeţi !” (In.
10, 25). „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni !” (Lc. 11, 15) – exclamau clevetitorii
Adevărului, doborâţi de puterea credinţei celor smeriţi şi a lucrărilor ei: „Cu
ce putere faci Tu acestea ? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta ?!” (Mt. 21, 23); „Cine este Acesta care
iartă şi păcatele ?!” (Lc. 7, 49).
Aici Hristos ne arată măsura pregătirii cu care se poate săvârşi minunea :
„acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post !” (Mt. 17, 21).
Un semn al credinţei este curăţirea şi sfinţirea trupului şi a
sufletului (a minţii şi a inimii) prin asceză şi prin rugăciune. Aşadar, ceea
ce este important e că la temelia credinţei adevărate stau faptele din viaţa
noastră - curăţia vieţuirii trupeşti şi sufleteşti, postul şi rugăciunea:
„Iisus S-a suit în munte, ca să Se roage singur” (Mt. 14, 23); „a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de
zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi,
sfârşindu-se ele, a flămânzit” (Lc. 4, 1-2).
Vedem limpede, deci, că Mântuitorul este un Izvor de credinţă, un Foc nestins
de putere : „Foc am venit să arunc pe pământ - şi cât aş vrea să fie acum aprins
!” (Lc. 12, 49). Acest foc este
Lumina Adevărului dumnezeiesc care a strălucit în lume împărăţia cea cerească
sub chipul văzut al Bisericii lui Hristos, la care oamenii pot deveni părtaşi
prin propria lor voinţă de a împlini lucrările credinţei celei sfinte adeverite
prin puterea Duhului Sfânt, Domnul de-viaţă-Făcătorul: „Şi I-a zis Ioan:
«Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în Numele Tău, care nu merge
după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi». Iar Iisus a zis: «Nu-l
opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în Numele Meu, să poată,
degrabă, să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este
pentru noi! »” (Mc. 9, 38-40).
Alt semn al credinţei îl
constituie lumina vederii sănătoase a lucrurilor: „luminătorul trupului este
ochiul” (Mt. 6, 22). Dacă ochiul e
curat şi trupul va fi curat; dacă ochiul e murdar, şi trupul va fi murdar. Prin
urmare , tot aşa, luminătorul sufletului este mintea. Dacă suntem întunecaţi la
minte, atunci tot sufletul ni se întunecă. Credinţa dă puterea minţii: „Iisus
le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile” (Lc. 24, 45). Toate vin din puterea credinţei – care, însă, se
cuvine să fie dreaptă, nu strâmbă ! Căci poate exista şi o credinţă strâmbă,
reflectată de pildă în cuvintele mai-marelui sinagogii: „Şase zile sunt în care
trebuie să se lucreze: venind într-acestea deci, vindecaţi-vă, - dar nu în ziua sâmbetei !” (Lc. 13, 14). Tot aşa precum credinţa
dreaptă se vădeşte în situaţii precum
cea a întâlnirii dintre orbi şi Iisus: „Doi orbi se ţineau după El
strigând şi zicând: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David !». După ce a
intrat în casă, au venit la El orbii, iar Iisus i-a întrebat: «Credeţi că pot
să fac Eu aceasta?». Zis-au Lui: «Da, Doamne !». Atunci S-a atins de ochii lor,
zicând: «După credinţa voastră, fie vouă !». Şi s-au deschis ochii lor !” (Mt. 9, 27-30). Cine a deschis ochii
orbilor: Iisus Însuşi sau credinţa lor? ... Este evident că darul dumnezeiesc a
lucrat eficient acolo unde a aflat deschiderea deplină a inimii ! Căci s-a
făcut chiar şi o verificare a curăţiei cererii adresate – precum şi Biserica ne
învaţă: „Cele bune şi de folos sufletelor noastre [...] de la Domnul să
cerem!”. Căci Hristos a răspuns unora şi altora: „Nu ştiţi ce cereţi !” (Mt. 20, 22). Ceea ce verifică cererea
adresată Domnului din gura noastră este puterea Duhului Sfânt, care trebuie să
fie în desăvârşit acord cu puterea credinţei noastre, tot aşa precum şi
cuvintele cererilor noastre trebuie să fie în deplin acord cu cuvintele
învăţăturilor lui Iisus: „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele; cel ce rămâne
întru Mine iar Eu întru el - acela aduce roadă multă; căci fără Mine nu puteţi
face nimic!”(In 15,5); „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se
aruncă în foc !” (Mt. 7, 19). Oare la
ce se referă Hristos prin astfel de cuvinte grele ? Ne răspunde Proorocul
Isaia: „poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele -
dar cu inima este departe de Mine !” (Is.
29, 13). Nu degeaba se roagă atât de stăruitor Psalmistul: „inimă curată
zideşte întru mine, Dumnezeule !” (Ps.
50, 11) căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi !” (Ps. 50, 18). „Milă voiesc, iar nu
jertfă !” (Mt. 9, 13): zdrobirea
inimii prin căinţa pentru păcatele săvârşite este calea de străpungere a
împietririi necredinţei. Credinţa nu poate încălzi inima murdară, pătimaşă,
plină de vrăjmăşie , de ură şi de răutate: „din prisosul inimii grăieşte gura !”
(Mt. 12, 34). Căci „în vremurile cele
de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare
şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt
înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 1-2);
şi de aceea „m-am rugat de ucenicii Tăi ca să-l alunge, dar n-au putut !” (Lc. 9, 40)...
Cam aşa ceva facem şi noi,
creştinii: negoţ cu Dumnezeu; ne jucăm „de-a credinţa”. Răspunsul la o astfel
de atitudine ne vine tot din Scripturi: „Credeţi voi că pot să fac Eu aceasta ?”
(Mt. 9, 28). Poate face Dumnezeu tot
ceea ce cerem noi ?... Şi aşa, plini de ruşine în faţa propriei noastre neputinţe
înaintea Celui Atotputernic, plecăm ochii trupului la pământ, dar îi înălţăm pe
cei ai sufletului către Cer : „Cred, Doamne - ajută necredinţei mele !” (Mc. 9, 24). Dar cam aşa cerem noi, cei
de azi: cu îndoială, într-o atmosferă ca de tombolă, cumva ca la loterie: „dacă
o fi, o fi; dacă n-o fi, n-o fi!”... Nu acesta este semnul adevăratei credinţe !
Semnul dreptei credinţe vine din cuvinte demne de laudă şi de aducere-aminte a toată verticalitatea
morală, a toată demnitatea, a toată îndrăzneala şi a toată vrednicia. Iar
Scripturile abundă de asemenea exemple: „Deşteaptă-Te ! Pentru ce dormi, Doamne
?!” (Ps. 43, 25); „Vorbeşte, Doamne,
că robul Tău ascultă !” (I Regi 3, 10);
„Da, Doamne – dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor
lor !” (Mt. 15, 27);
„Doamne, nu sunt vrednic să intri
sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul - şi se va vindeca sluga mea !” (Mt. 8, 8). Uneori, atunci când
răspunsul divin pare că întârzie, iar nereuşitele îl copleşesc, omul grăbeşte
către hulire, la deznădejde şi cârtire: „Va putea, oare, Dumnezeu să gătească
masă în pustiu ?! [...] Oare va putea da
şi pâine, sau va putea întinde masă poporului Său ?!” (Ps. 77, 22-24). Precum atunci când ne străduim, totuşi, şi
perseverăm în rugăciune, se iscă şi murmure
de convingere şi de întărire: „Oare nu ardea în noi inima noastră când
ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile ?!...” (Lc. 24, 32).
Toate minunile din viaţa noastră -
existenţa personală însăşi, sănătatea, puterea, inteligenţa, lupta cu ispitele,
credincioşia, evlavia, credinţa sănătoasă şi curată – toate acestea sunt daruri
de la Dumnezeu pentru care ni se cuvine să Îi mulţumim prin faptele cele bune,
săvârşite ca nişte mici jertfe personale, aduse ca ofrandă Celui Preaînalt: „Ce
voi răsplăti Domnului pentru toate câte El mi-a dat ? Paharul mântuirii voi lua şi Numele Domnului
voi chema !” (Ps. 115, 3-4);
„Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea! Domnul este întărirea mea şi scăparea mea
şi Izbăvitorul meu !” (Ps. 17, 1).
Ceea ce trebuie subliniat, însă, este că din faptele credinţei nu fac parte şi
acele fapte pe care uneori noi le socotim ca fiind ale credinţei. Obişnuim să
credem că Dumnezeu ne încearcă credinţa. Cu ce scop ar face-o ? Cu ce să-L
convingem noi pe Dumnezeu de autoritatea noastră spirituală câtă vreme orbecăim
în patimi ?!... Nu e decât o iluzie rezultată din părerea-de-sine, dintr-o
pietate împinsă la extrem şi îmbrăcată în vorbe mieroase, meşteşugit împletite,
cu scopul de a ne confecţiona noi înşine impresia trăirii unei minuni, a unei
cercetări a noastre de către Dumnezeul Cel Viu. Scrie Sfântul Apostol Pavel:
„Ştiu că un astfel de om a fost răpit în Rai (fie în trup, fie în afară de trup
- nu ştiu, Dumnezeu ştie !) şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine
omului să le grăiască” (II Cor. 12, 3-4),
„cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit iar la inima omului nu s-au suit
- pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El !” (I Cor. 2, 9); „iar mie să nu-mi fie a
mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14) căci „nu eu mai trăiesc -
ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20).
„Dumnezeu a încercat pe Avraam” (Fac. 22, 1). Nu ştia Dumnezeu cine este
şi ce poate Avraam ? Bineînţeles că ştia ! Prin Avraam, însă, a arătat lumii
portretul omului curat în credinţa sa şi trainic ancorat în Dumnezeu. Căci a
lăsat toate moşiile şi averile şi a plecat (deşi bătrân) din Urul Caldeii
tocmai la Hebronul Canaanului, acolo unde a odihnit la masa sa Sfânta Treime,
iar apoi a dus pe Isaac la junghiere, netăgăduind în sufletul său făgăduinţa
divină, adeverindu-şi credinţa prin cuvintele: „va îngriji Dumnezeu de oaia
jertfei Sale !” (Fac. 22, 8). La
rândul său, şi Iov cel mult-răbdător, încercată fiindu-i credinţa prin lucrarea
diavolului (din îngăduinţa lui Dumnezeu), are totuşi atâta putere lăuntrică de
comunicare cu Dumnezeu, încât I se adresează aşa cum nimeni nu ar fi îndrăznit
vreodată: „Nu mă osândi, ci lămureşte-mă, ca să ştiu - pentru ce te cerţi cu
mine ? Care este folosul Tău, când Tu eşti aprig şi dispreţuieşti făptura
mâinilor Tale şi eşti surâzător la sfatul celor răi ?!” (Iov 10, 2-3). După ce primeşte lovitură după lovitură şi ajunge
sărac şi lepădat la groapa de gunoi, plin de lepră, Iov primeşte însă răsplata
credinţei sale: „Încinge-ţi coapsele ca un viteaz iar Eu te voi întreba - şi tu
Îmi vei răspunde !” (Iov 38, 3).
Hristos Însuşi a spus: „Părintele Meu - de este cu putinţă, treacă de la Mine
paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu - ci precum voieşti Tu !” (Mt. 26, 39).
Astfel de aspecte ne dau imaginea
clară a puterii credinţei din om, a transparenţei gândirii şi trăirii în
virtutea manifestării acelor fapte - care fie învie, fie omoară credinţa din
noi: „credinţa fără fapte este moartă” (Iac.
2, 26); „după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mt. 7, 16) căci „orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face
roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade
bune !” (Mt. 7, 17-18). Căci roadele
credinţei sunt şi roadele care ne direcţionează viaţa: „vor ieşi cei care au
făcut cele bune - spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele - spre
învierea osândirii !” (In. 5, 29).
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră !” (I Cor. 15, 17); „cel ce va crede [...]
se va mântui” (Mc. 16, 16). „Eu sunt
Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale !” (In. 10, 11). „Eu sunt Pâinea cea vie
Care S-a pogorât din Cer; cine mănâncă din Pâinea aceasta va fi viu în veci !” (In. 6, 51).
Şi
tot sfânta credinţă ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia
seama să nu cadă !” (I Cor. 10, 12);
„şi nu ne duce pe noi în ispită - ci ne izbăveşte de cel rău !” (Mt. 6, 13).
