„Nu oricine Îmi zice
«Doamne, Doamne!» va intra în împărăţia cerurilor !” (Mt. 7, 21)
„Adevărat zic vouă: mai înainte de a trece cerul şi
pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece până ce se vor face toate !” (Mt. 5, 18)
„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi
vor face semne şi minuni ca să ducă în rătăcire, de se poate, până şi pe cei
aleşi.” (Mc. 13, 22)
„Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, au nu în
Numele Tău am proorocit, şi nu în Numele Tău am scos demoni, şi nu în Numele
Tău minuni multe am făcut ?!» Dar atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am
cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea !»” (Mt. 7, 22-23)
„Chiar dacă noi sau un înger din Cer v-ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema !” (Gal. 1, 8)
„Iar mie - să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea
Domnului nostru Iisus Hristos !” (Gal. 6,
14)
„Nu eu mai trăiesc - ci Hristos trăieşte în mine !” (Gal. 2, 20)
Deşi au trecut două milenii de
când au fost scrise, epistolele Sfântului Apostol Pavel îşi păstrează până
astăzi întreaga valoare literară, morală şi duhovnicească care le-a consacrat
în istoria cugetării umane ca adevărate capodopere ale gândirii şi reflexiei
teologice universale. Harul de care sunt pline a hrănit şi hrăneşte încă
generaţii întregi de creştini dornici de mântuirea pe care o aduce omului
apropierea de Dumnezeu şi unirea cu El prin jertfa Mântuitorului Iisus Hristos
pe Cruce, prin moartea Lui izbăvitoare din robia iadului şi prin învierea Lui
dătătoare de viaţă veşnică: „Dacă Hristos n-a înviat - atunci zadarnică este
propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră !” (I Cor. 15, 14); dar, pentru că Hristos
a înviat cu adevărat, de aceea „cel ce va crede şi se va boteza, acela se va
mântui.” (Mc. 16, 16).
Învăţătura de-minte-luminătoare şi
de inimi curăţitoare a Sfintei Evanghelii
este astfel întemeiată pe şi are putere tocmai prin realitatea minunilor
dumnezeieşti şi desăvârşirea operei mesianice prin Persoana lui Iisus Hristos. Şi totuşi, de atunci şi până astăzi,
lumea încă adastă departe de Dumnezeu, pururea fiind supusă unei multitudini de
transformări care, însă, nu întotdeauna o apropie de El. Nu degeaba a rostit
Hristos acele cuvinte aspre, de certare, faţă de această atitudine de nepăsare
şi dispreţuire a Revelaţiei Dumnezeieşti prin uşurătatea dedării la păcate: „O,
neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voi fi cu voi şi vă voi suferi ?!” (Lc. 9, 41). Şi, de aceea, a şi adăugat
apoi acel avertisment adresat tuturor celor care vor nesocoti cu ştiinţă şi
voinţă lucrarea divină de mântuire a umanităţii: „de cel ce se va ruşina de Mine
şi de cuvintele Mele, şi Fiul Omului se va ruşina atunci când va veni întru
slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Lc. 9, 26), după cum: „oricine va mărturisi pentru Mine înaintea
oamenilor - şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui
Dumnezeu” (Lc. 12, 8). La rândul său,
marele Pavel (cel supranumit „Apostolul neamurilor”) mărturiseşte neputinţa,
slăbiciunea şi coruptibilitatea firii omeneşti căzute din harul comuniunii cu
Dumnezeul Cel Viu al Adevărului, în cuvinte de un dramatism incontestabil,
propriu doar zbuciumului interior al conştiinţei: „nu fac binele pe care îl
voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc!...” (Rom.
7, 19). Evident, prin astfel de cuvinte, nu intenţionează nici să certe,
nici să mustre, ci doar să îndrepte abaterile cauzate de trândăvie şi nepăsare.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, în cartea sa intitulată Faptele Sfinţilor Apostoli, consemnează
îndemnul stăruitor şi categoric pe care Sfântul Apostol Petru, verhovnicul
Apostolilor, l-a adresat bărbaţilor israeliţi: „Mântuiţi-vă de acest neam
viclean !” (Fapte 2, 40). Cu atât mai
mult cu cât acestea se petreceau într-o vreme în care pogorârea Duhului Sfânt
peste Sfinţii ucenici şi Apostoli ai Mântuitorului, în ziua Cincizecimii, sfinţise lumea cu lumina
Sa, astfel încât minunile deveniseră ceva obişnuit, iar sufletele creştinate
prin Botez (numite până astăzi „luminate”) trăiau din plin taina credinţei
celei adevărate ce strălucise în bezna istoriei, aducându-i pe oameni la
închinarea nedespărţitei Sfintei Treimi: „tot sufletul era cuprins de teamă,
căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin Apostoli, şi mare frică
îi stăpânea pe toţi” (Fapte 2, 43).
Aceste minuni se săvârşeau prin lucrare divină tocmai spre zidirea sufletească
a celor mulţi care vedeau, credeau şi se converteau la Adevăr, devenind prin
Sfântul Botez, fii ai Bisericii.
Au fost însă şi cazuri (pe care
le-am putea numi pedagogice şi pilduitoare) de pedepsire aspră şi necruţătoare
a celor care, cu cuget viclean şi îndoielnic, nesocoteau în chip sfidător
lucrarea Duhului Adevărului prin Sfinţii Apostoli, aşa precum s-a întâmplat cu
soţii Anania şi Safira, care s-au înţeles între ei să ascundă o parte din
câştigul bănesc dobândit din vânzarea unei ţarini („Anania cu Safira, femeia
lui, şi-au vândut ţarina şi au dosit din preţ” - Fapte 5, 1-2), astfel încât au căzut morţi la picioarele
Apostolului Petru, - cât şi cu Simon magul, cel blestemat pentru duhoarea
cugetului său ce năzuia să dobândească darul Duhului Sfânt în schimbul unei
sume de bani: „Simon, văzând că prin punerea mâinilor Apostolilor se dă Duhul
Sfânt, le-a adus bani” (Fapte 8, 18).
Din astfel de situaţii şi întâmplări descoperim faptul (deosebit de important)
că omul participă la actul credinţei prin propria sa voinţă liberă, pe de o
parte, iar pe de altă parte că trăirea acestei credinţe izvorăşte din lăuntrul
cel mai adânc al sufletului său, care se cuvine astfel să fie curat şi luminat,
căci „dacă lumina care e în tine este întuneric - atunci întunericul … cu cât
mai mult !” (Mt. 6, 23); „când ochiul
tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat” (Lc. 11, 34).
Principalele două astfel de
fuioare de întuneric duhovnicesc ce au frământat şi chinuit veacurile de
istorie a creştinătăţii au fost patima arghirofiliei (sau a iubirii de arginţi)
şi păcatul simoniei (al „cumpărării” cu bani a dregătoriei preoţeşti în vederea
agonisirii ulterioare de foloase materiale). Prevăzând astfel de abateri grave
de la slujirea Adevărului şi de neorânduieli hulitoare ale sfinţeniei
Dreptăţii, (pentru a-i feri de sminteală) Duhul Sfânt i-a vestit de mai înainte
despre acestea pe cei credincioşi, prin vasele Sale alese, Apostoli şi
Prooroci. Hristos Însuşi ne învaţă: „În zilele acelea se vor scula hristoşi
mincinoşi şi prooroci mincinoşi care vor face semne şi minuni, ca să ducă în
rătăcire, de se poate, până şi pe cei aleşi.” (Mc. 13, 22); „feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în
haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7, 15), iar Sfântul Apostol Pavel îi avertizează şi el pe
preoţii Bisericii: „vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa
turma” (Fapte 20, 29). Într-o
asemenea situaţie s-au aflat chiar Sfinţii Apostoli Pavel şi Sila în cetatea
Filipi, atunci când s-au văzut vădiţi („propovăduiţi” şi „mărturisiţi”) ca
slujitori ai Adevărului chiar de către un duh pitonicesc prin gura unei
slujnice care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind (lucrare care în
creştinism nu are deloc sens mântuitor): „Aceşti oameni sunt robi ai
Dumnezeului Celui Preaînalt, care vă vestesc vouă calea mântuirii !” (Fapte 16, 17). Astfel de ispitiri
viclene, aducătoare de înşelare demonică în sufletele creştinilor, se petrec
până azi.
Afirmând, vestind şi întărind
adevărul de credinţă al Bisericii lui Hristos (primit prin Descoperire
Dumnezeiască, formulat, tâlcuit şi prezentat lumii de Sfinţii Părinţi în
Sinoadele ecumenice ale primului mileniu de după Hristos), Sfântul Apostol
Pavel arată în cuvinte simple taine uriaşe: „Mare este taina dreptei credinţe:
Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri,
S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă !”
(I Tim. 3, 16), atrăgând însă atenţia
asupra faptului că „cuvântul meu şi
propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii
omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii. Credinţa voastră să nu fie în
înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu !” (I Cor. 2, 4-5). Şi de aceea îndemnul următor este unul la prudenţă
răbdătoare şi chibzuire dreaptă spre ferirea de vătămările cele sufleteşti: „de
deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te, căci ele vor spori nelegiuirea tot mai
mult” (II Tim. 2, 16); „fereşte-te de
întrebările nebuneşti, ştiind că dau prilej de ceartă” (II Tim. 2, 23).
Astfel, conform Sfântului Apostol
Pavel, la întrebarea „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc ?” (Fapte 16, 30), răspunsul este: „Crede
în Domnul Iisus - şi te vei mântui şi tu şi casa ta !” (Fapte 16, 31). Răspuns deplin întemeiat pe credinţa statornică şi
nezdruncinată a Bisericii în cuvântul de îndemn al Mântuitorului ei: „Nu te
teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia !”
(Lc. 12, 32), căci „pe această piatră
voi zidi Biserica Mea iar porţile iadului nu o vor birui !” (Mt. 16, 18).
Tocmai din pricina multitudinii de
nenumărat a feluritelor ispitiri demonice care aveau să ia cu asalt viaţa
Bisericii lui Hristos, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan îi îndeamnă pe fiii
acesteia la trezvie duhovnicească: „Cercaţi duhurile - dacă sunt de la
Dumnezeu” (I In. 4, 1). Dintr-o
asemenea lucrare îndelung-ostenitoare (şi mult-pătimitoare întru răbdare) de
confruntare cu duhurile rele ale întunericului diavolesc, s-au scris mulţimea patericelor şi a vieţilor de sfinţi, nu atât cu cerneală, cât cu sudoarea
nevoinţelor, şi cu sângele muceniciei, care au curs după căderea lui Adam din
Rai: „satana însuşi se preface în înger al Luminii” (II Cor. 11, 14). Şi de aceea Sfântul Apostol Pavel îi avertizează
pe cei slabi în credinţă şi superficiali în trăire că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi
a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care
sunt în văzduh” (Ef. 6, 12), urmând
prin aceasta marelui David, Regele lui Israel, care vesteşte în Duhul Sfânt:
„mulţi sunt cei ce se luptă cu mine, din înălţime !” (Ps. 55, 2). Şi poate tocmai din pricina aceasta, în mintea
oamenilor căzuţi din cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi din harul iubirii
recunoscătoare pentru El, urmarea lui Hristos pe calea Crucii este până astăzi
„pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie” (I Cor. 1, 23).
În vremea noastră se poate spune
că trăim cu toţii într-o societate a cărei moralitate se află în cădere liberă
de la valorile Binelui, Adevărului şi Dreptăţii. Secolul care a trecut a fost
numit chiar „secolul vitezei” – poate ca o ironie involuntară la adresa
manierei publice de tratare a tainei creştinătăţii „din fugă”, cu
superficialitate şi dezinteres, cumva la capitolul „Diverse”. Am putea compara
creştinătatea contemporană cu o imensă coadă de păun, bogată în forme, culori
şi nuanţe, dar răspândită în nenumărate direcţii divergente. Aceasta, deşi
Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa !” (In. 14, 6). Iar pentru acest cuvânt al Său mărturiseşte Duhul
Sfânt lucrător în Sfintele Taine ale Bisericii prin rugăciunea făcută de
urmaşii Sfinţilor Apostoli, arhierei, preoţi şi diaconi, în Numele Dumnezeului
închinat şi slăvit în Sfânta Treime, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt; dar
creştinii atâtor confesiuni, denominaţiuni şi secte nu mai au ochi să vadă
aceasta…
În plus, modele veacului
nesocotesc flagrant învăţăturile Scripturii, garnisind mintea atâtor
liber-cugetători cu expresii slabe şi concepte vide de conţinut spiritual, de
genul „gândire pozitivă”, „gândire negativă”, „capacitate energetică”,
„încărcare astrală”, „încărcătură pozitivă” şi multe altele, nesocotind de fapt
cuvântul Mântuitorului Însuşi: „cuvântul
vostru să fie: ceea ce este da - da; iar ceea ce este nu - nu; ce e mai mult
decât acestea, de la cel rău este !” (Mt.
5, 37). Ba, mai mult, cu timpul au proliferat în societatea noastră (zisă
„creştin-ortodoxă”) tot felul de superstiţii penibile şi doctrine „magice”
ezoterice (când „albe”, când „negre”), ajungându-se treptat chiar şi la
„incantaţii” vrăjitoreşti şi practici „şamanice”, una mai elucubrată decât
alta, promovate de şarlatani lipsiţi de scrupule, pretinşi „maeştri” spirituali
– în fond nimic altceva decât unelte satanice provocatoare de dezbinare şi
sminteală în turma cea cuvântătoare a Mântuitorului Hristos: „pui de vipere -
cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce
va să fie ?!...” (Mt. 3, 7).
Iar ceea ce reprezintă punctul
culminant al acestei întunecări duhovniceşti (care invadează din ce în ce mai
mult sufletele creştinilor) este considerarea vredniciei lucrării preoţeşti (cu
putinţă de primit doar în Sfânta Taină a Hirotoniei) ca o „meserie bănoasă”,
profitabilă, numai bună de agonisit (pe seama ei) uriaşe câştiguri băneşti şi
foloase materiale, uitând atât cuvintele Mântuitorului: „Eu v-am ales pe voi !”
(In. 15, 16), „vă voi face pescari de
oameni” (Mt. 4, 19), „primiţi Duhul
Sfânt: cărora veţi ierta păcatele - le vor fi iertate, iar cărora le veţi ţine
- vor fi ţinute !” (In. 20, 22-23),
cât şi îndemnurile Apostolului Său: „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici
nu te face părtaş la păcatele altora” (I
Tim. 5, 22), „nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi
s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai-marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14), ca „hirotonindu-le
preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23)
„să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit 1, 5); „luaţi aminte de voi înşivă
şi de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi !” (Fapte 20, 28). De aceea, cel dintâi
lucru care aduce pierderea mântuirii este abaterea de la adevărul de credinţă.
Strigă Apostolul: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de
la mine !” (II Tim 1, 13); „de omul
eretic (după întâia şi a doua mustrare) depărtează-te !” (Tit 3, 10), pentru că la vremea de apoi „nu vor mai suferi
învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi
învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate
către basme !” (II Tim. 4, 3-4).
Toată această subtilă lucrare a
diavolului, posibilă prin adoptarea a ceea ce greşit s-a înţeles ca „toleranţă”
sau „îngăduinţă” (ori, cu un cuvânt mai modern, „diplomaţie”), a slăbit atât autoritatea morală şi spirituală a
Bisericii, cât şi autoritatea şi receptarea adevărului cuvintelor Scripturii
înseşi în sufletele oamenilor. Zicerea hâtră (şi nu prea elegantă) - „să faci
ce zice popa, nu ce face popa”, e o sintagmă populară vinovată de compromis
moral în faţa Mântuitorului răstignit pe Cruce. Şi de aceea, „de cel ce se va
ruşina de Mine şi de cuvintele Mele - de acesta şi Fiul Omului se va ruşina
atunci când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri !” (Lc. 9, 26).
Din nefericire, din ce în ce mai mult, creştinii „practicanţi” (adică
cei care îşi asumă în viaţa lor deopotrivă Botezul, Mirungerea şi Euharistia,
Cununia şi Spovedania şi Maslul) nu mai caută esenţa şi miezul de foc al
credinţei. Viaţa lor tinde să devină un soi de „troc” cu Dumnezeu: „eu mă rog –
Tu dă-mi !”. Într-o astfel de perspectivă, slujitorii hirotoniţi şi afierosiţi
ai Adevărului mai îndeplinesc doar rolul unor „distribuitori de bine”, un fel
de comercianţi de confort spiritual, nefiind în nici un caz chemaţi să mustre
păcatele, să dojenească păcătoşii sau să îndrepte năravurile – deşi Sfântul Prooroc Isaia, vestindu-l pe
Sfântul Ioan Botezătorul ca slujitor al Adevărului, striga: „Este glasul celui
ce strigă în pustie: «Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui !»” (Lc. 3, 4). Acum la modă mai sunt doar
„clarvăzătorii”, acei preoţi care îţi spun ei ce se întâmplă în viaţa ta - de
parcă aceasta ar şti-o ei, nu Dumnezeu: „înaintea lui Dumnezeu - şi perii
capului vostru, toţi sunt număraţi !” (Lc.
12, 7). Treptat, s-a alunecat într-un fel de „contabilitate” duhovnicească
a rugăciunii („atâta am făcut, atâta am citit, atâta am postit, atâta m-am
rugat, atâta am dat – cam atâta trebuie să-mi iasă !”), iar credinţa a ajuns să
fie măsurată cu „tablaua”, cu „ansa”, în „unde de bioenergie”, şi să fie
exprimată în „chakre” şi „mantre” (una mai „eficientă” decât alta) accesibile
doar prin „iniţiere” specială şi aducătoare de „iluminare” aparte – toate
acestea nefiind altceva decât surogate spirituale rezultate dintr-un amestec de
necredinţă şi superstiţie, într-un amalgam de păgânisme orientale, în fapt o
tendinţă socială generalizată de religiozitate bolnavă de fariseism şi vinovată
de ignoranţă şi incultură: „orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se
aruncă în foc !” (Lc. 3, 9). Zaţul
cafelei, tarotul, zodiacul şi astrologia au devenit (în mintea creştinului
contemporan) mai tari decât Scripturile Profeţilor şi Apostolilor, mai presus
decât Evanghelia însăşi: „Cel Ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii !” (Ps. 2, 4), „unii ca aceştia sunt nori
fără apă purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi
dezrădăcinaţi” (Iud. 1, 12);
„temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în
gheena !” (Mt. 10, 28). Într-o
societate modernă, zisă „educată”, „culturalizată” şi „ştiinţifică” (aflată în
plin proces de globalizare), ne confruntăm din ce în ce mai aprig cu o
mentalitate bolnavă, otrăvită adânc de veninul muşcăturilor atâtor capcane
diavoleşti … „Hristos va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitniţă, iar
pleava o va arde cu foc nestins” (Mt. 3, 12).
Dar câte nu s-ar putea scrie
despre astfel de lacune şi carenţe ale vieţii creştineşti de obşte, multe
dintre acestea fiind confirmate chiar de
către unii slujitori (nepregătiţi corespunzător) ai Sfântului Altar, care încuviinţează enoriaşilor lor astfel de
slăbiciuni. Sub nici o formă slujitorul lui Dumnezeu nu are binecuvântarea
Stăpânului său să stea „la sfat” cu potrivnicul diavol, ci trebuie să-l
respingă de îndată categoric: „Mergi înapoia Mea, satano, căci scris este:
«Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui Unuia să-I slujeşti !»” (Lc. 4, 8). Aceasta pentru că
propovăduirea de către unii slujitori ai Bisericii a credinţei în farmece,
vrăji, descântece, acte de magie şi de aşa-zisă „putere” a diavolului către
enoriaşii lor (umplându-le astfel sufletele de o frică patologică de demoni mai
mare decât binecuvântata şi mântuitoarea frică de Dumnezeu – „Începutul
înţelepciunii este frica de Dumnezeu !” – Is.
1, 14), nu reprezintă altceva decât o hulire neruşinată a puterii cuvântului lui Dumnezeu lucrător
din Sfânta Evanghelie. Creştinii sunt îndemnaţi la biruinţă: „Îndrăzniţi - Eu
am biruit lumea !” (In. 16, 33);
„bateţi şi vi se va deschide !” (Lc. 11, 9); „toate câte veţi cere, rugându-vă
cu credinţă, le veţi primi !” (Mt. 21, 22); „orice veţi cere întru Numele Meu -
aceea voi face !” (In. 14, 13); „pe
cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară !” (In. 6, 37). „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine !” (Ieş. 20, 3); „Hristos a înviat din
morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Cor. 15, 20) şi „dacă am murit împreună cu El, vom şi învia
împreună cu El” (II Tim. 2, 11) căci
„dreptul din credinţă va fi viu !” (Avac.
2, 4).
„Zicând că sunt înţelepţi, au
ajuns nebuni …” (Rom. 1, 22) – la aşa
ceva duce credinţa strâmbă, falsă, adaptată după poftele inimii celui care
ascultă şi interesele celui care o propovăduieşte, uitând că învăţăturile
Scripturilor Sfinte sunt inspirate de Dumnezeu Însuşi: „Căci nu mă ruşinez de
Evanghelia lui Hristos, pentru că este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a
tot celui care crede: iudeului întâi, şi elinului. Căci dreptatea lui Dumnezeu
se descoperă în ea din credinţă spre credinţă, precum este scris: «Iar dreptul
din credinţă va fi viu !»” (Rom. 1,16-17).
Odată decăzută şi strâmbată, învăţătura de credinţă naşte monştri, precum
somnul raţiunii înseşi. Aşa s-au ivit ordiile de cârtitori şi clevetitori, toţi
aceia care (arşi de focul cuvântului lui Dumnezeu) îşi ascund patimile sub insultele
calomnioase la adresa Bisericii, a dogmelor, a canoanelor şi a învăţăturilor
ei, zadarnic străduindu-se să contrazică Adevărul cu mulţimea minciunilor lor.
Sfântul Apostol Pavel a prevăzut această potrivnicie încă de acum două mii de
ani, vădind-o cu toată puterea în epistola sa către romani: „Zicând că sunt
înţelepţi, au ajuns nebuni !” (Rom. 1, 22),
„de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi
pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui
Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în locul
Făcătorului - Care este binecuvântat în veci ! Amin ! Pentru aceea Dumnezeu i-a
dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu
cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a
părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu
bărbaţi săvârşind ruşinea, şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor. Şi
precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a
lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de
toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de
pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele, bârfitori, grăitori
de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori
de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste,
fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta judecată a lui Dumnezeu (că cei ce
fac unele ca acestea vrednici sunt de moarte), nu numai că fac ei înşişi
acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac !” (Rom. 1, 24-32).
Dar scris este - şi rămâne: „Cerul
şi pământul vor trece - dar cuvintele Mele nu vor trece !” (Lc. 21, 33).