Motto: „S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”
(Simbolul Credinţei)
„Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor
din toate Scripturile cele despre El.”
(Luca 24, 27)
„Atunci toată făptura va şti că Eu sunt Domnul, Mântuitorul tău
şi Răscumpărătorul tău”
(Isaia 49, 26)
Evenimentul Naşterii Domnului este temeiul de început al credinţei creştine şi temelia dogmaticii ortodoxe. De-a lungul istoriei lumii, în nici una dintre religiile care s-au manifestat printre popoare nu s-a întâlnit cazul vreunui lider care să-şi fi jertfit viaţa până la sacrificiul suprem pentru a-şi salva semenii. Punctul culminant al Revelaţiei supranaturale îl reprezintă trimiterea în lume de către Dumnezeu a Unicului Său Fiu pentru mântuirea ei; nu pentru a Se mărgini să privească sau doar să înveţe, oferind explicaţii şi norme pentru conduită ori criterii de funcţionare a relaţiilor dintre oameni. Reperul principal îl constituie iubirea intertrinitară: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In. 13, 35), „în ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi.” (In. 14, 20) Altfel spus, cei ce sunt ai Lui Dumnezeu sunt cei ce împlinesc porunca iubirii.
Cel dintâi martor al Întrupării este Duhul Sfânt – a treia Persoană din Sfânta Treime, Care a împlinit pregătirea pântecelui Fecioarei Maria prin depărtarea lestului pământesc, prin ştergerea păcatului adamic (moştenit prin naşterea ei pe cale firească din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana), făcând-o pe Maica Domnului „Biserică sfinţită şi Rai cuvântător” (Sfântul Ioan Damaschin), „Scaun de heruvimi” (Sfântul Roman Melodul) şi „Tron al Celui Preaînalt” (Sfântul Maxim Mărturisitorul): „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri!” (Lc. 1, 35). O dată cu revărsarea Duhului Sfânt peste Fecioara Maria începe şi căderea stăpânirii diavolului pe care o avusese până atunci asupra lumii: „Bucură-te, izgonirea diavolilor !” (Acatistul Bunei Vestiri) și începutul împlinirii proorociei de la Facere: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (3, 15). Desăvârşita curăţie şi nevinovăţie a Fecioarei (ca şi adânca ei cunoaştere a Scripturilor Sfinte) este evidentă în răspunsul pe care îl dă Arhanghelului: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ?” (Lc. 1, 34), „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Lc. 1, 38). Dialogul acesta, de fapt, marchează un al doilea moment decisiv al conlucrării dintre omul altădată izgonit din Rai şi Dumnezeu: Cel-vechi-de-zile, Dumnezeu Tatăl, este rugat să caute spre smerenia Fecioarei pentru a deschide calea pe care Dumnezeu Fiul o va străbate din sânurile Tatălui din veşnicie până în pântecele Fecioarei sub vremi. Smerenia Fecioarei este cea care a atras smerenia Lui Dumnezeu Însuşi, chenoza sau deşertarea de slava veşnică a Fiului prin Întrupare „luând chip de rob” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri): „a căutat spre smerenia roabei Sale” (Lc. 1, 48). Calea smereniei este calea adevărului – o spune Fiul Însuşi atunci când răspunde dragostei materne cu iubire fiască: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceştia care ascultă cuvântul Lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc !” (Lc. 8, 21). Şi doar Fiul poate şti câtă bucurie s-a făcut în ceruri atunci când Prunca Maria a fost închinată Templului din Ierusalim prin făgăduinţa Sfinţilor ei Părinţi după trup, Dreptul Ioachim şi Fericita Ana, şi câtă bucurie Tatăl Însuşi a avut atunci când Fecioara în vârstă de numai cincisprezece ani a cuprins în înţelegerea tainică a inimii ei lucrarea Lui de restaurare a omului căzut: „Iată roaba Domnului !” (Lc. 1, 38). Stăpânului a-toate şi Domnului tuturor, ea I-a adus ca sfântă slujire - prin smerenie, bunăcuviinţă, evlavie şi credincioşie - răspunsul pe care altădată El l-a căutat în Rai la protopărinţii neamului omenesc, atunci când îl striga pe Adam: „Adame, unde eşti ?” (Facerea 3, 9). Abia ea a adus răspunsul cuvenit din partea umanităţii la iubirea de oameni a Lui Dumnezeu, răspunzându-I cu toată dăruirea - precum de altfel răspunde şi chemării strămoşului David: „Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, că a poftit Împăratul frumuseţea ta !” (Ps. 44, 12-13). Care altă frumuseţe - dacă nu cea a sufletului, a inimii curate şi a minţii - care contemplă pururea cerurile Domnului prin adâncul smereniei şi care singură redă întreagă sufletului omenesc asemănarea cu Dumnezeu (pierdută din mândrie prin păcatul neascultării). Întru totul fără de prihană, sfioasă şi desăvârşit nevinovată se arată a fi Preacurata Copilă din Nazaretul Galileii atunci când adresează mesagerului divin întrebarea: „Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta ?”(Lc. 1, 29)... să nu fie vreo înşelare, ca a Evei oarecând ! Drept pentru care trezvia ei atrage de la Domnul cel mai mare har cu putinţă de primit de către om – „căci ceea ce poate Stăpânul cu simplă voirea, aceea poate şi Maica Lui cu rugăciunea”: ,,Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri !” (Lc. 1, 35)
Întruparea Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară a fost mai înainte vestită în Sfintele Scripturi: ,,Că iată ai să zămisleşti şi ai să naşti un fiu; şi nu se va atinge briciul de capul lui, pentru că pruncul acesta va fi chiar din pântecele mamei sale nazireu al lui Dumnezeu” (Judecători 13, 5); „Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema” (Matei 2, 23). Naşterea Fiului din sânurile Tatălui mai înainte de toti vecii o vede Moise în umbra proorociei din Vechiul Testament: „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel” (Numeri 24, 17), după cum şi Naşterea din Fecioară în Betleemul Iudeii o găsim vestită în penumbra Vechiului Legământ: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor” (Miheia 5, 1). Desigur, nu întâmplător tot la Betleem, pe vremea proorocului Samuel, a fost uns rege strămoşul după trup al Lui Iisus, marele David: „Domnul a zis către Samuel: Până când te vei tângui tu pentru Saul, pe care l-am lepădat, ca să nu mai fie rege peste Israel ? Umple cornul tău cu mir şi du-te, că te trimit la Iesei Betleemitul, căci dintre fiii lui Mi-am ales rege. Samuel a zis: Cum să mă duc ? Va auzi Saul şi mă va ucide. Iar Domnul a zis: Ia cu tine o juncă din cireadă şi zi: Am venit să aduc jertfă Domnului. Şi cheamă pe Iesei şi pe fiii lui la jertfă, şi Eu îţi voi arăta ce să faci şi-Mi vei unge pe acela pe care îţi voi spune Eu. Şi a făcut Samuel aşa, cum i-a spus Domnul. Şi când a sosit el la Betleem, bătrânii poporului, tremurând, i-au ieşit în întâmpinare şi au zis: Cu pace este venirea ta, văzătorule ?”(Regi cap 16, 1-4).
Aşadar, martor al întrupării este şi Arhanghelul Gavriil care a fost trimis din cer în Nazaret să binevestească Fecioarei Maria Naşterea după trup a Fiului Lui Dumnezeu din Ea: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !”(Lc. 1, 28). Mărturia lui o întăreşte prin îndemnul pe care i-l adresează în vis Dreptului Iosif, zicându-i: ,,nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta” (Mt. 1, 20). Aşadar, dacă patriarhului Avraam, la Stejarul Mamvri, Sfânta Treime i-a vorbit faţă către faţă în chipul a trei Oameni ospătaţi de el şi de soţia sa Sarra cu bucate materiale - azime, unt, lapte (simbol liturgic proorocesc fiind viţelul), iată că aici, la Întrupare, Maicii Domnului îi vorbeşte prin mesager ceresc; numai că – lucru minunat ! – în loc să se sfiască Fecioara la vederea îngerului, se sfieşte arhanghelul înaintea Fecioarei: „mă spăimântez a striga ţie: bucură-te Mireasă nenuntită !” (Troparul Acatistului Bunei Vestiri). Se sfieşte deoarece , într-o clipeală de ochi, cea care se numise pe sine „roaba Domnului” - prin pogorârea Duhului Sfânt (puterea Celui Preaînalt umbrind-o) - devine Stăpâna oamenilor şi a îngerilor deopotrivă, iar prin Naşterea Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu – Împărăteasa cerului şi a pământului, mai înaltă decât toată făptura: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Lc. 1, 49)
Alt martor minunat este steaua călătoare care îi va călăuzi pe magii veniţi din Persia (Melchior, Baltazar şi Gaşpar – după Tradiţie instruiţi în ale astronomiei în şcolile faimoase de lângă vechiul Babilon, la Şippar). Aici, la Betleem, precum zice cântarea „au învăţat ei de la Stea să se închine Soarelui dreptăţii”; şi aceasta pentru că atunci când e vorba de minune, nu toate legile astronomiei mai corespund ştiinţei omeneşti. Steaua pare că lasă legile cerului şi mersul constelaţiilor, legile gravitaţiei şi rânduielile astrelor – şi devine mesagera Împăratului Celui Care a creat-o şi a aşezat-o în armonia cerului: „atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7). Aici steaua simbolizează nepătrunsul infinitului căci, aşa precum nimeni nu ştie când au fost făcute stelele (lucruri care se văd cu ochiul liber şi înfrumuseţează bolta nopţii) tot aşa şi Naşterea Lui Iisus este din veşnicie, fără început şi fără sfârşit, mai presus de puterea ştiinţei şi priceperii minţii noastre. „iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei.” (Miheia 5, 1)
Aşadar, martori ai Întrupării, care au copleşit gândirea vremii de atunci, devin şi magii înşişi aducători de daruri - „aur, smirnă şi tămâie” (Mt. 2, 11). Luminaţi de stea, ei văd în Pruncul Iisus pe Fiul Lui Dumnezeu şi I se închină ca unui Împărat, dăruindu-I aur (precum fac vasalii înaintea suzeranului mai puternic decât ei). Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne confirmă că Iisus este Fiul Lui Dumnezeu şi că ne este Domn: „Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Iar păstorilor de la marginea Betleemului tot un înger al Domnului, tot un slujitor ceresc al Împăratului Celui Mare, le vesteşte: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 10-11)
Pe lângă magi şi păstori (aleşi la vestirea Tainei prin îngeri şi prin oameni) un alt martor vrednic de crezare este Sfântul şi Dreptul Iosif, cel care o ocrotea pe Fecioara. Mirat de adâncimea tainei şi de necunoscutul petrecerii ei între oameni, mai întâi Iosif s-a întristat, s-a neliniştit şi s-a tulburat văzând cele ce se petreceau cu Fecioara: „drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns” (Mt. 1, 19). Dar înştiinţat fiind de înger noaptea în vis, înţelege degrab lucrarea minunată a Domnului şi ne arată mai departe cum misterul necunoştinţei şi miezul tainei se dezleagă atunci când se naşte Pruncul Iisus: „Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” (Mt. 1, 25), cunoscând el însuşi astfel că ea este Mireasa Lui Dumnezeu şi Maica Pruncului Iisus - Fiul Lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat, „Lumina lumii” (In. 8, 12): „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi.” (Isaia 9, 1). Adâncimea de necuprins a Tainei descoperite nouă este revelaţia iubirii Lui Dumnezeu pentru lume, Care „într-atât ne-a iubit” încât a făcut totul ca să ne mântuiască. Vedem aceasta din cuvintele Mântuitorului Însuşi, aşa cum au fost ele consemnate de către Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Cuvântătorul-de-Dumnezeu: „Eu nu sunt din lumea aceasta.” (Ioan 8,23) „Le-a zis Iisus: Dacă Dumnezeu ar fi Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci de la Dumnezeu am ieşit şi am venit. Pentru că n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.” (Ioan 8, 42)
Dar martorul istoric cel mai „ştiinţific” rămâne cel din paginile deopotrivă ale Sfintelor Scripturi şi ale Arhivelor de Stat: cezarul Augustus - iniţiatorul celui dintâi recensământ demografic la care au fost chemaţi să se înscrie toţi locuitorii Iudeii (pentru verificarea contribuabililor şi a impozabililor) – eveniment care de altfel şi marchează începutul noii ere creştine: „În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria.”(Luca 2, 1-2). Iată aşadar temeiul adeveririi istorice a Naşterii Lui Iisus în cronologia romană – ceea ce arată că noi nu colindăm pentru a cânta o legendă în Taina Lui Iisus şi a întrupării Sale; Naşterea a fost un eveniment istoric pământesc. După cum un alt martor pământesc a fost şi regele Irod însuşi (numit „cel Mare”, domnind în Ierusalim în timpul împăratului roman Augustus între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr.) - care, de teama de a nu-şi pierde tronul (în urma convorbirii cu magii sosiţi din Persia în căutarea Pruncului-Împărat) „ s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.” (Matei 2, 16). După cum şi Sfinţii Apostoli înşişi sunt martori direcţi ai învăţăturii Lui Iisus Fiul Lui Dumnezeu Cel născut din Fecioara Maria: „Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (In. 6, 68).
„Hristos Se naşte, slăviţi-L ! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L !” (Sfântul Grigorie Teologul)
