„Şi dacă aţi avea zeci de mii de
învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi - căci eu v-am născut prin
Evanghelie în Iisus Hristos!”(1Cor 4,15)
„Învăţători să nu vă numiţi pe
pământ, pentru că Învăţătorul vostru este unul: Hristos!”(Mt 23, 10)
„Cele nevăzute ale Lui se văd de
la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire
- aşa încât ei să fie fără cuvânt de apărare!”(Rm 1,20)
„Şi cunoşti voia Lui şi ştii să
încuviinţezi cele bune, fiind învăţat din Lege!”(Rm 2,18)
„Deci tu, cel care înveţi pe
altul - pe tine însuţi nu te înveţi?!”(Rm 2,21)
„Căci întru El v-aţi îmbogăţit
deplin întru toate, în tot cuvântul şi în toată cunoştinţa”(1Co 1,5)
„Iar nouă ni le-a descoperit
Dumnezeu prin Duhul Său, pentru că Duhul pe toate le cercetează - chiar şi
adâncurile lui Dumnezeu!”(1Cor 2,10)
„Cel care sădeşte şi cel care udă
sunt una - iar fiecare îşi va lua plata
după osteneala sa”(1Cor 3,8)
„Iar dacă cineva nu vrea să ştie
- să nu ştie!”(1Cor 14,38)
„Dar toate să se facă cu cuviinţă
şi după rânduială!”(1Cor 14,40)
Atunci când a făcut lumea, Dumnezeu a
săvârşit toate într-o anumită rânduială. O anumită ordine, pe care a hotărât-o
după atotînţelepciunea Sa. Iar omul, zidit după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, trebuia să se bucure de perfecţiunea acestei rânduieli – şi să o
păstreze întocmai. Pentru aceasta, a fost el însuşi înzestrat cu înţelepciune
de către Creatorul său, fiind permanent ajutat prin harul Acestuia: „Lege le-a
pus- şi nu o vor trece!”(Ps 148,6), „toată făptura se chinuieşte oftând cu
suspinuri negrăite şi având poruncă să aştepte vremea sa”(„Molitfele Sfântului
Vasile cel Mare”). Desăvârşirea tuturor celor create de Dumnezeu o arată
Scriptura prin aceea că „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile
Sale”(Fac 2,2), după ce a constatat că „
toate câte a făcut, iată, erau bune foarte!”(Fac 1,31). Referatul biblic
despre crearea lumii văzute descoperă deopotrivă atât iscusinţa, cât şi iubirea
cu care Dumnezeu a făcut tot ceea ce a făcut, gândind fiecare lucru din
veşnicie şi realizându-l pe fiecare, în timp, la vremea potrivită : „Deschizi
Tu mâna Ta şi de bunăvoinţă saturi pe toţi cei vii”(Ps 144,16), şi iarăşi
:„Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme”(Ps 103,28),
„deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umple de bunătăţi”(Ps 103,29).
Aşadar, Centrul nevăzut al tuturor celor
ce există este Dumnezeu-Creatorul: „Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut
picioarelor Mele”(F.A. 7,49), iar pământul l-a dat fiilor oamenilor: „Naşteţi
şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi!”(Fac 9,1). Iar centrul
întregii zidiri văzute este omul. Sfântul Vasile cel Mare îl numeşte „împăratul
făpturilor”, fiind o adevărată cunună a creaţiei, împlinire supremă a iubirii
divine în lume. Şi de aceea, tocmai lui îi descoperă Atotputernicul tainele
cele de la întemeierea lumii. Pentru că scopul său ultim, însăşi raţiunea lui
de a fi, este dobândirea asemănării cu Creatorul său, al Cărui chip îl poartă
în chiar structura lăuntrică a fiinţei sale. Căci asupra omului dintâi „Adam cel
cu suflet viu”(1Cor 15,45), Ziditorul „a suflat în faţa lui suflare de viaţă -
şi s-a făcut omul fiinţă vie!”(Fac 2,7).
Alcătuire profundă, tainică şi de
netâlcuit în cuvinte omeneşti, unire uimitoare între material şi imaterial,
între trup şi suflet, omul poartă cu sine pecetea unei îndatoriri. Aşezat în
Raiul cel preafrumos, grădina cea dinspre Răsărit, omul a avut dintru început
posibilitatea înveşnicirii – dar acolo, între hotarele naturale ale celor patru
râuri – Fison, Gihon, Tigru şi Eufrat(Fac 2,11-13). Sub sfânta oblăduire şi
călăuzire a Ziditorului său, putea atinge îndumnezeirea , moştenind pentru
veşnicie darul vieţii şi ajungând definitiv nestricăcios şi luminos, sporind
continuu în asemănarea cu Creatorul: „Cel Ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe
slugile Tale pară de foc”(Ps 103,5), „Suişuri în inima sa a pus”(Ps 83,6),
„Merge-vor din putere în putere”(Ps 83,8), „Adânc pe adânc cheamă în glasul
căderilor apelor Tale”(Ps 41,9). Acestea îi erau cu putinţă omului dacă ar fi
păşit şi ar fi rămas pe calea ascultării de bunăvoie şi din dragoste faţă de
Cel care l-a făcut. Dragoste care, prin puterea ei mai presus de fire şi de
raţiune, i-ar fi adus omului desăvârşirea prin supunerea voii sale proprii faţă
de voia Ziditorului. Lucru care se poate recunoaşte cel mai bine atât din
cuvintele Fiului lui Dumnezeu – „Eu şi Tatăl Meu una suntem!”(In 10,30), cât şi
din cele ale marelui Pavel – „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în
mine!”(Gal 2,20), întocmai precum şi Sfântul Grigorie Teologul grăia: „Pentru
Tine trăiesc, pentru Tine sunt, pentru Tine cânt şi Ţie mă rog!”.
Pe această cale, a consimţirii propriei
noastre voinţe, în deplină libertate, la cele ce le hotărăşte Dumnezeu,
dialogul dintre noi şi El devine adevărată revărsare de iubire şi lumină – de
la Dumnezeu la noi şi de la noi la Dumnezeu. Nu întâmplător, într-una din
formele de rugăciune cele mai răspândite ale Bisericii, aceea a
Imnului-Acatist, îndemnul şi chemarea pe care le adresăm stăruitor Sfântului
căruia ne rugăm, este acela de „Bucură-te!”. Tocmai această bucurie reprezintă,
de fapt, împlinirea dorului de dreptate şi de adevăr, sădit la rădăcina
propriei noastre voinţe de către Dumnezeu. Şi prin ea dobândim încă de aici
bunătăţi şi daruri duhovniceşti proprii vieţii veacului ce va să fie, acolo
unde nu mai încape mutare, nici umbră de schimbare, nici întristare, nici
suspin. Aşa se şi cade, de altfel, minţii omeneşti, înzestrate cu puterea de a
cunoaşte, de a înţelege şi de a vedea cele ascunse ale lumii, mereu mai dornică
de a afla, de a se lămuri şi de a şti – mai mult, mai înalt şi mai adânc: „fie
în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu - Dumnezeu ştie!”(2Cor 12,2).
E foarte adevărat că Raiul a fost dintru
început casa omului, locul lui de baştină, de joacă chiar, şi de odihnă, dar
tot prin Rai omul a trebuit să dea piept şi cu diavolul, cu îngerul căzut,
viclean şi pizmaş, gata să-l ispitească pe cel pe care-l vedea înveşmântat în
lumina din care el căzuse. Cine ştie cât o fi bântuit cu neodihnă prin preajma
Raiului păzit de Dumnezeu, dând târcoale şi căutând prilej potrivit să se
apropie şi să-şi strecoare veninul ucigător de suflet, - căci „ce împărtăşire
are lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Atotştiutorul cunoştea, desigur,
gândul satanei, dar nu intervine în liberul arbitru al omului, ci îl lasă pe
acesta să îşi agonisească prin exercitarea puterii propriei voinţe cununa
neveştejită a măririi de înger trupesc nestricăcios. Căci l-a făcut şi l-a
binecuvântat şi l-a îndemnat să colinde
prin tot Raiul şi să se bucure de roadele pomilor lui, (adică „prin făpturi să
vii la Mine”, după cum frumos tâlcuieşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae),
dar totodată, l-a şi avertizat că pavăza tuturor darurilor iubirii dumnezeieşti
este răspunsul cu aceeaşi iubire pe care omul poate şi se cuvine să îl dea,
căci altfel „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17).
O astfel de exprimare vădeşte limpede
faptul că porunca a fost dată pe termen lung. Să nu uităm cuvântul lui Moise,
omul lui Dumnezeu, că „o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de
ieri”(Ps 89,4) - ceea ce înseamnă că trezvia duhovnicească, luarea aminte la
sine, păzirea minţii de mulţimea gândurilor, atenţia neslăbită la necesitatea
ascultării de porunca lui Dumnezeu, nu sunt simple vorbe omeneşti, ci sunt
cuvinte chiar din Rai, preluate din limbajul adamic de către sfinţii care au
atins prin străduinţa lor înălţimi de necrezut ale virtuţii. Şi de aceea le
regăsim astăzi la loc de cinste în literatura duhovnicească, în scrierile cu
caracter filocalic, mistic şi ascetic. Astfel de cuvinte nu caută să
demonstreze superioritatea limbajului sfinţilor faţă de formele de exprimare
ale păcătoşilor, ci adâncimea duhovnicească a realităţilor pe care le cuprind,
şi care pot fi înţelese numai prin rugăciune şi trăire spirituală autentică.
Putem spune că Dumnezeu este cel dintâi
profesor, maestru, dascăl şi părinte duhovnicesc al omului: „Eu sunt Calea,
Adevărul şi Viaţa!”(In 14,6), „Eu sunt Lumina lumii!”(In 8,12), iar „cel ce
umblă în întuneric nu ştie unde merge!”(In 12,35). Pe Adam, Domnul l-a învăţat
cele de folos atât prin Cuvântul, cât şi prin Duhul Său. Astfel i-a dăruit
omului lumina divină, pentru ca să se desfăteze în harul ei, şi să se umple de
ea şi de puterea ei. L-a hrănit din Pomul Vieţii pentru ca să devină
nestricăcios, şi i-a dăruit şi lumina cunoştinţei prin Sfîntul Duh Cel
de-viaţă-Dătător, dându-i astfel puterea să priceapă: „a pus Adam nume tuturor
animalelor”(Fac 2,20). L-a instruit prin învăţătură, adică i-a deschis prin
cunoaştere taina deosebirii binelui de rău; i-a trezit discernământul: „tu
alegi!”, „tu faci – tu tragi!”, „tu răspunzi!”. Dumnezeu nu pune pe umerii
omului sarcini mai grele decât poate el să ducă: „Din toţi pomii din Rai poţi
să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci!”(Fac
2,16-17); iar aici urmează responsabilitatea, căci: „în ziua în care vei mânca
din el, vei muri negreşit!”(Fac 2,17). Domnul se dovedeşte a fi Profesorul
perfect, Maestrul măsurii tuturor lucrurilor: ceea ce Adam nu trebuie să
cunoască, nu i se descoperă! De pildă, nu i se explică ce anume este moartea:
„a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat
una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”(Fac 2,21). Nu i se explică
lui Adam cu lux de amănunte ce consecinţe grave ar avea păcatul neascultării.
Ci i se cere, pur şi simplu, să asculte. Adică să trăiască în acea lumină
dobândită din vedere, prin cunoaştere şi înţelegere în preajma lui Dumnezeu.
Eşecul uman nu se datorează nici Domnului, nici imperfecţiunii creaţiei, ci
coborîrii minţii din lumina cunoaşterii lui Dumnezeu. Dacă pe om sfatul cu
Dumnezeu l-a luminat, în schimb sfatul cu diavolul l-a întunecat, aducându-l în
starea de a nu mai deosebi adevărul de minciună şi binele de rău. Această
coborâre a însemnat totodată o scufundare în lucrarea preponderentă şi excesivă
a simţurilor în detrimentul lucrării minţii: „femeia, socotind că rodul pomului
este bun de mâncat, şi plăcut ochilor la vedere, şi vrednic de dorit, pentru că
dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat; şi a dat bărbatului său - şi a mâncat şi
el!”(Fac 3,6). Din această pricină, scara valorilor din cuprinsul existenţei se
răstoarnă cu susul în jos. Iar revenirea la starea iniţială, la starea normală
de a fi, mai este cu putinţă doar prin parcurgerea unui adevărat itinerariu
spiritual, care porneşte de la dorinţa de a-L regăsi pe Dumnezeu (şi de a
rămâne mereu cu El) şi tinde către realizarea stării de curăţie – atît a minţii
şi a inimii, cât şi a tuturor simţurilor trupeşti.
Acest parcurs duhovnicesc reprezintă,
practic, trecerea de la starea de întunecare la starea de iluminare prin harul
primit iarăşi de la Dumnezeu, începând cu luminarea prin Sfântul Botez: „Întru
strălucire şi în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, Cel Ce Te îmbraci cu lumina ca şi
cu o haină!”(Ps 103,2). Căci dacă această iluminare s-ar produce brusc, pe
nepregătite şi pe neaşteptate, am păţi ca ostaşii care păzeau mormântul lui
Iisus : „de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi!”(Mt
28,4), precum şi la Tabor, ucenicii Domnului „au căzut cu faţa la pământ şi
s-au spăimântat foarte!”(Mt 17,6), „iar Petru şi cei ce erau cu el erau
îngreuiaţi de somn”(Lc 9,32); şi de aceea cântă Biserica la Praznicul
Schimbării la Faţă a Mântuitorului: „arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li
se putea!”. Şi de aceea nu ai cum să ai lumină petrecând în întunericul
păcatului! Lumina divină are ca lucrare proprie transparentizarea trupului,
pnevmatizarea lui – dar patimile carnale împiedică acest lucru. Din pricina lor
lumina divină nu pătrunde în întunericul din viaţa omului.
În acest sens, semnificativ este gestul
pe care îl face Avraam atunci când îşi conduce Oaspetele Divin, pe Dumnezeul
Cel viu Ce i S-a arătat sub chipul a trei îngeri, spre întunericul cetăţilor
ticăloşite de răutatea păcatului, Sodoma şi Gomora: „căci ce împărtăşire are
lumina cu întunericul?!”(2Cor 6,14). Avraam era puntea prin care Lumina Cea
Sfântă Se revărsa în lume. Nu întâmplător, în viaţa duhovnicească a întregului
Răsărit creştin, lege este să nu se treacă de la păcat la virtute fără
pocăinţă. Căci nici de la contemplarea naturală a celor zidite nu se ajunge la
odihna cea duhovnicească (la „răpirea minţii”), fără pocăinţă. Rugăciunea este
calea vieţii veşnice, cărarea presărată de razele luminii care vine de la
Dumnezeu. Chemarea adresată Împăratului Ceresc – „vino, sălăşluieşte-Te întru
noi!”, este legătura dintre omul trupesc şi cel duhovnicesc , e puntea care
duce peste veac, la Dumnezeu: „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine
negrăite!”(Rm 8,26).
Pentru a înţelege rostul acestor etape
ale mânturii, este nevoie să înţelegem rostul nevoinţei întru rugăciune – de la
strădania gurii, a limbii şi a buzelor, până la interiorizarea cea mai adâncă,
a minţii smerite în sălaşul inimii, acolo unde Îl află pe Pruncul Cel născut în
iesle: „împărăţia lui Dumnezeu este în lăuntrul vostru!”(Lc 17,21); „Dă-mi,
fiule, mie inima ta!”(Pilde 23,26). Lucrul acesta, însă, nu este cu putinţă
fără practica ascetică a înfrânării de la toată odihna cea trupească – atît de
la cea reconfortantă a somnului (prin priveghere neîncetată), cât şi de la cea
satisfăcătoare, a poftirii de bucate (prin postire aspră şi neînduplecată).
Calea mântuirii în Ortodoxie păstrează
intacte urmele bătătorite ale paşilor tuturor sfinţilor care au mers de-a
lungul ei, învăţându-ne limpede prin aceasta că nu există salturi în lucrarea
mântuirii. Căci fiecare treaptă a acestui urcuş anevoios către desăvârşire se
leagă atât de vârsta spirituală a nevoitorului, cât şi de starea tuturor
capacităţilor trupeşti şi sufleteşti ale acestuia. Desigur, treapta cea mai de
jos este curăţirea de tot păcatul, de toată patima, de toată boala şi de toată
strâmbătatea firii corupte. Curăţirea poate să ţină (şi ţine!) toată viaţa.
Sau, în orice caz, cea mai mare parte a ei. Următoarea etapă este iluminarea.
Aici deja apar zorile mântuirii. Sporind rugăciunea şi eforturile de curăţire
într-o stare de trezvie neslăbită, nevoitorul începe (ajutat de harul Celui
Sfânt) lucrarea de contemplare a creaţiei, văzând în cele de dincolo de văz
raţiunile duhovniceşti ascunse în lucruri, în oameni şi în întâmplări. Apoi se
ivesc semnele lucrării Duhului lui Dumnezeu: lacrima curată, căldura inimii,
înţelepciunea minţii. Despre aceasta dă mărturie Avva Pamvo cel din „Pateric”:
„De câte ori am grăit, nu m-am căit!”. Precum şi (sub o altă formă), Avva
Arsenie cel Mare: „Taci, fugi, linişteşte-te!”. Despre aceasta cântă şi
Psalmistul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul
buzelor mele!”(Ps 140,3). „Tăcerea e de aur!” – adaugă şi înţelepciunea din
bătrâni.
În viaţa monahală, votul tăcerii se
aseamănă artileriei celei grele din viaţa ostăşească. A tăcea este o lucrare
mai anevoioasă decât lucrarea de a posti şi a priveghea. Dar tăcerea curăţă
mintea. Ea alungă răspândirea pe care o
aduc gândurile. Şi de aceea: „Taci tu,
pentru ca să vorbească faptele Tale!”, ne învăţau Părinţii. „După roadele lor
îi veţi cunoaşte”(Mt 7,16), precum şi marele Pavel striga: „Iar mie, să nu-mi
fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos!”(Gal
6,14); iar ca unul care s-a făcut părtaş iluminării de la Dumnezeu, adaugă:
„roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea,
facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca
acestea nu este Lege!” (Gal 5,22-23); dar dragostea este „calea care le întrece
pe toate!” (1Cor 12,31).
Trecuţi prin curăţire şi ajunşi la
iluminare, sfinţii redobândeau sclipiri din starea adamică cea de demult: fie îmblânzeau fiarele şi potoleau stihiile
cele răzvrătite ale naturii, fie primeau în taină descoperiri duhovniceşti de
la Cel Preaînalt. Câţi astfel de aştri
ai cerurilor pustiei nu au avut semne dumezeieşti şi nu au trăit minuni
uimitoare! Şi totuşi, cu câtă smerenie fugeau de ele, şi nu le primeau, pentru
a nu cădea în înşelare, socotindu-se pe ei înşişi nevrednici de astfel de
daruri! Şi astfel, ajungeau pe treapta cea mai de sus a urcuşului spre înviere,
unindu-se tainic cu Cel Înviat, şi
aducând cu belşug de măsură roadele smereniei şi ale rugăciunii sfinte şi
adevărate, ale iubirii care „nu cade niciodată”(1Cor 13,8). Dar, cu atît mai
mult, nu conteneau a se ascunde – atât
de oameni, cât şi de demoni, strigând neîncetat, precum vameşul la Templul din
Ierusalim: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”(Lc 18,13). Şi de aceea,
Apostolul ne îndeamnă: „cel căruia i se pare că stă neclintit - să ia seama să
nu cadă!”(1Cor 10,12), căci a cădea e propriu firii omeneşti împătimite de
mândrie şi prin neascultare.
Un om cu adevărat curăţit de păcat şi
luminat prin harul Preasfântului Duh, unit cu Hristos Cel Înviat , niciodată nu
se va comporta asemenea omului cuprins de vicii şi de erezii. În vremea
noastră, oamenii pătimaşi, îndulciţi la tot felul de păcate, dar dornici şi de
desfătări duhovniceşti, ne aduc aminte insistent de îndemnul patristic: „Să nu
judeci!”, „Să nu vezi păcatul aproapelui!”. Uită, însă, unii ca aceştia că „a
nu judeca” înseamnă, de fapt, „a nu
osândi”, iar nicidecum „a nu mai gândi”, „a nu mai chibzui”, sau „a nu mai
deosebi” ori „a nu mai discerne”! Pentru că la un astfel de discernământ ne
îndeamnă Mântuitorul Hristos Însuşi: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care
vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori! După roadele
lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine
din mărăcini?! Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade
rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune! Iar
orice pom care nu face roadă bună - se taie şi se aruncă în foc!”(Mt 7, 15-20).
Este evident că nu sunt necesare cine ştie ce criterii teologice , dogmatice şi
simbolice, pentru a înţelege că răutatea, invidia, abuzurile şi lăcomia sunt
patimi mai grosiere chiar şi decât bârnele făcute din lemnul copacilor
multiseculari! Nu degeaba ne spune Scriptura: „dacă orb pe orb va călăuzi,
amândoi vor cădea în groapă!”(Mt 15,14). Numai că, în această privinţă, învăţăturile
Sfinţilor Părinţi ai „Filocaliei” sunt tălmăcite şi răstălmăcite după bunul
plac al fiecărui „exeget” în parte. Iarăşi, nu degeaba scria Sfântul Apostol
Pavel: „va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci –
dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi
îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme”(2Tim 4,3-4);
iar apoi adaugă: „Căci Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc,
dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică Crucea lui
Hristos”(1Cor 1,17).
Prin urmare, cea dintâi grijă a oricărui
povăţuitor duhovnicesc ar trebui să fie aceea de a da şansă reală la mântuire
tuturor celor pe care îi povăţuieşte întru urmarea lui Hristos. Să-i înveţe pe toţi
la fel. Să aleagă dintre ei pe cei ce pot lupta duhovniceşte. Şi, dacă e cazul,
să facă pogorământ faţă de neputinţele celorlalţi – dar nu după cum socoate el,
ci după cum cere Hristos. Căci „când se luptă cineva la jocuri, nu ia cununa
dacă nu s-a luptat după regulile jocului”(2Tim 2,5), scrie iarăşi Apostolul
neamurilor. Pentru că orice lucru şi orice lucrare îşi descoperă adevărata
valoare „ca prin foc”: „Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua
plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui -
dar aşa, ca prin foc”(1Cor 3,14-15).
La rădăcina oricăror lucrări
duhovniceşti recomandate ucenicilor, stă nevoinţa proprie şi modelul persoanl
al povăţuitorului. Nimeni nu va putea vreodată să spună: „Am postit, am
privegheat, m-am nevoit, m-am rugat... suficient. De-acum ajunge!”. Oprirea din
lucrare înseamnă netrebnicie. Iată ce scrie Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul
meu şi îl supun robiei, pentru ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă
fac netrebnic!”(1Cor 9,27); iar apoi: „pe toate le fac pentru Evanghelie, ca să
fiu părtaş la ea”(1Cor 9,23). Desăvârşirea înseamnă, de fapt, tocmai lepădarea
completă de sine a omului duhovnicesc, înnoit şi restaurat prin harul lui
Hristos Cel înviat şi înălţat la Cer: „Iar Iisus, privind la el cu dragoste,
i-a zis: Un lucru îţi mai lipseşte: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei
avea comoară în Cer; iar apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie!”(Mc 10,21).
Crucea poate fi luată şi purtată nu doar în parte, ci cu totul. Prin urmare –
nici curăţit complet de rana demonică a mândriei, nici luminat cu adevărat de
harul Duhului dumnezeiesc nu eşti, câtă vreme nu poţi păşi pe treapta
desăvârşirii: urmarea necondiţionată a Mântuitorului Hristos. S-a spus că a
urma lui Hristos nu e cu putinţă fără un dram de nebunie. Posibil – dar sigur
nu vreo formă de nebunie clinică, ci precum scrie Sfântul Pavel: „Pentru că
fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât
înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai
puternică decât tăria oamenilor!”(1Cor 1,25). Iar abandonarea luptei pentru
mântuire înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, decât moartea sufletului mai
înainte de moartea trupului. E ceea ce a păţit Adam cel de demult atunci când a
hotărât să urmeze îndemnului Evei celei amăgite de către diavolul: „Căci cine a
cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?!”(Rm 11,34), întreabă
retoric Apostolul neamurilor. Iar Hristos răspunde: „cel ce are poruncile Mele
şi le păzeşte - acela este care Mă iubeşte!”(In 14,21).
Şi de aceea, cei ce se cred înţelepţi ai
veacului acestuia, şi-şi fac loruşi legi de mântuire după moda lumii şi după
duhul cel amăgitor al voii proprii pline de trufie, Îl pierd şi pe Hristos şi
pierd şi împărăţia Lui, nesocotind îndemnul din vechime al Psalmistului:
„Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru!”(Ps 75,11),
căci „cine mai înainte I-a dat Lui şi va lua înapoi de la El?!”(Rm 11,35).
Puterea desăvârşirii duhovniceşti înseamnă să reuşeşti să mesteci „oasele
Scripturii”, să „stai la sfat” cu Dumnezeu, precum a stat cândva Adam cel de
demult, precum au stat şi Apostolii şi pustnicii şi mucenicii. Oamenii curaţi
la inimă şi luminaţi la minte sunt aleşii lui Dumnezeu Cel Sfânt, bine-plăcuţii
Lui din neamul omenesc, „casnici ai lui Dumnezeu”(Ef 2,19). Ce le zice Hristos
sfinţilor Săi ucenici şi apostoli? „V-am numit pe voi prieteni, pentru că toate
câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am
ales pe voi!”(In 15, 15-16). Iar din tainele împărăţiei cereşti, tot
Mântuitorul ne spune: „ Nimeni nu poate
să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl Care M-a trimis!”(In 6,44). Ascultarea
de Dumnezeu înseamnă vieţuirea în duhul poruncilor Lui, în lumina învăţăturii
Fiului Său, prin ancorarea credinţei sufleteşti în adevărul Sfintelor
Scripturi: Adevăr revelat prin Întrupare, arătat lumii ca Om din Fecioară,
sfinţit prin Înviere şi preamărit prin Înălţarea la Cer. Ascultarea şi jertfa
totală a omului înduhovnicit, a misticului adâncit în taina rugăciunii şi a
pocăinţei, are ca model absolut pe Hristosul Domnului Savaot, prin puterea
Numelui Căruia dobândim desăvârşirea. Desăvârşirea nu e un act formal, de ochii
lumii. Lumea nu poate înţelege ceea ce este în afara ei şi mai preus de ea.
Glasul poporului devine trâmbiţă profetică, apostolică şi mărturisitoare doar
atunci când poporul păzeşte cu sfinţenie Legea Celui Sfânt. Altfel, asistăm la
inevitabila alunecare ipocrită şi ridicolă de la sacru la profan, atunci când
creştinul neinstruit spiritual caută să obţină „automat” desăvârşirea prin
expresii de genul: „Oh, vreau Euharistia, să pot birui mai uşor păcatul, să nu
deznăjduiesc!”... Ia te uită – mai interesant fapt nu există: să persişti în
păcat, împărtăşit cu Sfintele Taine! Adică, să zaci aşa, în mocirla şi putoarea
păcatului, beneficiind (chipurile!) de ... „protecţie divină”! Aceasta nu
înseamnă, frate creştine, altceva decât că nu ai înţeles nicidecum că
Euharistia este cununa tuturor nevoinţelor spre mântuire, primirea ei este
încununarea luptei şi a strădaniilor tale de despătimire, este tocmai focul
spiritual care aprinde în tine Lumina lui Hristos! Oare intră şi petrece
Hristos, prin Duhul Lui Cel Sfânt, în omul păcătos care nu se pocăieşte de
păcatele sale?!... Dacă ar fi fost aşa,
n-ar mai fi scris marele Pavel aceste cuvinte: „Să se cerceteze, însă, omul pe
sine - şi aşa să mănânce din Pâine şi să bea din Pahar. Căci cel ce mănâncă şi
bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul
Domnului!”(1Cor,28-29).
Aşadar, curăţirea se face prin fuga de
păcat. Semnul iluminării este lepădarea păcatului. Semnul desăvărşirii este
urârea păcatului. Căci sfinţenia înseamnă tocmai unirea mistică a omului cu Dumnezeu
prin rugăciune în Duhul Sfânt. Iar ea aduce revărsarea harismelor din belşugul
harului: smerenia, blândeţea, proorocirea, temerea duhovnicească, rugăciunea
cea de foc, tămăduirile minunate, izgonirile de demoni. Acestea toate, însă,
însoţite şi acoperite permanent cu atâta discreţie, încât toţi cei ce le-au
avut s-au purtat ca şi cum nu le-ar fi primit; sau, în orice caz, nici gând
n-au avut măcar să le afişeze vreodată în ochii cuiva! Căci orice harismă
trâmbiţată este un dar pierdut. Atunci când, la Poarta zisă „Frumoasă”, Sfântul
Apostol Petru a vindecat în chip minunat un olog, i-a adresat acestuia
cuvintele: „Argint şi aur nu am; dar ceea ce am, aceea îţi dau: în Numele lui
Iisus Hristos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!”(F.A. 3,6). Iar mai apoi, în
pustia Egiptului, Pavel cel Simplu s-a adresat unui demon cu aceste cuvinte:
„Ieşi, drace, din zidirea lui Dumnezeu, pentru rugăciunile stareţului meu
Antonie!”. Aşadar nu-şi aroga sieşi puterea de a izgoni duhurile cele rele.
Arta preaînaltă a Marelui Antonie de a discerne duhurile cele nevăzute
reprezintă tocmai meşteşugul duhovnicesc al formării oricărui ucenic în
lucrarea mântuirii. Dovadă stau chiar cuvintele Părintelui călugărilor: „Cerul
şi pământul sunt cărţile mele!”. Prin urmare, priceperea celui supranumit
„Doctorul Egiptului” era lucrarea rugăciunii neîncetate şi contemplarea tuturor
celor zidite de către Atotţiitorul. Iar până unde ajungea puterea de străvedere
a Sfântului Antonie, prin harul Duhului lui Dumnezeu, ni se descoperă din aceea
că i-a avertizat pe cei împreună-nevoitori cu el: „Închinaţi-vă, căci iată,
sufletul Avvei Ammun urcă la ceruri înconjurat de sfinţii îngeri!”. Iar
seriozitatea implicării în împlinirea nevoinţelor de mântuire se vede din
răspunsul pe care l-a dat cândva celor care îi ceruseră cuvânt de folos
duhovnicesc: „Dar aţi făcut ceea ce v-am zis data trecută?”; „Păi, nu!”.
„Atunci, mergeţi şi faceţi mai întâi, abia apoi vă voi mai da un alt cuvânt!”.
Prin aceasta le-a amintit cumva şi de însemnătatea reculegerii în tăcere pentru
viaţa sufletului: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei
noastre că am umblat în lume, şi mai ales la voi, în sfinţenie şi în curăţie
dumnezeiască, nu în înţelepciune trupească, ci în harul lui Dumnezeu!”(2Cor
1,12).
Vinovăţia sau iresponsabilitatea
păstorilor de suflete care îi dezleagă pe ucenici în mod necuvenit la
împărtăşirea cu Sfintele Taine, se descoperă şi din aceste cuvinte ale
Dumnezeieştilor Scripturi: „Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi
mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare
şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi!”(Mt 7,6). Altfel spus, atunci când omul
petrece în starea de păcătoşenie, sub povara nelepădată a păcatelor de tot
felul şi a împătimirii de ele, este nevoie de atitudine pastorală categorică,
chiar aspră uneori: „Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp;
mustră, ceartă, îndeamnă cu toată îndelunga-răbdare şi cu învăţătură!” (2Tim
4,2); „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu
credinţa şi cu iubirea care sunt în Hristos Iisus!”(2Tim 1,13). De la părintele
duhovnicesc roadele nu se culeg în pripă. Doar în măsura în care ucenicul îşi
întrece dascălul, primeşte şi acesta din urmă cunună. În cazul în care roadele
sunt crude, vinovăţia se împarte. O analiză duhovnicească a mentalităţilor
modernist-contemporane îngrămădeşte cărbuni încinşi pe capetele multor
povăţuitori. Căci verdictele oamenilor sunt necruţătoare: „Cutare este ucenicul
lui cutare?! A, m-am lămurit cu el!”; sau: „Poftim, ai văzut? Asta-i marfa cu
care se laudă!”. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Numele de „ucenic” poate
fi dat doar celor care păzesc ascultarea de părintele lor, şi rămân în harul
binecuvântării învăţăturilor şi poveţelor acestuia până la capăt. Dovadă că
unul ca acela nu cade la vreme de
ispită, căci pururea e sprijinit de harul dumnezeiesc, primind mereu povaţă
dreaptă. Iar ucenicia nu se face umblând fără rânduială, departe de povăţuitor.
Şi chiar dacă, din îngăduinţa Domnului, un ucenic ar cădea vreodată, căderea nu
îi este spre pierzanie, ci spre o mai mare înţelepţire, iar el este îndreptăţit
să se ridice, fiind sub sfat şi povaţă, păşind astfel spre îndreptare. Şi nici
părintele său duhovnicesc nu suferă vreo ruşinare, fiind şi el implicat în
lupta pentru vindecarea sufletească a ucenicului căzut, sprijinindu-l întru
totul la aceasta. În schimb, vagabondajul „duhovnicesc” nu mai ţine de duhovnic
sau de povăţuitor. În acest caz, cel răzvrătit trăieşte nu întru asemănarea cu Hristos
– Noul Adam, ci asemănându-se doar lui Adam cel de demult, cel care a crezut că
poate ajunge „dumnezeu” prin propria sa voie, fără harul Adevăratului şi Viului
Dumnezeu. Unul ca acela nu e decât un biet îndrăcit, un mădular bolnav al
Bisericii; iar „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună!”(1Cor
12,26). Pentru că „acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu
post!”(Mt 17,21). În astfel de situaţii, căderile sunt foarte periculoase, căci
păcatul săvârşit e sacrilegiu duhovnicesc, iar păcătosul devine „fur de cele
sfinte”: anulează efectele spovedaniei, cleveteşte toate, defaimă şi
Euharistia, şi preotul, şi postul, şi rugăciunea – pe toţi şi pe toate! Toată
lumea dimprejur e vinovată, numai vinovatul n-are nici o vină! „Femeia care
mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat!”(Fac 3,12);
„şarpele m-a amăgit – iar eu am mâncat!”(Fac 3,13); sau: ,,Dacă nu mă sfătuia cutare, nu greşeam – acela e de
vină!”. Astfel, îndreptarea se schimbă şi se preface şi se perverteşte în forme
cumplite, care merg de la lepădarea de Dumnezeu şi necredinţă până la trecerea
la secte, practici oculte şi chiar ateism. Iar acestea nu sunt nimic altceva,
în fond, decât proteste faţă de cele sfinte, folosite ca pretexte mincinoase
pentru răzvrătirea faţă de Cel Sfânt. Unora ca aceştia Mântuitorul Hristos le-a
adresat un cuvânt greu, valabil până astăzi: „Şi, după îmbucătură, a intrat
satana în Iuda. Iar Iisus i-a zis: Ceea ce faci, fă mai curând!”(In 13,27).
De fapt, sub masca falsei evlavii, de
fiecare dată păcătuim cu ştiinţă şi cu voinţă, urmând în mod cu totul
inexplicabil pornirii de a masca patimi, apucături, răbufniri, frustrări,
invidii, orgolii, furii iraţionale, de a ne „justifica” mânia, pizma şi
zavistia – toate strânse ghem într-o atitudine de mare ostilitate, răutate şi
chiar indiferenţă faţă de aproapele. O vorbă din popor spune că „dragostea
puţină la toate cată pricină!”. De aceea, învăţători duhovniceşti precum
Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă ca pe semeni să-i privim ca pe îngeri; „în
mănăstire pe toţi să-i priveşti ca pe nişte sfinţi!”. De altfel, şi Scriptura
însăşi porunceşte: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!”(Lev 19,18).
Iar evlavia şi trezvia se cuvine să le păstrăm ca în prima zi în care am călcat
pragul casei Domnului Dumnezeu. Nu anii de nevoinţă contează, ci roadele ei; nu
doar informaţia teoretică, ci şi fapta curăţirii sufleteşti şi trupeşti.
Înşelarea duhovnicească pe mulţi i-a dus la eşec, din pricina nesincerităţii,
neseriozităţii, neatenţiei, neevlaviei şi lipsei de trezvie. Superficialitatea
în cele duhovniceşti pierde şi sufletul şi trupul. Împodobirea cu virtuţi
închipuite (sau harisme „confecţionate”) pe mulţi i-a târât la pierzanie.
Singura cale este cea pe care ne-o recomandă şi Cuviosul Paisie Aghioritul: să
lepădăm masca falsei evlavii şi a smereniei făţarnice, şi să nu ne mai purtăm
„duhovniceşte” doar de faţadă, ci pururea să fim ca înaintea Domnului Dumnezeu
Însuşi: „ Fiţi treji, privegheaţi,
potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să
înghită!”(1Pt 5,8); „Fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul
Domnului!”(1Cor 15,58); „Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre
aprinse!”(Lc 12,35); „Luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta
împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare!”(Ef
6,13). „Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea
minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi
desăvârşit!”(Rm 12,2). „Dragostea să fie nefăţarnică! Urâţi răul, alipiţi-vă de
bine!”(Rm 12,9). „La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului
slujiţi! Bucuraţi-vă în nădejde; în
suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi!”(Rm 12,11-12). „Nu vă
răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris
este: A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, zice Domnul! Deci, dacă vrăjmaşul
tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea; căci, făcând
acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui! Nu te lăsa biruit de rău, ci
biruieşte răul cu binele!”(Rm 12,19-21).
