Motto:
„Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine !” (Luca 1, 28)
„Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre !” (Tropar)
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide!”(Luca 11, 9)
„Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.” (Ioan 6, 37)
Există uneori între noi, creştinii ortodocşi, obiceiul de a purta unele dispute pe tema rugăciunilor înălţate fie către Dumnezeu, fie către Maica Domnului, cu privire la felul în care aceste rugăciuni se cuvine a fi săvârşite. Sunt unii care manifestă o evlavie sporită, mult îmbogăţită faţă de a celorlalţi, în ceea ce priveşte închinarea la diferitele tipuri de icoane ale Maicii Domnului – ba pentru că unele ar fi mai făcătoare de minuni ca altele, ba pentru că ar fi parte preţioasă din patrimoniul cultic al Bisericii, ba pentru că sunt pictate „nu-de-mână” omenească (de parcă celelalte ar fi mai puţin reprezentative). Din acest motiv, cinstirea adusă Maicii Domnului (numită în limbaj teologic „preacinstire” sau „supravenerare”) poate uşor aluneca înspre exagerări pietiste, influenţate de gustul estetic şi de educaţia artistică a fiecărui închinător în parte, iar nu de dimensiunea mistică a icoanei (pe care i-o dă prezenţa harului, darul sfinţeniei). În realitate, atunci când un creştin cu adevărat credincios se închină înaintea unei Sfinte Icoane (care poate înfăţişa fie vreun sfânt, pe Maica Domnului sau pe Mântuitorul Hristos Însuşi) păzindu-şi inima curată şi străduindu-se să-i fie caldă şi simţitoare iar nu rece şi nepăsătoare, icoana însăşi îi devine acestuia fereastră deschisă către Cer, scară pe care mintea se înalţă către locaşurile cereşti, realizând o legătură spirituală vie cu Biserica Triumfătoare a Sfinţilor: „Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19). Din descoperirile făcute de Dumnezeu sfinţilor Săi (învredniciţi prin credinţă de trăiri extatice şi răpiri mai presus de fire) ştim astăzi că pururea-Fecioara Maria a primit locul cel mai de cinste, de-a dreapta Tronului Slavei Sfintei Treimi: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată !” (Psalmul 44, 11) Din păcate, mulţi dintre cei care au rătăcit (dintr-un motiv sau altul) calea cea dreaptă a Bisericii, pierzând astfel harul Duhului Sfânt şi ajungând să hulească adevărurile de credinţă (datorită micimii lor sufleteşti), au negat dreapta cinstire cuvenită Maicii Domnului („Cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”) tratând-o ca pe o femeie oarecare, asemănătoare tuturor celorlalte femei. Cei care au căzut pradă acestor păreri mincinoase au încetat a se mai ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, văduvindu-şi astfel sufletele de putinţa de unire reală şi deplină cu Hristos.
Iconografia creştină (atât cea comună tuturor zugravilor bisericeşti, cât şi cea specifică fiecărei şcoli de pictură înfiinţate de-a lungul istoriei bimilenare a Bisericii) ne dăruieşte Chipul Lui Hristos – Mântuitorul situat întotdeauna în aceleaşi două locaţii predilecte: ca Prunc nou-născut în braţele Fecioarei Maria (în Icoana praznicului Naşterii Fiului Lui Dumnezeu în ieslea de la Betleem, la 25 decembrie) şi ca Bărbat desăvârşit cu mâinile ţintuite pe braţele Crucii (în Icoana Răstignirii pe Lemn). În prima icoană se adevereşte Taina Întrupării ca început al mântuirii noastre (prin luarea de către Domnul Slavei a chipului de rob, de om asemenea nouă) şi se afirmă calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului (care a zis şi Ea, la rândul Ei, - „iată roaba Domnului ! Fie mie după cuvântul tău !”- Luca 1, 38) iar prin cea de-a doua icoană se slăveşte Taina Învierii Lui din morţi – biruinţa vieţii asupra morţii, viaţa cea veşnică, mântuirea lumii prin Lemnul cel de Viaţă Dătător, Cinstita Cruce – armă asupra diavolului dăruită nouă ca Semn de biruinţă ! De aceea, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iară mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos !”(Galateni 6, 14) Chipul împlinit şi Icoana desăvârşită a restaurării lumii prin Întrupare şi Înviere, adică prin Jertfa Răscumpărării neamului omenesc din robia morţii şi a iadului, sunt Sfinţii – oameni asemenea nouă dar care, agonisind Duhul Sfânt în cursul vieţii lor pământeşti, au redobândit asemănarea cu Dumnezeu şi astfel au refăcut chipul divin întipărit în firea omenească la zidirea ei. „Aflându-i vrednici”, Dreptul Judecător le-a dat sfinţilor puterea de a judeca lumea (1 Corinteni 6, 2) întâi celor doisprezece Apostoli (care vor şedea pe douăsprezece scaune spre a judeca cele douăsprezece seminţii ale casei lui Israel) şi, prin ei, tuturor sfinţilor. Desigur, centrul Judecăţii de Apoi rămâne Persoana Lui Hristos Însuşi, Care prin Înviere a vestit lumii: „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ !” (Matei 28, 18) şi, ca Cel Atotputernic, „va judeca vii şi morţii” şi-i va desparte de-a dreapta şi de-a stânga Sa precum desparte păstorul oile de capre: „Eu nu pot să fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis !”(Ioan 5, 30); “Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului !”(Ioan 5, 22) De aceea putem mărturisi cu tărie faptul că „ajutorul nostru este de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul” şi că Maica Domnului şi Sfinţii ne sunt modelele de sfinţenie prin osteneală şi împreună-lucrare cu harul Lui Dumnezeu. După rugăciunea numită „a Lui Iisus” (care se face cu mintea în inimă şi care a reprezentat de mii de ani miezul de foc al luptei cumplite duse în singurătatea pustiurilor de pe faţa întregului pământ de către asceţii nevoitori cu duhurile răutăţii din văzduh şi cu patimile iscodite de acestea), chemarea cea preadulce „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi !” este cea de a doua armă nebiruită dăruită credincioşilor pentru mântuire. În consecinţă, a afirma că mijlocirea Maicii Domnului la Tronul Lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor nu este necesară – reprezintă o blasfemie ! „Mute să fie buzele cele viclene ale păgânilor celor ce nu se închină preacinstitei icoanei Tale, celei zugrăvite de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, ceea ce se cheamă <> !” (Slujba Paraclisului); „Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale ! Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile !”(Luca 1, 46-48).
Prin cinstirea cuvenită Maicii Domnului şi prin încredinţarea că Ea ne ajută şi mijloceşte pentru mântuirea noastră, recunoaştem Taina Întrupării Fiului Dumnezeului Celui Veşnic din maică sub vremi, înţelegem Taina deşertării dumnezeirii în plămada omenească creată de Tatăl la facerea lumii: „Să facem om după Chipul şi asemănarea Noastră !”(Facerea 1, 26) şi mărturisim mângâierea adusă veacurilor (după căderea adamică) prevestită prin „protoevanghelia” Vechiului Testament: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facerea 3, 15) Iată, Fecioara Maria a zdrobit toate patimele şi neputinţele celor ce O cheamă cu credinţă: „pentru că tot pot rugăciunile Maicii spre îmblânzirea Stăpânului !”( Slujba Pavecerniţei), „tămăduieşte-mă, Fecioară, şi mă întoarce dintru nesănătate în sănătate !” (Slujba Paraclisului)
A zăcea în păcat fără a te ridica este boala de moarte a sufletului, care dispreţuieşte faptul că Iisus Hristos a murit pe Cruce spre iertarea păcatelor tuturor oamenilor şi care necinsteşte Jertfa Lui, negând împăcarea dintre om şi Dumnezeu, dintre Adam şi Părintele Ceresc. De aceea se cuvine nouă să Îl păstrăm pururea pe Hristos în inimile noastre, nedespărţindu-L nici de Maica Sa şi nici de Crucea Sa. Doar astfel vom fi şi noi părtaşi la Cina Fiului de Împărat la care „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor !” (Matei 8, 11)
Părintele Calistrat Chifan, Mănăstirea Vlădiceni (Iaşi)
